Rectificare carte funciară. Decizia nr. 132/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 132/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 02-03-2015 în dosarul nr. 16696/197/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECTIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 132/R DOSAR NR._
Ședința publică din data de 02 martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE: C. E. C. - judecător
Judecător: M. C. T.
Judecător: N. G.
Grefier: N. A.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamantul Z. H. W., împotriva deciziei civile nr.500/A din data de 24 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 16 februarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta decizie iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru 23 februarie 2015, apoi pentru astăzi 2 martie 2015.
CURTEA :
Prin sentința civilă nr._/18 decembrie 2013 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._ s-a respins excepția lipsei calității de reprezentant a Statului Român în persoana Ministerului Finanțelor Publice, s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a Municipiului B. s-a admis excepția inadmisibilității acțiuniiți, în consecință, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de Z. H. W., prin mandatar Bruss E. G. în contradictoriu cu S. Român și M. B..
Prin decizia civilă nr.500/A/24 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant Z. H. W. în contradictoriu cu intimații pârâți S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.R.F.P. B. și M. B., reprezentat prin Primar, împotriva sentinței civile nr._/18.12.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dos. nr._, pe care a menținut-o.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată formulata de către reclamant, de solicitare a constatării nevalabilității titlului Statului asupra imobilului, cu consecința radierii dreptului acestuia din CF si revenirea la situația anterioara, are natura unei acțiuni in realizare.
Având însă în vedere că în situația imobilelor evidențiate în regim real de publicitate, acțiunea în revendicare se întemeiază pe înscrierile operate in CF, acțiunea in rectificare întemeiata pe disp. art. 34 din Decretul – Lege nr. 115/1938 și pe constatarea nevalabilității titlului celui înscris la momentul promovării cererii de chemare în judecată este o veritabilă cerere în revendicare, grefată și având ca punct de pornire petitul vizând constatarea nevalabilității titlului statului, finalitatea urmărită de reclamant fiind evident, aceea de redobândire a imobilului în patrimoniul autorului său iar apoi de dobândire în patrimonial său cu titlu de moștenire.
Tribunalul a apreciat că apărarea apelantului reclamant, în sensul că a înțeles să formuleze o acțiune în rectificare de carte funciară iar nu o acțiune în revendicare, astfel că discuția relativă la aplicarea cu prioritate a Legii nr. 10/2001 ca lege specială nu ar fi incidentă în cauză, este nefondată, deoarece astfel cum s-a arătat anterior, acțiunea în rectificare de carte funciară maschează o veritabilă acțiune în revendicare de drept comun.
Potrivit deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 60/2007, în recursul în interesul legii, cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, decizie obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă:
„Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În virtutea deciziei pronunțate în recursul în interesul legii, din moment ce pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, legea specială derogatorie nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.” Or Legea nr. 10/2001 reglementează toate măsurile reparatorii, inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, oferind astfel o gamă mai largă de măsuri reparatorii față de acțiunea în revendicare.
Numai persoanele exceptate de la Legea nr. 10/2001 precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut în termenele legale să utilizeze această procedură au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași sau dacă nu a trecut în patrimoniul unei terțe persoane într-o altă modalitate prevăzută de lege.
Cu atât mai mult nu pot fi exercitate acțiuni în revendicare după . Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regulile non bis in idem, electa una via precum și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența CEDO (cauza Brumărescu).
Or, imobilul in litigiu intra sub incidenta de aplicare a Legii nr.10/2001, având în vedere prevederile art. 1 alin. 1 și 2 alin. 1 din acest act normativ iar în speță, reclamantul nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea imobilului în natură sau pentru acordarea de despăgubiri și nici nu a indicat motivul pentru care nu a uzat de dispozițiile legii speciale. Nu a invocat motive obiective, independente de voința sa care l-ar fi împiedicat să procedeze la depunerea notificării potrivit legii speciale și nici argumente din care să rezulte că este exceptată de la Legea nr. 10/2001.
Reclamantul nu a invocat eventuale impedimente în soluționarea notificării care să conducă la ideea că măsurile reparatorii acordate în baza legii speciale ar fi iluzorii și prin care să justifice nedepunerea unei asemenea notificări și nu a invocat neconcordanțe între legea specială și CEDO, motiv pentru care, faptul că apartamentele revendicate nu se află în patrimoniul unor terți subdobânditori nu are relevanță.
Reclamantul a arătat în mod nefondat că o eventuală notificare a sa nu ar fi atins finalitatea urmărită prin promovarea unei acțiuni de drept comun, din moment ce, potrivit Legii nr. 10/2001, nu exista nici un impediment legal pentru restituirea părții din imobil aflată în prezent în proprietatea Statului Român.
Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar acțiunea dreptului comun, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât legea nouă perfecționează sistemul reparator și procedura, instituie controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și ale art. 6 alin. 1 din CEDO.
CEDO a admis că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut iar statele se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la măsurile pe care pot să le ia, ei revenindu-i în ultimă instanță dreptul de a aprecia dacă limitările impuse de state sunt compatibile cu Convenția. În opinia Curții, o limitare admisibilă privește impunerea unor proceduri prealabile iar existența unor proceduri speciale în care dreptul de proprietate poate fi valorificat, precum și stabilirea unor termene în acest scop nu constituie prin ele însele o încălcare a art. 21 alin. 1 și 3 din Constituție și a art. 6 alin. 1 din Convenție, atâta timp cât asemenea restricții sunt rezonabile și determinate de necesitatea clarificării, în termen scurt, a unor situații litigioase și asigurării pe această cale a securității juridice a circuitului civil.
De asemenea, Curtea a hotărât că este admisibilă soluționarea unui litigiu de către organele administrative sau jurisdicționale care nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate tribunal, în măsura în care decizia pronunțată de acestea poate fi supusă controlului unui Tribunal de plină jurisdicție, care o poate verifica atât sub aspectul legalității cât și al oportunității și o poate reforma atât sub aspectul stării de fapt cât cu privire la măsurile care trebuie luate (F. c/a Austriei).
În concluzie, adoptarea unei reglementări speciale derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Or, potrivit Legii nr. 10/2001 se conferă plenitudine de jurisdicție în materie cu obligația examinării fondului cauzei, în primă instanță de către tribunal, în apel, pe cale devolutivă, de către curtea de apel iar în recurs, în limitele motivelor prevăzute de art. 304 pct. 1 – 9 Cod proc. civ., de Înalta Curte de Casație și Justiție.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și nu numai, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferința titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate in sensul ca trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice.
Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a solicitat in principal constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului.
Este adevărat ca potrivit art. 6 alin. 3 din legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să analizeze valabilitatea titlului, numai că în alin. 2 al aceluiași articol se prevede ca bunurile preluate de stat, fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparație, iar obiectul acesteia îl constituie atât imobilele preluate cu titlu valabil cat si cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil de către stat, reclamantul nu poate deroga de la această reglementare, fiind obligat să urmeze procedura și termenele prevăzute de legea specială, după cum s-a argumentat mai sus, iar in acest context statuarea singulară asupra valabilității titlului statului nu poate produce nici o consecință juridică față de reclamant, ceea ce face să apară ca lipsită de interes.
În condițiile în care însă reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație, nici solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi primită, deoarece dreptul reclamantului nu poate fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.
Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare în regim de carte funciară ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, de a obține, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretențiilor lor legate de imobile și situații ce cad sub incidența acestei legi, situație de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.
Dispozițiile legale pe care reclamantul si-a întemeiat acțiunea arata la art. 6 din Legea nr. 213/1998 ca “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. (2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. (3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”.
Din chiar conținutul actului normativ mai sus redat, rezultă fără dubiu că, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație in domeniul restituirii bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, persoanele interesate nu mai au la dispoziție acțiunea întemeiată exclusiv pe disp. art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 si care a reprezentat dreptul comun in materie, Legea nr. 10/2001 având caracter special.
Or, câtă vreme imobilul ce face obiectul acțiunii de față cădea in mod evident sub incidenta Legii nr. 10/2001, aspect necontestat de niciuna dintre parți, reclamantul avea obligația sa apeleze la dispozițiile legii speciale in scopul redobândirii lui.
Decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța de fond, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă, nr. 10/2001, sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 34 din Decretul – Lege nr. 115/1938 raportat la art. 6 alin. 2 si 3 din Legea nr. 213/1998.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială in raport cu toate celelalte legi sau temeiuri anterioare in baza carora se puteau promova actiuni in revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea de drept comun, neavând un „bun” în sensul Convenției, după cum s-a argumentat anterior.
Soluția se impune justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Tot astfel, nu poate fi acceptata situatia de disciminare potrivit cu care fostii proprietari ai imobilelor situate in zonele supuse regimului de carte funciară să aiba posibilitatea suplimentară, care nu se afla la indemana celorlalti fosti proprietari, de a eluda prevederile legii speciale prin promovarea unei actiuni pretins a nu fi in revendicare, intemeiata pe disp. Decretului - Lege nr. 115/1938.
Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, apelantul reclamant a invocat încălcarea dispozițiilor art. 6, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (cazul Legii nr. 213/1998), nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un „bun” în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale – respectiv Legea nr. 10/2001. Este esențial, așadar, ca reclamantul să fi făcut dovada că deține un „bun” în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza A. ș.a., din 15.10.2010.
După cum rezultă din această jurisprudență, aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime”de valorificare a dreptului de proprietate.
Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza S., cauza P., cauza A. M. și alții, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
Proprietarul care nu deține un „bun actual” în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
In raport de aceste rețineri, tribunalul constata că, în speță, reclamantul nu poate invoca ca deține un „bun”, fiind lipsită de relevanță împrejurarea valabilității sau nevalabilității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.
In ceea ce privește critica si argumentația totodată, in sensul ca atâta vreme cat bunul ce face obiectul acțiunii se afla încă in proprietatea statului astfel ca restituirea lui nu este de natura sa afecteze securitatea raporturilor juridice sau drepturile altor persoane, tribunalul o apreciază ca nefondata si, pe de alta parte, insuficientă in susținerea acțiunii.
Astfel cum s-a mai reținut, neafectarea drepturilor altor persoane si a securității raporturilor juridice este numai una dintre condițiile de admisibilitate a acțiunii de drept comun, alături de existenta motivelor independente de voința celor implicati si care i-ar fi impiedicat să utilizeze procedura speciala în termenele legale.
Pe de altă parte, nu se poate susține că securitatea si/sau stabilitatea juridică nu ar avea de suferit, dacă persoanelor in situația reclamantei le-ar fi permis la nesfârșit să obțină revendicarea bunurilor preluate de stat, perpetuând astfel o incertitudine cu privire la situația juridica a imobilelor aflate in proprietatea statului roman, dobândite in perioada de referința a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește cererea de obligare a statului la plata de despăgubiri pentru partea din imobil vândută terțului fost chiriaș în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța de fond a reținut în mod corect aplicabilitatea Deciziei nr. 27/2001 prin care Î.C.C.J., admițând recursul în interesul legii, a statuat la pct. 2 că „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.”
Instanța supremă și-a justificat soluția, arătând faptul că, în analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, raționamentul este identic cu cel expus de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009.
Prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a fost analizată admisibilitatea acțiunilor în revendicare întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001.
„În prezenta cauză se analizează posibilitatea pe care o au persoanele îndreptățite de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială. Este așadar evidentă similitudinea problemei de drept în discuție, singura deosebire constând în natura măsurii reparatorii solicitate de reclamant.
Astfel, prin decizia menționată s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.”
S-a mai argumentat că, în baza art. 13 din CEDO, „judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate.
Cu atât mai mult nu se poate accepta ideea că deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanție a oferirii remediului celui mai adecvat, ar reprezenta o soluție compatibilă cu exigențele art. 13 din Convenție.
Or, controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție.”
În fine, tribunalul a apreciat că satisfacția la care reclamantul ar putea fi îndreptățită având in vedere caracterul abuziv al preluării de către stat a bunului aparținând autorilor săi, nu poate fi nicidecum primită si nici pretinsa . legislației in vigoare, deoarece nu este permisa repararea unei inegalități prin săvârșirea alteia.
Or, câtă vreme calea aleasa de către reclamant eludează dispozițiilor legale în vigoare, în materie, indiferent de temeinicia pretențiilor afirmate, instanța nu poate acorda satisfacția solicitata pe calea unei proceduri inadmisibile, care contravine legislației in domeniu.
Instanța de fond, în mod corect a reținut starea de fapt și a procedat la o aplicare judicioasă a textelor de lege incidente în cauză.
Astfel potrivit dispozițiilor art. 330/7 alin. 4 din Cod procedură civilă, dezlegarea dată de Î.C.C.J. problemelor de drept judecate, este obligatorie pentru instanțe.
Așadar, instanța de fond, fără a limita, accesul la justiție al reclamantului, așa cum prevăd dispozițiile art. 6 din CEDO, a analizat cererea acestuia, ținând cont și de dispozițiile recursurilor în interesul legii, mai susmenționate, acordând prioritate dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a procedurii administrative prevăzute de aceasta.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul Z. H. W. solicitând admiterea recursului, modificare deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinței civile nr._/2013 a Judecătoriei B. în sensul admiterii acțiunii.
Recurentul a criticat respingerea primului motiv de apel ce a vizat soluția pronunțată de instanța de fond asupra tuturor capetelor de cerere, inclusiv: constatarea nevalabilității titlului Statului Român și rectificarea înscrierilor în cartea funciară.
Atât instanța de fond cât și cea de apel au ignorat împrejurarea că acțiunea are mai multe capete de cerere, nu numai revendicarea și că ar fi trebuit să se pronunțe asupra tuturor petitelor.
Acesta a susținut că au fost încălcate dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998 și prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la CEDO.
Recurentul a precizat că instanța de apel a făcut o confuzie între acțiunea în revendicare și acțiunea în rectificare de CF. Ambele acțiuni, rectificare CF și revendicare, sunt acțiuni în realizare însă au temeiuri juridice diferite: acțiunea în rectificare CF precedată de acțiunea în constatarea nevalabilității titlului Statului român se bazează pe art.6 din Legea nr.213/1998 și art.34 din Decretul-lege nr.115/1938, în timp ce acțiunea în revendicare are ca temei juridic art.480 din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză.
Recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Deciziei nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, care se referă la acțiunea în revendicare.
Apariția Legii nr.10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr.247/2005 nu a suprimat competența instanțelor de judecată de a se pronunța asupra valabilității titlului Statului privitor la un imobil.
Recurentul a precizat că este moștenitorul legal, fiu al defunctei Z. M., decedată în 1978, care a fost proprietara imobilului în cauză.
Recurentul a susținut că în mod abuziv, în anul 1950, S. Român a naționalizat imobilul în baza Decretului nr.92/1950, deși Z. M. era casnică iar soțul ei, Z. H. a fost vânzător de cărți, decedat în anul 1947, anterior naționalizării.
Acesta a menționat că abuzul Statului a continuat și după anul 1990, când în urma dezmembrării imobilului în două loturi, un lot ce cuprinde casa și curtea de 600 mp a fost vândut fostului chiriaș, iar celălalt lot de grădină în suprafață de 8368 mp a rămas în proprietatea Statului Român. Astfel, recurentul poate revendica în natură doar partea nevândută grădină în suprafață de 8368 mp, nu și casa și terenul de 600 mp, pentru care a solicitat despăgubiri bănești, respectiv prețul de circulație.
Recurentul a criticat soluția instanțelor de fond și de apel referitoare la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare prin restituirea părții nevândute a imobilului și despăgubiri pentru partea vândută a imobilului, după . Legii nr.10/2001.
Acțiunea în revendicarea părții nevândute și acordarea de despăgubiri pentru partea vândută din imobil nu aduc atingere dreptului de proprietate dobândit de cumpărător ( foști chiriași) și nici securității raporturilor juridice.
Faptul că recurentul nu a urmat procedura instituită de Legea nr.10/2001, nu atrage inadmisibilitatea acțiunii atâta timp cât jurisprudența europeană a reținut că procedura specială nu are un caracter efectiv. Efectivitatea pe care o conferă calea specială, Legea nr.10/2001, trebuie raportată la rezultatul căutat prin procedura de drept comun.
În speță, rezultatul vizat constă în înlăturarea consecințelor patrimoniale produse de intimatul pârât S. Român prin preluarea abuzivă a proprietății antecesoarei reclamantului, ori conform jurisprudenței CEDO, mecanismul conferit de Legea nr. 10/2001 nu este unul care să funcționeze efectiv, adică să conducă la stabilirea unei situații juridice conform leii într-un interval suficient de scurt.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate Curtea constată că recursul promovat împotriva decizie civile nr. 500/A/24 septembrie 2014 a Tribunalului B. este nefondat.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. sub nr._ reclamantul Z. H. a solicitat în contradictoriu cu pârâții S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și M. B., prin Primar:
- constatarea nevalabilității titlului cu care S. Român și-a intabulat dreptul de proprietate în CF nr. 2475/N B., cu nr. top. Inițial 2304/1, 2304/2 (nr. cad. 2679/1) privind imobilul situat în B., . nr. 17, compus din casă, curte și grădină în suprafață totală de 8968 mp, imobilul nefiind sub incidența Decretului nr. 92/1950, fiind preluat abuziv, fără titlu, și în consecință:
- rectificarea înscrierilor în CF în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român din CF_ B. (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 2475/N B.) privind grădina în suprafață de 8368 mp de sub nr. top. 2304/1/1-2304/2/1 (nr. cad. 2679/1) și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului Z. M.
- obligarea pârâților să îi lase reclamantului în deplină proprietate și posesie grădina în suprafață de 8368 mp de sub nr. top. 2304/1/1-2304/2/1 (nr. cad. 2679/1) din CF_ B. (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. 2475/N B.) situată în B., . nr. 17
- obligarea pârâtului S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea părții din imobilul de mai sus înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 și anume casă de lemn și curtea în suprafață de 600 mp, înscrisă în din CF 2475/N B. cu nr. top. 2304/1/1-2304/2/2 (nr. cad. 2679/1) la prețul de circulație, apreciat la 40.000 euro.
În mod corect instanța de fond și cea de apel au calificat petitele având ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu cu consecința radierii dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului Z. M. ca având natura unei acțiuni în realizare.
Mai mult petitele 2, 3 și 4 ale acțiunii promovate sunt subsecvente petitului 1, soluționarea acestora depinzând de modul de soluționare a capătului de cerere ce are ca obiect constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului pretins de recurent.
Astfel, constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu ar avea consecință asupra cererii de rectificare a CF prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului Z. M. și în acest context ar fi admisibilă acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil, respectiv acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, precum și acordarea de despăgubiri constând în prețul de circulație al părții din imobil ce a fost vândută foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995.
În acest context, Curtea constată că în mod corect instanța de apel a reținut că în speță acțiunea în rectificare CF maschează o veritabilă acțiune în revendicare, fiind incidentă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care referitor la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, s-a statuat:
„Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.”
Rectificarea CF în sensul solicitat de recurent se bazează pe constatarea nevalabilității titlului Statului Român, numai în această ipoteză fiind posibilă restabilirea situației anterioare prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român și reînscrierea dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantului Z. M..
Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil, are ca premisă admiterea acțiunii în rectificare CF, deoarece numai în această situație imobilul revenit în patrimoniul proprietarului inițial poate fi revendicat de la un presupus posesor neproprietar.
Or, așa cum au reținut instanța de fond și cea de apel rectificarea CF s-ar putea dispune în situația constatării nevalabilității titlului Statului Român.
Aceste demers este guvernat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter special, ce reglementează modalitatea în care pot fi restituite imobilele în natură sau pot fi acordate despăgubiri. Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001: „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi.”
Recurentul nu a urmat procedura prevăzută de acest act normativ cu caracter reparator, astfel că în mod corect a reținut instanța de apel că în situația existenței unor dispoziții cu caracter special sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998.
Astfel potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998:
„ (1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
(2) Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.
(3) Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.”
În aceste condiții în care recurentul nu a parcurs procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cererea de constatare a nevalabilității titlului Statului Român, cu consecința rectificării CF și a admiterii acțiunii în revendicare, ar echivala cu deschiderea unei alte căi, în afara cadrului legal instituit de legiuitor, de a obține recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui imobil ce intră în sfera de reglementare a legii speciale. Ori, în această situație s-ar aduce atingere principiului „specialia generalibus derogant” și principiului securității raporturilor juridice.
Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul formulat de recurentul Z. H. W. împotriva deciziei civile nr. 500/A/24 septembrie 2014 a Tribunalului B..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul Z. H. W. împotriva deciziei civile nr. 500/A/24 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul B. – secția I civilă, în dosarul nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2015.
Președinte, C. E. C. | Judecător, M. C. T. | Judecător, N. G. |
Grefier, N. A. |
Red.CE C./2.04.2015
Tehnored.N.A. 09 Aprilie 2015-2 ex.
Jud apelC.R./C.D. P.
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 140/2015. Curtea de Apel BRAŞOV | Revendicare imobiliară. Hotărâre din 02-03-2015, Curtea de... → |
|---|
