Legea 10/2001. Decizia nr. 342/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 342/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 09-03-2015 în dosarul nr. 164/305/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 342/AP DOSAR NR._
Ședința publică din data de 09 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE; C. Ș. - judecător
Judecător: M. C. T.
Grefier: N. A.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de pârâtul M. S. G. prin Primar, împotriva sentinței civile nr.1144 din data de 6 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul C., în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 2 martie 2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru astăzi, 9 martie 2015.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față;
Constată că prin sentința civilă nr.1144 din 6.11.2014 a Tribunalului C., a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. D. V., precum și excepția prescripției dreptului la acțiune și a fost admisă acțiunea acesteia în contradictoriu cu pârâtul M. S. G. prin Primar și, în consecință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
La data de 10.08.2001, antecesoarea reclamantei, numita Z. V., a adresat pârâtului, prin intermediul executorului judecătoresc, notificarea înregistrată sub nr.367/2001 privind imobilul situat în . din S. G., înscris în CF nr.2442 S. G., nr.top.2056 (fila 29).
Prin adresa nr.476/2003, pârâtul a solicitat completarea dosarului aferent notificării cu mai multe înscrisuri (fila 55).
Antecesoarea reclamantei a formulat un supliment la notificarea inițială (fila 53), solicitând acordarea de despăgubiri pentru imobil. Notificarea nu a fost soluționată de către pârât.
Numita Z. V., antecesoarea reclamantei, a decedat la data de 7.12.2010. Prin certificatul de legatar suplimentar nr.74 din 17.07.2012, reclamanta C. D. V. a devenit moștenitoarea reclamantei și în ceea ce privește drepturile solicitate în baza Legii nr.10/2001 (fila 11 dosar Judecătorie).
Reclamanta (respectiv soțul acesteia) a formulat o adresă către pârât, la data de 11.01.2010, prin care a solicitat soluționarea notificării (fila 17 dosar Judecătorie), răspunsul pârâtului fiind în sensul că dosarul se află în lucru la Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr.10/2001, urmând a se comunica actele cu care trebuie completat dosarul.
În anul 2012 reclamanta a revenit cu adrese la entitatea pârâtă, răspunsul acesteia fiind concretizat în adresa nr._ din 14.06.2012, prin care s-a solicitat depunerea mai multor înscrisuri (fila 19). La această adresă, reclamanta a formulat un răspuns parțial (fila 17), completând dosarul cu mai multe acte de stare civilă și precizând că extrasele CF vor fi trimise ulterior instituției.
În prezenta cauză reclamanta a învestit instanța cu o acțiune în obligarea pârâtului la plata de daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nejustificat de soluționare a notificării.
Analizând prioritar excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, instanța a reținut faptul că această calitate a reclamantei urmează a fi analizată prin prisma pretențiilor formulate, care nu vizează soluționarea notificării sau obligarea pârâtului la soluționarea notificării, ci au ca obiect repararea unui pretins prejudiciu. În acest context, în speță, reclamanta, preluând prin succesiune, drepturile antecesoarei sale, a formulat mai multe cereri pentru soluționarea notificării. În această calitate de petentă, ea are calitate procesuală activă de a solicita repararea unui pretins prejudiciu cauzat prin refuzul de soluționare a notificării, nefiind pus în discuție fondul acestei notificări, motiv pentru care excepția a fost respinsă.
În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, instanța a reținut că, într-adevăr, dreptul la acțiune privind repararea unui prejudiciu de natură morală este un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani. Pentru a analiza dacă dreptul este prescris sau nu, instanța trebuie să stabilească data de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune. Iar în acest sens, instanța reține faptul că termenul de prescripție nu putea începe să curgă anterior nașterii dreptului de a cere soluționarea notificării în patrimoniul reclamantei. Or, reclamanta C. D. V. a devenit moștenitoarea celei ce a formulat notificarea (Z. V.), în ceea ce privește drepturile solicitate în baza Legii nr.10/2001, prin certificatul de legatar suplimentar nr.74 din 17.07.2012. Cu alte cuvinte, termenul de prescripție a dreptului la acțiune referitor la repararea pretinsului prejudiciu nu avea cum să înceapă să curgă anterior acestei date, 17.07.2012 fiind data de la care termenul de prescripție a început să curgă. Ca atare, prescripția de 3 ani începută la data de 17.07.2012, urmează a curge până la data de 17.07.2015, când termenul se consideră împlinit. Cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 20.01.2014, deci în interiorul termenului de prescripție, motiv pentru care excepția a fost respinsă.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, în contextul corespondenței purtate de pârât, atât cu reclamanta, cât și cu antecesoarea sa, refuzul acestuia de a soluționa, într-un fel sau altul, notificarea formulată în anul 2001 reprezintă, fără îndoială, un refuz nejustificat ce se poate concretiza într-o faptă ilicită. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 25 din L nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
De asemenea, instanța a reținut că această faptă ilicită este de natură a crea un prejudiciu celui îndrituit la un răspuns, cu atât mai mult cu cât pârâtul, după ce a omis să soluționeze, într-un fel sau altul, notificarea antecesoarei reclamantei timp de 9 ani, a păstrat aceeași conduită pasivă și în ceea ce o privește pe reclamantă, din luna iulie 2012 și până la data introducerii acțiunii. Chiar și în situația în care reclamanta nu și-ar fi îndeplinit obligația de a completa dosarul cu toate actele solicitate, pârâtul ar fi trebuit să dea un răspuns la notificare, în sensul respingerii acesteia.
Prin urmare, în lumina jurisprudenței CEDO, constatând că pârâtul a refuzat în mod nejustificat să soluționeze notificarea nr.367/2001, reținând faptul că un criteriu fundamental consacrat în doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral este echitatea, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, instanța apreciază că o despăgubire în cuantum de 15.000 lei este una rezonabilă, aptă a repara prejudiciul creat. Pentru toate considerentele anterior expuse, instanța a constatat că acțiunea formulată de reclamanta C. D. V. este întemeiată și, pe cale de consecință a fost admisă.
Împotriva hotărârii de mai sus a formulat apel pârâtul M. S. G. prin Primar iar prin motivele de apel soluția atacată este criticată pentru următoarele considerente:
Stabilirea de către instanța de fond a faptului că M. S. G. se află în ipoteza „refuzului nejustificat de a soluționa cererea", respectiv notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 este neîntemeiată, fapt ce rezultă din corespondența purtată cu reclamanta, întrucât pârâtul nu și-a exprimat refuzul de a soluționa cererea, ci dimpotrivă, prin adresele nr. 476/2003 și nr._/14.06.2012 Comisia Locală pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 a solicitat reclamantei (antecesoarei sale) depunerea unor înscrisuri necesare soluționării notificării așa cum sunt ele reglementate în cuprinsul art. 23.1.- 23.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Instanța, soluționând cererea, poate după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.
In cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru, dar a și dovedit întinderea prejudiciului suferit.
In prezenta cauză, reclamanta nu se află în situația în care un act administrativ vătămător pentru drepturile și interesele sale să fi fost anulat, și nici în ipoteza nesoluționării sau refuzului nejustificat de a-i fi soluționată o cerere. A se vedea și Decizia Î.C.C.J nr. 2356/2011 pronunțată în dosar nr. 7912/2009 prin care s-a respins cererea reclamantului privind acordarea de daunele morale pentru nedovedirea prejudiciului cauzat.
Analizând soluția atacată prin prisma motivelor de apel, precum și în baza caracterului devolutiv al acestei căi de atac, Curtea reține că apelul pârâtului este întemeiat pentru următoarele considerente:
Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune morale pentru refuzul nejustificat de a soluționa notificarea trimisă pârâtului potrivit Legii 10/2001 la data de 10.08.2011 de către antecesoarea reclamantei.
De la data notificării (10.08.2001) și până la data introducerii acțiunii, (20.01.2014), între părți s-a purtat o amplă corespondență care, deși nu este de natură a înlătura culpa pârâtei în nesoluționarea notificării în termenul legal de 60 de zile de la înregistrare, prevăzut de art.25 din Legea 10/2001, cu toate acestea trebuie avut în vedere că reclamanta avea deschisă calea unei acțiuni în justiție pentru cenzurarea acestui refuz nejustificat.
În acest sens, prin decizia nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în cadrul recursului în interesul legii că, în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea 10/2001, „instanța este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei de respingere a notificărilor, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entităților deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate”.
Chiar dacă până la pronunțarea acestui recurs în interesul legii practica judiciară era neunitară în ceea ce privește sancționarea pasivității unității deținătoare, după pronunțarea acestei decizii reclamanta avea posibilitatea de a chema în justiție pârâta pentru a fi obligată la soluționarea notificării.
Daunele morale pretinse de reclamantă derivă din perioada administrativă a procedurii Legii nr.10/2001, astfel încât în cauză nu sunt incidente prevederile art.6 din CEDO, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî fie asupra (…) încălcării dreptului și obligațiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată asupra sa. Încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autoritățile statale conferă titularului acestora un „drept de recurs efectiv în fața instanțelor naționale”, conform prevederile art.13 din Convenție.
În acord cu jurisprudența CEDO, Curtea reține că în materie civilă, „termenul rezonabil” prevăzut de art.6 alin.1 din Convenție începe să curgă, în principiu, de la data sesizării instanțelor. D. în situația în care sesizarea instanțelor este împiedicată până la epuizarea unor proceduri prealabile, termenul va începe să curgă de la data declanșării acestor proceduri prealabile, ori după cum s-a arătat mai sus, reclamanta avea posibilitatea sesizării instanțelor naționale.
În speță, reclamanta nu a înțeles să atace în justiție refuzul pârâtei de a-i soluționa notificarea nici chiar prin acțiunea dedusă judecății, solicitând direct acordarea de daune morale, deși, o astfel de cerere are un caracter subsecvent față de soluția adusă notificării.
Altfel spus, în situația în care notificarea pe Legea nr.10/2001 nu întrunește condițiile Legii 10/2001 pentru a fi soluționată favorabil, cererea de acordare de daune morale va primi aceeași soluție.
În lipsa învestirii instanței cu soluționarea pe fond a notificării, în mod nelegal instanța de fond a apreciat că reclamantei i se cuvin daune morale pentru soluționarea cu întârziere a notificării în faza administrativă.
Mai mult decât atât, daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenței fizice a persoanei, integrității corporale și sănătății, cinstei, demnității și onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedită vătămarea adusă acestor valori sociale, ceea ce în cauză nu a avut loc.
Față de aceste considerente, în temeiul art.480 Cod procedură civilă, apelul pârâtei va fi admis iar acțiunea reclamantei va fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul formulat de către apelantul M. S. G. prin primar împotriva sentinței civile nr. 1144/06.11.2014 a Tribunalului C., pe care o schimbă în parte în sensul că.
Respinge acțiunea formulată de reclamanta C. D. V. în contradictoriu cu pârâtul M. S. G. prin primar.
Păstrează restul dispozițiilor privind soluționarea excepțiilor.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 09.03.2015.
Președinte, C. Ș. | Judecător, M. C. T. | |
Grefier, N. A. |
Red.C.Ș.
Tehnored.N.A. 12 Martie 2015-4 ex.
Jud fond C.A.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 180/2015. Curtea de Apel BRAŞOV | Partaj judiciar. Sentința nr. 995/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
