Legea 10/2001. Sentința nr. 196/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 196/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 03-07-2015 în dosarul nr. 2847/62/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 873/ApDosar nr._
Ședința publică din data de 03 iulie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. E. C.
Judecător N. G.
Grefier E. P.
Pentru astăzi a fost amânată pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul M. de E. B., împotriva sentinței civile nr. 196/S din data de 17 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul B. – Secția I civilă, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 29.06.2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi. Instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 3.07.2015.
CURTEA :
Asupra apelului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 196/2014 pronunțată de Tribunalul B. a fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamantul M. de E. B., în contradictoriu cu pârâții M. I. A., Vătășanu A. și C. Județean B..
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă formulată de reclamantul M. de E. B., în contradictoriu cu pârâții M. I. A., Vătășanu A. și C. Județean B., s-a solicitat constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 12/2009 emisă de Președintele Cosilului Județean B., rectificarea cărții funciare nr._ B., nr. top 5243/1 în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în favoarea pârâților M. I. A. și Vătășanu A. cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
Se arată, în fapt, că imobilul a intrat în proprietatea Statului Român în baza Decretului 92/1950, dreptul fiind înscris în cartea funciară în anul_, iar prin Decizia 206/30.01.1991 a Prefecturii Județului B. a fost transmis imobilul în administrarea reclamantului, având și destinația de Muzeu al civilizației urbane și beneficiind de investiții de aproximativ 3 milioane de euro.
Prin cerere de chemare în judecată, reclamantul solicită, în considerarea calității sale de titular al dreptului de administrare asupra imobilului în litigiu, constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 12/2009 prin care a fost restituit în natură imobilul moștenitorilor fostului proprietar, calitate de persoane îndreptățite și dreptul acestora la măsuri reparatorii în temeiul Legii 10/2001 fiind stabilite cu putere de lucru judecat, aspecte care nici nu fac obiectul criticilor reclamantului.
Reclamantul este terț față de dispoziția atacată, raportat la emitentul și beneficiarii acesteia, având posibilitatea de a solicita pe calea unei acțiuni în constatarea nulității absolute actului emis în temeiul Legii nr. 10/2001, pe calea dreptului comun cum s-a procedat în speță, neavând deschisă calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pusă exclusiv la dispoziția persoanelor îndreptățite în sensul acestui act normativ și, prin urmare, nu sunt aplicabile nici normele de competență care reglementează această contestație.
Legea nr. 10/2001 conține nu numai norme de drept procedural, stabilind căile și persoanele care pot ataca în justiție actele emise în temeiul său, ci și norme de drept substanțial, care privesc condițiile de validitate ale acestor acte.
Astfel, chiar dacă acțiunea reclamantului nu este formulată în temeiul dispozițiilor procedurale speciale ale Legii nr. 10/2001, aceasta nu înseamnă că actul emis în temeiul acestei legi nu trebuie verificat sub aspectul conformității sale cu condițiile de emitere și validitate, nulitatea absolută intervenind în cazul încălcării, la momentul încheierii actului juridic, a unei dispoziții legale imperative care ocrotește un interes general.
Singurul motiv de nulitate absolută invocat de reclamant este cel determinat de apartenența bunului la domeniul public, invocându-se în acest sens statuările din Decizia civilă nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit cărora „ instanța de fond nu a analizat motivul de nulitate al dispoziției nr. 12/2009 derivând din apartenența bunului la domeniul public al unității administrativ teritoriale iar reclamantul nu a formulat apel împotriva acestei sentințe, astfel că nu se poate reține existența unei eventuale autorități de lucru judecat sau a unei puteri de lucru judecat privind nulitatea dispoziției contestate, determinate de apartenența bunului la domeniul public”.
Acesta este și motivul pentru care reclamantul a promovat prezenta acțiune, deși anterior această dispoziție a mai fost cenzurată de instanțe, toate părțile făcând trimitere la litigiile finalizate prin hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei.
Reclamantul susține că imobilul în litigiu nu poate face obiectul unei dispoziții de restituire în natură atâta vreme cât el se află în proprietatea publică și se bucură de atributul de a fi inalienabil conform art. 11 al. 1 lit. a din Legea 213/1998, aplicabil la data emiterii dispoziției, care este nulă potrivit art. 11 al. 2 din aceeași lege.
Prin apărările sale, pârâtul C. Județean B. invocă un alt motiv de imposibilitate a restituirii în natură a imobilului determinat de apartenența acestuia la patrimoniul cultural național ca fiind monument istoric, cu trimitere la prevederile Legii 422/2001.
Astfel, instanță de fond a fost investită cu analizarea dispozițiilor legale în materie de restituire imobile aparținând domeniului public și patrimoniului cultural național, precum și modul în care o astfel de restituire constituie motiv de nulitate absolută a dispoziției emise în baza reglementărilor speciale ale Legii 10/2001.
Regula restituirii în natură a imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001 este consacrată, de principiu, în textul general cuprins în art. 7 alin. (1) din actul normativ, excepțiile privind restituirea prin echivalent fiind limitativ prevăzute și de strictă interpretare, neexistând vreo prevedere a legii speciale de reparație care să excepteze de la restituire imobilele declarate monumente istorice.
Susținerea reclamantului în sensul că imobilul este nerestituibil în natură datorită apartenenței lui la domeniul public și s-ar încălca dispozițiile Legii nr. 213/1998, care reglementează prin art. 11 regimul juridic al unor astfel de bunuri, nu poate fi primită.
Posibilitatea restituirii în natură a unor astfel de bunuri rezultă din prevederile art. 6.1. al.2 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 aprobate prin H.G. 250/2007, potrivit cărora „ În cursul procedurii administrative de soluționare a notificărilor nu prezintă relevanță afectațiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanță juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia. Pentru aceste considerente, deținătorul imobilului care, la data soluționării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competența de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare”.
Pe de altă parte, nici prevederile Legii nr. 422/2001, republicată, privind protejarea monumentelor istorice, nu au semnificația scoaterii din circuitul civil a imobilelor clasificate monumente istorice, în condițiile în care din conținutul art. 4 alin. 1 din această lege rezultă că „monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice".
Legea nr. 422/2001 reglementează la art. 1 alin. 3 regimul de monument istoric conferit prin clasarea acestor bunuri imobile conform procedurii prevăzute în lege, monumente istorice ce fac parte integrantă din patrimoniul cultural național și sunt protejate prin lege, toate activitățile și măsurile de protejare a acestor monumente realizându-se în interes public, iar intervențiile asupra monumentelor istorice pot constitui cauza de utilitate publică, cum rezultă din prevederile art. 2 alin. 1-3 al legii.
Prin protejare, în sensul acestei legi, se înțelege ansamblul de măsuri cu caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, evidența, conservarea, inclusiv paza și întreținerea, consolidarea, restaurarea, punerea în valoare a monumentelor istorice si integrarea lor social-economica si culturala în viața colectivităților locale “.
Din conținutul prevederilor Legii nr. 422/2001, respectiv a articolelor 1, 2, 4, 5, 7 și 53 rezultă caracterul de ordine publică al acestora, respectarea lor fiind de natură a determina respectarea voinței statului de a proteja și menține patrimoniul cultural al țării.
Din această perspectivă, dispoziția atacată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, inclusiv prin indicarea posibilității înstrăinării imobilului doar în condițiile exercitării dreptului de preemțiune al uniții administrativ teritoriale (art. 4 ), stabilirea în sarcina deținătorului, respectiv reclamantul, a distrugerilor și degradărilor imobilului (rat.6), precum și obligația respectării de către proprietari a prevederilor art. 11 din Legea 311/2003 a muzeelor și colecțiilor de artă (art. 7).
Pentru aceste considerente, instanța de fond a constatat că niciunul dintre cele două motive de nulitate absolută invocate nu operează în speță, Dispoziția nr. 12/2009 fiind emisă cu respectarea dispozițiilor imperative ale legii, atât în ce privește Legea 10/2001 cât și Legea 422/2001, aceasta din urmă prevăzând posibilitatea cooperării dintre autoritățile administrației publice locale și proprietarii monumentelor istorice, persoane fizice sau juridice, cu deținătorii și administratorii acestora, precum și cu instituțiile publice cu atribuții în domeniu, în vederea protejării monumentelor istorice și a respectării prevederilor legale în acest domeniu (art. 45 din Legea 422/2001).
Însăși Curtea Constituțională a statuat în sensul celor mai sus reținute, prin Decizia nr.136 din 21.10.1998 prin care a constatat că prevederile art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia sunt constituționale, reținând că „ simpla apartenență a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar …”.
La această concluzie s-a ajuns după ce, prin referatul științific alcătuit la solicitarea Curții s-a susținut că „ pentru bunurile ce fac parte, în sensul art. 6 din lege, din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, repararea abuzurilor din trecut este imposibilă și pentru că aceste bunuri sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile; reparația s-ar putea face, așadar, numai pentru bunurile din domeniul privat „ punct de vedere ce nu a putut fi reținut de Curte.
Această soluția a instanței de contencios constituțional a fost consacrată legislativ prin Legea 10/2001 și H.G. 250/2007 de aplicare a acesteia, neputându-se reține că această hotărâre de aprobarea a normelor metodologice de aplicarea a legii ar exclude de la aplicare o lege organică, respectiv Legea 213/1998.
Chestiunea privind calitatea de unitate deținătoare a imobilului și abilitată să emită dispoziția atacată, din perspectiva prevederilor Legii 10/2001, a fost tranșată de Curtea de Apel B. prin Decizia nr. 147/..2012 prin care a fost respinsă integral acțiunea reclamantului, decizie menținută prin Decizia nr. 5759 din 11.12.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
S-a statuat, de către aceste instanțe, în sensul că „ prin Sentința civilă nr. 219/2008, a Tribunalului B., pârâtul Județul B., prin C. Județean B., a fost obligat să soluționeze notificarea și chiar dacă reclamantul nu a fost parte în acel proces, nu se poate face abstracție că o instanță judecătorească a stabilit calitatea de entitate deținătoare, calitate care reprezintă o chestiune de drept și nu una de fapt, iar în considerarea acestei sentințe irevocabile s-a procedat la soluționarea notificării. A veni ulterior cu o cerere în nulitate pe considerentul lipsei calității ar însemna desființarea efectelor hotărârii judecătorești cu privire la probleme de drept rezolvate irevocabil, ceea ce nu este permis.
D. urmare, curtea reține, contrar apărărilor din întâmpinarea reclamantului privind existența dreptului de administrare în patrimoniul său, că acest drept este în favoarea pârâtului exercitat prin C. Județean B. și în consecință calitatea de entitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001 îi aparține. Cum persoana îndrituită să emită dispoziția atacată este președintele consiliului județean în virtutea atribuțiilor conferite de art. 104 lit. f și art. 106 din Legea nr. 215/2001 și art. 21 alin.4 din Legea nr. 10/2001, dispoziția atacată este legală”.
Rezultă constatarea legalității dispoziției atacate din perspectiva calității emitentului, de altfel doar pârâtul a făcut apărări în sensul arătat, reclamantul solicitând constatarea nulității pe motiv de apartenență a bunului la domeniul public urmare constatării instanței de recurs mai sus indicată, constatare care a deschis calea prezentei acțiuni prin statuarea privind imposibilitate reținerii „ unei eventuale autorități de lucru judecat sau a unei puteri de lucru judecat privind nulitatea dispoziției contestate, determinate de apartenența bunului la domeniul public„.
Raportat la motivele de nulitate invocate, nu se mai impune analiza aspectelor legate de revocarea dispoziției atacate sau nelegalitatea hotărârilor de consiliu județean privind revocarea sau trecerea din domeniul public în domeniul privat a imobilului, aspecte de fapt confirmate de părți și rezultând din documentația depusă la dosarul cauzei dar fără relevanță în soluționarea acesteia, instanța fiind chemată să verifice în ce măsură apartenența bunului la domeniul public face posibilă sau imposibilă restituirea în natură a acestuia.
Împotriva acestei sentințe s-a declarat apel de apelantul M. de E. B. criticându-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel sentința este criticată pentru faptul că prima instanță nu a procedat la o aplicare corectă a legilor incidente în cauză. Astfel, instanța de fond nu a înțeles că potrivit dispozițiilor art. 11 din legea 213/1998, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus fiind lovite de nulitate absolută. Această lege este una organică potrivit dispozițiilor art. 73 din Constituție întrucât prin ea se reglementează regimul juridic general al proprietății (lit.m) iar potrivit principiului ierarhiei actelor normative, legea organică nu poate fi modificată, implicit sau explicit, decât printr-un act normativ de o putere egală și în nici un caz, o hotărâre de guvern nu poate înlătura aplicabilitatea unui text cu o astfel de valoare normativă. Din această perspectivă invocarea art. 6.1. din HG 250/2007 de către pârâți pentru paralizarea acțiunii reclamantului este fără efect.
Dacă textul din legea 213/1998 care reglementează caracterul inalienabil al bunurilor din domeniul public și cu privire la caracterele dreptului de proprietate publică, atunci acest text este lipsit de orice efect.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate instanța apreciază că apelul nu este întemeiat și în consecință va fi respins iar sentința primei instanțe va fi păstrată ca legală și temeinică în baza dispozițiilor art. 480 alin. 1 din codul de procedură civilă pentru următoarele considerente:
Pârâții sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF_ B. sub nr. top. 5243/1 ca urmare a restituirii acestuia în temeiul legii 10/2001 potrivit Dispoziției nr. 12/2009. Calitatea de unitate deținătoare a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 147/2012 pronunțată de Curtea de Apel B., menținută prin Decizia nr. 5759/2013 pronunțată de ÎCCJ. Efectele puterii lucrului judecat ca urmare a soluționării litigiilor dintre părți cu privire la calitatea de persoane îndreptățite și la calitatea de unitate deținătoare pot fi opuse prezentului reclamant deși acesta nu a fost parte în procesele respective.
Reclamanta nu are înscris în cartea funciară nici dreptul de administrare operativă asupra imobilului în discuție și chiar dacă l-ar fi avut, nu îi revine decât obligația să respecte statuările deciziilor judecătorești sus amintite și să promoveze acțiunile ce izvorăsc în mod strict din dreptul său de administrare, cu respectarea principiului specialității capacității de folosință.
Aspectele de legalitate sau nelegalitate ale trecerii imobilului din domeniul public al Județului B. în domeniul privat al acestuia sunt lipsite de importanță atâta timp cât dreptul de proprietate al pârâților este înscris în cartea funciară și cât legea 10/2001 instituie obligația de restituire în natură ca regulă, în sarcina unității deținătoare. Ori, calitatea de unitate deținătoare a fost tranșată așa cum am arătat mai înainte prin hotărârile judecătorești susmenționate.
În legătură cu aplicarea prioritară a legii organice care nu poate fi eludată prin acte normative cu putere inferioară, trebuie subliniat că acest principiu a fost cunoscut de legiuitor la momentul redactării legii 10/2001 și în aplicarea acestei legi a edictat normele metodologice instituite prin HG 250/2007. Nici legea 10/2001 și nici HG 250/2007 nu vin în contradicție și nici nu modifică textele din legea 213/1998. Dacă legiuitorul ar fi vrut să facă distincția între bunurile ce por fi restituite în natură după apartenența lor la domeniul public sau privat ar fi făcut-o la momentul edictării legii reparatorii.
Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că apelul declarat în cauză nu este întemeiat și în consecință va fi respins iar sentința primei instanțe va fi păstrată ca legală și temeinică.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Respinge apelul declarat de apelantul M. Județean de E. B. împotriva sentinței civile nr. 196/2014 pronunțată de Tribunalul B. pe care o păstrează.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 3.07.2015.
Președinte, C. E. C. | Judecător, N. G. | |
Grefier, E. P. |
Red.N.G./3.07.205
Tehnored.E.P./3.07.2015 – 6 ex.
Jud. fond V. M.
| ← Contestaţie tergiversare cauză. Decizia nr. 461/2015. Curtea... | Sechestru asigurător. Decizia nr. 891/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
