Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 580/2016. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 580/2016 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 11-05-2016 în dosarul nr. 580/2016

Cod ECLI ECLI:RO:CABAC:2016:002._

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 580/2016

Ședința publică de la 11 Mai 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE P. M. A.

Judecător M. V.

Grefier T. C.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

La ordine a venit spre soluționare apelul civil promovat de apelantul B. V., împotriva sentinței civile nr. 141 din 7.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ .

La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns avocat Babușanu E. pentru apelantul – reclamant și avocat M. E. pentru intimatul – pârât.

Procedura legal îndeplinită.

S-a expus referatul oral al cauzei de către grefier, după care:

Instanța constată că a fost atașat dosarul cum s-a pus în discuție la termenul anterior.

Avocat Babusanu E. pentru apelant depune copia contractului de asistență juridică și extras de cont.

Avocat M. E. pentru intimată un borderou cu un set de înscrisuri pe care le comunică și părții adverse și arată că aceste înscrisuri se află depuse și la dosarul penal.

În situația în care aceste înscrisuri nu sunt noi nu are rost să mai fie depuse la dosar.

Avocat Babușanu E. pentru apelant arată că nu solicită termen pentru a lua cunoștință de aceste înscrisuri și că nu se opune a fi depuse la dosar, fiind descrisă fapt apelantului.

La solicitarea instanței părțile prezente arată că nu mai au alte cereri de formulat.

Nemaifiind chestiuni prealabile de formulat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Avocat Babușanu E. având cuvântul arată că temeiul acțiunii formulate sunt disp.art. 1353 cod civil care prevăd că cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercitarea drepturilor sale va fi scutit de a achita daune dar cu excepția situației în care exercită aceste drepturi. Mai arată că pârâta și-a exercitat un drept legal și anume dreptul la petiție, drept care ține de accesul la justiție întrucât s-a formulat o cerere penală împotriva apelantului și că atâta vreme cât pârâta a formulat o plângere penală nu pot fi trași la răspundere, însă art. 1353 cod civil prevede că această excepție exercită drepturile legale atâta vreme cât este abuziv iar dispozițiile art. 15 cod civil definesc abuzul, consideră că trebuie să răspunzi deci nu mai este scutit de plată.

Mai arată că temeiurile în drept sunt dispozițiile art. 1353 raportat la art. 15 cod civil, art. 72 în sensul că a fost adusă o atingere onoarei și reputației apelantului în condițiile în care nu sunt îndeplinite limitările prevăzute de art. 75 cod civil și că au fost invocate și dispozițiile art. 17 CEDO, dispoziții care privesc abuzul de drept. Problema care se pune în acest dosar este despre acuza care i-a fost adusă apelantului fiind foarte concretă, consideră că se impune a se face verificări în sensul de a se stabili dacă este vorba de exercitarea drepturilor legale cu bună credință sau nu.

Pârâta a formulat plângerea strict în legătură cu o declarație dată de apelant la executorul judecătoresc, plângere care a fost redactată și semnată de către avocat, aflată la fl. 3 dosar penal pct. 2 prin care se pretinde un fals în declarații. S-a invocat în această declarație că apelantul la executor a declarat că dosarul nr._ având ca obiect contestație la executare a fost soluționat irevocabilă și că prin această plângere au denaturat conținutul declarației în mod voit pentru a putea sesiza o infracțiune. Prin cererea formulată rezultă foarte clar că dosarul nr._ în care a fost dispusă suspendarea executării silite a fost soluționat irevocabil prin decizia civilă 1036 pronunțată de Tribunalul Prahova prin care s-a soluționat irevocabil cererea de suspendare.

Precizează că apelantul are un titlu executor pe care l-a pus în executare iar pârâta a formulat o contestație la executare solicitând și suspendarea executării, judecătoria inițial a admis suspendarea executării împotriva căreia s-a promovat recurs, a fost admis recursul și respinsă cererea de suspendare moment în care executarea trebuia să continue. În aceste condiții apelantul a depus cererea de continuare a executării iar pârâta a formulat plângeri penale la care a fost atașată cererea de suspendare, context în care nu se poate susține că nu a avut cunoștință de cuprinsul cererii.

Menționează că apelantul are rude în sistemul judiciar și că această chestiune a fost speculată cu mai multe reclamanții, că se dorește afectarea unui om fiind trecut pe listele cu dosare penale, fiind prezent la audieri, dând declarații la poliție urmare acestora fiindu-i afectată sănătatea sens în care au fost depuse acte medicale la instanța de fond. Plângerea penală formulată de pârâta a fost formulat cu rea credință. fiind soluționată cu rezoluție de neîncepere a urmăririi penală prin care s-a arătat că apelantul s-a referit foarte clar la suspendarea executării, pârâta fiind nemulțumită de soluție cu aceste argumente a formulat împotriva rezoluției o altă plângere penală cu alte acuze.

Fondul contestației nu are nicio legătură cu această situație iar calea legală a fost exercitată fiind contestația la executare pentru a fi tergiversată executarea.

În ce privește cuantumul prejudiciului solicitat fiind vorba de daune morale în sumă de 210 mii lei urmează ca instanța să aprecieze atât față de poziția apelantului în societate și reputația acestuia fiind practic o persoană publică lucrând în acest centru relaționând cu tot felul de instituții fiind o persoană cunoscută la acest nivel afectându-i-se reputația prin faptul că s-a formulat plângeri penale și că această informație a circulat. Apelantului i-a afectată sănătatea și activitatea profesională, imaginea și reputația iar prejudiciul trebuie stabilit avându-se în vedere aceste împrejurări.

Solicită cheltuieli de judecată atât pentru fond cât și pentru apel.

Avocat M. E. pentru pârâtă având cuvântul solicită respingerea apelului menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Arată că fiind vorba de exercitarea unui drept legitim, recunoscut de lege și că instanța de fond a apreciat că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secțiunea privind respectarea vieții private și al demnității persoanei umane conform art. 75 cod civil. Depune concluzii scrise.

Avocat Babușanu E. pentru apelant depune note scrise și completează cererea de solicitare la studiu a dosarului privind data când a fost solicitat.

S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.

CURTEA

-deliberând-

Prin sentința civilă nr. 471/7.04.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosar nr._, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul B. V. cu dom.ales în București, Splaiul Independenței nr.3, ., sector 5 în contradictoriu cu pârâtul C. de P. pentru P. din I. cu sediul în Bușteni, ., Județul Prahova, ca neîntemeiată.

P. a pronunța această sentință instanța a avut în vedere următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București secția a III a civilă la data de 28.08.2014 sub nr._ /3014, reclamantul B. V. a chemat în judecată pe pârâtul C. de P. pentru P. din I. Bușteni, solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 210.000 lei cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

In motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că începând cu luna septembrie 2012 au fost formulate față de reclamant mai multe plângeri penale pentru infracțiuni din cele mai grave, respectiv fals în declarații, faptă prevăzută de art. 292 C.p., toate aceste acțiuni fiind comise cu scopul de a-i compromite imaginea la locul de muncă, precum și în rândul vecinilor și a altor cunoscuți.

In continuare se arată că între părți a existat un litigiu de muncă în urma căruia a fost admisa acțiunea sa dispunându-se anularea deciziei de concediere nr. 24/11.05.2006 și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate, reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat dacă nu s-ar fi făcut o concediere ilegală.

A formulat cerere de executare silită a hotărârii întrucât pârâta nu a executat-o de bună voie, formându-se dosarul de executare silită nr. 92/2011.

În cadrul acelui dosar a fost efectuată o expertiză contabilă de către expert R. C. rezultând o sumă totală datorată de pârâtă de 46.728,56 lei la care se adăugau cheltuieli de executare în cuantum de 6.010,14 lei. Această sumă a fost recuperată prin poprire la data de 22.12.2011.

În continuare, reclamantul a arătat că s-a decis de către Curtea de Apel București faptul că nu se impune lămurirea dispozitivului Deciziei civile nr. 4341/13.12.2007 care reprezintă titlul executoriu.

În perioada 18.09._13, pârâtul a acționat în mod deliberat și mincinos⁷prin sesizarea Poliției Stațiunii Bușteni cu privire la faptul ca pentru a obține deblocarea banilor ce reprezintă drepturile bănești conform titlului executoriu nr. 4314/R/l3.12.2007 ar fi declarat în fals la B. P. B. că Dosarul nr._ /al ar fi fost soluționat irevocabil, dar care atunci când s-au efectuat verificări de organele de cercetare penală a rezultat că faptele nu au fost comise de reclamant.

A fost formulată o plângere penală împotriva expertului R. C. I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 291 C.p. cu referire la raportul de expertiză efectuat în cadrul dosarului de executare silită, plângere ce a fost respinsă prin Rezoluția din data de 05.06.2012 în Dosarul nr. 171/P/2012.

O a doua plângere făcută împotriva aceluiași expert a fost respinsă pentru autoritate de lucru judecat în cadrul dosarului penal nr. 1187/P/2012 prin rezoluția din data de 23.01.2013, prin care s-a dispus de asemenea și neînceperea urmăriri penale față de reclamantul B. V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 292 C.p. deoarece fapta sesizată nu există și nu este prevăzută de legea penală.

Aceeași soluție de neîncepere a urmăririi penale a fost confirmată și de procurorul ierarhic superior prin rezoluția din data de 21.03.2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria S. în dosarul penal nr. 53/IE2//2013. Plângerea împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de Judecătoria S. prin sentința penală din data de 24.04.2013.

Prin Sentința penală nr. 74/24.04.2013 s-a apreciat că experta R. C. s-a conformat dispozitivului hotărârii judecătorești.

La data de 16.04.2013 a fost înregistrată o nouă plângere sub nr._ împotriva sa și a d-nei expert pentru aceleași fapte cercetate anterior.

Prin Sentința penală nr. 148/19.08.2013 pronunțată de Judecătoria S. s-a respins plângerea în temeiul art. 278 alin. 8 lit. a din C.p.p. ca inadmisibilă.

Se arată că toate aceste demersuri efectuate de către pârâtă au fost făcute cu intenția de a-1 discredita și de a-i leza demnitatea și imaginea.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 1347 - 1349 C.civ.

Se arată că pârâtul a acționat chiar împotriva intereselor Ministerului Economiei încălcând normele Codului etic care urmărește crearea unui climat de încredere între cetățeni și personalul instituției pe de o parte și salariații instituției pe de altă parte.

Pârâtul a acționat în acest fel cu intenția de a-1 împiedica să revină în conducerea Centrului de P. pentru P. din I. Bușteni, producându-i o prejudiciere gravă a imaginii sale în societate, fiind atrasă desconsiderarea nemeritată din partea cunoștințelor, existând riscul să fie afectată și activitatea sa profesională.

În dovedirea cererii reclamantul a solicitat proba cu acte, martori, interogatoriu și orice altă proba a cărei necesitate ar rezulta din dezbateri.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. 1 și 2 N.C.civ., art. 1531 N. C.civ., art. 1385 alin. 1 N.C.civ., art. 1443 - 1446 N.C.civ. art. 8 din CEDO și jurisprudența Curții Europene.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 100 lei f. 19.

La data de 24.10.2014 pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de chemare în judecată; excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că acțiunile sale. nu au caracter ilicit ci reprezintă modul de exercitare a unui drept constituțional, respectiv dreptul la petiție; că nu a avut nici un moment în vedere formularea de plângeri denigratoare aspect ce rezultă din chiar rezoluția din data de 23.01.2013 a Parchetului S. care a reținut că faptele reclamate există în materialitatea lor dar nu sunt prevăzute de legea penală. Plângerea penală nu reprezintă o faptă ilicită, nu există nicio dovadă a existenței vreunui prejudiciu moral astfel că nu sunt îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale.

In apărare, pârâta a solicitat proba cu înscrisun, interogatoriu și orice altă probă care ar rezulta din dezbateri.

Prin încheierea din data de 03.02.2015 instanța a respins excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, ca neîntemeiate.

Sub aspect probatoriu instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul și proba testimonială fiind audiați în cauză numiții Ș. O. pentru reclamant și C. G. pentru pârât.

Analizând actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, reține tribunalul că a fost învestit cu o cerere în răspundere civilă delictuală invocâridu-se, în esență, faptul că prin formularea și susținerea unor plângeri penale împotriva reclamantului de către pârâtă, a fost lezată demnitatea și imaginea, fiindu-i știrbită imaginea în cadrul Ministerului Economiei unde lucrează ca funcționar public și în relațiile sociale. De asemenea, reclamantul invocă faptul că prin acțiunile sale, pârâtul i-a produs o suferință morală constând într-un sentiment de umilință și stres legat de prezența la audieri în fața organelor penale.

P. a fi declanșată răspunderea civilă delictuală, este necesar ca tribunalul să analizeze în ce măsură există o faptă ilicită a pârâtei, un prejudiciu creat reclamantului și o legătură de cauzalitate între acestea.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1349 C.civ., orice persoană (fizică sau juridică), are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

In ceea ce privește existența unei fapte ilicite, tribunalul consideră necesar a analiza raporturile dintre părți.

Astfel, reclamantul a fost angajat, începând cu anul 2004, în cadrul instituției C. de P. pentru P. din I. Bușteni (CPPI), având funcția de director general adjunct.

Ca urmare a eliberării sale din funcția de director general adjunct și trecerea pe o funcție de execuție, prin Decizia nr. 25/11.05.2006, reclamantul a promovat în /fața instanțelor specializate în litigii de muncă o acțiune cu scopul redobândirii funcției și plății drepturilor salariale aferente acesteia. Acest litigiu s-a finalizat în favoarea reclamantului prin Decizia civilă nr. 4314/R/1-3.12.2007 pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr._/3/2006 prin care s-a dispus anularea deciziei nr. 25/11.05.2006 emisă de CPPI și obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.

În vederea executării Deciziei civile nr. 4314/R/l3.12.2007, reclamantul s-a adresat mai întâi B. E. L., formându-se dosarul de executare nr. 411/2010. Această executare silită a fost contestată de către pârâtă, Judecătoria Sectorului 1 București dispunând, în mod irevocabil ca urmare a respingerii recursului, prin Sentința civilă nr._/2011 pronunțată în Dosarul nr._, admiterea contestației la executare și anularea executării silite, reținând faptul că nu este certă, lichidă și exigibilă creanța pusă în executare de către reclamant, iar calculul efectuat în cadrul dosarului de executare pentru perioada 11.05._11 este nelegal. Cu putere de lucru judecat, în această sentință s-a reținut și faptul că reclamantul a renunțat la termenul din data de 13.12.2007 din cadrul litigiului de muncă, dosar în care s-a pronunțat titlul executoriu, la capătul de cerere privind reintegrarea reclamantului în funcția avută anterior, întrucât și-a reluat activitatea la Direcția Tehnologia Informației din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului. De asemenea, s-a reținut faptul că dispozitivul hotărârii ce reprezintă titlul executoriu este neclar, fiind necesară o lămurire a acestuia.

Reclamantul a formulat o nouă cerere de executare silită la B. P. B.,formându-se Dosarul nr. 92/2011.

Și această nouă executare silită a fost contestată de pârâta debitoare, fiind în /curs de soluționare pe rolul Judecătoriei S., după ce a fost admis recursul pârâtei CPPI, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize contabile care să stabilească cuantumul drepturilor salariale cuvenite conform titlului executoriu, apreciindu-se că perioada pentru care este îndreptățit la aceste drepturi este cuprinsă între 11.05._07.

A reținut tribunalul că împotriva hotărârii de casare mai sus menționate, reclamantul B. V. a formulat contestație în anulare care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 330/R/25.03.2014.

În cursul anului 2012, pârâta CPPI Bușteni a formulat o plângere penală îndreptată împotriva d-nei R. C. Iuliană, expertul care a întocmit raportul de expertiză contabilă în cadrul dosarului de executare silită pentru faptele prevăzute de art. 289 C.p. și art. 281 C.p. și împotriva reclamantului B. V. pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 292 C.P, constituind-se dosarul penal nr. 1187/P/2012. .

Prin rezoluția procurorului din data de 23.01.2013 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de expertul contabil R. C. I. pentru faptele prevăzute de art. 289 C.p. și art. 291 C.p. deoarece s-a apreciat, pe de o parte existența autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte, că faptele sesizate nu sunt prevăzute de legea penală, iar în ceea ce îl privește pe reclamantul B. s-a dispus neînceperea urmăririi penale deoarece s-a apreciat că nu există fapta prevăzută de art. 292 C.p. (constând în faptul că ar fi declarat în fals în fața B. P. B., că dosarul nr._ care se află pe rolul Judecătoriei S. a fost soluționat definitiv și irevocabil cu scopul de a obține deblocarea banilor și însușirea acestora, cererea fiind formulată de către avocat).

Această soluție dată de organele de urmărire penală a fost menținută prin Sentința penală nr. 74/24.04.2013 pronunțată de Judecătoria S. în Dosarul nr._ care a avut ca obiect plângerea formulată de CPPI Bușteni împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Această primă plângere a fost formulată la data de 19.03.2013.

La data de 16.04.2013 a fost înregistrată o nouă plângere împotriva rezoluției procurorului din data de 23.01.2013 dată de parchetul de pe lângă Judecătoria S., ce a format obiectul dosarului nr._, plângere care a fost respinsă prin Sentința penală nr. 148/19.08.2013 de Judecătoria S. ca inadmisibilă, constatându-se existența autorității lucrului judecat.

A reținut tribunalul că această a doua plângere împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost înregistrată de Judecătoria S., anterior soluționării Dosarului nr._ prin Sentința penală nr. 74/24.04.2013.

Față de situația prezentată mai sus, rezultă că între părți au existat începând cu anul 2006 mai multe litigii de natură civilă (litigiu de muncă și litigii în legătură cu punerea în executare a titlului emis în litigiul de muncă) și de natură penală reclamându-se săvârșirea unei fapte de natură penală în legătură cu executarea titlului executoriu.

Se reține și faptul că în ceea ce privește contestațiile la executare, pârâta a avut câștig de cauză în privința executării silite începute pe raza Curții de Apel București, iar în ceea ce privește executarea silită de pe raza Judecătoriei S., contestația la executare este în curs de soluționare, însă conform deciziei de casare a fost stabilit și intervalul pentru care pârâta debitoare datorează drepturile salariale, mai scurt decât cel avut în vedere de expertul numit de executorul judecătoresc.

S-a reținut și faptul că potrivit adresei B. P. B., executarea silită a fost efectuată în sensul că suma totală de bani de 53.645 lei din care 6.010,14 lei cheltuieli de executare, a fost eliberată atât executorului judecătoresc cât și creditorului B. V..

In ceea ce privește plângerea penală, tribunalul a constatat că împotriva reclamantului B. V. a fost formulată o singură plângere penală reclamându-se săvârșirea faptei de fals în declarații, neavând relevanță faptul că anterior fusese formulată plângere penală și împotriva expertului contabil care a întocmit raportul de expertiză în cadrul dosarului de executare silită.

Într-adevăr, pârâta a formulat două plângeri împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, plângeri formulate în baza dispozițiilor art. 278 alin. 1 și 3 C.p.p., însă nu două plângeri penale pentru săvârșirea aceleiași fapte, astfel cum a susținut reclamantul.

Cea de a doua plângere împotriva rezoluției procurorului a fost sancționată de Judecătoria S. prin respingerea ei ca inadmisibilă, în condițiile în care anterior se soluționase o altă astfel de plângere.

Fată de cele mai sus reținute, tribunalul a constatat că nu a fost făcută dovada faptei pârâtei de a fi formulat ”mai multe plângeri penale pentru infracțiuni din cele mai grave, între care fals în declarații”.

Astfel cum s-a reținut mai sus, pârâta a formulat împotriva reclamantului o singură plângere penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals în declarații care a fost finalizată prin propunerea de neîncepere a urmăririi penale, soluție menținută și de instanța de judecată.

D. actele dosarului nu rezultă că pârâta a avut intenția, prin depunerea acelei plângeri penale, de a afecta imagina și prestigiul reclamantului, dreptul la petiție fiind un drept recunoscut de constituție, iar buna credință în formularea unor cereri este prezumată. Lipsa unei rele credințe în formularea acelei plângeri penale este dată și de faptul că din momentul respingerii plângerii formulate împotriva rezoluției procuromlui de neîncepere a urmăririi penale și până la introducerea prezentei acțiuni, pârâta nu a introdus ”alte plângeri penale” împotriva reclamantului astfel că afirmația reclamantului cu privire la atitudinea pârâtei nu se confirmă nici sub acest aspect.

A reținut tribunalul că formularea în sine a unei plângeri penale, urmată de respingerea acesteia, nu constituie în sine un abuz de drept.

De asemenea, faptul că pârâta nu i-a recunoscut reclamantului existența unor drepturi de natură salarială, precum și faptul de a contesta actele de executare silită (care, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar s-a dovedit, cel puțin parțial că nu sunt legal întocmite), nu reprezintă un abuz de drept și nu pot naște prezumția că au fost exercitate cu scop șicanator.

Declarația martorului audiat în cauză nu a reușit să dovedească că pârâta a săvârșit fapta pretinsă. Este adevărat că toate aceste neînțelegeri între părți ar putea crea la un moment dat un disconfort moral în dauna reclamantului, însă tribunalul apreciază că reclamantul trebuia să dovedească în primul rând, fapta ilicită a pârâtei, ori exercitarea unui drept, respectiv dreptul la petiție, nu poate fi considerată o faptă ilicită decât în măsura în care se face dovada exercitării lui în mod abuziv.

Potrivit dispozițiilor art.1353 C.civ., cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Reclamantul invocă faptul că pârâta s-a folosit în mod abuziv de dreptul său și a formulat în mod repetat mai multe plângeri penale acuzând săvârșirea mai multor fapte penale de către reclamant.

Sub acest aspect tribunalul apreciază că și în cazul abuzului de drept, sarcina probei revine reclamantului.

Art. 15 din NCC prevede că „niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei- credințe”), pe de altă parte, art. 1353 din NCC prevede că „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care acesta este exercitat abuziv”.

Exercitarea unui drept poate fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

Răspunderea pentru abuzul de drept reprezintă o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale, astfel încât aceasta nu poate fi angajată în absența vinovăției și a prejudiciului cauzat unei alte persoane.

În ceea ce privește prima ipoteză avută în vedere de art. 15 din NCC, respectiv exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, legiuitorul a condiționat declanșarea răspunderii civile de existența vinovăției, prin intenție.

Prin urmare, poate fi antrenată răspunderea civilă a titularului pentru săvârșirea unui abuz numai în situația în care dreptul este exercitat cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu, de natură materială sau morală. în măsura în care nu poate fi reținută vinovăția autorului, sub forma intenției de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă este incidență cea de-a doua ipoteză reglementată de art. 15 din NCC.

Potrivit celei de-a doua ipoteze a art. 15 din NCC, autorul va fi ținut răspunzător în situația în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe și dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului, necesar pentru antrenarea răspunderii, are în vedere situația valorificării acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, în conformitate cu scopul pentru care a fost recunoscut de legiuitor și în limitele sale.

Caracterul excesiv al exercitării dreptului impune necesitatea existenței unui raport de proporționalitate între exercițiul dreptului de către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unui terțe persoane pe această cale.

Numai depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea titularului.

În vederea prevenirii exercitării drepturilor în mod abuziv, atât legislația civilă cât și legislația penală, a creat un mecanism eficient de stopare a cererilor repetitive sancțiunea fiind aceea ca dreptul să nu-și poată produce efectele și să nu se poată bucura de ocrotirea legii.

De acest mecanism a profitat și reclamantul atunci când cea de a doua plângere formulată împotriva rezoluției procurorului a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind de asemenea acoperit și prejudiciul material, instanța obligând partea căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată.

Concluzionând, tribunalul reține că fapta pârâtei de a formula o singură plângere penală, prin raportare la săvârșirea unei singure fapte prevăzute de legea penală, este expresia dreptului la petiție și nu o faptă ilicită prin săvârșirea unui abuz de drept.

În ceea ce privește formularea plângerii împotriva rezoluției procurorului, tribunalul a reținut că cea de a doua plângere a fost formulată anterior pronunțării primei instanțe sesizate și la un interval scurt față de prima cerere, iar respingerea ei ca inadmisibilă reprezintă prin ea însăși și o sancțiune suficientă și adecvată.

Nu s-a reținut nici intenția pârâtei de a leza imaginea publică a reclamantului cu scopul de a-1 împiedica să vină la conducerea instituției pârâte, în condițiile în care chiar reclamantul în cadrul litigiului de muncă a arătat că nu dorește reintegrarea în funcția de conducere avută anterior la această instituție, atitudine manifestată liber de către reclamant și cunoscută pârâtului la momentul demersurilor judiciare întreprinse de aceasta.

În ceea ce privește discriminare invocată de către reclamant, tribunalul a reținut că formularea unei plângeri penale nu poate fi legată de ideea de discriminare.

Cu alte cuvinte, nu se poate reține că pârâta l-ar fi discriminat pe reclamant întrucât nu a formulat plângeri penale și față de alte persoane, în măsura în care nu s-a dovedit că și aceste alte persoane s-ar fi aflat în aceeași situație cu a reclamantului.

Discriminarea implică luarea unor măsuri diferite, discriminatorii, față de două sau mai multe persoane aflate în circumstanțe identice sau similare, ceea ce în speță nu poate fi reținut.

Rezultă față de cele mai sus analizate și reținute, că reclamantul nu a putut face dovada existenței faptei ilicite a pârâtei, astfel că nu se mai impune analizarea și a celorlalte condiții ale declanșării răspunderii civile delictuale.

Cu toate acestea, în ceea ce privește prejudiciul invocat de către reclamant, constând, pe de o parte în vătămarea imaginii sale publice și, pe de altă parte, în stresul la care l-a supus acțiunea pârâtei, conjugat cu teama că pârâta va formula și în viitor astfel de acțiuni, tribunalul a reținut că orice acțiune în instanță este însoțită de o doză de disconfort psihic și orice sesizare penală poate crea o notă de suspiciune în jurul persoanei vizate, însă toate acestea nu se pot constitui în prejudicii morale efective în lipsa unor dovezi certe cu privire la existența lor, iar declarația martorului propus de reclamant în dovedirea prejudiciului, nu este în măsură să facă ea singură dovada prejudiciului, martorul fiind un fost angajat al pârâtei și care a avut neînțelegeri cu pârâta.

P. toate aceste motive tribunalul a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat apel în termen legal apelantul–reclamant B. V..

Prin motivele scrise a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 480 al.2, 480 al. 3 C.p.c. față de faptul că judecătorul fondului „cu rea credință” și încercând să avantajeze partea adversă a comentat motivele apelantului în loc să motiveze inexistența vinovăției, inaplicabilitatea art. 12 Noul Cod pr. civilă și introducerea celei de-a doua plângeri penale împotriva sa, anterior soluționării dosarului_, denotă abuzul de drept, că afirmațiile din cuprinsul plângerilor penale au avut ca rezultat știrbirea imaginii în rândul colegilor. Mai arată că eliberările din funcții au fost făcute preferențial de către Centru împotriva celor care nu au fost obedienți față de conducere, că s-au încălcat dispozițiile art. 14 din Convenția C.E.D.O. privind interzicerea discriminării.

Mai arată că plângerile penale formulate de C. de P. pentru P. din I. au făcut nominalizarea sau împiedicarea unor activități începând cu anul 2012 profitabile sub aspect financiar.

Intimatul C. de P. pentru P. din I. prin întâmpinarea depusă în termen (fila 22 dosar C.A. București) a solicitat respingerea apelului, întrucât formularea unei singure plângeri și respingerea acesteia nu constituie abuz de drept.

Apelantul a formulat răspuns la întâmpinare (fl. 87 dosar C.A. București) unde reia aspectele invocate în motivele de apel.

Prin încheierea 28A/2.11.2015 a Curții de Apel București, având în vedere încheierea nr. 2116 din 8.10.2015 a Î.C.C.J. prin care s-a admis cererea de strămutare formulată de pârâtul C. de P. pentru P. din I. a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bacău pentru competentă soluționare.

În fața Curții de Apel Bacău s-au administrat proba cu înscrisuri depuse de părți și sau atașat dosarele penale 17/P/2012 și 487/P/2012 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria S..

Asupra apelului de față, Curtea constată că este nefondat din următoarele considerente:

Reclamantul a formulat o nouă cerere de executare silită la B. P. B., formându-se Dosarul nr. 92/2011.

Și această nouă executare silită a fost contestată de pârâta debitoare, fiind în curs de soluționare pe rolul Judecătoriei S., după ce a fost admis recursul pârâtei CPPI, casată sentința civilă recurată și trimisă cauza spre rejudecare în vederea efectuării unei noi expertize contabile care să stabilească cuantumul drepturilor salariale cuvenite conform titlului executoriu, apreciindu-se că perioada pentru care este îndreptățit la aceste drepturi este cuprinsă între 11.05._07.

Împotriva hotărârii de casare mai sus menționate, reclamantul B. V. a formulat contestație în anulare care a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 330/R/25.03.2014.

Cu privire la plângerile penale formulate de către pârâtă, în mod corect a observat Tribunalul București că nu au fost formulate două plângeri penale așa cum susține reclamantul ci o singură plângere care a făcut obiectul dosarului penal 1187/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S. prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de fals în declarații prevăzută de art. 292 C.p., soluție care a fost menținută de Judecătoria S. prin sentința penală nr. 74/24.04.2013, urmare a plângerii formulată de pârâtă potrivit art. 278¹ Cod pr. penală. Și aceasta întrucât cea de a doua plângere, soluționată prin respingerea ca inadmisibilă pentru autoritate de lucru judecat nu avea semnificația unei noi „acuzații penale”, ci era motivarea pentru dosarul_, cu termen la 17.04.2013 - conform antet. Iar înregistrarea s-a greșită cod nou nu este imputabilă Centrului de P..

Pe de altă parte pe lângă faptul că pârâta a uzat de dreptul său constituțional la petiționare – având convingerea că îi sunt lezate drepturile patrimoniale prin procedura executării silite începută de reclamant împotriva sa, Curtea remarcă faptul că intimatul C. de P. pentru P. din I. a avut o bază factuală în susținerile sale.

Astfel se reține că, contestațiile la executare promovate – sentința civilă nr._/2011 a Judecătoriei S. și decizia civilă 605/2.04.2015 a Tribunalului București prin care s-a casat sentința Judecătoriei S. 1292/5.12.2012 și s-a trimis la rejudecare – au stabilit că cele două executări silite promovate de reclamant au fost nelegale, mai întâi sub aspectul întinderii sumelor de executat dar și în privința perioadei pentru care se datorau. Sub acest din urmă aspect s-a stabilit că perioada pentru care reclamantul era îndreptățit la restituirea drepturilor salariale nu era 11.05.2006 – 31.10.2011 cum s-a procedat la executare ci 11.05.2006 – 8.01.2007 și aceasta pentru că potrivit acestei din urmă decizii 605/2.04.2015 a Tribunalului București aflată la filele 200 -210 Dosar Tribunalul București:

„Perioada pentru care a fost ținut la plata drepturilor bănești este cuprinsă între 11.05.2006 și data emiterii deciziei 15.12.2006, data la care B. V. s-a transferat la cerere în cadrul ministerului. După această dată nu se mai poate pune problema existenței unor obligații ale CPPI- Bușteni față de fostul său salariat întrucât raporturile de muncă au încetat la cererea creditorului”.

În aceste condiții, executarea silită a CPPI – Bușteni pentru suma de 16.728,56 lei este flagrant nelegală, deoarece titlu executor invocat, respectiv decizia civilă nr. 4314/13.12.2007, neconferindu-i acestuia un drept de creanță în cuantumul solicitat.

În altă ordine de idei, prin raportul de expertiză în specialitatea contabilitate indicat, s-a procedat la calcularea drepturilor cuvenite intimatului-creditor pentru funcția de conducere din care a fost eliberat, fără a se ține cont că, în aceeași perioadă B. V. a lucrat în cadrul contestatoarei într-o funcție de execuție, încasând diferite sume de bani cu titlu de salariu, așa cum rezultă din statele de plată aflate la filele 110-119 dosar fond.

Ori, acționând în aceste condiții reclamantul nu este de bună-credință cunoscând foarte bine că a renunțat în cadrul litigiului de muncă la capătul de cerere privind reintegrarea în funcția avută anterior pentru că și-a reluat activitatea la Direcția Tehnologia Informației din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului și implicit perioada de la care nu i se mai cuveneau despăgubiri sub forma drepturilor salariale.

Potrivit art. 1357 Condițiile răspunderii civile delictuale sunt :

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Acest articol înlocuiește art. 9988 și art. 999 din Capitolul V, intitulat Despre delicte și cvasidelicte din vechiul cod civil .

Art. 998. Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe aceia din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Art. 999. Omul este responsabil nu numai de prejudiciu ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Elementele constitutive pentru angajarea răspunderii civile delictuale rămân aceleași:

- existența faptei ilicite ;

- existența vinovăției (cu intenție sau din culpă)- răspunderea estre angajată pentru cea mai ușoară culpă ;

- existența unui prejudiciu (material și/sau moral);

- existența unui raport de cauzalitate (de tip cauză-efect) între fapta ilicită și prejudiciu.

În mod temeinic prima instanță a analizat condițiile răspunderii civile delictuale și a concluzionat în sensul inexistenței faptei ilicite a intimatei-pârâte CP.P.I. prin promovarea unei plângeri penale împotriva reclamantului.

Examinând plângerea penală din dosarul penal 1187/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S. solicitat spre atașare cu privire la reclamant nu se fac decât două afirmații – că a investit două birouri ale unor executori judecătorești în același timp și că ar fi declarat în fața B. P. Bebică dosar_ al Judecătoriei S. era soluționat definitiv și irevocabil – constituie afirmarea unor situați ide fapt considerate de pârâtă injuste și nu constituie o atingere a onoarei și reputației reclamantului – cel puțin în etapa urmăririi penale – cu atât mai mult cu cât aceasta nici nu începuse, fiind finalizat dosarul cu soluție de neîncepere a urmăririi penale - urmărirea penală având caracter nepublic.

Mai departe în mod argumentat și convingător Tribunalul București a analizat neîntrunirea existenței abuzului de drept, considerente pe care Curtea nu consideră necesar a le mai relua și pe care și le însușește.

Alăturat aspectelor mai sus expuse, Curtea reține că reclamantul se află până la acest moment în posesia sumelor executate silit cu privire la care raportat la contestațiile la executare judecate până în prezent nu avea dreptul în totalitate.

În motivele de apel apelantul face trimitere la dispozițiile art. 28 Codul de procedură penală referitor la autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de achitare sau încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției în fața instanței civile.

Acest text de lege nu este însă incident în cauză fiind pronunțată de parchet o soluție de neîncepere a urmăririi penale, menținută de către instanță nefiind formulată în privința sa o acuzație penală supusă judecății în fața unei instanțe.

Față de toate aspectele expuse urmează a se respinge ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant B. V. împotriva sentinței civile 471/7.04.2015 a Tribunalului București.

P. ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul civil promovat de apelantul B. V., împotriva sentinței civile nr. 141 din 7.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11.05.2016.

PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,

P. M. A. M. V.

Pt. GREFIER,

T. C.

aflată în C.O., semnează

GREFIER ȘEF SECȚIE,

Red.sent. Trib. București – E. M. S.

Red. dec. ..05.2016

Tehnored. S.G./5 ex.

2.06.2016

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 302/2016. Curtea de Apel BACĂU		Anulare act. Decizia nr. 286/2016. Curtea de Apel BACĂU →

Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 580/2016. Curtea de Apel BACĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 580/2016. Curtea de Apel BACĂU