Obligaţie de a face. Decizia nr. 696/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 696/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 09-12-2015 în dosarul nr. 696/2015
Acesta nu este document finalizat
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția civilă
DECIZIA CIVILĂ NR.696/R
Ședința publică din 09 decembrie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: S. P. G.
Judecător: C. B.
Judecător: L. F.
Grefier: L. N.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâtul C. G. D., împotriva deciziei civile nr.108/. 02 februarie 2015, pronunțate de Tribunalul B. – Secția I Civilă în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa recurentului pârât C. G. D. și a intimatei reclamante K. E..
Procedura de citare este îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 02 decembrie 2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi.
Instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea la data de 09 decembrie 2015.
CURTEA,
Prin decizia civilă nr.108/. Tribunalul B. a respins cererea de apel formulată de apelantul C. G. D., cu domiciliul procesual în mun. B., .. 22, ., la Societatea Civilă de Avocați” Ș. G. & Asociații”, împotriva Sentinței civile nr._ pronunțată de Judecătoria B. la data de 24.09.2013, în dosarul cu numărul de mai sus, pe care a menținut-o.
A obligat apelantul C. G. D. să îi plătească intimatei K. E. suma de 6450 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele:
Între intimata K. E., în calitate de creditoare, și apelantul C. G. D., în calitate de debitor, s-a încheiat la data de 11.01.2008 o convenție prin care intimata i-a dat apelantului cu titlu de împrumut suma de 35.000 euro, acesta din urmă obligându-se la restituirea acestei sume după un an de zile cu o dobândă de 4 % plătibilă în fiecare lună, a termenului de un an.
Convenția încheiată între părți a fost consemnată în înscrisul intitulat „Contract de împrumut” scris întocmit de către intimată și semnat la rubrica „am primit suma de 35.000 euro” de către apelant.
Prin sentința apelată Judecătoria B. a stabilit că pretențiile intimatei privind obligarea apelantului la restituirea sumei de 35.000 euro este întemeiată, obligându-l pe acesta la restituirea către intimată a respectivei sume.
Cu privire la critica apelantului relativ la nelegalitatea sentinței primei instanțe de fond, instanța de apel a constatat-o nefondată.
Astfel nicio dispoziție din vechiul Cod de procedură civilă nu prevede obligativitatea comunicării raportului de expertiză tehnică dispus a fi întocmit într-o cauză.
Art.209 alin.1 Cod de procedură civilă stabilește obligația expertului tehnic desemnat, să depună lucrarea tehnică întocmită, cu cel puțin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.
În fața primei instanțe, Raportul de expertiză tehnică criminalistică nr.78 din 30.07.2013, întocmit de Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice B., a fost depus la dosar la data de 02.08.2013, iar termenul de judecată a fost stabilit pentru data de 17.09.2013.
În perioada de aproximativ o lună și jumătate scurs de la data depunerii la dosar a raportului de expertiză, apelantul avea posibilitatea studierii lucrării tehnice.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată de la data de 17.09.2013, când a au avut loc dezbaterile asupra fondului, apelantul a lipsit nejustificat.
Prin urmare, nu s-a putut reține încălcarea principiului contradictorialității, astfel după cum a pretins apelantul, întrucât acesta a avut posibilitatea să ia cunoștință de conținutul lucrării tehnice depuse la dosar.
De asemenea, nici pretinsa ignorare a dreptului la un proces echitabil nu poate fi reținută, atât timp cât apelantul a avut posibilitatea să ia cunoștință de probele administrate în cauză, să formuleze obiecțiuni și să pună concluzii relativ toate probele administrate în fața primei instanțe - culpa sa, constând în lipsa nejustificată la termenul de judecată când se putea formula obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică și când au avut loc dezbaterile asupra fondului, neputând constitui temei pentru desființarea sentinței apelate.
Relativ la temeinicia pretențiilor intimatei, instanța a constatat că creanța intimatei este dovedită printr-un înscris sub semnătură privată, care, deși nu întrunește cerințele impuse de art. 1180 din vechiul Cod civil, după cum corect a susținut apelantul, astfel încât, prin el însuși nu poate face dovada deplină a creanței pretinse de către intimată, acest înscris poate constitui un început de dovadă, cu atât mai mult cu cât din Raportul de expertiză tehnică nr.162 din 17.11.2014, întocmit de Institutul Național de Expertize Criminalistice, rezultă că semnătura corespunzătoare mențiunii „Am primit suma de 35.000 €” de pe înscrisul sub semnătură privată intitulat „Contract de împrumut” a fost executată de către apelant.
Pe cale de consecință nu a fost primită susținerea apelantului cu privire la falsificarea semnăturii sale de către intimată.
În altă ordine, instanța a constatat că, prin declarația dată în fața organelor de poliție, apelantul a recunoscut faptul că intimata l-a împrumutat cu suma de bani respectivă, susținând totodată că i-a restituit intimatei această sumă, fără însă a face dovada respectivei plății.
Din cele expuse anterior, rezultă că apelantul a avut cel puțin o conduită oscilantă referitor la convenția de împrumut încheiată cu intimă, într-o primă etapă, nejurisdicțională, acesta recunoscând împrumutul, invocând totodată restituire sumei împrumutate, iar ulterior, după sesizarea instanței de judecată, apelantul a negat convenția încheiată cu intimata, susținând că înscrisul constatator nu întrunește condițiile art.1180 din vechiul Cod civil, precum și împrejurarea că semnătura sa, inserată în înscrisul constatator al creanței, este falsă.
Având în vedere considerentele expuse instanța a constatat că toate criticile apelantului sunt neîntemeiate, astfel încât, văzând și dispozițiile art.296 Cod de procedură civilă, cererea de apel formulată de către acesta împotriva Sentinței civile nr.1753, pronunțată de Judecătoria B. la data de 24.09.2013, în dosarul cu numărul de mai sus, a fost respinsă, iar pe cale de consecință hotărârea apelată a fost păstrată.
Reținând culpa procesuală a apelantului, în conformitate cu dispozițiile art.274 alin.1 Cod de procedură civilă, acesta a fost obligat să îi plătească intimatei cheltuielile de judecată efectuate de către acesta în apel, constând în onorariul de avocat, dovedit conform chitanțelor depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs apelantul C. G. D. solicitând:
1. casarea deciziei recurate, rejudecarea apelului în sensul admiterii acestuia, cu cheltuieli de judecată și:
1.2. în principal, anularea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, iar
1.3. în subsidiar, anularea sentinței apelate, reținerea cauzei spre rejudecare și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să respingă ca neîntemeiată cererea introductivă,
2. modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și pronunțării unei noi hotărâri de respingere a cererii introductive,
3. modificarea în parte a deciziei recurate în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată acordate intimatei reclamante.
În motivarea recursului a arătat următoarele:
1.Nelegalitatea deciziei pentru încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) Cod de Procedură Civilă (1865).
La fel ca și instanța de fond, Tribunalul a judecat cauza interpretând în mod excesiv de îngust prevederile procedurale în sensul că nu ar exista obligativitatea comunicării raportului de expertiză.
Această interpretare provine din lipsa unei dispoziții explicite în acest sens, însă ignoră în mod complet atât principiile procedurii civile, precum principiul contradictorialității, cât și drepturile fundamentale consacrate de Constituție (dreptul la liberul acces la justiție și la un proces echitabil consacrate de art. 21) sau de Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod repetat că dreptul la o procedură contradictorie, în sensul articolului 6, presupune ca fiecare parte să aibă nu doar dreptul de a cunoaște elementele care sunt necesare pentru prezentarea apărării sale și succesul pretențiilor sale, ci și dreptul de a lua la cunoștință și comenta pe toate probele prezentate sau observațiile prezentate judecătorului în scopul de a influența decizia instanței (a se vedea, mutația mutandis, Mantovanelli c. Franței, 18 martie 1997, § 33, Culegere 1997 - II, Lobo Machado c. Portugaliei, 20 februarie 1996, § 31, Culegere 1996- 1, Vermeulen c. Belgiei, 20 februarie 1996, § 33, Culegere 1996-1).
După cum a arătat și în apel, în cauza Oral c. Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, întrucât în fața intanțelor interne acestuia nu i-a fost comunicat raportul de expertiză pe care de altfel instanța și-a fundamentat hotărârea, conferindu-i o importanță sporită. În măsura în care raportul respectiv nu îi fusese comunicat reclamantului, acesta nu a putut să își exprime punctul de vedere cu privire la raport pentru a-1 critica.
De asemenea, în dreptul intern, art. 212 Cod de procedură civilă (1865) prevede că partea nemulțumită de raportul de expertiză efectuat în cauză poate solicita efectuarea unei alte lucrări la primul termen după depunerea lucrării. Or, este evident că partea nu își poate exercita în mod real acest drept dacă nu a putut lua cunoștință în mod efectiv de conținutul raportului deja depus la dosar.
Aprecierea instanței în sensul că art.209 alin.1 Cod de procedură civilă (1865) prevede doar obligația expertului să depună raportul cu cel puțin 5 zile anterior termenului de judecată, și nu obligativitatea comunicării acestuia, este vădit nefondată. Astfel, și întâmpinarea ori cererea reconvenționala se depun în același termen de 5 zile anterior termenului acordat, însă nu există vreun dubiu că aceste acte procedurale se comunică părții adverse.
Mai mult, interpretarea instanței forțează partea să verifice zilnic dosarul în arhivă pentru a verifica dacă a fost depus raportul de expertiză, ceea ce este excesiv, dacă nu absurd, cu atât mai mult cu cât în marea majoritate a instanțelor dosarele nu mai sunt disponibile în arhivă cu aproximativ o săptămână înaintea termenului de judecată, fiind deci imposibilă studierea lor cu patru zile înainte de termen.
2. Nelegalitatea deciziei pentru aplicarea greșită a legii.
În primul rând, fără a relua argumentația de mai sus referitoare Ia necesitatea asigurării efective a posibilității de a cunoaște raportul de expertiză, decizia recurată este nelegală pe fondul său pentru modalitatea în care Tribunalul a analizat și înlăturat criticile subsemnatului referitoare Ia necomunicarea în primă instanță a raportului de expertiză. Tribunalul a încălcat astfel prevederile art.86, art.96, art.212 Cod de procedură civilă (1865) și ale art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care decizia recurată apare ca fiind nelegală și trebuie să fie modificată.
În al doilea rând, Tribunalul a aplicat în mod greșit prevederile art.1180 cod civil (1864) prin faptul că nu a analizat și nu a dat eficiență criticilor subsemnatului legate de lipsa mențiunii "bun și aprobat".
Astfel, aceste prin acest text de lege se stabilește obligația ca actul sub semnătură privată prin care o persoană se obligă la plata unei sume de bani trebuie să fie scris integral de persoana care se obligă sau aceasta să adauge la finele actului expresia "bun și aprobat", cu arătarea în litere a sumei. Or, înscrisul exhibat de intimata-reclamantă a fost scris integral de către aceasta, situație care reiese din două aspecte: pe de o parte, acesta este scris la persoana I ("subsemnata K. E...."), iar pe de altă parte, comparând scrisul de pe acest înscris cu cel de pe declarația dată de subsemnatul în fața organelor de poliție (f. 17 dos. fond), se poate observa că este diferit.
Ca atare, acest înscris nu putea face dovada pretențiilor ridicate de către intimata-reclamantă - putând, în cel mai bun caz, servi ca un început de dovadă scrisă - și trebuia înlăturat de instanță din cadrul materialului probatoriu pe baza căruia a pronunțat decizia recurată.
În al treilea rând, decizia recurată este nelegală prin raportare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (3) Cod de procedură civilă (1865) la admiterea integrală a cererii de obligare a subsemnatului Ia cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocațial în sumă de 6.450 lei.
Instanța de judecată, analizând cererea părții de a-i fi acordate cheltuielile de judecată, are obligația să o treacă prin filtrul prevăzut de art. 274 alin. (3) Cod de procedură civilă (1865), verificând dacă sumele solicitate cu titlu de onorariu avocațial sunt disproporționat de mari raportat la munca îndeplinită de avocat.
În cauză, apărătorul intimatei nu a formulat întâmpinare, nu a ridicat excepții, nu a formulat concluzii scrise sau alte cereri, ci a fost prezent numai Ia două termene de judecată - unul la care s-a dispus amânarea cauzei pentru a face dovada domiciliului în străinătate al subsemnatului și termenul de dezbateri. Or, suma pretins încasată cu titlu de onorariu pentru această prestație este vădit nepotrivit de mare, instanța de apel având obligația să o înlăture, în tot sau în parte.
În drept, a indicat dispozițiile art.299 și urm, art.304 pct.5 și pct.8, art.312, art.86, art.96, art.212, art.274 Cod de procedură civilă, art.1180 - 1181 Cod Civil (1864).
Intimata-reclamantă K. E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele considerente:
În mod corect instanța de apel a reținut că potrivit art.209 alin.(1) Cod procedură civilă nu există obligația instanței de comunicare a lucrării de expertiză, cu atât mai mult cu cât acest raport fusese depus de către expert în data de 02.08.2013, iar termenul de judecată acordat a fost în data de 17.09.2013. Cu toate că pârâtul a avut la dispoziție o lună și jumătate pentru studiul lucrării și formularea unor eventuale obiecțiuni, acesta a stat în pasivitate, pentru ca la termenul din data de 17.09.2013 să lipsească, fără vreo justificare întemeiată. Prin urmare, în niciun caz nu se poate reține că au fost încălcate principiul contradictorialității sau prevederile art.6 din CEDO, întrucât pârâtului i-au fost respectate toate drepturile procedurale, acesta fiind cel care s-a aflat în culpă, nu și-a exercitat drepturile în termenul stabilit de codul de procedură civilă și nu s-a prezentat la termenul la care ar fi putut formula obiecțiuni.
Pe fondul cauzei, soluția pronunțată este una corectă, pronunțată în conformitate cu dispozițiile de drept material incidente în cauză. Recurentul nu contestă în mod direct soluția pronunțată pe fond, nedispunând de vreun instrument probatoriu care să vină în susținerea poziției sale procesuale, ci încearcă să direcționeze atenția instanței asupra unor presupuse încălcări ale drepturilor sale procedurale, în vederea tergiversării judecării cauzei.
Apreciază că a făcut dovada împrumutului de 35.000 Euro, recurentul neîndeplinindu-și obligația corelativă de restituire a sumei împrumutate. Cu privire la existența împrumutului, atât prima instanță cât și instanța de apel în mod corect au reținut poziția oscilantă a recurentului, care deși a recunoscut în fața organelor de poliție primirea acestei sume de bani de la subsemnata, ulterior și-a schimbat în mod fundamental conduita, înțelegând să nege însăși existența convenției dintre noi părțile. Contradictorialitatea acestor apărări denotă lipsa de sinceritate a pârâtului, care cu rea - credință a încercat în permanență să găsească artificii procedurale în scopul tergiversării judecății și amânării momentului pronunțării unei hotărâri irevocabile prin care să fie obligat la restituirea sumelor datorate subsemnatei.
În ceea ce privește critica privitoare la lipsa formulei "bun și aprobat", apreciază că expunerile recurentului sunt nefondate, atât instanța de apel cât și prima instanță dând o interpretare corectă prevederilor art.1180 Cod civil care stabilesc că înscrisul sub semnătură privată care nu poartă această formulă valorează un început de dovadă scrisă. Ea a probat existenta raporturilor contractuale și neîndeplinirea obligației de plată a contravalorii împrumutului, fiind administrată în cauză si proba cu expertiza tehnică judiciară criminalistică, împrejurare pe care o recunoaște chiar și pârâtul, astfel cum rezultă din declarațiile date de către acesta în fața organelor de poliție.
În ceea ce privește criticile cu privire la cuantumul onorariului avocațial acordat de instanța de apel ca și cheltuieli de judecată, potrivit art.453 Cod procedură civilă, partea care pierde procesul este obligată să plătească părții care a câștigat cheltuielile de judecată. Ori, indiferent de complexitatea cauzei sau probatoriul administrat, ea a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată, culpa apelantului determinând-o să își angajeze apărător în vederea valorificării drepturilor legale. În speță, cuantumul cheltuielilor de judecată acordate este unul proporțional cu munca depusă de avocat, cu valoarea și complexitatea cauzei.
Analizând legalitatea și temeinicia deciziei atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și a celor ce pot fi avute în vedere din oficiu, Curtea apreciază că prezentul recurs este nefondat, urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul de recurs constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv necomunicarea raportului de expertiză, se rețin următoarele:
În mod corect instanța de apel a apreciat că dispozițiile procedurale aplicabile în cauză nu prevăd obligativitatea comunicării raportului de expertiză și că de la data depunerii raportului de expertiză (02.08.2013) până la termenul de judecată acordat (17.09.2013) a existat suficient timp pentru apelant pentru luarea la cunoștință a raportului de expertiză.
De altfel, această interpretare este susținută de dispozițiile art.148 alin.1 și 3 Cod procedură civilă care prevăd posibilitatea pentru părți de a obține copii de pe expertize sau alte înscrisuri de la dosar.
Aceste dispoziții procedurale nu încalcă principiile contradictorialității, a liberului acces la justiție sau dreptul la un proces echitabil, în condițiile în care ambele părți au fost legal tratate de instanță, termenul fusese acordat pentru administrarea acestei probe, iar părțile aveau posibilitatea luării la cunoștință a conținutului raportului de expertiză prin structura sa la dosarul cauzei.
Nici interpretarea dată de recurent dispozițiilor art.212 Cod procedură civilă nu este pertinentă, textul de lege vorbind despre depunerea raportului de expertiză și nu de luarea la cunoștință urmare a comunicării sale.
Curtea apreciază că nici susținerile recurentului referitoare la „forțarea părții să verifice zilnic la arhivă …” nu sunt fondate, în condițiile în care dispozițiile art.209 alin.1 Cod procedură civilă prevede obligativitatea expertului de a depune raportul de expertiză cu 5 zile înainte de termen, astfel că partea trebuia să verifice doar o dată, în cadrul acestui interval de 5 zile.
Față de aceste considerente, Curtea reține că motivul de recurs referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia (ne)comunicării raportului de expertiză sunt nefondate.
Nici motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art.1180 Cod civil nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Este adevărată susținerea recurentului referitoare la necesitatea mențiunii „bun și aprobat” pe actul sub semnătură privată prin care o persoană se obligă la plata unei sume de bani, însă lipsa acestei mențiuni nu lipsește cu totul de valoare probatorie respectivul înscris ci, în condițiile art.1180 Cod civil acesta valorează ca început de dovadă scrisă și este necesară coroborarea sa cu alte mijloace de probă.
Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut acest înscris cu puterea doveditoare a declarației date de recurent în fața organelor de poliție.
Dacă însă, instanța de recurs poate verifica modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor art.1180 Cod civil, aceasta nu poate analiza modul de coroborare și interpretarea probatoriului administrat în cauză, ea putând doar să analizeze legalitatea nu și temeinicia unei decizii pronunțate în apel.
Nici motivul de recurs referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art.274 alin.3 Cod procedură civilă nu este fondat, suma acordată nefiind disproporționat de mare față de valoarea obiectului cauzei și de complexitatea acestei cauze, de numărul de termene la care apărătorul intimatei a fost prezent și de munca acestuia (cereri probe, concluzii asupra chestiunilor puse în discuție de instanță și concluzii scrise).
Față de aceste considerente, constatând și faptul că sentința atacată nu conține cauze de nulitate absolută, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de apelantul pârât C. G. D., împotriva sentinței civile nr. 108/2015, a Tribunalului B..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 09 decembrie 2015.
Președinte, Președinte, Judecător,
S. P. G. C. B. L. F.
Grefier,
L. N.
Red. S.G. / 16.12.2015
Tehnored.L.N. /16.12.2015 /-2 ex.-
Judecător fond:L. M.
Judecători apel: M. B.;D. M.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 308/2015. Curtea de Apel BRAŞOV | Expropriere. Decizia nr. 1491/2015. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
