Revendicare imobiliară. Decizia nr. 3/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 26-01-2012 în dosarul nr. 3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3/2012
Ședința publică de la 26 Ianuarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. M. C.
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Grefier M. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de reclamanta P. Română Unită cu R. G.-C. Ștei prin P. R. U. cu R. G.-Catolic Sarmizegetusa împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar civil nr._ .
Se constată că în termenul de pronunțare acordat în cauză s-au depus concluzii scrise din partea apelantei reclamante P. Română Unită cu R. G.-C. Ștei, formulate prin avocat.
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din 19 ianuarie 2012 care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul P. R. U. cu R. G.-Catolic Sarmizegetusa în contradictoriu cu pârâta P. O. Română Ștei pentru revendicarea imobilului înscris în CF 344 Densuș Ștei, nr. top 152.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut, în esență, că pentru admisibilitatea unei acțiuni în revendicare este necesar ca reclamantul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate asupra bunului revendicat. Fără condiția titlului de proprietate – deci în lipsa dreptului ce îi legitimează acțiunea asupra bunului deținut de pârât – nu poate exista acțiune revendicativă. Or, xerocopia înscrisului depus la fila 4 din dosarul_ nu a putut fi apreciată de instanța de fond ca dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, atât pentru neîndeplinirea condițiilor de formă – ad probationem, cât și pentru neîndeplinirea condițiilor de fond – ad validitatem. Acest înscris, dacă totuși poate fi considerat o copie a cărții funciare Densuș, reprezintă doar foaia A, adică partea cărții funciare care cuprinde descrierea imobilului, și că în lipsa foii B, care atestă titularul dreptului real de proprietate, reclamantul nu își dovedește dreptul cu un titlu valabil. Cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun – eclesia – a făcut obiectul Decretului 358/1948 și respectiv 177/1948. Pe de altă parte, prin efectul acestor acte normative, pârâtul a dobândit nu numai posesia asupra bunului în litigiu, ci întregul drept de proprietate cu toate cele trei atribute: dispoziția, posesia și folosința, în baza căruia a executat lucrări de conservare a acestuia potrivit scopului și destinației avute de la edificarea sa, lucrări ample de întreținere, reparații și condiționări, lucrări de înfrumusețare, de sporire a gradului de confort, lucrări ambientale ce pot fi asimilate lucrărilor voluptuorii ce de regulă le execută doar un bun și diligent gospodar.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 176/A/5.11.2009 Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamantul P. R. U. cu R. G.-catolic Sarmisegetusa împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara –secția civilă, a schimbat în tot sentința atacată și în consecință a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Protopiatul R. U. cu R. G.-catolic Sarmisegetusa împotriva pârâtei P. O. Română Ștei, a obligat pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în CF 344 Densuș, nr. top 152-biserică și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7914 mp și să restituie reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 1200 lei cheltuieli de judecată efectuate în fața instanței de fond.
Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut că reclamanta a depus copia cărții funciare 344 Densuș, actualizată la data de 20.02.2006, semnată și ștampilată de Biroul de Carte Funciară Hațeg, precum și copia foii reconstituite 344 Densuș, actualizată la 14.10.2009, care poartă ștampila Oficiului de cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara, înscrisuri ce fac dovada incontestabilă că reclamanta este proprietara imobilului înscris în această carte funciară, având nr. top 146, 149, 150, 152, ultimul nr. top, care formează obiectul revendicării, fiind format din biserică și cimitir intravilan, în suprafață de 1 iugăr și 600 stj ( conform foii reconstituite) și respectiv 7914 mp (conform foii inițial depuse în dosarul_ ).
Instanța a mai reținut că pârâta nu poate opune reclamantei uzucapiunea, însă aceasta invocă faptul că a dobândit imobilul în temeiul legii, imobilul biserică fiind preluat de stat prin Decretul 358/1948 și apoi transmis cultului ortodox conform art. 37 din Decretul 177/1948. Susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul Decretului 358/1948 și respectiv al Decretului 177/1948 nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de carte funciară, unde este aplicabil Decretul-lege 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în cartea funciară. Potrivit art. 17-18 din acest decret, drepturile reale pot fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în cartea funciară. Prin urmare înscrierea dă naștere, modifică sau stinge drepturile reale și le face opozabile față de terți. De la acest principiu există câteva excepții. Astfel, art. 26 din lege prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscriere în cartea funciară în următoarele cazuri: dobândirea prin succesiune legală și testamentară, dobândirea prin accesiune, vânzare silită și expropriere, în speța de față nefiind incident niciunul din cazurile prev. de art. 26. Atâta timp cât reclamanta este înscrisă în cartea funciară aceasta dă naștere prezumției prev. de art. 32 de unde rezultă că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, principiu reluat de art. 30 din Legea 7/1996.
Pârâta a mai susținut că dreptul de proprietate s-a dobândit în temeiul art. 37 din Decretul 177/1948, dar acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la cultul G.-catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași. Cazurile prevăzute în acest articol vor fi constatate și soluționate de judecătoria populară a locului. Deci art. 37 din Decretul 177/1948 prevedea o procedură specială pentru întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei, procedură despre care nu se face nicio mențiune în cartea funciară, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, fiind vorba de o preluare faptică.
În ceea ce privește susținerea pârâtei că cimitirul nu poate forma obiect al revendicării întrucât face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor, conform art. III pct. 10 din Anexa 1 la Legea 213/1998, această susținere este reală raportat la temeiul legal invocat, dar reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate și asupra acestui bun, el fiind notat în cartea funciară, ca făcând parte din nr. top 152, alături de biserică, astfel că acțiunea sa nu poate fi respinsă.
Așa fiind, pentru motivele arătate mai sus, în temeiul art. 296 cod pr. civilă, Curtea a admis ca fondat apelul declarat de reclamantul P. R. U. cu R. G.-Catolic Sarmizegetusa, a schimbat în tot sentința atacată și în consecință a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul Protopiatul R. U. cu R. G.-Catolic Sarmizegetusa împotriva pârâtei P. O. Română Ștei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P. O. Ștei, ÎCCJ prin decizia civilă nr. 5921/9.11.2010 dispunând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 176/A/2009 a Curții de Apel A. I. cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
În decizia de casare, instanța supremă a reținut că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă în privința înscrisului reținut ca echivalând titlu de proprietate, că nu s-a clarificat data înscrierii în cartea funciară și reglementarea în vigoare la acel moment cu incidență asupra regimului juridic al imobilului, dacă lăcașul de cult a fost ridicat pe ruinele unei biserici ortodoxe, toate acestea din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 480 Cod civil, text indicat ca temei al acțiunii și care reglementează revendicarea imobiliară de drept comun.
În al doilea rând, instanța supremă a statuat că examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel. Ca urmare, ÎCCJ a precizat că nu este lipsit de importanță în rezolvarea cererii să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile din Decretul Lege nr. 126/1990.
În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și s-au audiat martorii G. P., D. I., G. S., Grădiștean M. (filele 37-40, 65, 66).
Apelanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alin.1 teza ultimă a art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, instanța de apel dispunând prin încheierea din data de 19.01.2012, în temeiul art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curții Constituționale.
CURTEA, analizând legalitatea sentinței atacate prin raportare la criticile aduse și în limitele stabilite prin decizia de casare, potrivit art. 315 alin.1 Cod procedură civilă, reține următoarele:
Examinarea temeiniciei sentinței din perspectiva revendicării imobiliare întemeiate pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Astfel cum a reținut deja instanța de fond, acțiunea în revendicare este acțiunea reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Prin urmare, acțiunea în revendicare este acțiunea prin care se tinde să se stabilească direct existența dreptului de proprietate al reclamantului.
Fiind vorba de un imobil aflat în zona în care se aplică regimul de publicitate imobiliară prin cărțile funciare, instanța trebuie să verifice cine este proprietarul acestui imobil.
Așa cum a reținut și instanța supremă, pe extrasul depus la dosar (fila 72) există o mențiune și anume că „CF 344 Densuș are o singură pagină”.
Originalul cărții funciare este redactat în limba maghiară, astfel că la dosar s-a depus și traducerea acestei foi de carte funciară.
Potrivit traducerii, legalizată la notarul public, foaia funciară cu nr. 344 Densuș cuprinde următoarele mențiuni:
Biserica Creștină G. C. în Ștei
1.Fondul
Bisericii creștine
Nr. crt. | Nr. top | Suprafața | Mențiuni | ||
iugăr | stânjeni | ||||
1. | 146 | G. intravilan | 1 | 750 | |
149 | G. intravilan | - | 250 | ||
1. | 150 | G. intravilan | - | 250 | |
152 | Biserică și cimitir intravilan | 1 | 600 | ||
După cum se poate observa nu există nicio mențiune cu privire la titularul dreptului de proprietate.
În ceea ce privește data înscrierii în cartea funciară a acestui imobil, din înscrisurile prezentate de către părți nu se poate stabili cu exactitate această dată (deoarece notarea imobilului nu este datată), dar, dat fiind faptul că mențiunile din cartea funciară sunt făcute în limba maghiară, se poate deduce că înscrierea s-a făcut sub incidența vechiului cod civil austriac.
De altfel, nici pârâta nu susține că înscrierea s-ar fi făcut după . DL nr. 115/1938.
Martorii audiați au susținut că biserica în litigiu a aparținut cultului greco catolic până în anul 1948, când toți catolicii au fost obligați să treacă la ortodoxism, slujbele în rit ortodox fiind ținute ulterior în aceeași biserică de către fostul preot catolic.
Nu există nicio dovadă la dosar în sensul că această biserică ar fi fost ridicată pe vechile ruine ale unei biserici ortodoxe.
Dimpotrivă, coroborând declarațiile martorilor audiați cu înscrisurile depuse la dosar, se poate trage concluzia că biserica a aparținut de la edificare credincioșilor greco catolici.
În acest sens, instanța are în vedere că martorii au declarat că înainte de 1948 în zonă nu au existat decât izolat cetățeni de religie ortodoxă, că inclusiv martorii ( de o vârstă înaintată) care în prezent sunt ortodocși, au fost botezați în rit catolic, părinții lor fiind catolici, trecerea la ortodoxism făcându-se forțat în anul 1948.
Pe de altă parte, potrivit recensământului din 1910 din Transilvania, în localitatea Densuș erau 56 de ortodocși, 775 de greco catolici, 54 de romano catolici și 14 reformați, astfel că declarațiile martorilor sub acest aspect se coroborează cu înscrisurile existente la dosar.
Față de cele menționate, se poate concluziona că imobilul în litigiu a aparținut comunității greco catolice din Ștei până în anul 1948.
Însă, în regim de carte funciară, potrivit DL nr. 115/1938 sau Legii nr.7/1996, dovada dreptului de proprietate se face cu extrasul de carte funciară.
Este și motivul pentru care acțiunea în revendicare are un domeniu de aplicare mai restrâns și aceasta pentru că dobândirea dreptului de proprietate poate avea loc, în cele mai frecvente cazuri, numai dacă s-a realizat cerința întabulării în cartea funciară, astfel că înscrierile în cartea funciară au, în principiu, forță probantă deplină.
Atât dispozițiile din DL nr. 115/1938 cât și cele din Legea nr. 7/1996 prevăd că, cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei și numele localității în care este situat imobilul, precum și din trei părți, partea a II-a fiind referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde numele proprietarului și alte mențiuni în legătură cu acest titular.
Potrivit dispozițiilor legale, partea I a cărții funciare descrie imobilul, partea a II-a cuprinde indicarea numelui/denumirii proprietarului, iar partea a III-a este destinată menționării sarcinilor ce grevează imobilul.
La dosar s-a depus un extras CF emis în anul 2012 unde la partea I sunt menționate cele 4 numere topografice, iar la partea a II-a „înscrieri privitoare la proprietate” este următoarea mențiune: „A1. Biserica Creștină greco catolică din Ștei – proprietate în întregime”.
Acest extras de carte funciară însă comportă anumite precizări.
Orice înscriere din foaia de avere, respectiv partea I, este notată cu A (ex. A+1 sau A1, A+2, etc.), cele din foaia de proprietate cu B (înscrierile fiind făcute în ordinea înregistrării: B1, B2, B3), iar la foaia de sarcini sunt notate sarcinile, ordinea notării dând și rangul acestora (C1, C2 sau C+2, etc.).
Prin urmare, în partea I nu pot exista notări cu „B”, la partea a II-a nu pot exista notări cu „A”, și tot astfel, fiecare partea având atribuită o singură literă.
În extrasul CF depus de către apelanta reclamantă (fila 67) după descrierea imobilului, la B.Partea a II-a există o notare cu A1, deci care provine din foaia de avere, partea I, notată cu A și nu din foaia B, de proprietate, ce aparține de partea a II-a.
Prin urmare, dintr-o eroare a asistentului registrator, la momentul emiterii extrasului de carte funciară s-a trecut la partea a II-a ca proprietar Biserica Creștină greco catolică din Ștei, deși o astfel de mențiune nu există în cartea funciară originală, iar conținutul cărții funciare nu poate fi modificat în acest mod, pe calea emiterii unui extras de carte funciară.
Că așa stau lucrurile rezultă cu claritate, dincolo de orice dubiu, din încheierea nr. 5616/9.10.2009 de reconstituire a cărții funciare emisă de OCPI- Biroul Hațeg unde se dispune reconstituirea Cărții Funciare nr. 344 Densuș prin efectuarea următoarelor înscrieri în partea A a respectivei cărți funciare…..”, deci în partea referitoare la avere, și nu cu privire la partea a II-a, B, referitoare la proprietate.
Astfel cum este reconstituită în prezent cartea funciară nr. 344 Densuș, nu se poate afirma, având în vedere dispozițiile atât din DL nr. 115/1938 cât și din Legea nr. 7/1996, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în condițiile reglementate de aceste acte normative.
În acest sens, instanța are în vedere și prevederile art. 32 din DL nr. 115/1938 și ale art. 33 din Legea nr. 7/1996 care instituie regula potrivit căreia un drept există dacă este înscris în cartea funciară, respectiv că un drept neînscris în cartea funciară nu există.
Nefiind înscrisă în partea a II-a, B, a cărții funciare nr. 344 Densuș, reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate pentru a avea calitatea de proprietar deposedat și deci îndreptățire să solicite revendicarea bunului imobil în condițiile dreptului comun, astfel că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
Pe de altă parte, instanța supremă a statuat că examinarea revendicării din perspectiva dreptului comun, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la aceste bunuri, astfel că în soluționarea cauzei trebuie să se aibă în vedere și numărul credincioșilor.
Analizând și acest aspect, Curtea reține că datele furnizate de Institutul Național de S. nu sunt concludente în cauză, întrucât este posibil ca referendumul din anul 2002 să reflecte situația existentă anterior „ruperii” credincioșilor greco catolici din biserica ortodoxă, astfel că nu are relevanță faptul că în datele oficiale sunt menționați 0 (zero) credincioși greco catolici, până la momentul menționat, toți aparținând cultului ortodox.
Ambele părți au depus tabele cu enoriașii aparținând fiecărui cult, cu mențiunea că tabelul depus de pârâtă este datat 7.01.2012, deci reflectă situația la zi, pe când tabelul depus de reclamantă este datat 12.02.2006, probabil când s-a pus în discuție plecarea credincioșilor, greco catolici până în anul 1948 sau născuți din părinți greco catolici, de la cultul ortodox la cel greco catolic, datorită unor neînțelegeri cu preotul ortodox de la acel moment.
Din actele depuse rezultă că în Ștei sunt 146 de credincioși ortodocși raportat la anul 2012 și 110 credincioși greco catolici, cu trimitere la anul 2006.
Studiind însă tabelul depus de reclamantă instanța observă că la fila 4 din tabel, pozițiile numerotate 94-107 fie nu cuprind indicarea vârstei și a actului de identitate, fie semnătura. Mai mult, semnăturile de la pozițiile 94-97, 98-99 și 100-103 sunt aproape identice, astfel că există dubii cu privire la faptul că aceste persoane s-au declarat ca aparținând cultului greco catolic, iar la pozițiile 105-107 nu există nicio semnătură, situație care se regăsește și la poziția 45.
Față de cele constatate se poate afirma că numărul credincioșilor care în anul 2006 se declarau de religie greco catolică este de 95, inferior celor al credincioșilor de religie ortodoxă, astfel că dând prioritate criteriului dorinței credincioșilor majoritari, și din acest punct de vedere acțiunea reclamantei nu este întemeiată, astfel cum se va arăta în continuare:
Pentru bunurile ce au aparținut Bisericii G.-Catolice, dar care au fost preluate de către Biserica O. Română, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să țină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. 1 din Decret, cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție, conform art. 3 alin. 2 din Decret.
Raționamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat.
Pe de-o parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.
Apoi, mulți dintre credincioșii greco-catolici nu doresc să revină la cultul inițial, așa încât aceste lăcașuri continuă să fie folosite de majoritatea credincioșilor care în trecut au fost greco-catolici, iar în prezent sunt ortodocși. Ca urmare, pe lângă faptul că majoritatea credincioșilor sunt de religie ortodoxă, chiar credincioșii care au fost greco-catolici beneficiază în prezent de aceste lăcașuri de cult, aceștia făcând parte din comunitatea creștinilor ortodocși.
Așadar, în prezent, majoritatea credincioșilor sunt ortodocși, cuprinzând inclusiv pe cei care, deși au trecut forțat la acest cult, după recunoașterea religiei greco-catolice, nu au mai dorit să revină la cultul inițial.
(continuarea deciziei civile nr. 3/26.01.2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar nr._ )
Pornind de la aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari, și cei greco-catolici, cu o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Ori restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii G.-Catolice fără respectarea condiției impusă de art. 3 alin. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.
Având în vedere cele reținute, atât cu privire la temeinicia acțiunii în revendicare pe drept comun, cât și cu privire la dorința credincioșilor majoritari, față de limitele deciziei de casare pronunțată de instanța supremă, instanța constată că soluția pronunțată de către tribunal este temeinică și legală, la adăpost de criticile formulate, motiv pentru care în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, se va dispune respingerea apelului declarat de către reclamantă.
Ambele părți au solicitat cheltuieli de judecată. Apelanta, față de soluția pronunțată și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă nu este îndreptățită a le primi, fiind căzută în pretenții, iar intimata pârâtă nu a făcut dovada acestor cheltuieli, motiv pentru care nu se vor acorda cheltuieli de judecată în cauză.
Pentru aceste motive,
În numele legii
DECIDE
Respinge apelul declarat de P. R. U. cu R. G.-Catolic Sarmizegetusa în numele și pentru P. Română Unită cu R. (G.-C.) Ștei împotriva sentinței civile nr. 82/2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 26.01.2012.
Președinte, M. M. C. | Judecător, C. G. N. | |
Grefier, M. R. |
Red./tehnored.MMC/13.02.2012
4 ex/MR/13.02.2012
jud. fond: M. I.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 34/2012. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 68/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA → |
|---|
