Legea 10/2001. Decizia nr. 52/2016. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2016 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 03-02-2016 în dosarul nr. 52/2016
Cod ECLI
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 52/2016
Ședința publică de la 03 Februarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M. B.
Judecător V. N. G.
Judecător C. N.
Grefier C. M.
La ordine a venit spre soluționare amânarea pronunțării acțiunii civile, după casare, formulată de reclamantul P. M. B. în contradictoriu cu pârâtul I. E..
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din data de 20 ianuarie 2016, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată redactată separat și care face parte integral cu aceasta și când, din lipsă de a delibera, pronunțarea s-a amânat la 27 ianuarie 2016 și 3 februarie 2016.
CURTEA
- deliberând -
Asupra acțiunii de față, constată următoarele:
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul P. M. B. în contradictoriu cu pârâtul I. C. E. solicitat constatarea nulității absolute a dispoziției Primarului municipiului B. 775/28.03.2002 prin care s-a soluționat notificarea pârâtului în baza legii 10/2001, acordându-se despăgubiri pentru utilajele mecanice confiscate în baza legii 351/1949.
În motivare s-au arătat:
- P. municipiului B., din eroare și cu încălcarea legii a emis dispoziția 775/28.03.2002.
- În urma unor sesizări primite de la A.N.R.P. și a apariției normelor metodologice de aplicare a legii 10/2001 s-au realizat verificări amănunțite prin care s-au descoperit reglementări noi care nu au fost avute în vedere la soluționarea notificării.
- Din verificările efectuate a rezultat că utilajele solicitate nu existau în materialitatea lor la data intrării în vigoare a legii fapt pentru care notificarea urma a fi respinsă conform art. 6 al.2 din legea 10/2001 coroborat cu pct. 6.2 a H.G.250/2007.
- Având în vedere că aceasta nu și-a produs niciun efect până la această dată (dosarul administrativ cu întreaga documentație fiind întors de instituția prefectului la reclamant) se impune constatarea nulității absolute a acesteia fiind neconformă legii.
- În lipsa normelor metodologice s-a emis o dispoziție neconformă legii.
- Deși s-a încercat remedierea pe cale administrativă instanțele au considerat că dispoziția primarului nu are caracterul unui act administrativ … astfel că nu poate fi anulat sau revocat de niciuna din părți, și atâta timp cât nu a fost anulat pe cale judecătorească urmează să-și producă efectele.
- Prin dispoziția 775/2002 s-a propus acordare de despăgubiri unei persoane neîndreptățite și urmează a se prejudicia drepturile unei persoane juridice.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1 și 6 din legea 854/2004.
Prin încheierea din 8 aprilie 2013, Tribunalul B., Secția I civilă a admis excepția necompetenței și a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea Secției a II-a civilă a Tribunalului Bacau.
În urma ivirii conflictului negativ de competență (Secția a II-a a Tribunalului B. prin încheierea din 21 noiembrie 2013 declinând la rândul său competența în favoarea Secției I a Tribunalului B.) Curtea de Apel B. prin sentința 36/12 decembrie 2013 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I Civile a Tribunalului B..
Prin sentința civilă 467/D/7 aprilie 2014 a Tribunalului B. s-a respins acțiunea formulată de reclamantul P. municipiului B. în contradictoriu cu pârâtul I. E..
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul B. a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, arătând că aspectele învederate de reclamant în susținerea acțiunii au fost analizate prin sentința 1954/2011 și nu mai pot forma obiectul unei noi judecăți.
Prin decizia 617/16 iunie 2014 a Curții de Apel B. s-a admis recursul formulat de reclamantul P. M. B. – R. S. împotriva sentinței civile nr. 467/D din 07.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, s-a respins ca lipsit de interes recursul pârâtului I. E. promovat împotriva sentinței civile nr. 467/07.04.2014 și împotriva încheierii din 10.03.2014 pronunțate de Tribunalul B. în dosarul nr._, s-a casat sentința civilă nr. 467/07.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceiași instanță.
Curtea a reținut în motivarea deciziei de casare că unul dintre paragrafele motivării sentinței 1954/2011 a Tribunalului B. nu poate fi reținut ca argument în recunoașterea efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat al acestei sentințe, în raport de cauza pendinte sub aspectul fondului litigiului dedus judecății, cu atât mai mult, cu cât, chiar ca urmare a exercitării controlului de legalitate, notificarea, documentația și dispoziția au fost restituite emitentului în vederea procedării în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 498/2003, de aplicare a Legii 10/2001, republicată.
S-a reținut, totodată, că în însăși motivarea deciziei instanței de recurs ( dosar nr._ ), Curtea de Apel B. se face referire, doar cu privire la limitele investirii, respectiv, dispoziția nr. 1322/25.07.2011 emisă de Primar (de abrogare unilaterală a dispoziției nr. 775/28.03.2002) act civil, care, arată instanța de recurs, nu a fost anulat sau contestat pe cale judecătorească.
Prin sentința civilă 1469/28 noiembrie 2014 Tribunalul B. a respins ca nefondată acțiunea, obligând reclamantul la cheltuieli de judecată.
Considerentele Tribunalului B. au fost în esență următoarele:
- Dispoziția a fost contrasemnată pentru legalitate de către secretarul unității administrativ-teritoriale iar prefectul nu a atacat în contencios administrativ dispoziția ci a restituit-o.
- Nu se poate susține neintrarea în circuitul civil, în mai 2011 reclamantul solicitând punerea în aplicare a Dispoziției 775/2002.
În lumina celor statuate de C.E.D.O. (cauza M. A. și alții împotriva României) se poate concluziona că recunoașterea unei autorități administrative dreptul de a refuza executarea propriei decizii încalcă nu doar securitatea juridică și prezumția de legalitate de care trebuia să se bucure actele administrative dar și dreptul de proprietate al cetățenilor, drept garantat de art. 1 din Protocolul adițional la C.E.D.O., cu atât mai puțin punându-se imagina un stat de drept în care actele administrative emise de autoritatea publică locală sau centrală să poată fi anulate la schimbarea primarului, a prefectului sau a coloraturii politice a acestor instituții.
S-a invocat totodată și incidența mutatis mutandis (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet) a hotărârii C.J.U.E. în cauza C 173/2009 Elchinov.
Împotriva sentinței s-a promovat recurs de către P. muncipiului B. care a invocat în esență ignorarea îndrumărilor instanței de recurs în rejudecare cu privire la analizarea fondului cauzei.
Prin Decizia 244/22 aprilie 2015 Curtea de Apel B. a admis recursul împotriva sentinței civile 1469/28 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B., reținându-se că instanța de fond nu s-a conformat dispozițiilor deciziei de casare potrivit art. 315 al.1 Cod procedură civilă, invocând Hotărârea C.J.U.E. C 173/2009 dar neprecizând în concret în ce sens decizia de casare conține aprecieri neconforme cu dreptul Uniunii.
Or, în speță, decizia de casare este în sensul rejudecării cauzei pe fond (iar nu pe excepția puterii de lucru judecat ceea ce în mod vădit, nu poate contraveni prin ea însăși, dreptului Uniunii.
Curtea, față de faptul că anterior a mai existat o casare cu trimitere spre rejudecare, în temeiul art. 312 al. 6 ind.1 Cod procedură civilă a reținut cauza spre rejudecare în fond.
În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și declarații extrajudiciare.
Din ansamblul materialului probator, Curtea reține următoarele:
Dispoziția a cărei nulitate absolută se solicită a fi constatată a fost emisă la 28 martie 2002.
Prin această dispoziție s-a respins cererea de restituire în natură a utilajelor mecanice confiscate în baza legii 351/99. Art. 2 al acestei dispoziții a prevăzut transmiterea ofertei de acordare a despăgubirilor bănești (valoarea fiind stabilită în art. 3 la suma de 309.693 USD) Prefecturii Județului B..
Conform notificării (fila 26 dosar_ ) I. C. E. a solicitat măsuri reparatorii/returnarea tuturor celor ce au fost luate tatălui său I. C. din B.. . (fostă A.) invocând „blocarea (din 1949) la dispoziția Ministerului Industriei” a 6 „mașini și instalațiuni”:
- Strung Prismatic Norton 1500 între kenere – 1 buc. ;
- Mașină alezat blocuri mari – 1 buc. ;
- Mașină alezat blocuri mici – 1 buc. ;
- Mașină frezat nuturi – 1 buc. ;
- Mașină rectificat supape – 1 buc. ;
- Transformator cu stație pentru încărcat acumulatori – 1 buc.
S-a solicitat totodată să fie avute în vedere și inventarele din 20 ianuarie 1946.
Conform notificării a fost anexată o copie de pe Monitorul Oficial nr. 26 din 1 februarie 1949 și copii de pe inventarul atelierului auto (care nu poartă vreo ștampilă și/sau semnătură/nr. de înregistrare).
Suma de 309.693 USD trecută în dispoziție coincide cu suma solicitată de I. E. ca și cuantum al despăgubirilor bănești (conform atât utilajelor trecute în Monitorul Oficial din februarie 1949 – 191.693 USD cât și inventarului „făcut de I. C-tin la 20 ianuarie 1946” – 118.000 USD) conform înscrisului adresat Primăriei B. și înregistrat sub nr. 1088/15 ianuarie 2002 (fila 76 Dosar_ ).
Conform acestui înscris pentru utilajele ce „rezultă numai din Monitorul Oficial” s-au depus oferte de la mai multe societăți comerciale.
La 21 ianuarie 2004 (cu nr. 3422) Prefectura Jud. B., Comisia pentru aplicarea Legii 10/2001, în conformitate cu dispozițiile art. 1, 7, 12, 20, 23, 24 din Legea 10/2001 și prevederile Cap. I pct. 1 lit. a și d Cap. II pct. 1.7, pct. 7.1, pct. 7.2, pct. 10.8 și pct. 36.2 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii 10/2001 aprobate prin H.G. 498/2003 a dispus restituirea dispoziției 775/28 martie 2002 către Primăria B. în vederea reanalizării și modificării dispoziției respective, urmând să procedeze la restituirea în natură a imobilelor solicitate.
La 25 iulie 2011 prin dispoziția 1322, P. municipiului B. „abrogă” dispoziția 775/28 martie 2002 și respinge cererea de returnare a mașinilor și utilajelor din Atelierul Auto Tractorul întrucât acestea nu existau în materialitatea lor la data intrării în vigoare a legii.
Acțiunea în anularea acestei dispoziții (promovată la 23 august 2011) de I. C. E. a fost admisă prin sentința civilă 1954/9 decembrie 2011 a Tribunalului B., soluția devenind irevocabilă la 19 septembrie 2012 prin decizia 1580 a Curții de Apel B..
Urmare a neconcordanțelor existente în ceea ce privește data de naștere și prenumele tatălui pârâtului precum și apariția soției M. contractul de vânzare-cumpărare 1714/17 iulie 1942, instanța a făcut demersuri în vederea aflării adevărului cu privire la identitatea notificatorului/tatălui notificatorului raportat la numele persoanei de la care s-au preluat utilajele în anul 1949.
Este adevărat că numele proprietarului atelierului situat în . apare C. I. (certificat_ – fila 48 dosar_ al Tribunalului B.) deși în certificatul de căsătorie C.I._ eliberat în 1960 (fila 58 dosar_ al Tribunalului B.) respectiv deces D4_/1976 apare C. I. iar ca dată de naștere 30 mai 1898 (același certificat_ ) deși din cele două certificate de mai sus rezultă că data nașterii este 30 mai 1905, însă, din probatoriul administrat după casare de Curte în cauza pendinte ( cu precădere cele de la filele 99, 89, 118, 119, 121, 122 – 125, 129 – 134) rezultă că I. C. proprietarul atelierului din . este unul și același cu C. I. (sub acest nume fiind trecută nașterea –fila 100 dosar ) trecut în certificatele de căsătorie și deces arătate mai sus și tatăl pârâtului I. E. (mama fiind Ț. Helena, la rândul său trecută cu numele de E. Ț./P.) conform copiei actului de naștere de la fila 89 dosar.
În ceea ce o privește pe M. I. (persoana care apare în actul de vânzare-cumpărare din 1942) Curtea reține că pe actul de naștere ( fila 100 dosar) al lui C. A. I. I. nu apare trecută decât căsătoria cu E. P. (în realitate Helena Ț. – conform filei 89 și certificatului de căsătorie, căsătoria cu E. fiind înregistrată la București sub nr., 400 din 7 martie 1945).
Lămurită fiind asupra identității notificatorului (conform art. 129 al.5 din codul de procedură civilă - 1865 - aplicabil în speță) Curtea reține însă că dispoziția este lovită de nulitate.
Este cunoscut în doctrină și practică (de altfel aspectul rezultă și din decizia 1580/2012 a Secției I Civilă prin care s-a reținut “Așa fiind, în mod corect prima instanță a reținut că Dispoziția nr.775/28.03.2002, ca act civil care nu a fost contestat sau anulat pe cale judecătorească trebuie să își producă efectele pentru care a fost emis, iar actul ulterior, Dispoziția nr.1322/25.07.2011, de abrogare a dispoziției nr.775/28.03.2002, trebuie anulată deoarece a fost emisă cu nerespectarea prevederilor legale în materie.
În cadrul procedurii Legii nr.10/2001 autoritățile publice au calitatea de unități deținătoare a bunului a cărei restituire este solicitată și nu acționează în regim de putere publică, potrivit art.2 al.1 lit.a din Legea nr.554/2004, raporturile juridice cu persoana îndreptățită sau cu terții având caracter civil.”și sentința 36/12 decembrie 2013 a Curții de Apel B. – Secția a II- a de C. administrativ și fiscal prin care s-a retinut:” Este evident că dosarul cauzei de față este o cerere care vizează constatarea nulității unei dispoziții emise în temeiul Legii 10/2001. Pentru această categorie de litigii, legea a instituit un caz de competență materială și teritorială excepțională, acțiunile de anulare a dispozițiilor emise de primar în aplicarea Legii 10/2001 intrând în competența exclusivă a secției civile a Tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul unității, normă de ordine publică de la care nu se poate droga, indiferent de persoana reclamantului (art. 26 din Legea 10/2001).
Dispozițiile art. 1 alin.6 din Legea 554/2004 reglementează dreptul autorității publice care a emis un act administrativ unilateral de a solicita în instanță anularea acestuia, aceasta fiind norma generală, dar pentru actele administrative emise în procedura reglementată de Legea 10/2001 este reglementată o competență materială specială, ce derogă de la norma generală și care stabilește competența în favoarea instanței civile.” ) că dispoziția emisă de primar în baza legii 10/2001 constituie un act juridic unilateral de natură civilă emis de primar pentru care însă au fost instituite norme speciale (legea 10/2001) derogatorii de la norma generală (legea 29/1990 ulterior legea 554/2004).
Însă, ca orice act juridic el este supus condițiilor de fond și formă prevăzute de legea care-l guvernează (în speță legea 10/2001), nerespectarea acestora atrăgând nulitatea.
Cu privire la categoria de nulitate, este absolută acea nulitate care sancționează nerespectarea, la încheierea actului juridic a unei norme care ocrotește un interes general, obștesc.
După ce s-a constatat irevocabil nelegalitatea revocării dispoziției 775/2002 (prin dispoziția 1322/2011) P. municipiului B. a promovat prezenta acțiune în chiar considerarea unui argument al sentinței 1954/2011 „… dispoziția 775/28 martie 2002, ca act civil care nu a fost contestat sau anulat pe cale judecătorească…”, respectiv al deciziei 1580/2012 care a reținut corectitudinea acestui argument.
Tot cu putere de lucru judecat (decizia 617/2014 a Curții de Apel B.) s-a reținut că:
„Împrejurarea că, într-unul dintre paragrafele motivării sentinței civile nr. 1954/2011 a Tribunalului B. se arată că, dispoziția nr. 7754/2002 emisă de P. M. B., a făcut obiectul controlului de legalitate din partea Prefectului, nu poate fi reținut, în speță, ca argument în recunoașterea efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat al acestei sentințe, în raport de cauza pedinte, sub aspectul fondului litigiului dedus judecății, cu atât mai mult, cu cât, chiar ca urmare a exercitării controlului de legalitate, notificarea, documentația și dispoziția au fost restituite emitentului în vederea procedării în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 498/2003, de aplicare a Legii 10/2001, republicată.
Se reține, totodată, că în însăși motivarea deciziei instanței de recurs ( dosar nr._ ), Curtea de Apel B. se face referire, doar cu privire la limitele investirii, respectiv, dispoziția nr. 1322/25.07.2011 emisă de Primar ( de abrogare unilaterală a dispoziției nr. 775/28.03.2002) act civil, care, arată instanța de recurs, nu a fost anulat sau contestat pe cale judecătorească.”
Astfel, Curtea reține că tocmai ca urmare a restituirii dispoziției 775/2002 de către prefect în vederea reanalizării și modificării dispoziției, urmând să procedeze la restituirea în natură și a anulării dispoziției 1322/2011, P. municipiului B. a promovat prezenta acțiune.
Este de remarcat că sesizarea instanței s-a făcut în contextul următor:
-Că primarul nu putea revoca dispoziția 775/2002, s-a stabilit irevocabil prin sentința 1954/2011 ;
-Că nu putea modifica prima dispoziție/emite o altă dispoziție pentru restituire în natură așa cum i s-a solicitat de către Prefect, este o prezumție logică (în baza aceleiași sentințe i s-ar fi opus puterea de lucru judecat și eventual abuzul).
-Retrimiterea dispoziției prefectului echivala cu nesocotirea măsurii dispuse de către acesta la 21 ianuarie 2004 (prin adresa 3422/2004) iar ulterior, în aplicarea art. 16 din TITLUL VII- Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din legea 247/2005 de asemenea reclamantul se afla în impas dat fiind că alin. 8 al acestui articol face referire la alin. 4 al art. 6 din Lg. 10/2001 precum și la aplicarea alin. 1 și 7 (data fiind succesiunea în timp a legilor în materie) Curtea are în vedere inclusiv adresa Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor_/12 02 2007 (fila 151 dosar recurs) care este de natură a demonstra practica administrativă a Comisiei Centrale, în materie.
P. are interes în promovarea acțiunii nefiind exclus a solicita intervenția instanței pentru curmarea unei situații juridice nelegale.
Cu privire la aplicarea retroactivă a legii.
Scopul unei legi este de a reglementa viitorul, adică actele și situațiile ce se vor ivi după ., acest caracter al ei purtând numele de „neretroactivitate a legii”. O lege care prin excepție reglementează trecutul se numește retroactivă.
Există argumente de rațiune (nu te poți supune unei legi care nu există) de echitate (orice act este valabil câtă vreme nu e contrar legii în vigoare) de interes social și economic (actele și raporturile juridice trebuie să fie puse la adăpost de orice ingerință/atingere dacă părțile s-au supus actelor în vigoare).
Nicio lege căreia legiuitorul nu i-a atribuit în mod expres un efect retroactiv, nu poate avea un asemenea efect, retroactivitatea fiind o excepție.
Există însă legi (pe lângă cele declarate ca atare de legiuitor) care prin excepție aparent sunt considerate retroactive. Este vorba despre legile interpretative.
Spre deosebire de normele interpretative apărute după 1 octombrie 2011 (. Codului Civil, respectiv art.9 al.2), anterior, în doctrină (C. Hamangiu,Rosetti- B., B.-Tratat de D. Civil Român) s-a acceptat ideea conform căreia legile interpretative sunt acelea pe care legiuitorul le face numai pentru a explica și a determina în mod mai clar dispozițiile unei legi anterioare, iar nu pentru a introduce dispoziții noi. Legile interpretative se încorporează legii pe care o interpretează formând cu ea un singur corp de dispoziții, așa că din punct de vedere pur juridic și teoretic, nici nu se poate susține că legile interpretative sunt retroactive căci ele nu conțin dispoziții noi ; în teorie se aplică o singură lege cea veche, în care legea interpretativă se integrează ca o simplă explicație a textului. Aplicarea legilor interpretative la fapte anterioare este unanim admisă.
Este însă de remarcat că nu se pot ascunde „sub această umbrelă” adevărate legi retroactive, fiind de la sine înțeles că instanța trebuie să verifice în concret dacă este vorba despre o lege interpretativă (care se încorporează legii interpretate) sau este una care adaugă/modifică legea sunt aparența unei legi interpretative.
În acest punct al analizei se impune a reda din considerentele deciziei 19/14 februarie 1995 a Curții Constituționale a României:
„Constituția României nici nu prevede în mod expres, dar nici nu respinge ideea unei legi de interpretare. Cert este ca legea de interpretare este constituțională în funcție și de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, după care "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile". De asemenea, se mai impune a observa ca legiuitorul constituant a exclus numai ideea unei legi de interpretare a Constituției, deoarece în art. 72 alin. (2) se arată ca "Legile constituționale sunt cele de revizuire a Constituției", adică de modificare a Constituției. Este unanim admis ca legea de interpretare nu modifică sau nu adaugă nimic la legea interpretată, ea desluseste numai înțelesul acesteia, ascuns printr-o redactare insuficient de clara.
Pe de alta parte, o lege de interpretare, cum se pretinde a fi și legea atacată, ca orice lege organică sau ordinară, trebuie sa fie conforma Constituției. Din acest punct de vedere, nu are relevanta dacă o lege calificată de Parlament ca fiind lege de interpretare este și în mod real, prin conținutul sau, o lege de interpretare sau, sub pretextul interpretării, ea modifică legislația anterioară.,,
Or, în speță, pct. 6.2 din H.G. 250/2007 privind normele metodologice de aplicare a legii nr. 10/2001, este în mod indubitabil o normă interpretativă ce se înglobează în legea interpretativă, ea neadăugând/modificând art. 6 al. 2 din legea 10/2001.
Mutatis muttandis sunt aplicabile și situația legislativă din art. III al.1 lit. h din legea 169/1997 precum și decizia 18/9 februarie 1999 a C.C.R.
Astfel conform art. 3 al. 1 lit. h din Legea 169/1997:” Sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991:
h) actele de vânzare-cumpărare privind construcțiile afectate unei utilizări sociale sau culturale - case de locuit, creșe, grădinițe, cantine, cămine culturale, sedii și altele asemenea - ce au aparținut cooperativelor agricole de producție, cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute la ultimul alineat al art. 28 din lege.
Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a acestui text legal, C.C.R. a respins-o prin dec. 18/1999 cu următoarea motivare:
“Art. III alin. (1) lit. h) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 prevede că "sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de vânzare-cumpărare privind construcțiile afectate unei utilizări sociale sau culturale - case de locuit, creșe, grădinițe, cantine, cămine culturale, sedii și altele asemenea - ce au aparținut cooperativelor agricole de producție, cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute la ultimul alineat al art. 28 din Legea fondului funciar nr. 18/1991".
Potrivit art. 28 alineatul ultim din Legea fondului funciar nr. 18/1991, "Construcțiile afectate unei utilizări sociale sau culturale trec fără plată, în regim de drept public, în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor și în administrarea primăriilor".
Din analiza acestor reglementări legale rezultă că imobilele afectate unor utilizări sociale sau culturale, care au aparținut fostelor cooperative agricole de producție, au trecut, o dată cu . Legii fondului funciar, în proprietate publică, iar sancțiunea nulității absolute, în cazul nerespectării dispozițiilor art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991, este determinată de caracterul imperativ al acestei norme.
Ca urmare, se constată, în primul rând, că sancțiunea nulității absolute în cazul încheierii actelor de înstrăinare a unor astfel de imobile se întemeiază pe înseși prevederile art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991.
În al doilea rând, se reține că art. III alin. (1) lit. h) din Legea nr. 169/1997, făcând referire la actele de vânzare-cumpărare privind construcțiile afectate unei utilizări sociale sau culturale, care au aparținut cooperativelor agricole de producție, încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative prevăzute la art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991, constată expres o nulitate absolută preexistentă.
Pentru a exista retroactivitate ar fi trebuit ca între cele două prevederi - art. 28 alineatul ultim din Legea nr. 18/1991 și, respectiv, art. III alin. (1) lit. h) din Legea nr. 169/1997 - să fie o deosebire, iar noua reglementare să se aplice situațiilor juridice anterioare intrării sale în vigoare. În cazul de față însă sancțiunea este aceeași, astfel încât continuitatea exclude, prin ipoteză, retroactivitatea.”(s.n.)
Că nu este vorba despre o normă modificatoare (caz în care ar deveni incident art. 15 al. 2 din Constituția României) ci de una interpretativă (acceptată până la . Codului civil – 2009 - De remarcat că norma interpretativă invocată în acțiune datează din anul 2007, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 9 alin.2 din Noul Cod Civil.) în sensul recunoscut de C.C.R. prin decizia 19/1995 rezultă din verificarea ”în oglindă” a dispozițiilor art.6 al.2 din legea 10/2001 care prevăd „Măsurile reparatorii privesc și utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse.” cu cele ale pct. 6.2 din anexa 1 la H.G. 250/2007, care prevăd „Norma prevăzută la alin. (2) al art. 6 din lege vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse. Consecințele acestei norme sunt următoarele:
a) se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinația acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalațiile și utilajele au aparținut aceluiași proprietar;
b) pentru aceste bunuri se pot acorda nu numai măsurile reparatorii [așa cum sunt definite potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din lege], ci și măsura restituirii în natură;
c) bunurile respective trebuie să fie cele preluate odată cu imobilul și să existe fizic (aceasta fiind semnificația sintagmei "în afară de cazul în care au fost înlocuite ... sau distruse") sau să nu fi fost casate;
d) incidența beneficiului legii se apreciază în funcție de data nașterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii (deci este necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii și totodată este necesar ca acesta să nu fi fost casat la aceeași dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001).”(s.n)
În consecință, dat fiind că instanța verifică motivele de nulitate prin prisma normei interpretative din 2007 (care se înglobează în norma din 2001) nu se poate spune că verificarea se face cu încălcarea principiului neretroactivității.
Temeinicia acțiunii promovate.
Dispoziția care face obiectul litigiului pendinte este emisă cu încălcarea flagrantă a art. 6 alin.2 din legea 10/2001 așa cum a fost interpretată prin pct. 6.2 din H.G. 270/2005.
De notat că dispoziția e emisă la aproximativ 7 luni de la depunerea notificării (înregistrată la 14 august 2001) și la nici 2 luni de la expirarea termenului prevăzut de art. 21 al. 1 (în reglementarea de la data apariției) așa cum a fost prelungit prin O.U.G. 109/2001 și O.U.G. 145/2001. Totodată, Curtea notează și că într-o speță similară, după ce în anul 2004 s-a emis dispoziția 4362/28 dec. 2004 prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri inclusiv pentru bunuri mobile, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (deci în procedura administrativă) a restituit întreaga documentație reținând incidența art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001 și art. 6.2 din Normele metodologice publicate în MO 324/2003 cu mențiunea ,,precizam faptul că notificarea având ca obiect și bunurile mobile nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 6 alin. 2 din Legea 10/2001 republicată. Astfel, bunurile mobile solicitate prin notificarea 450/8 noiembrie 2001 formulată de către P.A. trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile prevăzute de art. 6 alin. 2 –să fie preluate odată cu imobilul, să existe fizic la unitatea notificată și totodată bunurile solicitate să nu fi fost casate.,,-fila 151 dosar recurs. În această speță prin dispoziția 2457/2007 (fila 145 dosar recurs) P. a abrogat dispoziția 4362/ 28 dec. 2012 (fila 149 dosar recurs) neexistând dovada că această ultimă dispoziție ar fi fost atacată în instanță.
Tot în practica administrativă, însă la ceva ani distanță de data intrării în vigoare a legii 10/2001 P. emite dispoziția_/18 dec. 2006 prin care respinge cererea de restituie a utilajelor-mijloace fixe, scule întrucât nu s-a făcut dovada prevăzută de art. 6 alin. 2 din HG 498/2003 care arată că bunurile solicitate să fie preluate odata cu imobilul și să existe fizic la unitatea notificată și să nu fi fost casate. (fila 147 dosar recurs)
Curtea remarcă faptul că H.G.250/2007 vine după o succesiune de norme date în aplicarea unitară a legii 10/2001 (art. 5 din H.G.- 214/2001, pct. 6.2 din H.G. 498/2003).
De notat și că H.G. 250/2007 cuprinde mențiunea că „ Deciziile sau dispozițiile emise cu respectarea prevederilor cuprinse în normele metodologice de aplicare a legii 10/2001 aprobate prin H.G. 614/2001 precum și Normele metodologice …….. își păstrează pe deplin valabilitate”.
per a contrario, nu pot fi considerate valide dispozițiile/deciziile emise cu încălcarea acestor norme.
O mențiune asemănătoare era cuprinsă și în H.G. 498/2003.
Conform art. 6 al.2 din legea 10/2001 (pct 6.2 dinH.G. 250/2007) pentru ca o persoană să poată beneficia de măsurile reparatorii avute în vedere de legiuitor este necesar să fie îndeplinite mai ,multe condiții cumulative:
- să fie vorba despre utilaje și instalații (iar nu orice bunuri) ;
- preluarea să fie făcută de stat sau alte persoane juridice (nu de alte persoane pentru care statul nu poate fi răspunzător) ;
- preluarea să se facă odată cu imobilul ( preluarea trebuie să fie deci contemporană cu preluarea imobilului) ;
- să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse ( adică să existe în materialitatea lor la data preluării).
În consecință, emiterea unei dispoziții cu nerespectarea oricăreia dintre aceste condiții cumulative constituie o cauză de nulitate fiind vorba de o încălcare flagrantă a intenției legiuitorului care și-a asumat „să repare” inechitățile comunismului, doar dacă sunt îndeplinite cerințele impuse.
Modalitatea concretă în care acesta a înțeles să o facă este opțiunea exclusivă a legiuitorului.
Or, verificând condiția nr. 4 (pe care reclamantul a invocat-o în acțiune) Curtea constată că nu este îndeplinită în speță.
Pârâtul se folosește în apărarea sa de un sofism: lipsa unui proces-verbal de casare, înlocuire, distrugere echivalează cu existența utilajelor.
Dincolo de faptul că în mod surprinzător dispoziția cuprinde exact suma solicitată de pârât (fără o evaluare proprie) inclusiv pentru bunuri trecute pe un inventar dactilografiat(fără dată certă, nesemnat, neștampilat) datând după spusele pârâtului din 1946 (din verificările la Arhivele Statului – Serviciul Județean B. nu rezultă că acestea ar fi fost înregistrate în vreun fel) Curtea reține că sarcina probării existenței în anul 2001 a utilajelor/instalațiilor revenea notificatorului.
Altfel spus, dincolo de faptul că nu se poate proba faptul negativ ( inexistența lor) ci doar faptul pozitiv (existența lor) Curtea prezumă că bunurile din notificare (se are în vedere că este vorba de bunuri de genul: frezmașină pentru nituri, transformator pentru încărcat acumulatori, aparat pentru alezat blocuri, etc. -trecute în Monitorul Oficial 26/1 februarie 1949- 4 chei franceze, una trusă chei mici, una piatră pentru polizat plăci la sobe de teracotă, chei olandeze, pilă cuțit, etc,-trecute în inventare) nu mai existau în materialitatea lor la peste 51 ani/54 ani distanță față de data preluării.
Pe de altă parte inclusiv solicitarea notificatorului de despăgubiri și cererile de ofertă solicitate fac dovada că acesta a acceptat încă din decembrie 2001 (cererile de ofertă datând din decembrie 2001 – filele 19-24 dosar_ al Tribunalului B.) inexistența utilajelor de vreme ce a solicitat contravaloarea lor prin cererea înregistrată sub nr. 1088/15 ianuarie 2002 – fila 76 dosar_ al Tribunalului B..
De altfel susținerea pârâtului privind lipsa documentelor de casare ar fi de natură să confirme cazul de nulitate absolută a dispoziției întrucât s-a făcut propunere de acordare despăgubiri în condițiile existenței lor (ce ar fi determinat restituirea în natură, conf. art. 1 din lege, iar nu propunerea de despăgubiri).
Nulitatea este sancțiunea care constă in lipsirea actului juridic civil de efectele sale firești întrucât acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale imperative sau cu încălcarea condițiilor de validitate ale actului respectiv. Regimul juridic al nulității absolute se concretizează în următoarele reguli: nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părțile actului juridic, avânzii-cauză ai părților, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanță din oficiu, de procuror, precum și de alte organe prevăzute de lege; nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acțiune sau de excepție, fiind, deci, imprescriptibilă; în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă și nici tacită).
Față de încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale invocate în acțiune, apreciind incidente regulile de mai sus, se impune constatarea nulității absolute a acestui act.
Cât privește admisibilitatea constatării nulității acestei dispoziții la mai bine de 14 ani de la emiterea ei se impune a nota următoarele:
- Adresa 3422/21 ianuarie 2004 a Prefecturii B. a fost comunicată și pârâtului I. E. (lucru confirmat prin însăși cererea din 23 august 2011 de anulare a dispoziției 1322/2011 a Primăriei B. (filele 2 și 9 dosar_ al Tribunalului B.) astfel că încă din anul 2004, pârâtul avea cunoștință despre „invalidarea” dispoziției 775/2002 de către Prefect ;
- Abia în 17 mai 2011 pârâtul face demersuri ferme la Prefectură și Primărie în vederea aplicării dispoziției 775/2002 (filele 34 și 35 din dosar_ ;
- În 2011 reclamantul a încercat (e-adevărat nelegal, după cum au stabilit instanțele) să-și revoce unilateral propria dispoziție 775/2002 (Curtea nu poate să nu remarce că în 2007 prin emiterea dispoziției 2457, P. folosise același procedeu -abrogând dispoziția 4362/28 12 2004, despre care nu rezultă că ar fi fost atacată în instanță - nu există date la dosar într-un sens sau altul) .
Este de remarcat că tuturor persoanelor dintr-un proces trebuie să li se asigure dreptul efectiv la instanță și la un proces echitabil adică nu numai persoanelor fizice ci și statului, unităților administrativ-teritoriale, prefectului, primarului.
Nu se poate ajunge în situația în care primarul municipiului B. (deși diligent) prin promovarea unei asemenea acțiuni să se afle într-o situație mai puțin favorabilă decât aceea care rezultă din art. 17 al.1 lit. a din legea 165/2013.
Altfel spus nu se poate ajunge în situația absurdă în care Comisia Națională (prevăzută de legea 165/2013) să aibă dreptul să analizeze dispoziția sub toate aspectele (inclusiv cele invocate în speță) iar instanței să-i fie îngrădit acest drept de a cenzura dispoziția sub aspectul motivelor de nulitate prin raportare la normele imperative ale legii 10/2001 și Normele Metodologice din HG 250/2007 (dacă primarul nu s-ar fi adresat instanței, dispoziția ar fi ajuns pe masa Comisiei Naționale care avea dreptul să o invalideze conform art. 17 al.1 lit. a din legea 165/2013, fără a putea opune Protocolul 1 la Convenție).
Curtea nu poate accepta ideea conform căreia orice „expectație” a părții constituie un bun în sensul prevăzut de Protocolul 1 și interpretat de C.E.D.O. în practica sa constantă.
În speță nu s-a invocat existența vreunei cauze în care C.E.D.O. să fi stabilit că o dispoziție a primarului emisă în aplicarea legii 10/2001 și contestată (restituirea de prefect a dispoziției are caracterul unei contestări) naște în patrimoniul notificatorului vreo speranță legitimă câtă vreme nu s-a epuizat procedura administrativă și/sau judiciară.
Prin declanșarea prezentului litigiu se urmărește tranșarea asupra valabilității/nevalabilității dispoziției, reclamantul neputându-se afla într-o situație mai grea decât aceea în care dacă nu s-ar fi adresat instanței dispoziția ar fi ajuns direct la Comisie care avea dreptul să o invalideze, pentru ca mai apoi să se ajungă la un litigiu având ca obiect anularea acestei hotărâri.
În acest context factual, instanța are în vedere considerentele de principiu expuse în C.C.R. în decizia 686/26 noiembrie 2014 (pct. 19-22).
19. Pe de altă parte, Curtea observă și că, potrivit art. 17 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor are atribuția de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii. Totodată, potrivit art. 21 alin. (8) din Legea nr. 165/2013, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor validează sau invalidează decizia entității învestite de lege la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale. Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, potrivit art. 21 alin. (5) din Legea nr. 165/2013, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii.
20. În analiza celor de mai sus, Curtea reține că, prin Decizia nr. 972 din 21 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 28 noiembrie 2012, și Decizia nr. 460 din 13 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 decembrie 2013, a statuat, referitor la efectele hotărârilor judecătorești, că "Înfăptuirea justiției, în numele legii, are semnificația că actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege. Altfel spus, hotărârea judecătorească reprezintă un act de aplicare a legii pentru soluționarea unui conflict de drepturi sau interese, constituind un mijloc eficient de restabilire a ordinii de drept democratice și de eficientizare a normelor de drept substanțial. Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească - desemnând tocmai rezultatul activității judiciare - reprezintă, fără îndoială, cel mai important act al justiției. Hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, răspunde nevoii de securitate juridică, părțile având obligația să se supună efectelor obligatorii ale actului jurisdicțional, fără posibilitatea de a mai pune în discuție ceea ce s-a stabilit deja pe calea judecății. Prin urmare, hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă se situează în sfera actelor de autoritate publică, fiind învestită cu o eficiență specifică de către ordinea normativă constituțională. Pe de altă parte, un efect intrinsec al hotărârii judecătorești îl constituie forța executorie a acesteia, care trebuie respectată și executată atât de către cetățeni, cât și de autoritățile publice. Or, a lipsi o hotărâre definitivă și irevocabilă de caracterul ei executoriu reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept și o obstrucționare a bunei funcționări a justiției."
21. Tocmai de aceea, Curtea apreciază că atribuția conferită de legiuitor Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia de a verifica dosarele din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii chiar și în cazul în care existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească,iar decizia care conține propunerea de acordare de măsuri compensatorii a fost emisă ca urmare a acestei hotărâri judecătorești, generează posibilitatea ca un organ administrativ să exercite atribuții care țin exclusiv de competența instanțelor judecătorești. Curtea apreciază că numai o instanță judecătorească învestită de lege cu soluționarea unei căi extraordinare de atac împotriva unei asemenea hotărâri judecătorești o poate invalida. A recunoaște Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și Secretariatului acesteia competența de reexaminare a existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii și în consecință de a valida/invalida în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii în cazul în care aceste aspecte au fost stabilite deja printr-o hotărâre judecătorească înseamnă a recunoaște un control administrativ asupra acestei hotărâri, deci o cale de atac neprevăzută de lege, ceea ce contravine dispozițiilor art. 129 din Constituție, potrivit cărora, "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".
22. De altfel, Curtea reține că, în doctrină și jurisprudență, s-a decis constant că hotărârea judecătorească este supusă condițiilor de fond și de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunțată, fără ca legea nouă să se poată aplica acesteia. Așa fiind, și dreptul privind exercitarea căilor de atac este stabilit de legea în vigoare în momentul pronunțării ei. Referitor la acest aspect, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 127 din 27 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 18 aprilie 2003, că "Prerogativa legiuitorului de a stabili competența și procedura de judecată este prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituție." Prin nicio lege însă nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau restrângere, o competență a unei autorități, dacă o asemenea acțiune este contrară dispozițiilor ori principiilor Constituției. Nicio autoritate a administrației publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre a unei instanțe judecătorești sau o măsură dispusă de instanță ori de un judecător, în legătură cu activitatea de judecată". În același sens, prin Decizia nr. 333 din 3 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 17 februarie 2003, Curtea a statuat că legiuitorul nu poate printr-un act normativ "să modifice sau să desființeze o hotărâre judecătorească [...], fără ca prin aceasta să încalce principiul separației puterilor în stat".(s.n.)
Astfel, pornind pe firul logicii juridice emise de CCR mai sus, „în raportul” dintre Comisia Națională și instanța-pendinte de a verifica dispoziția 775/2002 este de la sine înțeles că instanța nu poate avea mai puține drepturi decât însăși Comisia Națională, fiind în mod necesar ca instanța să aibă posibilitatea legală și convențională să se pronunțe ea însăși și prioritar asupra fondului, iar o asemenea hotărâre judecătorească să fie avută în vedere în procedura administrativă.
Pe de altă parte, dreptul instanței, învestite anterior apariției legii 165/2013, de a soluționa fondul cauzei a fost recunoscut implicit de C.C.R. și prin decizia 269/7 mai 2014 (pct. 32) în care se reține
Așadar, în ce privește litigiile aflate deja pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, judecătorul cauzei va trebui să urmărească păstrarea echilibrului procesual, care poate fi grav afectat printr-o interpretare neconstituțională a noii reglementări. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că rolul său este acela de a stabili dacă prevederile de lege criticate sunt constituționale, dar și dacă interpretările ce se dau acestora respectă exigențele Constituției, astfel că, în măsura în care textului de lege criticat i se poate conferi o interpretare constituțională, Curtea va constata constituționalitatea dispoziției legale în această interpretare și va exclude de la aplicare orice alte interpretări posibile. În acest sens sunt deciziile nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie 2012, sau nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie 2014. Ca atare, Curtea va admite excepția de neconstituționalitate și va constata că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii. Argumentul decisiv pentru pronunțarea unei astfel de soluții îl constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil prin nesocotirea egalității armelor între părțile aflate în litigiu în cazul în care instanțele ar interpreta art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în sensul că noile termene s-ar aplica și litigiilor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Este de remarcat că simplul fapt al trecerii unui timp de 14 ani (deși așa cum s-a arătat, încă din 2004 petentul s-a aflat în situația unui dubiu major cu privire la notificarea sa) nu generează în patrimoniul pârâtului un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Conform jurisprudenței C.E.D.O. „O creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie trecută în puterea lucrului judecat” (Fernandez Molina Conzaley vs Spania/2002).
Relevante pentru speță sunt și reținerile C.E.D.O. din cauza A. și alții c României (pct. 134, 135, 136, 137, 142-146) care sunt în sensul următor
134. Curtea reamintește că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
135. Curtea reamintește, de asemenea, că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
137. Dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52).
…
142. Prin urmare, Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite. Curtea acordă importanță și faptului că Primăria București refuză încă să se conformeze deciziei irevocabile a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 18 aprilie 2005, fără a oferi o justificare valabilă.
146. Prin urmare, trebuie concluzionat că, în ciuda faptului că primăria nu a emis până în prezent o decizie, reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite. Având în vedere hotărârile judecătorești interne, care reprezintă, în sensul hotărârilor anterioare ale Curții, "o jurisprudență bine stabilită a instanțelor", această creanță constituie un "interes patrimonial" suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea "bun" la care se referă art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky, menționată mai sus, & 52).(s.n.)
În ce privește noțiunea de „interes patrimonial” instanța nu are cunoștință de o jurisprudență bine stabilită în sensul că o dispoziție la legea 10/2001 deși emisă cu încălcarea flagrantă a legii trebuie menținută. Elementul central al speței -care o deosebește de cazul în care nicicând timp de 14 ani nu s-ar fi pus problema contestării- îl constituie contestarea legalității dispoziției făcută de prefect prin retrimiterea ei primarului.
Astfel speța pendinte se diferențiază în mod vădit și de cauzele în care C.E.D.O. a constatat existența unei speranțe legitime, aceasta rezultând din aceea că persoanele interesate se întemeiau în mod rezonabil și justificat pe un act juridic având o bază juridică solidă și o incidență, incontestabilă asupra dreptului de proprietate (or, în speță, Curtea reamintește că încă din anul 2004 nu se mai poate vorbi despre o întemeiere justificată pe o dispoziție retrimisă -în cadrul controlului de legalitate - de prefect emitentului).
Totodată, Curtea Europeană a stabilit că există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire” oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral și „ o speranță legitimă” de natură mult mai concretă bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Gratzinger si Gratzingerova vs Cehia/2002).
Sentința 1498/2011 a Tribunalului B. nu constituie prin ea însăși o recunoaștere a valabilității dispoziției 775/2011 ci a nevalabilității dispoziției 1223/2011 (obiectul judecății constituindu-l dispoziția din 2011).
Pe de altă parte puterea de lucru judecat nu poate fi „scindată” întrucât tocmai prin această sentință 1498/2011 s-a prevăzut posibilitatea anulării dispoziției pe cale judecătorească ceea ce a făcut din creanța de 309.000 USD o sumă virtuală contestabilă pe calea dreptului comun.
Toate celelalte chestiuni ( lipsa unui înscris de la A.N.R.P. – dar prezența adresei Prefectului de restituire– contrasemnarea pentru legalitate de către secretar, neatacarea în contencios de către Prefect a dispoziției, etc.) sunt fie lipsite de relevanță juridică (semnătura secretarului nu constituie un impediment pentru instanță de a verifica legalitatea, fiind de notorietate că multe dintre actele emise sub semnătura spre exemplu a consilierilor juridici sunt declarate de instanțe nelegale cu atât mai mult cu cât aceștia sunt subordonați directorului/șefului unității) fie neconcludente prin prisma celor deja expuse.
S-ar putea susține că Prefectul a restituit dispoziția exclusiv cu privire la modalitatea de despăgubire (în natură), însă acest aspect nu are relevanță pentru instanță (decât sub aspectul contestării în verificarea cerințelor art. 1 din Protocolul 1 la Convenție) dat fiind că învestirea s-a făcut cu privire la ,,încălcarea legii de către Primar,, ceea ce atrage nulitatea actului emis.
Astfel dacă în cazul doamnelor A. și P. deși exista o hotărâre de constatare a ilegalității naționalizării imobilului, Curtea a reținut că apartamentul în discuție nu constituie „un bun actual” în sensul art. 1, Protocolul nr. 1 de care s-ar putea prevala, cu atât mai mult nu se poate reține incidența acestuia în cazul pendinte.
În acest sens este și practica Î.C.C.J. -decizia 1019/2006 depusă de reclamant la dosar respectiv a Curții de Apel C. -decizia 187/2008 (filele 153-156 dosar recurs).
Cauza prezentă se deosebește în mod vădit și de cauza V. prin aceea că în cauza V. prefectul a confirmat creanța iar comisia județeană a validat înscrierea creanțelor în tabelul creanțelor (pct. 19 și 20 din hotărârea V.) Curtea reținând (pct. 59) că dreptul reclamantului la restituire a fost ulterior confirmat în mod constant și regulat de către autorități (ceea ce în speță este în sens contrar).
De asemenea nu ne aflăm nici în cazul precizat la punctele 181-182 din cauza A. întrucât în cauza pendinte s-a contestat dreptul notificatorului stabilit prin dispoziție, astfel că nu se mai poate susține „o recunoaștere” a dreptului la despăgubire.
În consecință, speța pendinte se deosebește în mod esențial de cele invocate în Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza A..
Față de cele expuse va admite acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Admite acțiunea, după casare, formulată de reclamantul P. M. B. în contradictoriu cu pârâtul I. E..
Constată nulitatea absolută a dispoziției nr.775 din 28 martie 2002 emisă de P. municipiului B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 03 Februarie 2016.
Președinte, A. M. B. | Judecător, V. N. G. | Judecător, C. N. |
Grefier, C. M. |
Red.dec. – B.A.M./8.03.2016
Tehnored. C.M./2 ex.
9.03.2016
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 117/2016. Curtea de Apel BACĂU | Rectificare carte funciară. Decizia nr. 890/2014. Curtea de... → |
|---|
