Pretenţii. Decizia nr. 90/2016. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 90/2016 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 90/2016
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA I CIVILA
DECIZIA CIVILĂ Nr. 90/2016
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. Doriani
Judecător M. M. C.
Grefier E. M. H.
Pe rol se află pronunțarea asupra apelurilor declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin AJFP Sibiu și de reclamantul B. O. I. împotriva sentinței civile nr. 1699/10.09.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar civil nr._, având ca obiect pretenții.
Se constată că s-au depus la dosar, prin serviciul registratură la data de 26.01.2016, concluzii scrise formulate de Ministerul Public – DIICOT – Serviciul Teritorial A..
Dezbaterea cauzei a avut loc la termenul de judecată din 21.01.2016, consemnată fiind în încheierea de amânare inițială a pronunțării întocmită la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra apelurilor civile de față,
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub dosar nr._ reclamantul B. O. I. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro despăgubiri cu titlu de daune-interese (materiale și morale), ca urmare a privării de libertate în mod nelegal pentru o perioadă de 333 zile.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că în perioada 15.02.2007 – 14.01.2008, adică pe o durată de 333 zile, a fost deținut în arest preventiv fiind acuzat de săvârșirea unor infracțiuni, pentru care inițial a fost condamnat, apoi a fost achitat și a fost pus în libertate.
Prin sentința civilă nr. 1699/10.09.2015 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul B. O. I. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 500.000 lei, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a avut calitatea de învinuit în dosarul nr. 33/D/P/2005, pentru săvârșirea infracțiunilor de aderare la grup infracțional organizat, lipsire de libertate în mod ilegal și trafic de persoane, fiind reținut prin ordonanța de reținere nr. 31/15.02.2007 și arestat preventiv prin Încheierea din 16.02.2007 a Tribunalului București secția I Penală.
Măsura a fost prelungită succesiv și menținută de această instanță, iar în dosar nr._/3/2007 prin încheierea din 20.12.2007 s-a menținut starea de arest, însă prin dec. penală nr. 41/R/2008 a Curții de Apel București a fost înlocuită măsura arestării preventive cu obligația inculpatului de a nu părăsi țara, totodată fiind dispusă punerea de îndată în libertate a acestuia.
Prin sentința penală nr.895/F/21.12.2011 a Tribunalului București, secția a II-a penală, pronunțată în dos. nr._/3/2007, inculpatul B. I. O. a fost achitat pentru una din infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată, în baza art. 11 pct.2 lit. a c.pr.pen. rap. la art. 10 lit.a c.pr.pen. și a fost condamnat la o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare și 2 ani interzicerea unor drepturi, pentru infracțiunea prev. de art. 12 al.1 și 2 lit.a din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 al.2 C.p. Prin sentință s-a dispus și menținerea măsurii preventive a obligației de a nu părăsi țara, dispusă prin decizia penală nr. 41/R/2008.
Prin decizia penală nr. 326/A/7.11.2013 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a admis și apelul inculpatului B. I. O., dispunându-se achitarea acestuia pentru infracțiunea pentru care a fost condamnat de instanța de fond. Prin această decizie s-a dispus și revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara dispusă prin dec. penală nr. 41/R/2008 a Curții de Apel București – secția a II-a penală.
Prin decizia penală nr. 2986/14.11.2014 a Î.C.C.J. Secția Penală, s-a menținut soluția de achitare a inculpatului.
Conform art.504 C.pr.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privata de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilita, după caz, prin ordonanța a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanța a procurorului de scoatere de sub urmărire penala sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitiva de achitare sau prin hotărâre definitiva de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
Acest text de lege constituie o dispoziție speciala privind răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate de erori judiciare, astfel încât invocarea ca temei legal al răspunderii statului a dispozițiilor art.504 C.pr.pen. presupune dovedirea condițiilor reglementate în mod expres de norma juridica. Aceasta reglementează nu numai limitele, dar si condițiile răspunderii patrimoniale a statului, precum si cazurile în care statul este exonerat de aceasta răspundere.
În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din C.E.D.O., scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.
Rolul daunelor morale este și trebuie înțeles într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci având scopul raportat la particularitățile fiecărui caz în parte, de oferire a unei satisfacții pentru suferințele îndurate.
Atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autoritățile penale și a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața sa particulară, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudența națională, cât și hotărârile C.E.D.O. pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri și, respectiv, pot evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Aprecierea prejudiciilor morale nu are la baza criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și cel bănesc, patrimonial al despăgubirilor.
Cu reținerea unei anumite doze de relativitate, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Această evaluare înseamnă practic o apreciere multilaterală, globală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile.
Din actele dosarului depuse de reclamant în probațiune nu rezultă situația socio-profesională a acestuia de după punerea în libertate, nici situația familială, aspecte ce ar putea fi avute în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, iar copiile actelor medicale depuse, privind persoane cu același prenume cu reclamantul nu se coroborează cu nicio altă probă din dosar, astfel încât să conducă instanța la concluzia că reclamantul sau membri familiei sale au avut probleme de sănătate din cauza arestării sale.
Raportat la natura învinuirii, circumstanțele arestării, ale soluționării procesului care a durat o perioadă relativ mare până la soluția definitivă de achitare, instanța a apreciat că suma de 500.000 lei este suficientă și răspunde cerințelor de mai sus în determinarea cuantumului daunelor morale, sumă ce acoperă daunele morale pentru suferințele avute cu prilejul detenției, pentru privarea de libertate efectivă.
Față de aceste împrejurări, instanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune morale și a respins celelalte pretenții, respectiv diferența până la 500.000 euro solicitată prin acțiune. Deși a solicitat cheltuieli de judecată, reclamantul nu a făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli, motiv pentru care, potrivit art. 452 c.pr.civ., nu au fost acordate.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantul B. O. I. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin AJFP Sibiu.
În apelul declarat de reclamantul B. O. I. s-a solicitat desființarea în parte a sentinței atacate în sensul măririi cuantumului daunelor morale și obligarea pârâtului la previzionarea în următorul buget a sumei necesare plății despăgubirii ce va fi acordată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului se arată că motivarea instanței de fond este una superficială raportat la suferința reclamantului și a familiei sale, la pierderile suferite de acesta și familia sa, adică perioada lungă de timp petrecută în spatele gratiilor, pierderea casei și a afacerii familiei pe care o deținea înainte de a fi arestat ilegal.
Se adaugă suferințele fizice și psihice ale soției și copiilor săi, fiul R. I. îmbolnăvindu-se ca urmare arestării tatălui său.
Măsura obligării de a nu părăsii tara l-a pus în imposibilitatea de a pleca în străinătate la muncă.
Din cauza caracterului nelegal al privării de libertate a suferit un prejudiciu moral și i-au fost cauzate prejudicii morale și materiale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții și evoluției sale și a familiei, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație, iar după eliberare, fiindu-i afectate imaginea și sursele de venit.
Cheltuielile de judecată au fost dovedite cu chitanța depusă în original la finalul acțiunii, astfel că s-a făcut dovada acestora la instanța de fond.
În apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin AJFP Sibiu s-a solicitat admiterea apelului și respingerea acțiunii formulate de reclamant.
Se susține în motivare că reclamantul a formulat acțiunea împotriva Statului R. prin MFP reprezentat prin DGFP Sibiu, direcție care nu mai există raportat la dispozițiile HG nr. 520/2013, astfel că se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei direcții.
Pe fondul cauzei se susține că soluția pronunțată denotă o interpretare eronată a dispozițiilor art. 539 C.pr.penală.
Deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile N.C.pr.penală, iar instanța a reținut dispozițiile art. 504 V.C.pr.penală, se arată că acest cod și-a încetat valabilitatea ca urmare a intrării în vigoare a N.C.pr.pen.
Art. 539 CPP are o strânsă legătură cu art. 5 din CEDO care consacră dreptul la libertate și la siguranță, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenție. Dreptul la reparație conferit de art. 5 paragraf 5 este direct și strict condiționat de stabilirea unei detenții/arestări nelegale, ilicite.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 539 CPP.
Constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, ceea ce înseamnă că pentru a da dreptul la despăgubiri, judecătorul trebuia să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menținută la un moment dat cu încălcarea dispozițiilor legale. Acest lucru nu s-a făcut de către prima instanță și nu rezultă din hotărârea pronunțată.
Apelantul B. a depus „răspuns la întâmpinare”, în realitate întâmpinare la apelul pârâtului, prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de AJFP Sibiu, raportat la precizarea cadrului procesual prin precizarea de acțiune formulată.
Susținerile pârâtei că dreptul la reparație nu i s-ar cuveni reclamantului sunt eronate în condițiile în care la dosarul cauzei sunt depuse toate încheierile din care rezultă foarte clar luarea măsurii reținerii/arestării preventive, prelungirea arestului preventiv și ulterior înlocuirea măsurii cu obligația de a nu părăsi țara.
Caracterul nelegal al privării reclamantului de libertate a fost demonstrat de toate aceste înscrisuri.
DIICOT- Serviciul Teritorial A. I., în temeiul Ordinului nr. 14/2003 al Procurorului General a depus concluzii scrise prin care a solicitat admiterea apelului declarat de pârât și respingerea apelului declarat de reclamant.
Se susține că privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte fie din ordonanța procurorului, fie dintr-o hotărâre pronunțată de instanță.
Prin prisma acestor dispoziții – art. 539 CPP – acțiunea reclamantului este nefondată, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada faptului că în cursul procesului penal arestarea acestuia s-a făcut nelegal sau că soluția de achitare a fost urmarea unui fapt nou sau recent descoperit în cursul procesului penal, în măsură a constitui o eroare judiciară.
CURTEA, verificând potrivit art. 479 din Codul de procedură civilă, în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, reține următoarele:
Prealabil, raportat la susținerile procurorului de ședință prezent la apelul inițial al cauzei, se reține faptul că potrivit dispozițiilor care reglementează acțiunea în răspunderea patrimonială a Statului pentru erori judiciare, atât pe vechea procedură, cât și pe noua procedură penală (art. 506 VCPP sau art. 541 NCPP), participarea procurorului nu este obligatorie, ci facultativă, astfel că nu se impune invocarea din oficiu a vreunei nulități a hotărârii pronunțate de prima instanță din perspectiva absenței de la dezbateri a procurorului, cât timp acesta nu este obligat să participe, neexistând o dispoziție în C.p.penală sau C.pr.civilă care să instituie o astfel de participare obligatorie a procurorului.
În al doilea rând, în condițiile în care prin acțiunea formulată reclamantul a invocat dispozițiile art. 538-541 N.C.p.p, iar instanța a analizat acțiunea din perspectiva dispozițiilor art. 504 V.C.p.p., iar prin apelul declarat de pârâtul S. R. este reiterată această chestiune, Curtea trebuie să lămurească mai întâi care este temeiul legal care guvernează acțiunea formulată de către reclamant.
Din acest punct de vedere este de reținut faptul că N.C.pr.pen. a intrat în vigoare la data de 1.02.2014.
Reținerea și arestarea reclamantului a avut loc între 15.02._14, sentința penală nr. 895/F/2011 a Tribunalului București și decizia penală nr. 326/A/2013 a Curții de Apel București rămânând definitive la data de 14.11.2014 prin pronunțarea deciziei penale nr. 2986/2014 a ÎCCJ.
Prin art. 541 alin.2 NCPP se prevede că acțiunea (pentru repararea pagubei) poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.
Prin această normă s-a modificat termenul special de prescripție reglementat în vechea lege de procedură penală de la 18 luni la 6 luni.
În lipsa unei dispoziții contrare, această situație tranzitorie (starea generatoare a prejudiciului [dreptul la reparare] este situată sub veghea reglementare, acțiunea este formulată sub imperiul noii reglementări) în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil cererilor formulate după . NCPP devin incidente principiile de aplicare a legii civile în timp – art. 6 alin.4 din N.C.Civil.
Potrivit acestui text de lege prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
În consecință, procedura de urmat și termenul de prescripției vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Atunci când dreptul la acțiune pentru repararea pagubei s-a născut ulterior intrării în vigoare a NCPP, în baza unor hotărâri judecătorești rămase definitive ulterior intrării în vigoare a NCPP – cum este cazul în speță, va fi incident NCPP, prin urmare acțiunea trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 539 și următ.C.pr.pen..
Pe fondul cauzei, Curtea va analiza mai întâi apelul declarat de pârâtul S. R., întrucât de reținerea sau nereținerea în cauză a incidenței dispozițiilor art. 539 C.p.p depinde inclusiv soluția ce se va da în apelul declarat de către reclamant.
Ca o chestiune prealabilă, apelantul pârât a invocat lipsa calității procesuale pasive a DGFP Sibiu, aceasta încetând să existe ca urmare a reorganizării structurilor teritoriale ale MFP.
Mai întâi, pentru a se putea invoca cu succes această excepție, partea care o invocă trebuia să fi fost chemată în judecată în calitatea de pârât. DGFP Sibiu nu a fost chemată în judecată ca și pârât, pârâtul fiind clar menționat în acțiune ca fiind S. R. prin MFP.
Acest din urmă Minister a fost chemat în judecat prin DGFP Sibiu, prin urmare această Direcție a fost chemată în calitate de reprezentant, astfel că se putea invoca lipsa calității de reprezentant în cauză, cel mult lipsa capacității procesuale de folosință, și nu lipsa calității procesuale pasive.
Dincolo de acest aspect, este de reținut faptul că prin precizarea de acțiune depusă la fond (fila 61) reclamantul și-a precizat clar acțiunea, respectiv cine este pârât – S. R. prin MFP și prin cine înțelege să îl cheme în judecată – DGRFP B. prin AJFP Sibiu; mai mult, la dosar este depus mandatul de reprezentare dat de MFP către DGRFP B. – AJFP Sibiu (fila 60), astfel că această excepție este evident nefondată și chiar lipsită de obiect în raport de precizările depuse la dosar de către reclamant.
Pe fondul apelului, Curtea reține că potrivit art. 539 C.pr.penală „(1) Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. (2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei. ”.
Rezultă din cuprinsul textelor citate că dreptul la despăgubire este condiționat de existența unei privări nelegale de libertate. La rândul ei, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită prin actele de procedurale și de către organele judiciare identificate în alin.2 al art. 539 C.pr.penală.
Se înțelege astfel, că achitarea ulterioară a inculpatului nu are aptitudinea ea însăși să atragă caracterizarea privării de libertate ca fiind una nelegală. Aceasta deoarece legalitatea privării de libertate se verifică prin raportare la un probatoriu sumar, în timp ce achitarea este soluția pronunțată în funcție de întregul material probator administrat în dosar. Este, astfel, natural ca legalitatea măsurii preventive să nu poată să fie apreciată a posteriori în funcție de soluția dată asupra fondului cauzei penale supuse judecății. De altfel, măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare și cu toate acestea ea să nu fie considerată nelegală. În acest sens s-a pronunțat și CEDO în cauza Brogan ș.a. contra Regatului Unit.
Raportat la norma internă în discuție, constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, astfel că, pentru a se naște dreptul la despăgubiri, este necesar ca ordonanța procurorului sau încheierea pronunțată de judecător să fie definitivă și să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menținută la un moment dat cu încălcarea dispozițiilor legale, context în care trebuie să arate dispozițiile legale încălcate, în mod concret.
Cu alte cuvinte, nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive, iar nu din chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul pentru ordinea publică.
Printre asemenea încălcări s-ar putea plasa cazul dispunerii măsurii, precum și arestarea preventivă pentru o infracțiune pentru care nu sunt întrunite condițiile prevăzute de C.pr.penală. Toate celelalte elemente care țin de aprecierea judecătorului nu sunt condiții de legalitate, ci de temeinicie/netemeinice nevizate de dispozițiile art. 539 CPP și de art. 5 parag.5 din Convenție.
În acest sens s-a pronunțat și ÎCCJ prin decizia civilă nr. 4050/1 iulie 2012 prin care a statuat că „în aplicarea dispozițiilor art. 504 alin.3 C.pr.pen. anterior, în mod greșit instanța civilă a realizat ea însăși evaluarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive cu încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de instanțele penale care s-au pronunțat, în cadrul procesului penal, asupra legalității și temeinicei măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse împotriva inculpaților de la acea dată. Din acest punct de vedere, instanța a făcut o greșită aplicare a normelor invocate, întrucât a procedat la reevaluarea unor chestiuni care erau deja tranșate de instanța penală și, mai mult decât atât, a ajuns la o concluzie contrară; or, cele statuate de instanța penală se impuneau instanței civile cu puterea lucrului judecat, dat fiind și prevederile art. 19 C.pr.pen anterior”.
Norma cuprinsă în art. 539 C.p.penală este în strânsă corelare cu art.5 din Convenție care consacră dreptul la libertate și la siguranță, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenție, precum și cu art. 9 C.pr.penală, care redă întocmai conținutul art. 5 din Convenție.
Dispozițiile art. 5 paragraf 5 CEDO garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții contrare art.5 paragraf 1-4.
Dispozițiile art.5 condiționează dreptul la reparație de absența unei baze legale în dreptul intern, care să legitimeze detenția/arestarea în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 care consacră detenția legitimă.
CEDO consacră că în toate cazurile circumstanțele concrete ale cauzei judiciare sunt extrem de relevante pentru aprecierea caracterului ilegal al detenției/arestării unei persoane, cu consecința activării dreptului la despăgubiri. Astfel, în cauza O’hara contra Regatului Unit Curtea a apreciat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 5 paragraf 1 din Convenție din moment ce bănuielile în sensul că reclamantul a comis o infracțiune au fost plauzibile.
Pe de altă parte, este de observat că în întreaga sa practică, Curtea Europeană nu verifică nimic altceva decât legalitatea deținerii/arestării.
Cu alte cuvinte, Curtea nu analizează temeinicia/netemeinicia măsurii privative de libertate, respectiv ansamblul elementelor cauzei apreciate într-un anumit fel de instanță, căci asemenea aprecieri pot fi justificate inclusiv de unele considerații de oportunitate ale autorității naționale judiciare care dispune luarea măsurii preventive în cadrul unui proces penal.
În speța de față nu se poate susține, și nici măcar reclamantul nu a susținut, că a fost încălcată vreo dispoziție legală referitoare la condițiile în care se poate dispune luarea, prelungirea sau menținerea măsurii privative de libertate, toate apărările vizând oportunitatea luării acestei măsuri sau temeinicia acesteia, aprecieri care exced cadrului legal instituit de prevederile art.539 C.pr.penală.
Din actele de la dosar rezultă dimpotrivă că măsurile privative de libertate luate față de reclamant au făcut obiect de analiză din perspectiva legalității și temeiniciei, instanțele pronunțându-se în sensul legalității și menținerii acestora, astfel că nu se poate reține o constatare expresă a caracterului nelegal al măsurilor dispuse.
Pe de altă parte, nici din perspectiva duratei deținerii/arestării, în raport de natura infracțiunilor imputate reclamantului, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor legale, durata acesteia nedepășind limita maximă prevăzută de legiuitor.
Nu este de omis nici faptul că pe baza probelor existente la dosar și care au creat indiciile sau suspiciunea rezonabilă în vederea luării, prelungirii sau menținerii arestului preventiv, reclamantul a fost condamnat în primul ciclu procesual, astfel că nu se poate susține că nu a existat niciun fel de indicii în legătură cu săvârșirea de către reclamant a vreunei infracțiuni de natură a contura ideea unei suspiciuni rezonabile în dosarul penal.
(continuarea deciziei civile nr. 90/28.01.2016 pronunțată în dosar nr._ )
În aceste condiții, Curtea reține că în cauză nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 539 C.pr.penală cu trimitere la caracterul nelegal al privării de libertate, astfel că în mod greșit acțiunea a fost admisă de către prima instanță, soluția la care Tribunalul a ajuns fiind rezultatul unei greșite aplicări și interpretări a normei legale incidente.
În consecință, în temeiul art. 480 C.pr.civilă se impune admiterea apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin AJFP Sibiu împotriva sentinței civile nr. 1699/10.09.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția I civilă în dosar nr._ și schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul B. O. I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru considerentele avute în vedere la analizarea apelului declarat de pârât este evident că se impune soluția de respingere a apelului declarat de către reclamant ce viza majorarea cuantumului despăgubirilor acordate de către prima instanță.
Or, în condițiile în care instanța de apel a constatat că reclamantului nu i se cuvin astfel se despăgubiri, nu se poate aduce o altă soluție decât cea de respingere, inclusiv sub aspectul vizând cheltuielile de judecată, reclamantul fiind partea care a pierdut procesul și nefiind îndreptățit la acestea conform art. 453 C.pr.civilă.
În consecință, în temeiul art. 480 C.pr.civilă, Curtea va dispune respingerea apelului declarat de către reclamantul B. O. I..
În cauză nu se vor acorda cheltuieli de judecată, apelantul pârât nesolicitând, iar apelantul reclamant nefiind îndreptățit, raportat la prevederile art.453 C.pr.civilă și soluția pronunțată.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat prin AJFP Sibiu împotriva sentinței civile nr. 1699/10.09.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția I civilă în dosar nr._ .
Schimbă în tot sentința atacată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul B. O. I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Respinge apelul declarat de reclamantul B. O. I. împotriva sentinței civile nr. 1699/10.09.2015 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția I civilă.
Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 28 ianuarie 2016.
Președinte, A. Doriani | Judecător, M. M. C. | |
Grefier, E. M. H. |
Redc./tehnoredc. MMC/02.02.2016
6 ex/EMH/02.02.2016
Jud. fond: D. T. L.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 248/2016. Curtea de Apel ALBA IULIA | Obligaţie de a face. Decizia nr. 14/2016. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
