Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 64/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 64/2013 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 7503/97/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 64/2013
Ședința publică de la 31 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. C.
Judecător A. N.-președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia
Procuror A. P.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către reclamantul S. I. A. și de pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP HUNEDOARA, împotriva sentinței civile nr. 307/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._, ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat M. M. cu delegație la dosar pentru recurentul reclamant, lipsă fiind acesta și restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, procedura de citare legal îndeplinită cu părțile la acest termen de judecată, recursurile sunt motivate, scutite de la plata taxei judiciare de timbru și s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C. proc. civ.
Se constată că s-a înregistrat la dosar, prin serviciul registratură al instanței, întâmpinare formulată de recurentul pârât S. R. prin MFP București reprezentat prin DGFP Hunedoara la recursul reclamantului, din care un exemplar se comunică mandatarei recurentului reclamant.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara recurentului reclamant, avocat M. M. solicită admiterea recursului declarat de acesta, în sensul acordării despăgubirilor reprezentând daune morale. În ce privește recursul declarat de pârâtul S. R. solicită respingerea acestuia, ca nefondat, întrucât numai instanța de judecată este competentă să constate caracterul politic al unei măsuri administrative sau a unei condamnări politice, în caz contrar legiuitorul ar fi prevăzut acest aspect.
Pentru aceleași argumente, reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. R. prin MFP reprezentat prin DGFP Hunedoara, iar în ce privește recursul declarat de reclamant, solicită respingerea acestuia față de necontituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Instanța, în deliberare, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor civile de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. _ /22.11.2011, reclamantul S. I. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său S. A. la muncă silnică pe viață prin sentința penală nr.20/15.01.1959 a Tribunalului M. Cluj, pedeapsă comutată la 25 de ani de închisoare, pentru crimă de insurecție armată și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 450.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant pe durata executării pedepsei penale de către tatăl său. S-au cerut cheltuieli de judecată.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentința civilă nr. 307/2012 Tribunalul Hunedoara a admis în parte acțiunea precizată a reclamantului S. I. A. formulată împotriva pârâtului S. R. reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, și în consecință:
A constatat caracterul politic al condamnării numitului S. A. la pedeapsa de muncă silnică pe viață și confiscarea averii, dispusă prin sentința penală nr. 20/1959 a Tribunalului M. al Regiunii a III Cluj, cu consecința aplicării prevederilor art. 6 din Legea nr. 221/2009. S-a respins în rest acțiunea. A obligat pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 700 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut și motivat următoarele:
În ceea ce privește excepția inadmisibilității primului capăt al acțiunii, în sensul constatării caracterului politic al condamnării defunctului S. A., s-a reținut că reclamantul S. I. A. a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de fiu al tatălui său – condamnat în anul 1959 pentru săvârșirea crimei de insurecție armată, infracțiune prevăzută de art. 211 Cod penal, considerată de drept prin art.1 alin. 2 al Legii nr. 221/2009 ca fiind o condamnare cu caracter politic.
Astfel, prin sentința penală nr. 20/15.01.1959 a Tribunalului M. al Regiunii III a Militare Cluj, menținută prin Decizia penală nr. 181/14.04.1959 pronunțată de Tribunalul Suprem – Colegiul M., numitul S. A. (Sescovici Alexandu) a fost condamnat, alături de alte persoane considerate ca fiind membri ai organizației contrarevoluționare Garda Albă, înființată în anul 1952 și care ar fi avut ca scop răsturnarea regimului „democrat popular din R.P.R.” la muncă silnică pe viață și confiscarea în întregime a averii personale, pentru săvârșirea infracțiunii de crimă de insurecție armată, în baza art. 211 cod penal, coroborat cu art. 157 cod penal, modificat prin Decretul Lege nr. 318/1958 (fila 41-70 si 79).
S-a reținut ca acesta a făcut parte din Partidul Național Țărănesc, desfășurând o intensă activitate de propagandă până la dizolvare, iar în anul 1955, în timp ce se afla la CFU Hunedoara unde lucra în calitate de lăcătuș mecanic a aflat de la numitul N. I., inițiatorul organizației, de existența Gărzii Albe și la propunerea acestuia a devenit membru. S-a mai reținut că la momentul recrutării sale a aflat scopul organizației, respectiv răsturnarea regimului prin provocarea insurecției armate și a primit 25 de monezi cu semne de recunoaștere și misiunea de a recruta noi elemente în organizație, pe care să-i instruiască în vederea declanșării insurecției armate.
În cuprinsul deciziei prin care s-a respins recursul, s-a mai reținut că în speță, inculpații, inclusiv antecesorul reclamantului, au cunoscut caracterul și scopul organizației subversive Garda Albă, au acceptat să facă parte din grupurile constituite și să activeze pe linia scopului propus, fiind întrunite trăsăturile infracțiunii prevăzute de art. 211 cod penal (f.76)
Conform decretului nr. 5/1963, pedeapsa de muncă silnică pe viață la care a fost condamnat tatăl reclamantului a fost comutată în 25 ani de muncă silnică (f.123 verso si f.90), numitul S. A. fiind încarcerat din data de 26.10.1958 (f.87) până în ziua de 17.04.1964 (f.90) când a fost eliberat din Penitenciarul Aiud, în urma decretului de grațiere nr. 176/1964 al Consiliului de Stat al RPR (f.85-86).
Atât pe perioada anchetei penale cât și ulterior, pe perioada executării pedepsei în Penitenciarul Aiud, acesta nu a beneficiat de drepturile specifice unei persoane condamnate penal, fiind supus unui tratament umilitor, dezumanizant, din partea autorităților judiciare din acea perioadă, marcat de nenumărate acte de violență, de amenințări, a lui și a familiei sale, de hrană insuficientă și de proastă calitate și de condiții improprii traiului omenesc, încât la momentul eliberării sale din anul 1964 era foarte slab, avea sănătatea șubrezită, și a decedat în martie 1971.
Astfel, defunctul S. A., alături de familia sa, au avut de suferit de pe urma condamnării politice, atât soția cât si cei doi copii minori ai acestuia trăind în condiții de sărăcie în urma confiscării întregii averi, inclusiv a casei (f.81), fiind amenințați în repetate rânduri de securitate și marginalizați social, iar mama reclamantului cu greu și-a găsit un loc de muncă ca muncitor necalificat, întrucât a refuzat să divorțeze.
În acest context, reclamantul și sora acestuia au fost lipsiți de prezența, ocrotirea și iubirea tatălui în cea mai importantă perioadă a dezvoltării lor, reclamantul a fost nevoit să se transfere la o altă unitate de învățământ din cauza persecuțiilor suferite din parte profesorului de limba rusă, iar evenimentele pe care le-a trăit reclamantul și-au pus amprenta asupra sănătății și personalității acestuia (f.127).
De altfel, era de notorietate faptul că atât cei care erau considerați dușmani ai regimului comunist, cât și familiile lor suportau repercusiuni de natură să le afecteze viața de familie și socială normală, liberă și la adăpost de orice privațiuni injuste ori încălcări ale dreptului la pregătire școlară și profesională, la un loc de muncă stabil, la respectul și accesul la o anumită poziție în societate, valori morale ce sunt considerate importante și ocrotite juridic în orice societate democratică guvernată de principiile statului de drept.
Pentru toate suferințele fizice și psihice pe care S. A. și familia le-a suportat ca urmare a condamnării acestuia, aceștia nu au beneficiat de nici o formă de reparație din partea Statului R., prin urmare nici de prevederile Decretului-Lege nr.118/1990 .
Față de cele de mai sus arătate și având în vedere concluziile Asociației Foștilor Deținuți Politici Hunedoara, instanța în baza art.1 alin.2 din Legea nr. 221/2009, a constatat caracterul politic al condamnării numitului S. A. la muncă silnică pe viață și confiscarea în întregime a averii personale, cu consecința menționării acesteia pe marginea hotărârii de condamnare, conform art. 6 din același act normativ.
În ce privește posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului S. I. A., pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a condamnării tatălui sau și a încălcării unor drepturi fundamentale ale omului consfințite de art. 3, 5, 7, 9, 10, 11, 12, 17, 19, 20 și 26 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și preluate ulterior în conținutul art. 5, 6, 9, 13, 14 din CEDO și art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceasta, drepturi ce își regăsesc ocrotire juridică și în conținutul art. 22, 23, 24, 29, 32 și 44 din Constituția României revizuită, instanța, raportat la dispozițiile art. 330 indice 7 al. 4 cod procedură civilă, a avut în vedere soluția pronunțată în Recursul în interesul legii, ce face obiectul Deciziei nr.12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Justiție și Casație, potrivit căruia s-a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 al.1 lit.a teza I-a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestor decizii în Monitorul Oficial, respectiv 15.11.2010.
Mai mult, din considerentele acestei decizii s-a reținut, printre altele, că dispozițiile CEDO nu se aplică în cazul unei proceduri judiciare ce tinde la recunoașterea unui drept, care nu mai are nici un fundament legal în legislația internă a unui stat semnatar al Convenției la data pronunțării hotărârii, o soluție contrară echivalând cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Față de aceste considerente, capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă totală de 600.000 euro a fost respins ca inadmisibil.
Împotriva acestei sentinței au declarat recurs reclamantul și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În expunerea criticilor, reclamantul susține în esență că acțiunea se impunea a fi admisă și în ceea ce privește daunele morale.
Pârâtul, în expunerea criticilor, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, susține în esență că se impunea respingerea și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării, întrucât din actele dosarului nu rezultă că măsura la care a fost supus reclamantul este prevăzut de art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În recurs nu s-au depus înscrisuri noi.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea constată recursurile formulate de reclamant și de pârât ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, astfel încât de la data publicării în Monitorul Oficial, decizia CCR 1358/2010 a devenit obligatorie. În aceste condiții nu pot fi reținute aserțiunile pe care reclamantul le face în cadrul cererii de recurs, în sensul că această decizie nu ar trebui aplicată întrucât acțiunea a fost introdusă înainte de pronunțarea deciziei.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu Constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară".
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă" (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului" stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile și în speța de față. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
Mai mult, Curtea reține în prezenta cauză și dispozițiile Deciziei nr. 14/2011 a ÎCCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al României, prin care s-a hotărât cu putere obligatorie față de instanțe conform art. 3307 C. proc. civ., că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele soluționate definitiv la data publicării deciziilor instanțelor de contencios constituțional în Monitorul Oficial.”
Soluția dată capătului de cerere privind constatarea caracterului politic este temeinică și legală, criticile formulate în acest sens de către S. R. neputând fi primite, recursul fiind nefondat.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009 constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Potrivit alin. 2 lit. a al art. 1 din același act normativ, constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a)… art. 209 … din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Norma juridică cuprinsă în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 are caracter obiectiv, fiind independentă de subiectele raportului juridic concret, prevăzând în mod abstract că orice condamnare dispusă pentru faptele prev. în art. 327 Cod penal are caracter politic.
(continuarea deciziei civile nr. 64/31.01.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
În cadrul raporturilor juridice concrete, subiectul care se consideră beneficiarul acestei norme juridice trebuie să facă dovada că măsura politică a condamnării luată față de el se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 221/2009, situație în care legea prezumă caracterul politic și nu mai este necesar să-l dovedească.
În mod corect prima instanță a constatat că situația concretă a reclamantului se încadrează în această prevedere și, ca urmare, condamnarea luată față de acesta are caracter politic ce se impune a fi constatat de instanță, față de sentința penală nr. 20/1959 ce prevede expres dispozițiile art. 209 C. penal.
Instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că, criticile aduse de pârât sunt nefondate.
Pe cale de consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod pr. civ., atât recursul pârâtului, cât și cel al reclamantului, vor fi respinse ca nefondate.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul Sosevici I. A. și de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva sentinței civile nr. 307/2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31.01.2013.
Președinte, M. F. C. | Judecător, A. N. | Judecător, C. G. N. |
Grefier, N. P. |
Redc. CGN/01.02.2013
Tehn. EH/2 ex/7.02.2013
Jud. fond: I.E. I.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 31/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 527/2013. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
