Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 21/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 21/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 850/97/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 21/2013
Ședința publică de la 14 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.- președinte secție
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de reclamanta S. E., împotriva sentinței civile nr. 420/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, apelul de față fiind motivat.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin DGFP Hunedoara.
Instanța, în deliberare, în raport de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr._, reclamanta S. E. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 900.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării politice la dislocare în altă localitate, atât a reclamantei cât și a părinților săi.
S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din Noul cod civil și art. 7 și 13 din CEDO.
În fapt, s-a arătat că la data de 4.09.1952 reclamanta, care la data respectivă avea vârsta de 2 ani împreună cu părinții săi S. E. și S. N. au fost ridicați din localitatea de domiciliul Lupeni, jud. Hunedoara și duși în localitatea Tazlău, județul N., unde le-a fost stabilit domiciliul obligatoriu, împotriva voinței lor și în lipsa unei hotărâri de condamnare a unei instanțe de judecată, unde au fost nevoiți să locuiască în condiții inumane până la data de 15.02.1954, când le-a fost permisă reîntoarcerea la domiciliu.
Pe toată perioada deportării au fost nevoiți să îndure prigoana autorităților comuniste ale vremii, cu toate neajunsurile materiale, care ulterior au generat probleme de sănătate atât părinților săi, cât și reclamantei.
La întoarcerea la domiciliu au găsit casa părintească ocupată de protejații autorităților fiind nevoiți să locuiască doar într-una din camerele locuinței, de asemenea, toate bunurile personale le-au fost însușite de alte persoane cu aprobarea tacită a autorităților.
S-a mai arătat că la stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Tazlău din județul N. pe timp de un an, cinci luni, și 12 zile s-a făcut în lipsa unei sentințe judecătorești deci în mod nelegal, fără a li se permite a apela la autoritățile judiciare ale statului pentru contestarea acestei măsuri.
Ulterior, în baza Legii nr. 221/2009 instanța de judecată – Tribunalul Hunedoara – în dosarul nr._, prin hotărâre a stabilit că măsura dislocării reclamantei și a părinților săi a avut caracter politic și nu unul penal sau de orice altă natură.
Ca urmare a acestei măsuri, atât reclamanta cât și părinții săi au suferit prejudicii incomensurabile constând în stigmatizarea ca oponenți ai regimului, interdicția de a participa la viața socială, alte greutăți sau chiar imposibilitatea găsirii unui loc de muncă pentru a-și putea asigura traiul zilnic, lipsirea tatălui său de o pensie pentru perioada în care a fost salariat anterior instaurării regimului comunist și a acestei măsuri.
Reclamanta a fost împiedicată să urmeze în continuare studii universitare, fiind permanent șicanată de organele represive ale regimului și chiar supravegheată de organele fostei securități.
În probațiune s-a cerut și administrat proba cu înscrisuri și s-au depus la dosar, în copie: acte de stare civilă (fila 3-8, 27-32), practică judiciară (fila 38-41).
Prin întâmpinare pârâtul S. R. a invocat excepțiile inadmisibilității și prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, iar în subsidiar s-a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată. (fila 18-19)
Prin sentința nr. 420/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara-secția I civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință respinsă acțiunea formulată de reclamanta S. E. împotriva pârâtului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru pretenții.
Pentru a pronunța această sentință, instanța, analizând excepțiile invocate a reținut următoarele:
În ce privește inadmisibilitatea acțiunii reclamantei S. E. se reține că aceasta a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 din Noul Cod Civil.
Din economia dispozițiilor art. 3 și 5 al. 1 și 2 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Noului Cod Civil se aplică doar acelor acte și fapte juridice încheiate, săvârșite ori produse, după . (01.11.2011) sau situațiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare, derivate din capacitatea persoanelor, căsătorie, filiație, adopție, obligație legală de întreținere, raporturi de proprietate, dacă aceste situații juridice subzistă după data intrării în vigoare a Noului Cod Civil.
În speță, faptele juridice generatoare de prejudicii reclamantei și familiei sale s-au petrecut în perioada 04.09.1952 – 15.02.1954, când reclamanta și familia sa au fost strămutați din localitatea de domiciliu în localitatea Tazlău, județul N. unde li s-a stabilit domiciliul obligatoriu.
Prin urmare, aceste fapte delictuale nu se circumscriu nici uneia dintre cele două situații prevăzute limitativ de dispozițiile legale mai sus menționate, astfel că acțiunea reclamantei nu e guvernată de dispozițiile Noului Cod Civil.
Mai mult, legiuitorul român a înțeles să reglementeze situația persoanelor persecutate politic sub regimul comunist prin adoptarea unei reglementări speciale respectiv Legea nr. 221/2009, care are un caracter derogatoriu de la normele dreptului comun.
Față de aceste considerente, s-a reținut că acțiunea reclamantei astfel cum a fost formulată este inadmisibilă.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei s-a reținut că în situația în care nu ar fi existat Legea nr. 221/2009, în cauză aplicându-se dispozițiile Codului civil din 1864, acțiunea reclamantei ar fi fost prescrisă, raportat la dispozițiile art.1, 3, 8 din Decretul nr. 167/1958, atât față de data producerii faptelor ilicite reclamate cât și față de data schimbării regimului comunist din România (21.12.1989).
Față de aceste considerente și apreciind că este de prisos a mai fi analizată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, precum și fondul cauzei, instanța, având în vedere temeiurile legale enunțate, a respins acțiunea reclamantei S. E. având ca obiect pretenții în sumă de 900.000 euro.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând – în temeiul art. 297 cod procedură civilă- desființarea acesteia și trimiterea cauzei pentru rejudecarea primei instanțe.
În motivarea apelului reclamanta susține-cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, că instanța a apreciat greșit termenul de la care începe să curgă de la data producerii faptelor ilicite reclamate sau de la data schimbării regimului politic în România, ignorând prevederile art. 8 din Decretul lege 167/1958. Astfel, reclamanta consideră că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care a rămas irevocabilă hotărârea pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar_ în materia Legii 221/2009. Prin această hotărâre s-a stabilit că măsura dislocării reclamantei și părinților acesteia a avut caracter politic. Aceasta este data la care reclamanta a luat cunoștință de cel răspunzător de faptele juridice generatoare de prejudicii și de la acea dată începe să curgă termenul general de prescripție de 3 ani. Această hotărâre a rămas definitivă la data de 19.04.2012 și de la această dată curge termenul general de prescripție. Cum prezenta acțiune a fost introdusă la 06.02.2012, înseamnă că nu este împlinit termenul general de prescripție.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, apelanta consideră că instanța a reținut-o în mod greșit. Astfel, potrivit art. 3 și 5 alin. 1 și 2 din Legea 71/2011, NCC se aplică situațiilor născute anterior intrării sale în vigoare dacă a aceste situații subzistă și după .. Noul Cod Civil a intrat în vigoare la 1.11.2011, iar situația juridică dedusă judecății a subzistat și după ., mai precis până la 19.04.2012, astfel că sunt aplicabile dispozițiile acestuia.
Prin întâmpinarea depusă, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP Hunedoara a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate. Arată în esență, că nu prezintă relevanță data la care a rămas irevocabilă sentința prin care s-a constatat caracterul politic al dislocării din localitatea de domiciliu, căci nu reprezintă momentul dezvăluirii persoanelor vinovate de luarea acestei măsuri față de familia reclamantei. Momentul 1989 a fost el care a dus la schimbarea regimului politic în România și a deschis calea liberului acces la justiție. Cu referire la excepția inadmisibilității arată trebuie avut în vedere din punct de vedere juridic momentul dislocării reclamantei și a părinților săi, situație care este anterioară Legii 287/2009, însă nu subzistă și după . legii noi, fiind limitată în timp la perioada 1952-1954. De aceea, consideră că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a ultraactiva legea nouă.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, din oficiu și prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune: se constată că aceasta este împlinită, așa cum corect a reținut tribunalul. Dreptul la acțiune a reclamantei s-a născut la data când a cunoscut întinderea prejudiciului și persoana vinovată de producerea lui, potrivit art. 8 din Decretul Lege 167/1958, iar potrivit art. 7 din același decret prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune.
Dreptul la acțiune s-a născut la încetarea măsurii administrative aplicate reclamantei și familiei sale, deci în 1954, căci aceștia știau că S. R. este cel care a aplicat măsura. Dacă sub regimul comunist era inimaginabil să fie promovată o acțiune împotriva Statului prin care acesta să fie tras la răspundere, odată că înlăturarea acestui regim în decembrie 1989, acest tip de acțiune a devenit posibilă. Ca urmare, dreptul la acțiune a reclamantei a început să curgă din decembrie 1989, astfel că în 2012 acțiunea în despăgubiri promovată este prescrisă. Acțiunea reclamantei este o acțiune în despăgubiri întemeiată pe drept comun pentru suferințele îndurate în urma măsurilor adoptate de S. R., iar constatarea caracterului lor politic, în baza legii 221/2009 nu are nici o relevanță din această perspectivă, a prescripției.
Reclamanta poate alege momentul la care să promoveze o acțiune, însă nu legea care guvernează raportul său juridic. Norma de drept aplicabilă unui act sau fapt juridic este determinată prin lege, și nu prin voința arbitrară a reclamantei. Afirmația potrivit căreia dreptul său la acțiune s-a născut odată cu pronunțarea hotărârii de recunoaștere a caracterului politic a măsurii aplicate reclamantei și familiei sale, nu este de natură a schimba legea aplicabilă, căci faptele pentru care solicită acordarea de despăgubiri s-au petrecut începând cu anul 1952, deci sub incidența vechiului cod civil și a Decretului 167/1958. . unui nou cod civil nu este de natură a deschide un nou drept la acțiune, pe temeiuri care existau și anterior însă de care reclamanta nu a uzat.
Așa cum corect a motivat și instanța de fond acțiunea promovată de reclamantă este prescrisă, iar critica sa raportată la acest aspect va fi respinsă.
Cu privire la excepția inadmisibilității: aplicarea legii civile în timp este guvernată de principiul neretroactivității, ceea ce înseamnă că legea civilă se aplică numai pentru viitor, respectiv situațiilor juridice ivite după ., neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Această regulă este consacrată atât de art. 1 din vechiul C. civ., potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, neavând putere retroactivă, cât și de noul C. civ., care în art. 6 alin. 1 statuează că legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă.
Reglementând aplicarea legii civile în timp, legiuitorul a înțeles să expliciteze în noul C. civ. regula menționată mai sus, precizând în art. 6 alin. 2 și 5 că faptele juridicesăvârșite înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data săvârșirii lor (alin. 2) și că dispozițiile legii noi se aplică tuturor faptelor săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după . (alin. 5).
Excepțiile de la principiul neretroactivității sunt reglementate în mod expres și limitativ, iar situația supusă judecății nu se încadrează în aceste excepții, pentru că obiectul acțiunii îl constituie obligarea pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru strămutare începând cu 1952, iar această faptă ilicită nu vizează starea persoanelor.
Analizând aplicarea legii civile în timp în materia răspunderii civile delictuale, Curtea constată, așa cum s-a argumentat anterior, că sunt incidente prevederile art. 3 și art. 103 din Legea 71/2011, coroborat cu în art. 1381 alin. 2 și 3 din noul C. civ. Ca urmare, câtă vreme strămutarea a avut loc în perioada 1952-1954, răspunderea delictuală pentru săvârșirea acestei fapte ilicite nu poate fi guvernată de dispozițiile privind această instituție cuprinse în noul Cod civil, norme adoptate după mai bine de 65 de ani.
Față de toate aceste argumente, Curtea constată că instanța de fond a aplicat corect prevederile legale și urmează să respingă, în temeiul art. 296 cod procedură civilă, ca nefondat apelul reclamantei, menținând ca legală și temeinică sentința atacată.
(continuarea deciziei civile nr. 21/14.03.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge apelul declarat de reclamanta S. E. împotriva sentinței civile 420/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – Secția I Civilă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 14.03.2013.
Președinte, A. N. | Judecător, M. F. C. | |
Grefier, N. P. |
Redc. A.N.
Tehn. A.N.
6 ex/20.05.2013
Jud. fond – I.E.I.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 85/2013. Curtea de Apel... | Uzucapiune. Decizia nr. 432/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
