Acţiune în constatare. Decizia nr. 34/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 34/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 26-01-2012 în dosarul nr. 34/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 34/2012
Ședința publică de la 26 Ianuarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. N.- președinte secție
Judecător C. G. N.-vicepreședinte
Judecător M. F. C.
Grefier N. P.
Cu participarea din partea Parchetului de pe lângă C. de A. A. I.
Procuror I. N.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâtul S. R. prin M. FINANȚELOR P. BUCUREȘTI reprezentat prin DGFP a jud. A., împotriva sentinței civile nr. 3587/2011 pronunțată de T. A. în dosar civil nr._, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat B. L. A. în substituirea avocatului titular B. G., cu delegație la dosar pentru intimata reclamantă H. M., lipsă fiind părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței, legala îndeplinire a procedurii de citare cu părțile la acest termen de judecată, împrejurarea că recursul de față este motivat, s-a solicitat prin declararea recursului aplicarea în cauză a prevederilor art. 242 alin. 2 C. proc. civ, și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.
Nefiind alte cereri formulate și probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Mandatara reclamantei intimatei, avocat A. L. B. cu delegație în substituirea avocatului titular B. G., solicită respingerea recursului declarat de pârât, întrucât în expunerea criticilor nu se regăsesc motive strict limitative prev. de art. 304 C. proc. civ, de natură a duce la modificarea sau casarea sentinței atacate. Cu privire la faptul că bunurile confiscate nu intră în categoria celor pentru care se acordă despăgubiri, această critică invocată de recurent nu poate fi reținută de instanță, întrucât legea nr. 221/2009 nu face distincție între bunurile mobile și imobile, supuse confiscării. Cealaltă critică adusă, respectiv faptul că instanța de fond nu a cercetat dacă reclamanta a urmat calea legilor speciale de reparație, este neîntemeiată, această atribuție nu era de datoria instanței de fond, ci a pârâtului, în cazul în care se critica acest aspect, pentru a fi dovedit. Cu cheltuieli de judecată, justificate cu chitanță la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public solicită a se constata nefondat recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P. reprezentat prin D.G.F.P a jud. A..
Instanța, deliberând, față de actele dosarului, lasă cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra recursului civil de față,
P. acțiunea înregistrată la T. A., reclamanta H. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P.,
- să se constate caracterul politic al măsurii administrative constând în dislocarea reclamantei, a tatălui reclamantei H. A. și a mamei acesteia, H. V. și fixarea domiciliului obligatoriu în localitatea Răchițoasa, jud. Călărași și în localitatea Rățești, Raionul Fetești, în perioada 15.12.1958 – 15.04.1964.
-să fie obligat pârâtul la plata sumei de 4.000.000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării și fixării domiciliului obligatoriu a reclamantei și antecesorilor acesteia,
-să fie obligat pârâtul la plata sumei de 63.700 lei reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate
-obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că părinții reclamantei au locuit și s-au gospodărit împreună cu familia B. T., iar relațiile dintre cele două familii au fost similare celor dintre părinți și copii. B. T. a fost condamnat la 5 ani muncă silnică, prin sentința penală nr. 562/1958 a Tribunalului M. al Regiunii a III-a Cluj, iar familia a fost deportată și i s-a luat averea. Părinții reclamantei împreună cu reclamanta și cu soția lui B. T. au fost dislocați și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitățile Răchitoasa, jud. Călărași și Rățești, Raionul Fetești. Ca urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu al reclamantei și părinților săi, le-au fost confiscate bunurile.
În drept s-au invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La termenul din 16.02.2011, reclamanta a modificat temeiul de drept al acțiunii, în ce privește acordarea daunelor morale, și a invocat art. 998 – 999 C. civ.
P. sentința civilă nr. 3487/14.09.2011 pronunțată de T. A. – Secția civilă, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei, privind acordarea de daune morale. A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta H. M. în contradictoriu cu S. R. prin M. Finanțelor P. și în consecință, a fost constatat caracterul politic al măsurii administrative privind stabilirea domiciliului obligatoriu în ., în perioada 28.11.1958 – 13.11.1962 luată față de reclamantă și familia acesteia. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei daune materiale în sumă de 44.100 lei și a fost respinsă cererea de obligare la plata daunelor morale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei 1300 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârât, raportat la legile speciale de reparație pentru suferințele cauzate de regimul comunist, din perioada 06.03.1945 – 22.12.1989. În ce privește prescripția dreptului material la acțiune, în ce privește acordarea de daune morale în temeiul art. 998 – 999 C. civ., instanța a reținut că termenul general de prescripție de trei ani prev. de art. 3 din DL. 167/1958 a început să curgă de la data de 22.12.1989 și nu a existat nicio piedică ca reclamanta să formuleze o asemenea acțiune în termenul general de prescripție de 3 ani. Legea nr. 221/2009 nu poate constitui o cauză de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât acest termen era de mult expirat. A fost respinsă și susținerea reclamantei că prin Legea nr. 221/2009 a fost repus în termenul de prescripție extinctivă, în lipsa unei prevederi exprese a legii în acest sens.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că prin decizia nr. 1529/28.11.1958 emisă de M.A.I s-a fixat domiciliul obligatoriu pe termen nelimitat, în ., Regiunea C., pentru reclamantă și părinții acesteia H. A. și H. V., iar prin decizia nr. E/_ din 13.11.1962 s-au ridicat aceste restricții domiciliare. Față de aceste înscrisuri și de prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, instanța a admis primul capăt de cerere, așa cum a fost formulat. În ce privește daunele materiale solicitate, respectiv contravaloarea bunurilor confiscate familiei reclamantei, valoarea acestor bunuri a fost stabilită prin raport de expertiză la suma de 44.100 lei, la care a fost obligat pârâtul în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009. Cheltuielile de judecată în sumă de 1300 lei reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert au fost acordate în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul S. R. prin M.F.P. prin D.G.F.P A., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului, pârâtul a susținut că Legea nr. 221/2009 acordă drept de despăgubire reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, doar pentru bunuri imobile nu și pentru cele mobile. Aceasta întrucât art. 5 alin. 1 lit. b din lege face referire la obținerea de despăgubiri în echivalent, dacă acestea nu au fost obținute în condițiile Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Aceste legi se referă strict la bunuri imobile trecute abuziv la stat în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, și nu la bunuri mobile. Se susține că nu s-a cercetat dacă reclamanta a urmat calea legilor speciale de reparație, pentru a obține despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate.
A doua critică a hotărârii atacate se referă la faptul că instanța de fond a admis proba testimonială privind bunurile confiscate, peste evidențele Primăriei Poșaga, Registrul Agricol, din care rezultă bunurile mobile deținute de antecesorii reclamanților și care au fost confiscate ca urmare a măsurii abuzive de strămutare. Recurentul are îndoieli cu privire la veridicitatea declarațiilor martorilor, care după 50 – 60 de ani de la producerea evenimentului își amintesc cu certitudine numărul de animale, utilaje agricole și cantități de cereale sau produse agricole care au fost confiscate din gospodăriile cetățenilor strămutați. În Registrele agricole ale localităților rurale erau trecute toate bunurile mobile ale cetățenilor iar evidența lor exactă era întocmită pe bază de recesământ anulat.
În drept se invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând legalitatea hotărârii atacate, prin prisma motivelor de recurs, raportat la prevederile art. 304 C. proc. civ., C. constată următoarele:
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie1945 – 22 decembrie 1989 sau a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestora,…, descendenții până la gradul II, inclusiv, pot solicita instanței … obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri în echivalent în temeiul Legii 10/2001 sau a Legii 247/2005.
Așadar, textul de lege nu limitează acordarea de despăgubiri doar la bunuri imobile, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu o poate face. De aceea, persoanele care au suferit în urma măsurilor cu caracter politic sau succesorii acestora pot cere despăgubiri atât pentru bunurile mobile, cât și imobile care au făcut obiectul confiscării.
Articolul menționat, însă exclude posibilitatea unei duble desdăunări, în mod expres în privința bunurilor imobile, în sensul că în măsura în care prejudiciul cauzat acestor persoane a fost acoperit în temeiul altor legi speciale de reparație, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu pot obține reparații și în baza Legii 221/2009.
Bunurile confiscate au fost stabilite atât prin proba cu înscrisuri, cât și prin probațiune testimonială. Astfel, este știut faptul că la registrul agricol erau declarate bunurile odată pe an, iar inventarul agricol cunoaște o dinamică accentuată. De aceea, pe parcursul unui an, o persoană poate dobândi mai multe bunuri decât cele declarate la începutul anului, sau dimpotrivă, poate pierde din cele declarate. În aceste condiții, doar cu ajutorul martorilor se poate stabili care a fost averea persoanei față de care s-au luat măsurile cu caracter politic, la acel moment, și care face obiectul prezentei legi. Îndoielile recurentului pârât față de declarațiile acestora nu sunt de natură a infirma susținerile martorilor, în condițiile în care aceste declarații au fost date în condițiile de legalitate stabilite de normele procedurale.
(continuarea deciziei civile nr. 34/26.01.2012 pronunțată de C. de A. A. I. – Secția I Civilă în dosar civil nr._ )
Față de aceste argumente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 cod procedură civilă se vor respinge recursurile părților, ca nefondate, fiind menținută sentința atacată, ca legală și temeinică.
Pentru aceste motive:
În numele legii
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul S. R. prin M. Finanțelor P., împotriva sentinței civile nr. 3587/2011 pronunțată de T. A..
Obligă recurentul să plătească intimatei H. M. suma de 300 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 26.01.2012.
Președinte, A. N. | Judecător, C. G. N. | Judecător, M. F. C. |
Grefier, N. P. |
Redc. A.N.
Tehn. N.P.
2 ex/14.03.2012
Jud. fond – D.B.D.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 2/2016. Curtea de Apel... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 3/2012. Curtea de Apel ALBA... → |
|---|
