ICCJ. Decizia nr. 9227/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9227
Dosar nr. 4905/2003
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 25 iulie 1997 la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, reclamanţii S.Ş. şi M.I.M.L. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC A. SA, solicitând să se constate că imobilul din Bucureşti, proprietatea autorului lor S.D., un intră sub incidenţa Decretului nr. 92/1950, ca atare, statul a deţinut fără titlu imobilul şi pe cale de consecinţă nu îl putea transmite valabil către SC A. SA
Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 5590 din 4 iunie 1998 prin care s-a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţi a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 3170/A din 13 noiembrie 1998.
Prin Decizia civilă nr. 1215 din 20 mai 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis recursul şi a casat Decizia menţionată, trimiţând cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 1027 din 17 septembrie 1999, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 67/A din 13 februarie 2000 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
Prin Decizia civilă nr. 2110 din 19 aprilie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat Decizia şi sentinţa menţionate şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Cu ocazia rejudecării la termenul din 9 octombrie 2001, s-a dispus conexarea dosarului nr. 4809/2001 la dosarul nr. 4729/2001.
Prin cererea înregistrată în dosarul conexat la 26 ianuarie 1999, aceiaşi reclamanţi au chemat în judecată pe pârâtul C.G.M.B., solicitând constatarea nulităţii titlului statului asupra aceluiaşi imobil şi obligarea pârâtei să le lase în deplină proprietate imobilul.
În motivarea acestei cereri, reclamanţii au arătat că Decretul nr. 92/1950 în baza căruia s-a naţionalizat imobilul încalcă Constituţia din 1948 şi de aceea titlul statului nu este valabil.
Prin sentinţa civilă nr. 345 din 23 martie 1999 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 187 din 16 septembrie 1999 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
Prin Decizia nr. 2109 din 19 aprilie 2001 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă a admis recursul formulat de reclamanţi, a casat Decizia şi sentinţa menţionate şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal.
Dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 4729/2001.
La 25 februarie 2002 reclamanţii au chemat în judecată în calitate de pârâtă şi SC C.B. SRL, iar la 13 mai 2002 şi pe SC A.E.R. SRL, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul în litigiu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2002, în fond după casarea cu trimitere, a respins ca nefondate cererea principală formulată de reclamanţii S.Ş. şi M.I.M.L. împotriva pârâţilor C.G.M.B., SC A. SA, SC C.B. SRL şi SC A.E.R. SRL, prin care s-a solicitat să se constate că imobilul situat în Bucureşti, a fost naţionalizat nelegal şi să fie obligaţi pârâţii la restituirea acestuia, precum şi cererea reconvenţională prin care SC A. SA, SC C.B. SRL şi SC A.E. SRL au solicitat obligarea reclamanţilor la plata contravalorii investiţiilor făcute.
În motivarea hotărârii, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 în condiţiile în care proprietarul acestuia se încadra în categoria de persoane prevăzută de art. I din actul normativ menţionat, fiind exploatator de locuinţe.
S-a mai arătat că actele de vânzare-cumpărare subsecvente încheiate de pârâţi sunt legale la fel ca şi contractul de leasing imobiliar în condiţiile în care nu s-a făcut dovada vreunei cauze de nulitate absolută.
Împotriva hotărârii menţionate au declarat apel reclamanţii, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru ignorarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care permit judecătorului să verifice concordanţa actului de preluare a imobilului cu Constituţia în vigoare la acel moment şi tratatele internaţionale semnate de România.
S-a invocat totodată încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. în condiţiile în care nu au fost consemnate îndrumările date prin cele două decizii ale Curţii Supreme de Justiţie de trimitere spre rejudecare (cauzele fiind conexate), cu referire la art. 2 lit. g) şi h) din Legea nr. 10/2001.
S-a susţinut că, practic, instanţa a omis a se pronunţa asupra uneia dintre cele două acţiuni cu care a fost investită şi anume cea introdusă la 26 ianuarie 1999.
Apelanţii au criticat sentinţa şi pentru nesoluţionarea celei de-a treia acţiuni conexe, privind constatarea nulităţii actelor de înstrăinare, respectiv a contractului de leasing imobiliar din 31 martie 1999 încheiat de SC C.B. cu încălcarea art. 24-27 din OUG nr. 88/1997 şi în condiţiile în care imobilul face parte din categoria momentelor istorice, iar lucrările de investiţii nu au fost autorizate.
S-a susţinut că şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte sunt nule absolut întrucât încalcă dispoziţiile Legii nr. 422/2002, art. 4 alin. (4) şi că aceste acte au o cauză ilicită, prin intenţia de fraudare a legii şi intereselor reclamanţilor, care au notat în cartea funciară existenţa litigiului şi au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, apelanţii au invocat incidenţa art. II din Decretul nr. 92/1950, arătând că imobilul a fost locuit de familia lor şi nu a fost închiriat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 374 A pronunţată la 26 iunie 2003 a respins ca nefundat apelul reclamanţilor, reţinând că preluarea imobilului în litigiului de către stat s-a făcut cu respectarea art. I din Decretul nr. 92/1950 întrucât autorul acestora, chiar dacă se încadra în categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, prin ocupaţia sa, deţin un număr mare de apartamente, din care o parte erau închiriate.
S-a apreciat că pârâta SC A. (fostă I.A.P.L. A.) a preluat imobilul în mod legal, prin Decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei şi ulterior prin dispoziţia ministerelor de specialitate (deci ale organelor competente de la acea dată), conform Protocolului din 2 martie 1987 de predare a imobilului de la Ministerul Turismului la Ministerului Comerţului Interior.
Chiar dacă imobilul era declarat monument istoric, schimbarea destinaţiei acestuia din locuinţă în unitate de alimentaţie publică şi executarea lucrărilor de investiţii s-au făcut pe baza avizului de specialitate nr. 53/1969 al fostului M.C.I., deci în condiţii de legalitate.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a mai reţinut că această pârâtă şi-a consolidat dreptul de proprietate prin reorganizarea ca societate comercială conform art. 20 din Legea nr. 15/1990, fiind dobânditor de bună credinţă atât sub aspectul dreptului comun (art. 1898 C. civ.), cât şi al reglementărilor speciale, art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi ulterior art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, imobilul intrând în circuitul juridic civil, s-a apreciat că pârâta era în drept să încheie contractul de leasing imobiliar la 31 martie 1999, cu acordul autorităţii competente (fostul F.P.S.) şi după achitarea redevenţelor contractului de vânzare-cumpărare din 25 august 1999, înscris în cartea funciară.
Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare a acţiunilor din 19 aprilie 2000, s-a reţinut că nu s-a făcut dovada vreunei cauze de nulitate, acesta fiind încheiat ca urmare a unei licitaţii.
S-a apreciat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în cauză întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, sub incidenţa căreia intră şi contractele în litigiu, apreciate ca valide.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii M.I.M.L. şi S.Ş. la 21 iulie 2003, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 9, 7, 8 şi 10 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs depuse la 18 august 2003, reclamanţii au susţinut următoarele:
- În mod nelegal s-a apreciat de către instanţa de apel că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu îşi mai găsesc aplicarea, întrucât a intrat în vigoare, între timp, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.
- Statul Român nu deţinea titlu valabil asupra imobilului în litigiu, preluat prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, act juridic inapt de a produce translaţia proprietăţii. S-a apreciat nelegal că preluarea s-a făcut cu respectarea art. I din decret în ceea ce priveşte pe autorul reclamanţilor.
- Nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la nulitatea absolută a actelor de înstrăinare încheiate de pârâţi, în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi a contractului de leasing imobiliar, având în vedere că, în 1968, prin Decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei s-a transferat folosinţa imobilului şi nu alt drept real, către I.A.P.L. C.
- Contractul de leasing imobiliar nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA şi SC R.B.I. & P. SRL a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 241-272 din OUG nr. 88/1997, precum şi a dispoziţiilor art.10 din Legea nr. 112/1995, care nu permitea înstrăinarea locuinţelor declarate monumente istorice.
- Cele trei contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu rea-credinţă şi sunt fondate pe o cauză ilicită, întrucât SC A. SA şi SC C.B. SRL sunt persoane juridice notificate în temeiul Legii nr. 10/2001, fiecare dintre ele deţinând părţi din imobil.
- Titlul reclamanţilor este preferabil celor pe care le invocă pârâţii, ceea ce face ca indiferent de constatarea sau nu a nulităţii actelor de înstrăinare ulterioare, dreptul recurenţilor să fie preferabil, fiind mai vechi şi mai bine caracterizat.
La 19 octombrie 2004, intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Ministerul Culturii şi cultelor a formulat întâmpinare la 13 octombrie 2004, solicitând să se ia act că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu figurează ca parte contractantă în nici unul dintre contractele a căror nulitate s-a solicitat să se constate, iar sub aspectul prevederilor art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice şi-a precizat poziţia, în sensul sancţiunii neexercitării dreptului de preemţiune al Statului Român la vânzarea unui imobil, monument istoric.
Analizând ansamblul probator a administrat în cauză raport la criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea urmează să aprecieze că recursul reclamanţilor este fondat având în vedere următoarele considerente:
Instanţa de apel a apreciat eronat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu îşi mai găsesc aplicarea în cauză, întrucât a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială de reparaţie.
Acţiunea în revendicare cu care a fost investită prima instanţă a fost formulată, în temeiul art. 480 C. civ., chiar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.213/1998, iar acţiunea conexă a fost întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Ca atare, raportat la momentul introducerii lor, cele două acţiuni conexe erau admisibile, apariţia unei legi speciale de reparaţie neputând aduce atingere liberului acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din C.E.D.O.
Chiar Legea nr. 10/2001 prevede, în art. 47 alin. (1), posibilitatea continuării acţiunilor în curs de judecată la data intrării sale în vigoare urmând ca, în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă respectiva acţiune este respinsă printr-o hotărâre irevocabilă, să se poată solicita în baza legii speciale şi conform procedurii reglementate de aceasta, restituirea în natură a bunului preluat abuziv sau despăgubirea prin echivalent.
Chiar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 fac referire la imobilele preluate cu „titlu valabil" sau „fără titlu valabil", sintagme pentru a căror definire fac trimitere expresă la art. 6 din Legea nr. 213/1998, pe care instanţa de apel îl apreciază ca inaplicabil în speţă, lăsând practic nesoluţionat capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Ca atare critica formulată în acest sens este întemeiată, instanţa de apel săvârşind o denegare de dreptate atunci când a refuzat să se pronunţe asupra valabilităţii titlului statului, limitându-se dosar la constatarea neconstituţionalităţii Decretului nr. 92/1950, în raport cu Constituţia din 1948, în vigoare la acea dată.
Deşi Curtea de Apel Bucureşti a admis, prin considerentele deciziei recurate că nu se poate pune în discuţie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor, garantat prin art. 480 C. civ., a apreciat că urmare recunoaşterii acestui drept real în favoarea reclamanţilor nu trebuie să fie neapărat restituirea în natură, ci despăgubirea prin echivalent.
Această argumentare este contradictorie şi atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, într-o primă aserţiune, se reţine, după cum s-a arătat, că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948, pentru ca, într-o argumentare ulterioară să se aprecieze că s-a aplicat corect art. I din actul normativ menţionat, în ceea ce-l priveşte pe autorul reclamanţilor, D.S.
În realitate, instanţele de fond şi apel au ignorat împrejurarea că imobilul revendicat, dobândit de D.S. prin moştenire şi nu achiziţionat în scopul obţinerii de venituri din exploatarea sa, nu reprezenta un mijloc de producţie, în sensul Decretului nr. 92/1950.
Proprietarul nu se încadra în categoria exploatatorilor de locuinţe, fiind intelectual profesionist, aşa cum rezultă din carnetul său de muncă deci exceptat de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
Mai mult, dispoziţiile art. II nu făcea nici o distincţie cu privire la numărul de apartamente pe care o persoană din categoriile exceptate le putea avea în proprietate la data naţionalizării.
Simpla referire, prin considerentele deciziei recurate, la numărul mare de apartamente pe care le-ar fi deţinut autorul reclamanţilor, nu este de natură să justifice încadrarea acestuia în categoria „exploatatorilor de locuinţe".
Aşa cum rezultă din probele administrate, imobilul revendicat nu a fost niciodată închiriat, fiind locuit permanent de familia S.
Actele avute în vedere de instanţa de apel în aprecierea încadrării autorului reclamanţilor în categoria „exploatatorilor de locuinţe" vizează închirierea unei prăvălii şi nu a imobilului în litigiu. Declaraţiile de cerere, făcute de moştenitorii lui D.O.S. privesc venituri obţinute din chirii pentru imobilul din str. A. între anii 1941-1943, deci anterior adoptării Decretului nr. 92/1950 şi, ca atare, nu sunt relevante pentru aprecierea legalităţii titlului statului.
Cu privire la nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la constatarea nulităţii absolute a actelor de înstrăinare având ca obiect imobilul în litigiu, Curtea va aprecia ca întemeiate criticile recurenţilor, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 130/1968 a fostului Sfat Popular al Capitalei, la care face referire instanţa de apel, s-a transferat folosinţa imobilului către I.A.P.L.C., neexistând nici o dovadă în sensul că, ulterior, ar fi operat vreun transfer de la această unitate către I.A.P.L. A.
În acelaşi sens, se va reţine că nici prin Protocolul din 2 martie 1987 dintre Ministerul Turismului şi Ministerul Comerţului Interior nu s-a realizat transmiterea vreunui drept real în favoarea pârâtei.
Afirmaţia instanţei de apel în sensul că pârâta SC A.ş şi-ar fi consolidat dreptul de proprietate prin reorganizarea ca societate comercială, conform art. 20 din Legea nr. 15/1990 este lipsită de suport legal, reglementările menţionate neputând constitui acte de proprietate pentru pârâtă, de vreme ce nici terenul şi nici clădirea nu au fost inventariate şi evidenţiate în patrimoniul sau bilanţul contabil al acesteia, situaţie ce rezultă din expertizele efectuate în cauză de experţii N.A. şi I.M.D.
De altfel, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 prevăd că imobilele din patrimoniul fostelor întreprinderi socialiste sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu. Este evident că un bun imobil preluat de stat fără titlu valabil nu poate deveni proprietatea unei societăţi comerciale chiar dacă, formal, este evidenţiat în patrimoniul ei.
În ceea ce priveşte contractul de leasing imobiliar nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA şi S.C. R.B.J. & P. SRL (în prezent SC C.B. SRL), a cărui nulitate s-a solicitat să se constate, Curtea va aprecia că acesta a fost perfectat cu încălcarea dispoziţiilor art. 241-272 din OUG nr. 88/1997, potrivit cărora perfectarea unui astfel de contract, cu clauză irevocabilă de vânzare a unor active, era condiţionată de apartenenţa acestora la patrimoniul locatorului, fiind necesar şi acordul F.P.S.
Imobilul în litigiu, clasat în categoria monumentelor istorice, nu poate fi considerat ca „activ" destinat executării unei activităţi comerciale, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 112/1995 exceptând de la vânzare locuinţele (trecute ca atare în proprietatea statului) declarate monumente istorice.
Pentru încheierea valabilă a contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare prin negociere directă se impunea condiţia ca, anterior, locatarii să fie efectuat lucrări de investiţii la bunul respectiv, conform art. 27 din OUG nr. 88/1997.
Este evident că aceste investiţii trebuiau autorizate lucrările de întreţinere şi reparaţii curente (calificate astfel prin Raportul de Evaluare al SC R.C.C. şi prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară) neputând avea un asemenea caracter.
Nu trebuie omis faptul că, deşi prin procesul-verbal din 26 august 1988 anterior încheierii contractului de leasing s-a menţionat că pârâta SC C.B. SRL ar fi făcut investiţii de 1.451.059.000 lei, iar activul dat în leasing era evaluat la 2.543.540.000 lei, aceste investiţii nu au fost scăzute din preţ.
Contractul menţionat este afectat de nulitate absolută nu numai pentru fraudă la lege, având în vedere argumentele expuse, ci are o cauză ilicită şi pentru faptul că părţile contractante aveau cunoştinţă despre acţiunea în revendicate formulată de moştenitorii proprietarului în anul 1997 şi erau notificate, reaua lor credinţă fiind evidentă.
În ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC A. SA şi SC C.B. SRL (nr. 1335/1999, nr. 2995/1999, nr. 4995/2001) şi a contractului nr. 469/2002 încheiat între SC C.B. SRL şi SC A.E.R. SRL, Curtea va reţine că acestea au o cauză ilicită, pe de o parte, pentru că s-a încălcat regimul monumentelor istorice reglementat de Legea nr. 422/2001 şi, pe de altă parte, pentru că s-a urmărit, cu rea credinţă, fraudarea intereselor recurenţilor, în condiţiile în care SC A. SA şi C.B. SRL au fost notificate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Din momentul primirii notificărilor, aceste pârâte erau obligate să nu procedeze la înstrăinarea construcţiilor sau terenului. Această obligaţie legală este consfinţită atât de dispoziţiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cât şi de Normele metodologice (20.1).
În plus, reaua credinţă a pârâtelor menţionate şi a pârâtei SC A.E.R. SRL rezultă şi din faptul că în ambele contracte de vânzare-cumpărare, încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a menţionat clauza potrivit căreia cumpărătoarele au cumpărat pe riscul lor, fără a solicita certificat de sarcini.
Ca atare se va reţine că intimatele nu au depus minime diligenţe pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului cumpărat, ocazie cu care ar fi putut constata notarea în cartea funciară a litigiului.
De altfel, prin încheierea nr. 3355/2002 a judecătorului de carte funciară de la Judecătoria sectorului 4 Bucureşti s-a refuzat intabularea dreptului de proprietate pe numele SC A.E.R. S.R.L., cu motivarea caracterului litigios al bunului înstrăinat, conform art. 15 din Legea nr. 54/1998.
De asemenea, instanţa de apel a omis să analizeze motivul de nulitate absolută rezultând din încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, care prevăd că imobilele ce fac parte din această categorie pot fi vândute numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune al statului, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz (sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării).
În raport de dispoziţia legală menţionată, dispoziţie ce a fost încălcată la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu, este lipsit de relevanţă faptul că schimbarea destinaţiei acestuia s-a făcut în condiţii de legalitate pe baza avizului de specialitate nr. 53/1959 al fostului M.C.I., contrar argumentelor reţinute de instanţa de apel.
Imobilul revendicat de recurenţi a fost declarat ca monument istoric prin H.C.M. nr. 1160/1955, clasificare menţinută şi în prezent, astfel că dispoziţiile Legii nr. 422/2001 sunt pe deplin aplicabile, sancţionând cu nulitatea absolută actele de înstrăinare încheiate în lipsa manifestării dreptului de preemţiune al statului.
Faţă de considerentele menţionate şi reţinând că numai recurenţii au un titlu valabil, pârâţii-intimaţi, dobânditori şi subdobânditori ai imobilului în litigiu, neputând opune un titlu preferabil, Curtea urmează să aprecieze că acţiunea în revendicare este întemeiată, dreptul de proprietate al reclamanţilor fiind mai vechi şi mai bine caracterizat.
Această concluzie este susţinută nu numai de lipsa dovezilor cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului (inexistenţa certificatului de atestare conform HG nr. 834/1990), ci şi de adresele nr. 116882 din 18 octombrie 2000 şi 6917 din 3 septembrie 2001 eliberate de Registrul Comerţului, care atestă că SC A. SA nu are înregistrat imobilul în capitalul său social.
Unicul înscris de care se prevalează pârâtele în dovedirea dreptului de proprietate asupra „activelor" de pe teren îl reprezintă tabelul 1506/1998, document ce emană de la SC A. SA şi care nu poate reprezenta un titlu de proprietate.
Faţă de considerentele expuse, Curtea urmează ca, în temeiul art. 314 C. proc. civ., să admită recursul reclamanţilor şi să caseze Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În consecinţă, se vor admite acţiunile (principală şi anexe) formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC A. SA, SC E.M. SRL Bucureşti, SC A.E.R. SRL şi Ministerul Culturii şi Cultelor.
Se va constata nulitatea absolută a următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA şi SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC A. şi SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie 2001 încheiat între SC A. SA şi SC C.B. SRL şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC C.B. SRL şi SC A.E.R. SRL.
Vor fi obligaţi pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC A. SA, SC E.M. SRL şi SC A.E.R. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 2964 mp şi construcţiile edificate pe acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii M.I.M.L. şi S.Ş. împotriva deciziei civile nr. 374/A din 26 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa civilă nr. 1841 din 16 decembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite acţiunile (principală, precum şi conexe) formulate de reclamanţii M.I.M.L. şi S.Ş. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC A. SA Otopeni, SC E.M. SRL Bucureşti, SC A.E.R. SRL Bucureşti şi Ministerul Culturii şi Cultelor.
Constată nulitatea absolută a următoarelor contracte: contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1335 din 31 martie 1999 încheiat între SC A. SA şi SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2995 din 25 august 1999 încheiat între SC A. şi SC C.B. SRL, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4995 din 5 octombrie 2001 încheiat între SC A. SA şi SC B.C. SRL şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 469 din 21 februarie 2002 încheiat între SC B.C. SRL şi SC A.E.R. SRL.
Obligă pe pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti, SC A. SA, SC E.M. SRL şi SC A.E.R. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 2964 mp şi construcţiile edificate pe acesta.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9228/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9215/2003. Civil. Anulare contract de vanzare... → |
|---|
