Legea 10/2001. Sentința nr. 23/2015. Curtea de Apel BRAŞOV

Ședința publică din 05 August 2015

Completul compus din:

PREȘEDINTE G. C.

Judecător L. F.

Grefier I. I.

Pe rol se află judecarea apelului declarat de reclamantul P. P. I., împotriva sentinței civile nr. 23/D din 16.02.2015 și a încheierii din 05.09.2014 pronunțate de Tribunalul B. .

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă: apelantul reclamant P. P. I. asistat de av. N. D., intimatul intervenient I. D. și cj. Palfi E. pentru intimatul pârât M. B. P. PRIMAR, lipsă fiind intimații pârâți . și S. R. P. MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE P. DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a depus la dosarul cauzei, prin serviciul registraturii o notă de ședință din partea dnei av. C. G., prin care se învederează instanței că nu mai are calitatea de reprezentat convențional al intimatului intervenient I. D..

Avocat N. D., pentru apelantul reclamant, solicită în probațiune, obligarea intimatei R. SRL, să depună la dosarul cauzei listele lunare cu privire la imobilele care pot fi atribuite în compensare, conform Hotărârii nr. 89/2014, începând cu data de 01.01.2015 până în prezent, pentru că aceste liste nu s-au mai depus la judecata pe fondul cauzei, pentru a se verifica daca au mai apărut alte imobile pe aceste liste. De asemenea solicită depunerea la dosar a hotărârilor comisie pentru atribuirea spațiilor începând cu luna martie 2014, pentru că în luna martie 2014 a fost notificată . să atribuie sau să acorde în compensare alte imobile conform Legii nr. 368/2013. Cu aceste înscrisuri dorește să dovedească dacă se poate vorbi de respectarea prevederilor acestei legi și dacă această parte este de bună sau rea credință, respectiv dacă s-au atribuit lunar imobile, din momentul notificării și care sunt aceste imobile.

consilier juridic Palfi E. pentru intimatul pârât M. B. P. PRIMAR, nu se opune probelor solicitate.

Intimatul intervenient I. D., lasă la aprecierea instanței.

Deliberând, instanța respinge proba cu înscrisuri solicitată de apelantul reclamant prin reprezentant convențional, având în vedere că aceasta este tardiv solicitată, potrivit dispozițiilor art. 470 alin. 3 și 4 Cod procedură civilă și proba nici nu ar fi utilă cauzei în raport de obiectul acțiunii.

Nemaifiind alte cereri formulate, în baza art. 392 Cod de procedura civilă, instanța declară deschise dezbaterile și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.

Avocat N. D., pentru apelantul reclamant, având cuvântul în susținerea apelului, solicită admiterea acestuia în sensul schimbării în tot a sentinței atacate și admiterii acțiunii formulate.

Cu privire la excepția invocată de S. R. prin Ministerul Finanțelor, solicită a se avea în vedere că, raportat la obiectul și temeiul acțiunii formulate, apreciază că, această parte are calitate procesual pasivă în cauză.

În sistemul Legii nr. 10/2001, obligația de a se pronunța prin decizie motivată asupra notificării persoanei îndreptățite revine unității administrative care deține imobilul, dar această împrejurare nu înlătură din proces S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

CEDO a statuat că justul echilibru nu există atunci când persona în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă, având în vedere că reclamantul timp de 12 ani nu a putut beneficia de despăgubirile care trebuiau să-i fie acordate de ANRP.

Pentru aceste motive, se impune respingerea acestei excepții.

Un alt motiv de apel se referă la soluționarea cererii de intervenție formulată de intervenienți, sub aspectul că instanța de fond nu a analizat valabilitatea contractelor de închieire. Acestea erau expirate la data de 19.05.2014, astfel că intervenienții nu aveau contracte de închiriere valabile, pentru a atesta calitatea de chiriași. Cererile de cumpărare a imobilului au fost înregistrate la fata de 01.04.2014, ulterior notificării formulate și introducerii acțiunii.

Un alt motiv de critică al sentinței se referă la interpretarea legii și aplicarea ei în această cauză. Instanța de fond a reținut că imobilul ce a constitui obiect al notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, preluat abuziv abuziv de stat în perioada comunistă, în timp ce imobilul solicitat în compensare nu a fost în patrimoniul reclamantului, acesta făcând parte din patrimoniul unității investite. Această interpretare este eronată pentru că nu este necesar ca acest imobil să fi fost vreodată în patrimoniul notificatorului, iar faptul că se află în patrimoniul societății notificate, nu corespunde realității, pentru că acest bun se află în patrimoniul Statului R., conform mențiunilor din CF.

Instanța de fond a reținut că imobilul solicitat în compensare este afectat de sarcina locațiunii, apreciere greșită, pentru că aceste contracte nu au fost notate în CF conform dispzițiilor Legii nr. 7/1996. Aceste contracte nu au fost înscrise în CF și nici nu sunt valabile. Contractele de închiriere au fost valabile până la data de 19.05.2014, iar la acest moment nu mai sunt valabil încheiate.Astfel, ., este obligată să emită decizie conform Legii nr. 368/2013, dar această parte își invocă propria culpă prin întâmpinare, susținând că trebuia emisă decizie, iar acțiunea reclamantului este prematură. În apel nu se poate susține prematuritatea acțiunii, pentru că potrivit notificării, R. trebuia să emită o decizie.

Legea nr. 10/2001 a suferit modificări, ultima prin Legea nr. 368/2013, la art. 9 din legea cadru, se arată că imobilele preluate abuiziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. În momentul în care apelantului i s-a emis decizie conform Legii nr. 10/2001, i s-a acordat în natură imobil neînstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, cu chiriași.

În concluzie, solicită admiterea apelului, schimbarea în totalitate a sentinței criticate, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Depune la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare, care va fi avut în vedere ca și note scrise.

Consilier juridic Palfi E. pentru intimatul pârât M. B. P. PRIMAR, având cuvântul asupra apelului, solicită respingerea acestuia și menținerea în totalitate a sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, pentru considerentele amplu dezvoltate în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Intimatul intervenient I. D., având cuvântul asupra apelului, solicită respingerea sa pentru motivele deja expuse.

CURTEA

Asupra apelului de față:

P. cererea înregistrată la Tribunalul B., reclamantul P. P. I., prin reprezentant convențional avocat D. N., a chemat în judecată pârâții . și S. R., prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să institui în sarcina pârâților obligația de a-i acorda în compensare, pentru imobilul situat în M. B., ..6, înscris în cartea funciară nr. 7363 B., sub nr. top._, imobilul situat în M. B., .. 10, înscris în cartea funciară nr._ B., sub nr. top 5734, iar pentru diferența de valoare dintre aceste imobile să dispună a-i fi acordat un alt imobil aflat în administrarea pârâtei.

În cauză au fost formulate cereri de intervenții accesorii în interesul pârâtei .. de către

Tribunalul B., prin sentința civilă nr.23/D/16.02.2015 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P. P. I., prin reprezentant convențional avocat N. D., în contradictoriu cu pârâta .. S-au admis cererile de intervenție accesorie în interesul părții pârâte ce au fost formulate de intervenienții M. B., reprezentat legal de primar și I. D.. S-a respins cererea de chemare în judecată pe care reclamantul a formulat-o în contradictoriu cu intimatul S. R., reprezentat legal de Ministrul Finanțelor Publice, reprezentat convențional de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B., ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. A fost obligată reclamantul să achite intervenientului I. D. suma de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Urmând procedura prealabilă obligatorie instituită de legea nr. 10/2001, reclamantul a înregistrat, pe rolul pârâtei . B., prin intermediul executorului judecătoresc, o notificare, prin care a solicitat a-i fi restituit în natură imobilul situat în M. B., ..6, înscris în cartea funciară nr. 7363 B., sub nr. top. 3741/1.

Notificarea astfel formulată a fost soluționată de către pârâtă prin Decizia nr. 196/21.07.2003.

P. această decizie, emitentul său a stabilit că autorul notificării, care este reclamantul din cauza de față, are calitatea de persoană îndreptățită în înțelesul legii nr. 10/2001, fiind succesorul în drepturi al proprietarului inițial al imobilului mai sus identificat, imobil ce a fost preluat de către stat în perioada de referință a acestui act normativ, în baza Decretului nr. 92/1950.

A admis în parte cererea de restituire în natură a imobilului, respectiv a decis ca reclamantului să îi fie restituită în natură partea din imobilul ce constituie obiectul material al notificării ce nu a fost înstrăinată în temeiul legii nr. 112/1995, identificată prin numerele topografice 3741/1/1, 3741/1/5, și a dispus ca pentru partea din acest imobil, ce a fost înstrăinată în temeiul actului normativ menționat, părții arătate să îi fie acordate despăgubiri, ca măsură reparatorie în echivalent.

P. înscrisul sub semnătură privată datat 27.08.2003 și înregistrat pe rolul pârâtei în data de 28.08.2003, partea reclamantă a acceptă oferta de restituire ce i-a fost făcută prin decizia nr. 196/21.07.2003, astfel că, urmare a neexercitării căii de atac instituită de lege, această decizie a devenit definitivă și a fost trimisă Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, pentru punerea în executare a prevederii referitoare la acordarea, în favoarea părții reclamante, a măsurii reparatorii în echivalent a despăgubirilor.

În data de 13.02.2014, reclamantul, prin reprezentantul său convențional, avocat D. N., a adresat Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - o cerere, prin care a solicitat ca, în temeiul prevederilor art. II din legea nr. 368/2013, această instituție să restituie pârâtei . dosarele constituie ca urmare a notificării pe care a promovat-o în temeiul legii nr. 10/2001, ,, în vederea restituirii în natură sau prin compensare cu alte bunuri imobile”.

P. adresa nr. 2033/6.04.2014, pârâta aduce la cunoștință părții reclamante că, urmare a cererii pe care a formulat-o în sensul celor mai sus expuse, pe rolul său au fost reînregistrate dosarele constituite ca urmare a promovării notificării, dar că nu poate soluționa favorabil această cerere, întrucât în evidențele sale nu există bunuri imobile libere de sarcini, care să poată face obiectul compensării ca măsură reparatorie în echivalent.

Apreciind că acest răspuns nu se circumscrie cerințelor legii, partea reclamantă a învestit instanța cu prezenta cerere, prin care, așa cum am arătat, a solicitat a-i fi acordat în compensare ca măsură reparatorie în echivalent imobilul situat în M. B., .. 10, pe care l-a identificat în urma unor verificări pe care le-a făcut personal, imobil cu privire la care a susținut că îndeplinește toate cerințele instituite de lege.

Potrivit evidențelor de carte funciară, acest imobil constituie obiectul dreptului de proprietate al Statului R., devenind ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 213/1998 un bun ce face parte din domeniul privat al Municipiului B., imobil care, potrivit înscrisurilor aflate la filele 66 - 81 din dosarul cauzei, constituie obiectul material al unor contracte de închiriere.

De asemenea, din probele ce au fost administrate în cauză, rezultă că titularii contractelor de închiriere ce au fost perfectate pentru imobilul situat în M. B., .. 10, au formulat cereri de cumpărare a unităților locative pe care le folosesc în baza acestor acte juridice, în conformitate cu dispozițiile legii nr. 10/2001 și ale legii nr. 112/1995.

În drept, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. II alin. 1 din legea nr. 368/2013, ,, persoanele îndreptățite la despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot opta pentru returnarea dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor către entitățile învestite cu soluționarea notificării, în vederea restituirii, în natură sau prin compensare cu alte bunuri, a imobilelor, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

Acordarea măsurilor reparatorii la care textul de lege precitat face referire pot fi stabilite numai cu respectarea cerințelor instituite de legea nr. 10/2001, respectiv de către legea nr. 165/2013.

Art. 1 alin (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie în natură în condițiile prezentei legi”, iar alin (2) al aceluiași text de lege stipulează că în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri oferite în echivalent de către unitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

De asemenea, art. 26 alin (1) din Legea nr. 10/2001 dispune că „dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în condițiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

De asemenea, prin legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, ce a intrat în vigoare la data de 24.12.2013, ce a fost modificată prin legea nr. 368/2013 și prin Ordonanța de Urgență nr. 115/2013, se prevede în art. 1 alin. 2 că în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.

Totodată, prin art. 21 alin. 2 din același act normativ se stipulează că deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

De asemenea, art. 22^1 alin 1 din HGR 89/2014, pentru completarea normelor metodologice de punere în aplicare a legii nr. 165/2013, dispune următoarele:

,, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric”, în timp ce alin. 5 al acestui text de lege prevede că,, situația bunurilor care pot fi acordate în compensare se afișează la sfârșitul fiecărei luni atât pe site-ul entității învestite cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și la sediul acesteia”.

Din dispozițiile legale precitate, rezultă că măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri poate fi stabilită în situația în care restituirea în natură a bunului ce constituie obiectul material al notificării nu poate opera, și doar cu privire la acele bunuri aflate la dispoziția entității învestite cu soluționarea notificării, care nu sunt afectate de sarcini, fiind libere.

În speță, se reține că imposibilitatea restituirii în totalitate în natură a imobilului ce a constituit obiectul notificării pe care partea reclamantă a promovat-o în temeiul legii nr. 10/2001 a fost stabilită prin decizia nr. 196/21.07.2003 emisă de pârâta ., ea nefiind contestată .

În ceea ce privește celelalte două cerințe reglementate de aceste dispoziții legale, ce se circumscriu existenței bunului solicitat a fi acordat în compensare la dispoziția entității învestită cu soluționarea notificării și neafectării acestuia de sarcini, tribunalul apreciază că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel, în îndeplinirea obligației instituită de prevederile art. 1 alin. 5 din legea nr. 10/2001 și de cele ale art. 22 indice 1 alin. 5 din HGR nr. 89/2014, pârâta ., a făcut public faptul că nu deține bunuri care să poată constitui obiectul materia al măsurii reparatorii în echivalent a compensării.

De asemenea, așa cum am arătat, probele ce au fost administrate în cauză au dovedit că bunul imobil pe care partea reclamantă l-a solicitat în compensare constituie obiectul material al unor contracte de închiriere, fiind, prin urmare, afectat de sarcina locațiunii.

Sub acest aspect, este de menționat că, prin concluziile pe care le-a formulat, partea reclamantă, prin reprezentantul său convențional, a solicitat instanței să statueze în sensul că locațiunea nu poate fi considerată o sarcină, aplicând prin analogie prevederile legii nr. 10/_.

Instanța nu a validat o astfel de solicitare, pentru considerentele ce succed:

În primul rând, legea nr. 10/2001 nu cuprinde nicio reglementare în sensul că locațiunea nu este considerată o sarcină a imobilelor ce constituie obiectul său de reglementare. Ceea ce statuează acest act normativ este că existența unor contracte de închiriere perfectate cu privire la bunul imobil ce constituie obiectul material al notificării nu poate fi considerată un impediment la restituirea în natură a acestui imobil.

Apoi, instanța a apreciat că nu există echivalență, sub aspectul reglementării juridice, între situația bunului imobil ce constituie obiectul material al notificării și situația bunului imobil solicitat în compensare ca măsură reparatorie în echivalent în temeiul prevederilor art. II alin. 1 din legea nr. 368/2013.

Astfel, obiect al notificării în constituie, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din legea nr. 10/2001, imobilele ce au constituit obiectul dreptului de proprietate al autorului notificării sau al antecesorului acestuia, imobile care au fost preluate în mod abuziv de stat sau de alte organizații în perioada regimului comunist din România, în timp ce bunul solicitat în compensare este un bun care nu s-a aflat în patrimoniul autorului notificării sau al antecesorului acestuia, ci face parte din patrimoniul entității învestite de lege cu soluționarea notificării.

P. urmare, în prima situație analizată avem de a face cu o cerere de revendicare a propriului bun de către autorul notificării, cerere în soluționarea căreia legiuitorul a statuat că sarcina locațiunii nu poate constitui un impediment la restituirea în natură, în timp ce în cadrul celei de a doua situații analizate ne aflăm, așa cum am subliniat, în situația unui bun asupra căruia autorul notificării nu a deținut niciun drept, astfel că acordarea acestuia în compensare ca măsură reparatorie în echivalent este condiționată de îndeplinirea în mod cumulativ a cerințelor pe care le-am indicat anterior, în cazul acestui imobil legiuitorul nemaiprevăzând că locațiune nu constituie un impediment la instituirea acestei măsuri reparatorii.

Această concluzie se impune prin raportare la modul de redactare a dispozițiilor art. 22^1 alin 1 din HGR 89/2014, text de lege care se referă la orice sarcină, fără a institui vreo excepție și fără a distinge între diferitele sarcini care pot afecta un bun imobil, statuând fără echivoc că măsura reparatorie a compensării poate opera numai cu privire la bunuri ce se află la dispoziția entității învestită de lege cu soluționarea notificării, care nu sunt afectat de sarcini.

Așa fiind, tribunalul, pentru considerentele ce preced, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată pe care reclamantul a formulat-o în contradictoriu cu pârâta ..

Ca o consecință a soluției astfel pronunțată, în conformitate cu dispozițiile art. 61 alin. 3 din Codul de procedură civilă, tribunalul a admis cererile de intervenție accesorie formulate în sprijinul părții pârâte.

Ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R., în conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța a respins cererea de chemare în judecată pe care reclamantul a formulat-o în contradictoriu cu acesta, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

În temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 coroborat cu cele ale art. 451 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța a instituit în sarcina reclamantului obligația de a achita intervenientului I. D. suma de 1.500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată și respingerea cererii de intervenție în interes accesoriu formulată de intervenienți.

Apelantul apreciază că instanța de fond nu a analizat cererea raportat la temeiurile de drept și de fapt invocate prin cerere.

I. Prima critică se referă la modalitatea de soluționare a excepțiilor invocate de pârâtul S. român prin M.F.P., prin încheierea de ședință publică din 5.09.2014.

Se susține în acest sens că, deși potrivit Legii nr. 10/2001, M.F.P.L., ca reprezentant al Statului R. nu are calitatea de a acorda despăgubiri față de jurisprudența C.E.D.O., în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, S. R., prin MF.P. are calitate procesuală pasivă pentru capătul de cerere prin care se solicită compensarea cu alte imobile proprietatea Statului R..

Raportul juridic dedus judecății este stabilit și între reclamant și S. R., ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional care să asigure respectarea tuturor obligațiilor internaționale asumate, printre care și aceea a respectării dreptului de proprietate garantat de Convenție, astfel încât acesta poate fi obligat la acordarea în compensare a bunurilor aflate în proprietatea acesteia.

II. Al doilea motiv de apel se referă la soluționarea cererilor de intervenție în interes accesoriu.

Apelantul consideră că intervenienții nu justifică interes în prezenta cauză.

Instanța de fond nu a analizat valabilitatea contractului de închiriere, acesta expirând la data de 19.05.2014 iar prin notificarea înregistrată la S.C. R.I.AL. S.R.L. reclamantul a notificat această pârâtă să nu mai prelungească contractele de închiriere, în caz contrar prezumându-se reaua credință a acestora. Cererea de cumpărare formulată de intervenient a fost înregistrată sub nr. 2010/1.04.2014, ulterior notificării prezentei cereri de chemare în judecată.

III. O altă critică a sentinței apelate se referă la interpretarea legii aplicabile în cauză.

Apelantul critică distincția pe care prima instanță o face între situația bunului imobil ce a constituit obiectul material al notificării formulate de reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001 și situația bunului imobil solicitat în compensare, ca măsură reparatorie în temeiul prevederilor art. II alin. 1 din Legea nr. 368/2013. Se susține în acest sens că bunul imobil care a fost solicitat în compensare nu putea fi în patrimoniul reclamantului și nici în patrimoniul pârâtei S.C. R.I.A.L.S.R.L.,ci se află în proprietatea Statului R., conform extraselor CF și prevederilor legii speciale. Astfel, condiția imperativă este ca bunul imobil să fie în proprietatea Statului R. și nu în patrimoniul entității învestite cu soluționarea notificării, acesta având doar posibilitatea d ea oferi bunul în compensare.

În ce privește reținerea instanței că imobilele solicitate în compensare sunt afectate de sarcina locațiunii, apelantul arată că acestea nu au fost înscrise în cartea funciară, împrejurare față de care acestea nu apar ca o sarcină, conform Legii nr. 7/1996.

Un alt aspect învederat de apelant este expirarea contractelor de închiriere la data de 19.05.2014 iar prin notificarea înregistrată la S.C. R.I.AL. S.R.L. reclamantul a notificat această pârâtă să nu mai prelungească aceste contracte.

Față de aceste motive, apelantul apreciază că pârâta S.C. RI.A.L. S.R.L. este pe deplin îndreptățită să procedeze la acordarea în compensare a imobilelor solicitate.

Pârâta R.I.A.L. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

Verificând, în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, în raport de probele administrate în cele două faze procesuale, Curtea reține următoarele:

I. Cu privire la primul motiv de apel se constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013, în conformitate cu care „În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III.”

Așadar, măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr.10/2001, S. R. neavând vreo atribuție în acest sens.

II. Cu privire la admiterea în principiu a cererilor de intervenție în interes accesoriu, se reține că în mod corect prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 61 alin. 3 Cod pr. civ., având în vedere că intervenienții au un evident interes cauză, fiind locatarii imobilelor ce se cer a fi acordate reclamantului în compensare, în baza art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/2013.

Intervenția fiind una accesorie, în interesul pârâtei și nu una principală, pentru admiterea în principiu a cererii de intervenție instanța nu trebuia să verifice valabilitatea contractelor de închiriere.

III. Cu privire la fondul cauzei, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 22¹ alin. 1 din H.G. NR. 401/2013, „Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric.”

Or, în condițiile în care asupra imobilelor solicitate în compensare au fost încheiate contracte de închiriere, indiferent dacă acestea au fost înscrise sau nu în cartea funciară, nu se poate considera că acestea ar fi libere de orice sarcini, întrucât locatorul are obligația contractuală de a asigura locatarului folosința bunului închiriat.

Distincția pe care prima instanță a făcut-o între imobilele care se restituie fostului proprietar și cele acordate n compensare este corectă, întrucât în primul caz este vorba despre un drept de proprietate iar în cel de-al doilea, despre un drept de a fi despăgubit în alte forme, în situația în care restituirea imobilului în natură nu mai este posibilă.

Față de aceste considerente, în baza art. 480 alin. 1 Cod pr. civ., urmează a se respinge apelul și a se păstra hotărârile atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul declarat de reclamantul P. P. I. împotriva sentinței civile nr. 23/D/16.02.2015 a Tribunalului B. - Secția I-a Civilă, pe care o păstrează.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 5.08.2015.

Red. G.C./18.08.2015

Dact. I.I./19.08.2015

Jud. Fond: L. S.