ICCJ. Decizia nr. 9770/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9770
Dosar nr. 6013/2003
Şedinţa publică din 25 noiembrie2005
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 aprilie 1997 reclamantul S.E. a chemat în judecată pe pârâţii: Primăria Municipiului Bucureşti, N.I. şi N.M., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
1) pârâta Primăria Municipiului Bucureşti să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti 1 (construcţie corp A şi B şi 425,70 mp teren);
2) să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 încheiat între fostul I.C.V.L. şi soţii N.I. şi N.M., transcris sub nr. 2269 din 7 septembrie 1977 la notariatul de Stat sector 1 Bucureşti; privind apartamentul nr. 3 din imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul menţionat a fost proprietatea unchiului său U.D., imobil naţionalizat nelegal în baza Decretului nr. 92/1950 întrucât autorul său, al cărui unic moştenitor este, era exceptat de la măsura naţionalizării conform art. II din acelaşi decret.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 948, art. 953, art. 966 şi art. 971 C. civ.
La data de 18 noiembrie 1997 numiţii B.A. şi P.A. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, primul intervenient arătând că a cumpărat conform Legii nr. 112/1995 apartamentul nr. 2 din imobil cu respectarea prevederilor acestei legi, iar cel de al doilea intervenient menţionând că deţine apartamentul nr. 2 bis în baza unui contract de închiriere.
Întrucât pârâţii N.I. şi N.M. au vândut apartamentul nr. 3 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 31 martie 1997 numiţilor C.I. şi O.I., iar aceştia din urmă, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3206 din 2 iulie 1997, au vândut S.C.P.A.P.A., prima instanţă a dispus introducerea în cauză a cumpărătorilor subsecvenţi.
Fiind astfel investită, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4233 din 16 martie 1999, în raport de valoarea obiectului acţiunii, a declinat competenţa materială în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr.191 F din 08 martie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi contencios administrativ, a admis în parte acţiunea reclamantului şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii B.A. şi P.A. şi în consecinţă:
A obligat pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din 425,70 mp teren şi construcţie compusă din parter, etaj şi mansardă, cu excepţia apartamentului nr. 3 situat la etajul 1 al imobilului şi compus din: 4 camere şi dependinţe, terasă, baie, vestibul, bucătărie, cămară, aflate la etajul 1; cameră de serviciu, bucătărie şi baie cu duş la demisol şi garaj în suprafaţă de 13,55 mp la parter şi a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului şi compus din 2 camere şi dependinţe, vestibul, birou, duş, hol, culoar, WC, oficiu, cămară, bucătărie, cameră de serviciu, garaj şi balcon.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 intervenit între fosta I.C.V.L. Bucureşti şi pârâţii N.I. şi N.M. şi a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente privind apartamentul nr. 3 individualizat mai sus.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul situat în Bucureşti, a fost nelegal naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950 întrucât U.D., autorul reclamantului, fiind pensionar, era exceptat de la măsura naţionalizării conform art. II din acelaşi decret, aşa încât trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut, fără titlu legal.
A mai reţinut că actul de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 a cărei nulitate absolută s-a solicitat, a fost încheiat cu respectarea legilor atunci în vigoare iar pârâţii-cumpărători nu puteau cunoaşte prin chiar diligenţe minime, nevalabilitatea titlului statului pentru a se putea reţine reaua credinţă sau cauza ilicită sau imorală conform art. 966 C. civ. iar îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a actelor juridice civile trebuie analizate în raport de momentul încheierii actului, octombrie 1973.
Instanţa a mai reţinut că în speţă nu îşi găsesc aplicarea nici dispoziţiile art. 953 C. civ. care se referă la dol, viciu de consimţământ care nu a fost invocat şi nici dovedit.
S-a mai reţinut că instanţa a fost sesizată de reclamant cu acţiunea în revendicare împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu şi în contradictoriu cu dobânditorii succesivi ai apartamentului nr. 3 şi cu intervenientul B.A. cumpărătorul apartamentului nr. 2, al cărui contract nu s-a solicitat a fi anulat.
De aceea, instanţa a admis în parte acţiunea şi cu privire la revendicare a obligat pe pârâtul C.G.M.B. să-i restituie reclamantului doar partea de imobil ce nu a fost vândut.
Soluţia primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 550 A din 3 octombrie 2000, a respins ca nefondate apelurile reclamantului şi Primăriei municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 661 din 19 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantului a casat Decizia instanţei de apel şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor, întrucât apelul Primăriei municipiului Bucureşti nu a fost analizat, la fel şi al doilea motiv din apelul reclamantului referitor la cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
Rejudecând, prin Decizia nr. 397 A din 8 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant şi pârâtul municipiul Bucureşti, prin primarul general şi i-a obligat pe apelanţi la 700.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata S.C.P.A.P.A. şi la 100.000.000 lei cu acelaşi titlu către intimaţii C.I. şi O.I. reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi reclamantul S.E.
I. Prin recursul său, pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, invocă prevederile art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit ambele instanţe au reţinut nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, întrucât autorul reclamantului se încadra în prevederile art.1 din Decretul nr.92/1950 fiind „exploatator de locuinţe", aşa încât, fiind corect aplicat acesta constituie titlu valabil al statului.
Pârâtul mai susţine că în mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, iar cuantumul este exagerat.
II. Prin recursul declarat, reclamantul S.E. invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., deşi redactarea criticilor este sumară şi confuză.
Prin prima critică, reclamantul susţine că: 1) în mod greşit instanţa de apel nu a respectat Decizia de casare nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie care a dispus analizarea apelurilor cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare; 2) în mod greşit instanţa de apel „a considerat că acţiunea în revendicare a fost îndreptată doar împotriva Primăriei municipiului Bucureşti; 3) în mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cererea referitoare la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.A.; 4) în mod inexplicabil nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului nr. 3, reţinând greşit buna-credinţă a pârâţilor N.I. şi M. la data dobândirii acestui apartament.
Reclamantul critică şi dispoziţia instanţei de apel de a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată.
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general este fondat numai pentru considerentele ce succed.
În mod just ambele instanţe au reţinut nevalabilitatea titlului statului, în condiţiile în care s-a dovedit că imobilul a fost greşit naţionalizat conform art. I din Decretul nr. 92/1950, întrucât autorul reclamantului făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de art. II din acelaşi decret, fiind pensionat la data aplicării măsurii de naţionalizare.
De altfel, motivul de recurs invocat este lipsit şi de interes întrucât prin Dispoziţia nr. 378 din 28 iunie 2002 a primarului general s-a restituit reclamantului în natură imobilul în discuţie, mai puţin apartamentele nr. 2 şi 3, prin aceasta recurentul-pârât recunoscând aşadar nelegalitatea titlului statului cu privire la acest bun.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Cum, în speţă, apelul pârâtului-recurent a fost respins, iar intimaţii C.I. şi O.I. au solicitat obligarea la cheltuieli de judecată, în mod just instanţa a făcut aplicarea textului de lege menţionat.
Conform art. 274 alin. (3) din acelaşi cod „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor".
Constatând că în speţă onorariile de avocat de 100 milioane lei şi respectiv de 700 milioane lei sunt nejustificat de mare în raport de obiectul pricinii şi de munca îndeplinită de avocaţi, recursul recurentului-pârât va fi admis şi se va modifica Decizia atacată în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul S.E. se constată a fi întemeiat doar pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În ceea ce priveşte prima critică, aceasta nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa de apel, respingând dispoziţiile deciziei de casare nr. 661 din 19 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, a analizat motivele de apel cu care a fost investită şi bineînţeles în limitele obiectului acţiunii introductive de instanţă, acţiune ce a avut ca obiect: 1) revendicarea imobilului de la Primăria Municipiului Bucureşti şi 2) constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973.
Nu se poate susţine, aşadar, că instanţa de apel ar fi încălcat prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Nici cea de a doua susţinere nu poate fi primită în condiţiile în care reclamantul a investit instanţa cu două capete de cerere menţionate deja, iar ulterior nu şi-a precizat ori completat acţiunea, aşa încât, instanţa nu putea să se pronunţe decât în limita obiectului cu care a fost investită.
Faptul că reclamantul a solicitat în apel constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 2851 din 17 ianuarie 1997 încheiat între R. SA şi B.A. nu îndreptăţea instanţa de apel să se pronunţe asupra acestei cereri întrucât reclamantul nu a investit prima instanţă cu o atare cerere şi potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în apel nu se pot face alte cereri noi.
În ceea ce priveşte susţinerea că în mod inexplicabil nu s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 50 din 17 octombrie 1973 privind apartamentul nr. 3, se constată că în mod just instanţele au analizat îndeplinirea condiţiilor de valabilitate a acestui act în raport de momentul încheierii lui, octombrie 1973, iar în probele dosarului nu se regăsesc motivele de nulitate invocate de reclamant în acţiunea sa; apreciindu-se în mod just că pârâţii au fost de bună credinţă, la acea dată, neputând să prevadă nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului cumpărat.
Referitor la ultima critică vizând cheltuieli de judecată, aceasta este întemeiată pentru aceleaşi considerente expuse la primul recurs.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursurile declarate în cauză urmează a fi admise, se va modifica Decizia atacată în sensul că se vor reduce cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi apelanţii către S.C.P.A.P.A. de la 700 milioane lei la 10 milioane lei, iar către C.I. şi O.I., de la 100 milioane lei, la 5 milioane lei, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul S.E. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 397 A din 8 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o modifică în sensul că reduce cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi apelanţii către S.C.P.A.P.A., de la 700.000.000 lei, la 10.000.000 lei, iar către C.I. şi O.I. de la 100.000.000 lei, la 5.000.000 lei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9932/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9769/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs → |
|---|
