ICCJ. Decizia nr. 9278/2003. Civil. Conflict de muncă. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9278
Dosar nr. 6535/2003
Şedinţa publică din 16 noiembrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă C.S.J., s-a solicitat casarea sentinţei civile nr. 44/2003 pronunţată de Tribunalul Neamţ precum şi a deciziei civile nr. 441/2003 a Curţii de Apel Bacău şi rejudecând pe fond, să fie respinsă acţiunea având ca obiect, restituirea sumelor de bani încasate prin reţinerea cotei de 7% din salariul lunar, cu titlu de contribuţie la fondul de asigurări sociale de sănătate pe perioada 1 ianuarie 2000 – 1 martie 2001.
În motivarea recursului în anulare au fost criticate cele două hotărâri pentru următoarele motive:
În mod greşit a fost admisă acţiunea introdusă de către judecătorii din cadrul Judecătoriei Bacău pentru restituirea sumelor încasate cu titlu de contribuţie la fondul de asigurări de sănătate deoarece, din interpretarea prevederilor Legii nr. 145/97 privind asigurările sociale de sănătate, rezultă cu claritate că magistraţii au dreptul la asistenţă medicală gratuită doar dacă fac dovada faptului că plătesc contribuţia la aceste asigurări. Această lege nici nu-i consideră asiguraţi de drept şi nici nu-i enumeră pe magistraţi printre persoanele scutite de la plata contribuţiei.
Aceeaşi obligaţie este desprinsă şi din interpretarea Legii nr. 145/97 care, fiind adoptată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 92/92, nu a prevăzut în mod expres că dispoziţiile acestei din urmă legi nu sunt aplicabile şi magistraţilor şi nici nu a făcut reglementări distincte pentru aceştia, de vreme ce ei erau incluşi în categoria largă a tuturor cetăţenilor români obligaţi la plată.
Examinând recursul în anulare prin prisma criticilor formulate se constată că acesta este fondat.
Astfel, problema dedusă judecăţii este aceea de a stabili dacă în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 privind organizarea judiciară şi data modificării acesteia prin Legea nr. 118/2001, asistenţa medicală a magistraţilor, a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor, este gratuită ori condiţionată de plata contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de sănătate.
Aceasta deoarece, în textul Legii nr. 92 aşa după cum el este prevăzut în art. 99 şi art. 141, se prevede asigurarea gratuită a asistenţei medicale pentru categoria de personal menţionată, iar în textul Legii nr. 118/2001 pentru aprobarea OUG nr. 179/1999 privind modificarea şi completarea Legii 92/1992, se prevede aceeaşi facilitate dar, condiţionată de respectarea dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
Prin urmare, în intervalul 1 ianuarie 2000-29 martie 2001 în care nu era prevăzută în mod expres în textul Legii 92/92 această condiţionare de plată, s-a pus problema acordării sau nu a asistenţei medicale în mod gratuit.
Neconcordanţa dintre opinia instanţei şi cea a debitorilor-pârâţi a fost determinată de temeiul juridic adoptat în mod diferit şi anume, Legea nr. 92/92 care s-a considerat a fi o lege specială a instanţelor, derogatorie în raport cu legea cadru în materie de asigurări sociale, Legea nr. 145/1997.
Deşi Legea nr.92/92 este o lege specială deoarece priveşte exclusiv organizarea judecătorească, tot astfel se poate spune şi despre Legea nr. 145/1997 că are caracter special în materie de asigurări sociale.
Specialitatea fiecăreia din cele două legi, este dată prin urmare, de domeniul distinct al reglementării. Aşa după cum Legea 92 se referă la organizarea instanţelor, tot aşa Legea 145, se referă la asigurările sociale. Prin urmare, problema legalităţii sau nu a reţinerii procentului de 7% din salariul cuvenit personalului instanţelor judecătoreşti, trebuie analizat prin prisma legii speciale, care reglementează acest domeniu al asigurărilor sociale, adică a Legii 145 cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. (2) al acestei legi, asigurările de sănătate funcţionează pe baza principiului solidarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor.
Problema dedusă judecăţii referindu-se la domeniul asigurărilor sociale de sănătate, legea specială în materie este acea lege care reglementează însuşi domeniul asigurărilor arătate.
Cum dispoziţiile Legii nr. 145/97 nu prevăd ca fiind exceptat de la plată ori scutit de plata contribuţiei şi personalul instanţelor, rezultă că, potrivit art. 4 din acest act normativ, acest personal era supus plăţii, contribuţiei de 7% inclusiv în intervalul ianuarie 2000 – martie 2001.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că prevederile art. 99 şi art. 141 din Legea 92/92 sunt prioritare deoarece prevăd „asistenţa medicală gratuită", trebuie constatat faptul că, aceleaşi texte de lege menţionează stabilirea modului de acordare a acestui drept, printr-o hotărâre de guvern.
Ulterior, prin HG 409/1998 dată în acest scop, se prevede obligativitatea adoptării unor „norme comune" de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru aplicarea Hotărârii menţionate, norme care au fost adoptate sub nr. 318/FB/64/807/C din 26 mai 1999 şi care condiţionează acordarea asistenţei medicale gratuite, de plata contribuţiei la asigurările sociale.
Din interpretarea textului acestor norme comune coroborat cu faptul că, în toată perioada aplicării aceleiaşi Legi nr. 92/1992, întregul personal al instanţelor judecătoreşti a achitat contribuţia la asigurările sociale de sănătate precum şi cu faptul că, prin Legea nr. 145/1997 s-a prevăzut în mod expres obligaţia de contribuţie la fondul menţionat, rezultă atât existenţa obligaţiei de plată, cât şi temeiul juridic al acestei obligaţii care este reglementat de prevederile Legii nr. 145/97.
Însuşi faptul încheierii anterior Legii 145/1997 a unor contracte separate între C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. şi fiecare angajat din personalul instanţelor, contracte în care s-a prevăzut obligaţia Ministerului Justiţiei prin ordonatorul secundar de credite, Tribunalul, de a reţine şi vira la contribuţia de asigurări de sănătate cota prevăzută de lege, denotă caracterul obligatoriu al acestei plăţi, inclusiv în baza legii generale, adică art. 969 C. civ., nu numai a prevederilor art. 1 şi art. 4 din Legea 145/97, adică a legii speciale în materie.
Fiind vorba de hotărâri date cu aplicarea şi încălcarea esenţială a legii, urmează ca, în conformitate cu textul legii aplicabil la data declarării căii de atac, respectiv art. 314 C. proc. civ., acestea să fie casate şi pe cale de consecinţă, acţiunea introductivă, să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 441 din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bacău şi a sentinţei civile nr. 44/C din 31 ianuarie 2003 a Tribunalului Neamţ, secţia civilă, pe care le casează şi respinge, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9506/2003. Civil. încheiere de suspendare -... | ICCJ. Decizia nr. 9223/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
