Acţiune în constatare. Decizia nr. 786/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2013

Decizia nr. 786/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2013 în dosarul nr. 34716/301/2010

Dosar nr._

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ,CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIA CIVILĂ Nr. 786 R

Ședința publică de la 02 Aprilie 2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE M. S.

Judecător G. S.

Judecător I. R. D.

Grefier C. S.

Pe rol pronunțarea asupra recursului civil formulat de recurenții-reclamanți ȚUCA F., G. T. R., V. S., R. R., M. C., P. Ș. și recurenții - intervenienți în nume propriu Z. G., P. C., toți cu domiciliul ales la S. Țuca Z. & Asociații, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. N. DE A. DE SANATATE și C. DE A. DE SANATATE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, împotriva deciziei civile numărul 612 A/13.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 26.03.2013, ce face parte integrantă din prezenta, când s-au pus concluzii în susținerea și combaterea motivelor de recurs, iar instanța a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, pentru ca reprezentantul intimatelor-pârâte să depună la dosar concluzii scrise, când a deliberat și pronunțat următoarea decizie:

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sector 3 reclamanții F. Țuca, R. G. T., S. V., R. R., C. M., Ș. P. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucuresti si C. Naționala de Asigurări de Sănătate:

- constatarea dreptului reclamanților de a nu se asigura în cadrul sistemului public de asigurări sociale de sănătate prevăzut de Legea nr. 95/2006;

- constatarea inexistentei dreptului paratelor de a primi din partea reclamanților contribuția pentru asigurările sociale de sănătate prevăzută de art. 257 alin. (1) al Legii nr. 95/2006;

- în subsidiar, au solicitat sa se constate dreptul reclamanților de a invoca excepția de neexecutare față de pârâta CASMB, pentru contribuțiile ce ar fi pretins datorate in baza Legii 95/2006. Cu cheltuieli de judecata.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat ca sunt avocați în cadrul Baroului București si asigurați în sistemul autonom de asigurări sociale desemnat de Ordonanța de urgență nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale, achitându-si contribuțiile la zi. Arata ca nu le poate incumba obligația suplimentară de a se asigura și în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate prevăzut de Legea nr. 95/2006, întrucât acest lucru ar echivala cu o dubla impunere; de asemenea, nu le este imputabila obligația de plată a contribuțiilor sociale în sistemul reglementat de Legea nr.95/2006 atâta vreme cât nu au semnat o înțelegere cu casa de asigurări. In argumentarea motivelor ce susțin cererea, reclamanții arata că OUG nr. 221/2000 este o normă specială față de blocul legislativ compus din Legea nr. 19/2000 și Legea nr. 95/2006 iar norma specială, stabilește ca domeniu de aplicare „dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului.

În cauză au formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenienții Z. G. și P. C. motivarea și pretențiile formulate fiind identice cu cele enunțate în cererea principală.

Prin sentința civilă nr. 9253/17.06.2011 instanța a respins acțiunea principală și cererea de intervenție ca neîntemeiate.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că reclamanții și intervenienții în interes propriu sunt avocați definitivi in cadrul Baroului București și sunt asigurați in sistemul de asigurări sociale potrivit OUG 221/2000 privind pensiile si alte drepturi de asigurări sociale.

Potrivit art. 1 din OUG 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților „dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită........prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de C. de Asigurări a Avocaților din România”.

Facilitățile oferite de C. de Asigurări a Avocaților din România (ajutoare pentru procurarea de materiale medicale, înlesniri în caz de tratament, organizarea unei policlinici proprii, concedii medicale ale avocaților, decontarea cheltuielilor cu medicamente compensate) sunt doar complementare sistemului de asigurări de sănătate reglementat de Legea 95/2006.

Aceasta concluzie rezultă din interpretarea art. 208 alin 1 din Legea 95/2006, conform căruia „Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației…”, coroborat cu art. 208 alin 3 lit. e privind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate si este întărita si de faptul ca facilitățile oferite de C. de Asigurări a Avocaților nu asigură o gamă largă de servicii de asistență medicală oferite de sistemul public reglementat de Legea 95/2006 (art. 217 și următoarele din lege).

De asemenea, potrivit art.208 alin.6 din aceeași lege „Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligația de a plăti contribuția pentru asigurarea socială de sănătate.”

Instanța a înlăturat susținerea tezei potrivit căreia OUG 221/2000 ar reprezenta o norma speciala fata de Lg. 95/2000- drept comun. . se aplica atunci când norme legale concurente guvernează aceeași materie. Or, OUG 221/2000 nu reglementează particular domeniul asigurărilor sociale de sănătate.

Reclamanții si intervenienții principali sunt cetățeni români cu domiciliul pe teritoriul României si realizează venituri dintr-o profesie liberala (avocatura) astfel ca au, prin efectul legii, calitatea de asigurat in sistemul public de asigurări sociale de sănătate (art. 211 alin.1 din Legea 95/2006); prin urmare au o obligație, izvorâta din lege, de a plăti contribuțiile la sistemul public de asigurări de sănătate independent de contribuțiile la C. de Asigurări a Avocaților din România.

În raport de dispozițiile legale menționate anterior (art. 208 alin.3 lit. e, art. 208 alin.6 din Legea nr. 95/2006) văzând si art.7 alin.1 din normele metodologice aprobate prin Ordinul CNSAS nr.617/2007, instanța a reținut că legiuitorul a înțeles să instituie în sarcina asiguraților, persoane care desfășoară activități independente, obligația legală de a contribui la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au sau nu încheiat un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate.

Împrejurarea ca legiuitorul a aprobat un model de contract de asigurări sociale de sănătate nu înseamnă ca izvorul obligațiilor de contribuție la fondul de stat al asigurărilor sociale de sănătate este unul contractual.

Potrivit art. 211 alin.1 din legea 95/2006 „Sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară, precum și cetățenii străini și apatrizii care au solicitat și obținut prelungirea dreptului de ședere temporară sau au domiciliul în România și fac dovada plății contribuției la fond, în condițiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui CNAS…”. Așadar, obligația de a încheia un contract este subsecventa dobândirii calității de asigurat ope legis.

Instanța a respins si motivul privind existenta unei discriminări față de celelalte categorii de asigurați (neavocati), prin cumularea a două contribuții la care sunt obligați (conform legii 95/2006 si OUG 221/2000). C. de contribuție pentru asigurările sociale de sănătate din România este de 5,5 %, aceasta cota exprimata procentual aplicându-se tuturor asiguraților din sistemul de asigurări sociale de sănătate, mai puțin categoriilor de persoane exceptate de la plata contribuției (reclamanții nefăcând parte din aceasta categorie). Împrejurarea ca reclamanții plătesc si contribuția prevăzuta de OUG 221/2000 nu echivalează cu o dubla impozitare, deoarece, asa cum s-a reținut mai sus, facilitățile oferite de C. de Asigurări a Avocaților nu înlocuiesc, ci doar completează sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Sistemul autonom de asigurări sociale reglementat de OUG 221/2000 nu înlocuiește, pentru avocați, sistemul asigurărilor sociale de sănătate prevăzut de Legea 95/2006.

În ce privește excepția de neexecutare a contractului in susținerea căreia se invoca faptul ca paratele nu si-au executat corespunzător obligația de a asigura calitatea serviciilor medicale, instanța a înlăturat-o cu motivarea că reprezintă un mijloc de apărare prin care se asigura respectarea executării obligațiilor in contractele sinalagmatice. Pe de-o parte obligația in cauza este una legala, iar nu contractuala, iar pe de alta parte reclamanților – titulari ai cererii de chemare in judecata nu li s-a opus o cerere in contra căreia sa se apere invocând excepția de neexecutare; aceștia se apăra in propria acțiune, fara a fi provocați de partea adversa.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții F. Ț., R. G.-T., S. V., R. R., C. M., Ș. P. și intervenienții G. Z. și C. P..

În motivarea cererii de apel apelanții reclamanți F. Ț., R. G.-T., S. V., R. R., C. M. și Ș. P. arată că instanța de fond a reținut greșit complementaritatea dintre sistemul de asigurări sociale de sănătate reglementat de L. 95/2006 și cel reglementat de OUG 221/2000.

Art. 208 alin. 3 din L. 95/2006 prevede că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar”.

Pe de altă parte, domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 221/2000, este definit în mod clar în art. 1 alin. (1): „Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită in condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de C. de Asigurări a Avocaților din România. „

Având în vedere că dreptul de asigurări sociale de sănătate constituie un drept de asigurări sociale; o formulare de tipul „dreptul la pensie si

alte drepturi de asigurări sociale” acoperă întreaga extensiune a noțiunii „drepturi de asigurări sociale” și că persoanele care au dobândit calitatea de avocat art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 221/2000 impune că toate drepturile de asigurări sociale să fie reglementate în cadrul acestui act normativ este evident că O.G. nr. 221/2000 este aplicabilă și în ceea ce privește dreptul la asigurări sociale de sănătate al avocaților.

Așa fiind, prevederile Legii nr. 95/2006 nu sunt incidente în speță.

Considerentele subsidiare ce au stat la baza concluziei eronate ale instanței de fond urmează a fi criticate punctual: „Această concluzie rezultă din interpretarea art. 208 alin. (1) din Legea 95/2006, conform căruia „Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, coroborat cu art.208 alin. 3 lit. e) privind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate”.

Dimpotrivă, interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 95/2006 confirmă caracterul derogatoriu al dispozițiilor O.U.G. nr. 221/2000.

Astfel, dacă art. 1 alin. (3) lit. e) al Legii nr. 95/2006 stabilește principiul participării obligatorii la plata contribuției pentru asigurările sociale de sănătate, același alineat al aceluiași articol, la litera b), consacră principiul subsidiarității în colectarea fondurilor.

La fel, faptul că Legea nr. 95/2006 reprezintă principalul sistem de asigurări sociale de sănătate nu exclude în nici un mod posibila existența a unor sisteme autonome și subsidiare, dedicate unor grupe particulare de subiecți.

După cum o arăta literatura juridică de specialitate, în ipoteza în care avocații sunt nemulțumiți de oferta de servicii medicale oferite de C. de Asigurări a Avocaților de care aparțin în mod obligatoriu, nimic nu îi oprește să se înscrie și în sistemul public de asigurări sociale de sănătate.

Instanța de fond comite o confuzie: relevant pentru aprecierea caracterului special al unei norme, în cadrul unui concurs de calificări, este ca ea să reglementeze același domeniu ca și norma generală, dar pentru un grup particular de subiecți. D. urmare, este irelevant dacă O.U.G. nr. 221/2000 reglementează în mod particular domeniul asigurărilor de sănătate - relevant este, în schimb, că O.U.G. nr. 221/2009 reglementează șj domeniul acestor asigurări, suprapunându-se (chiar parțial) peste domeniul de aplicare al Legii nr. 95/2006.

În sfârșit, a reține complementaritatea dintre două acte normative care reglementează deopotrivă, de jure, dreptul la asigurări sociale de sănătate al unui grup de persoane echivalează cu a impune acestui grup o plată dublă pentru același beneficiu.

Dacă dreptul avocaților la orice alte asigurări sociale, și contribuția corespondentă de plată, sunt reglementate de O.U.G. nr. 221/2009, achitarea aceleiași contribuții șj în baza Legii nr. 95/2006 este echivalentă cu o situație de dublă impunere.

Acest tratament inegal al unor contribuabili aflați în situații identice, fără a se putea identifica o bază rațională a diferenței de impunere, echivalează cu o situație de discriminare ce înfrânge principiul egalității în fața legii, înscris în art. 16 alin. (1) și (2) din Constituția României.

De asemenea, această situație înfrânge și imperativele privind egalitatea între persoane stipulate în art. 20 al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene („Carta UE”), intrată în vigoare la data de 01.12.2009.

Curtea de Justiție Europeană a stipulat deja, în jurisprudența sa recentă (cauza Seco), că „legislația care impune angajatorilor să plătească contribuții sociale pentru angajații lor, deși aceste contribuții nu sunt corespondente unui beneficiu pentru angajați, nu poate fi justificată in baza interesului public de a asigura securitatea socială” .

Aplicarea aceleiași premise fundamentale din Seco, anume că subsemnaților nu le poate fi impusă o contribuție socială care nu corespunde unui beneficiu efectiv, duce la concluzia admiterii argumentului apelanților, și al reformării Sentinței atacate.

Prima instanță a reținut greșit că legiuitorul a înțeles să instituie în sarcina asiguraților, persoane care desfășoară activități

independente, obligația legală de a contribui la plata contribuției de

asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au sau nu încheiat un

contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate.

Dimpotrivă, singura interpretare plauzibilă a acestei norme legale este cea conform căreia subiecții normei nu devin asigurați în sistemul de asigurări sociale de sănătate decât în momentul în care fac dovada semnării contractului cu casa de asigurări de sănătate.

Dacă. în conformitate cu susținerile instanței de fond, calitatea de asigurat ar fi dobândită ope legis. care ar fi motivul pentru care art. 259 alin. (7) ar reglementa expres procedura ce trebuie urmată pentru a obține această calitate.

Este vădit nefondat a se susține, raportat la acest texte legale, că reclamanții ar putea deveni, fără voia lor, fără semnarea unui contract, asigurați în sistemul public de sănătate.

Ca și în cazul altor contracte de adeziune a căror semnare este cerută în mod imperativ de legiuitor, refuzul de semnare atrage asumarea riscului particularului de a nu putea beneficia de serviciile oferite în contrapartidă de legiuitor.

După cum a arătat-o literatura juridică, „avocații, deoarece nu contribuie la constituirea fondurilor sistemului de drept comun de asigurări sociale de sănătate, nu beneficiază, în principiu, de serviciile oferite de acesta, decât cu plata integrală a acestor servicii”.

Rațiunea existenței unui contract între contribuabil și C. de asigurări este incompatibilă cu dobândirea calității de asigurat prin efectul legii.

Necesitatea existenței unui contract între contribuabilul care nu este

salariat și C. de asigurări este reglementată de dispozițiile art. 259 alin.

(4) ale Legii nr. 95/2006: „Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligația să își asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea stabilirii și achitării contribuției de 6,5%.

Aceeași concluzie rezultă cu evidență și din analiza dispozițiilor art. 2

alin. (1) al Ordinului președintelui CNAS nr. 345/2006 privind aprobarea

modelului contractului de asigurări sociale de sănătate: „Casele de asigurări de sănătate încheie cu asigurații aflați în evidența acestora, direct sau prin angajator, contracte de asigurări sociale de sănătate. Contractele de asigurări sociale de sănătate vor fi încheiate și cu alți asigurați, pe măsura luării acestora în evidență de casele de asigurări de sănătate.”

De altfel, inclusiv forma și conținutul exact al contractului de asigurări ce se impune a fi încheiat între contribuabil și C. de asigurări („Contractul-tip”) sunt descrise în Anexa Ordinului președintelui CNAS nr. 345/2006.

Prima instanța nu a motivat respingerea argumentului reclamanților cu privire la o chestiune concludentă pentru soluționarea disputei: dacă obligația de plată a contribuției decurge direct din lege, care este rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea încheierii unui contract de asigurare între C. de asigurări și contribuabil.

Este evident ca rațiunea încheierii unui astfel de contract este imposibil de explicat, în lipsa admiterii faptului că însăși obligația de plată a contribuției se naște prin asumarea ei contractuală.

În consecință, instanța de fond a caracterizat în mod greșit izvorul obligației de plată a contribuțiilor prescrise de Legea nr. 95/2006. Această obligație rezultă din contract, iar nu din lege. Cum reclamanții nu au semnat un contract de asigurare cu intimata pârâtă CASMB, aceștia nu dețin obligația de plată a contribuției amintite.

În motivarea apelului lor intervenienții expun motive similare cu cele invocate de reclamanți.

Prin decizia civilă nr. 612R/13.06.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă apelurile au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că prin art.208 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, sunt stabilite cu valoare de principiu următoarele: obligativitatea încheierii contractului de asigurare (pentru toți cetățenii români cu domiciliul în țară precum și cetățenii străini și apatrizii, cf.art.211 alin 1), participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate și alegerea liberă a casei de asigurări de sănătate de către persoana asigurată.

Apelanții reclamanți și intervenienți nu au făcut dovada încheierii unor contracte de asigurare de sănătate cu nicio casă de asigurări de sănătate și nici nu au probat efectuarea plății în ce privește contribuția obligatorie la sistemul de asigurări de sănătate.

În altă ordine de idei apelanții reclamanți și intervenienți invocă drept argument în favoarea înlăturării obligației de plată a asigurărilor de sănătate dispozițiile legale cuprinse în O.U.G. 221/2000 care reglementează un domeniu distinct al asigurărilor sociale, respectiv pensiile și alte drepturi de asigurări sociale, legiuitorul, fără a se face referire la plata contribuției la asigurările de sănătate ) rezultă că acțiunea a fost legal respinsă .

Constatând că prima instanță a stabilit corect situația de fapt, în sensul că atât reclamanților, cât și intervenienților le revine obligația de plată a contribuției de sănătate în calitate de persoane asigurate în sistemul public de asigurări de sănătate, tribunalul a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei sentințe apelanții au declarat recurs, prin care solicită:

1. în temeiul art. 312 alin. (5) C. pr. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București;

2. în subsidiar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. pr. civ, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelurilor formulate de apelanții reclamanții, respectiv apelanții intervenienți în interes propriu, cu consecința admiterii acțiunii introductive, în forma precizată, și a cererii de intervenție în interes propriu.

În motivarea recursului, după înfățișarea situației de fapt și a stadiului procesual, recurenții au arătat că instanța de apel a omis să analizeze 2 dintre cele 3 critici invocate în cuprinsul cererii de apel. Refuzul instanței de a oferi o motivare oricât de sumară cu privire la rațiunea înlăturării acestor critici este echivalent cu o necercetare a fondului, aspect ce atrage necesitatea casării cu trimitere a hotărârii.

Au arătat recurenții că pe calea căii de atac devolutive formulate în cauză, au invocat 3 argumente majore care ar fi dus la reformarea sentinței primei instanțe:

i.în primul rând, am argumentat că prevederile Legii nr. 95/2006 nu sunt aplicabile subsemnaților, având în vedere reglementarea derogatorie conținută în OUG nr. 221/2000.

ii.în al doilea rând, am argumentat că, în ipoteza în care prevederile Legii nr. 95/2006 ar fi totuși considerate aplicabile, obligația de plată a contribuției ia ființă doar după semnarea contractului referit de dispozițiile art. 259 alin. (4) al Legii nr. 95/2006. Or, cum subsemnații nu au semnat vreun contract cu intimatele pârâte, acestora nu le incumbă obligația de plată a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate prevăzută de art. 257 alin. (1) al Legii nr. 95/2006

iii.în al treilea rând, am argumentat că inclusiv în ipoteza ad absurdumm care subsemnații ar fi semnat contracte cu casa de asigurări competentă, obligația lor de plată ar fi oricum neexigibilă, urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

Pentru a respinge apelul formulat, Tribunalul București a răspuns (într-un mod extrem de eliptic) doar primei susțineri a recurenților.

Instanța de apel a ignorat 2 dintre cele 3 temeiuri de apel invocate. Astfel, instanța nu oferă niciun motiv pentru care a respins sau a considerat lipsită de relevanță ampla argumentare a subsemnaților privind izvorul pur contractual al obligației de plată a contribuțiilor pentru asigurările sociale de sănătate prevăzută de art. 257 alin. (1) al Legii nr. 95/2006. La fel, instanța nu oferă nicio rațiune pentru înlăturarea criticii subsemnaților cu privire la modalitatea prin care prima instanță a soluționat excepția de neexecutare invocată de către aceștia.

În acest context, incident este motivul de nulitate absolută al hotărârii judecătorești desprins din încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., „Hotărârea se dă în numele legii*) și va cuprinde [...] motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților (subl. ns.)”.

Omisiunea unor explicații, chiar sumare, cu privire la motivele de respingere a motivelor de apel încalcă dreptul la apărare al apelanților. Instanța de casație nu poate să cenzureze raționamentul adoptat de instanța de apel atâta vreme cât motivele respingerii susținerilor uneia dintre părți sunt necunoscute.

În sensul incidenței sancțiunii nulității absolute pentru acest viciu al hotărârii judecătorești s-a pronunțat și literatura juridică - „motive/e hotărârii fac parte din corpul acesteia, justificând și explicând dispozitivul, așa încât ele reprezintă o formalitate esențială. Motivarea hotărârii este destinată să pună pe justițiabil la adăpost de arbitrarul judecătorilor, deci ea constituie „o condiție esențială de validitate a hotărârii”

În aceeași direcție se află și practica judiciară a instanțelor de recurs.

Pentru aceste motive, se impune retrimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel, pentru ca aceasta să verifice temeinicia celor 2 motive distincte de apel asupra cărora nu s-a pronunțat prin decizia inițială.

În subsidiar, atât în cadrul sumarului său raționament cu privire la respingerea întâiului motiv de apel, cât și prin respingerea tacită a celorlalte două critici ale sentinței Judecătoriei Sectorului 3, instanța de apel a ignorat o . norme legale aplicabile raportului juridic din speță, pronunțând o hotărâre cu greșita aplicare a legii (Secțiunea B).

Au arătat recurenții că modificarea hotărârii recurate se impune raportat la faptul că:

i.În privința primului motiv de apel, instanța de apel a realizat o

interpretare eronată a normelor legale incidente. Acest aspect va fi dezvoltat în Capitolul 1 al prezentei secțiuni.

ii.În privința celorlalte două motive, instanța de apel a înlăturat (tacit) în mod eronat susținerile subsemnaților.

În cadrul argumentării sale lapidare, instanța de apel pare a fi respins primul motiv de apel întrucât O.U.G. nr. 221/2000 ar reglementa un domeniu distinct de cel al Legii nr. 95/2006, neputând fi considerată lexspecialis față de aceasta - „dispozițiile legale cuprinse în OUG nr. 221/2000 care reglementează un domeniu distinct al asigurărilor sociale, respectiv pensiile și alte drepturi de asigurări sociale legiuitorul, fără a se face referire la plata contribuției la asigurările de sănătate rezultă că acțiunea a fost legal respinsă”.

Trecând peste lipsa de logică sintactică a formulării instanței de apel, aceasta a realizat o interpretare eronată a prevederilor relevante ale Legii nr. 95/2006, respectiv O.U.G. nr. 221/2000.

Pe de o parte, art. 208 alin. (3) al Legii nr. 95/2006 prevede că „asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar”.

Pe de altă parte, domeniul de aplicare al O.U.G. nr. 221/2000, este definit în mod clar în art. 1 alin. (1): „Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale [sub/. ns.) ale avocatului se exercită în condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de C. de Asigurări a Avocaților din România.”

Având în vedere că:

a. dreptul de asigurări sociale de sănătate constituie un drept de asigurări sociale; o formulare de tipul „dreptul la pensie si alte drepturi de asigurări sociale” acoperă întreaga extensiune a noțiunii-gen „drepturi de asigurări sociale”,

b. în ceea ce privește persoanele care au dobândit calitatea de avocați, art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 221/2000 impune ca toate drepturile de asigurări sociale („sistem unic [...] de pensii și alte drepturi de asigurări sociale”) să fie reglementate în cadrul acestui act normativ,

c. față de formularea clară, exhaustivă a textului legal, orice restricționare a domeniului de aplicare a O.G. nr. 221/2000 reprezintă o adăugare la lege, este evident că O.G. nr. 221/2000 este aplicabilă și în ceea ce privește dreptul la asigurări sociale de sănătate al avocaților. Această concluzie este susținută, de altfel, și de literatura juridică de specialitate, care a arătat că „atât Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cât și O.U.G. nr. 221/2000 se referă la asigurările sociale ale avocaților, fără nici un fel de distincție, limitare sau excludere referitoare la unul sau altul din cele două tipuri de asigurări sociale”.

Rezultă din cele de mai sus că, în ceea ce privește persoanele care au dobândit calitatea de avocat, dreptul de asigurări sociale de sănătate este reglementat de două acte normative distincte: (i) unul, cu aplicabilitate generală - Legea nr. 95/2006 și (ii) altul, cu aplicabilitate particulară în cazul avocaților - O.U.G. nr. 221/2000.

Concursul de calificări dintre aceste două acte normative trebuia să fie soluționat în baza principiului legal specialia generalibus derogant - norma care oferă o reglementară particulară, dedicată unui grup restrâns de subiecți - O.U.G. nr. 221/2001 - va deroga de la norma generală Legea nr. 95/2006.

Așa fiind, prevederile Legii nr. 95/2006 nu sunt incidente în speță.

A reține complementaritatea dintre două acte normative care reglementează deopotrivă, de jure, dreptul la asigurări sociale de sănătate al unui grup de persoane echivalează cu a impune acestui grup o plată dublă pentru același beneficiu.

De asemenea, această situație înfrânge și. imperativele privind egalitatea între persoane stipulate în art. 20 al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene („Carta UE”), intrată în vigoare la data de 01.12.2009.

Curtea de Justiție Europeană a stipulat deja, în jurisprudența sa recentă (cauza Seco), că „legislația care impune angajatorilor să plătească contribuții sociale pentru angajații lor, deși aceste contribuții nu sunt corespondente unui beneficiu pentru angajați, nu poate fi justificată în baza interesului public de a asigura securitatea socială”.

Aplicarea aceleiași premise fundamentale din Seco, anume că subsemnaților nu le poate fi impusă o contribuție socială care nu corespunde unui beneficiu efectiv, duce la concluzia admiterii argumentului recurenților, și al necesității modificării hotărârii atacate.

Au mai arătat recurenții că obligația de plată a CASS izvorăște din contract, iar nu din lege.

În ipoteza ad absurdumm în care prevederile Legii nr. 95/2006 ar fi totuși aplicabile, instanța de apel a înlăturat tacit în mod neîntemeiat motivul de apel conform căruia obligația de plată a contribuției ia ființă doar după semnarea contractului referit de dispozițiile art. 259 alin. (4) al Legii nr. 95/2006.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestui motiv de apel. Totuși, menținerea (tacită) a susținerilor primei instanțe relevă o greșită aplicare a legii. Argumentul ignoră:

i.Prevederile Legii nr. 95/2006 care reglementează în mod direct figura obligației de plată a contribuției către C. de asigurări.

ii.Rațiunea existenței unui contract de asigurare între C. de asigurări și contribuabil.

Au arătat recurenții că texte exprese ale Legii nr. 95/2006 nu permit dobândirea calității de asigurat prin efectul legii.

Temeiul general al obligației de plată a asigurărilor sociale de sănătate către intimate este pretins a fi art. 213 alin. (4) al Legii nr. 95/2006:

„ Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alin. (1) și (2) [între care s-ar include și avocații, în interpretarea intimatelor - n.n.J au obligația să se asigure în condiții/e art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi.”

Orice modalitate de lectură a acestui text duce la concluzia că subiecții normei dețin îndatorirea de a se asigura în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Or, dacă recurenții sunt deja asigurați în sistem, după cum a statuat instanța de fond, este de neînțeles care ar putea fi obiectul obligației acestor de a se asigura.

Art. 259 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 clarifică mai departe această teză. Textul statuează: „Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate, pentru a obține calitatea de asigurat [subl. ns.] [...]”.

Prevederea legală contrazice în mod expres teza privind dobândirea calității de asigurat în mod automat de către reclamanți, ca efect al legii. Ea clarifică ideea că (i) o . acțiuni pozitive sunt necesare în prealabil intrării în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, și că (ii) în absența realizării acestor acțiuni, persoana în cauză nu are, pur și simplu, calitatea de asigurat.

Dacă, în conformitate cu susținerile instanțelor inferioare, calitatea de asigurat ar fi dobândită ope legis. este de neînțeles motivul pentru care art. 259 alin. (7) ar reglementa expres procedura ce trebuie urmată pentru a obține această calitate.

Este vădit nefondat a se susține, raportat la acest texte legale, că intimații ar putea deveni, fără voia lor, fără semnarea unui contract, asigurați în sistemul public de sănătate.

Pe de altă parte, sancțiunea nerespectării obligației legale de a se asigura în sistemul public de sănătate nu poate fi nicidecum suplinirea consimțământului subsemnaților la încheierea unui contract de asigurare. Ca și în cazul altor contracte de adeziune a căror semnare este cerută în mod imperativ de legiuitor (spre exemplu, contractele de asigurare a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren și inundațiilor, reglementate de Legea nr. 260/2008⁸),refuzul de semnare atrage asumarea riscului particularului de a nu putea beneficia de serviciile oferite în contrapartidă de legiuitor. După cum a arătat-o literatura juridică, „avocații, deoarece nu contribuie (a constituirea fonduri/or sistemului de drept comun de asigurări sociale de sănătate, nu beneficiază, în principiu, de serviciile oferite de acesta, decât cu plata integrală a acestor servicii”.

Însă refuzul de a semna un contract de adeziune a cărui obligativitate este instituită de lege nu poate fi nicidecum sancționat prin suplinirea consimțământului părții. O astfel de acțiune, prin care o parte la un contract se subrogă în poziția celeilalte părți contractante, pentru a își accepta singură oferta de contract, este prohibită în mod absolut în dreptul român, consimțământul fiecărei părți contractante fiind o condiție esențială de validitate a oricărei convenții.

Mai arată recurenții că rațiunea existenței unui contract între contribuabil și C. de asigurări este incompatibilă cu dobândirea calității de asigurat prin efectul legii.

Necesitatea existenței unui contract între contribuabilul care nu este salariat și C. de asigurări este reglementată de dispozițiile art. 259 alin. (4) ale Legii nr. 95/2006:

„Persoanele care nu sunt salariate, dar au obligația să își asigure sănătatea potrivit prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare. în vederea stabilirii și achitării contribuției de 6,5%. (notă-s.n.)”(art. 259 alin. (4)).

Aceeași concluzie rezultă cu evidență și din analiza dispozițiilor art. 2 alin. (1) al Ordinului președintelui CNAS nr. 345/2006 privind aprobarea modelului contractului de asigurări sociale de sănătate:

„Casele de asigurări de sănătate încheie cu asigurații aflați în evidența acestora, direct sau prin angajator, contracte de asigurări sociale de sănătate. Contractele de asigurări sociale de sănătate vor fi încheiate și cu alți asigurați, pe măsura luării acestora în evidență de casele de asigurări de sănătate.”

Or, pe tot parcursul motivării sale, instanța de apel a evitat să răspundă argumentului intimaților cu privire la o chestiune concludentă pentru

soluționarea disputei: dacă obligația de plată a contribuției decurge direct din

lege, care este rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea încheierii

unui contract de asigurare între C. de asigurări și contribuabil?

Este evident că rațiunea încheierii unui astfel de contract este imposibil de explicat, în lipsa admiterii faptului că însăși obligația de plată a contribuției se naște prin asumarea ei contractuală.

Admiterea unei ipoteze contrare (dacă o astfel de ipoteză ar putea fi măcar identificată), ar duce la nașterea unor situații de nonsens legal. Astfel, semnarea unui contract de asigurare între contribuabil și C. de asigurări atrage aplicabilitatea principiilor generale care guvernează actele juridice sinalagmatice. După cum chiar intimata CNAS a recunoscut în fața prime instanțe”, unul dintre efectele acestui sinalagmatism este posibilitatea părților de a rezilia contractul de asigurare.

În consecință, în ipoteza în care C. de Asigurări nu respectă obligația sa principală din Contractul-tip de asigurare, anume cea de a „asigura calitatea serviciilor medicale din pachetul de bază, în condițiile legii” (art. V.D. lit. d)), contribuabilul va fi îndreptățit la rezilierea contractului. Care ar putea fi efectele juridice ale acestei rezilieri, dacă persoana semnatară va fi ținută în continuarea la executarea obligației sale principale din Contract, anume plata contribuției de asigurări?

Dacă am admite raționamentul legal al instanțelor inferioare, chiar și în situația în care C. de asigurări ar refuza în mod expres să ofere contribuabilului serviciile medicale specifice la care o obligă art. III din Contract, acesta ar fi ținut totuși să plătească contribuția către Casă, dat fiind pretinsul imperativ legal în acest sens. Dintr-o asemenea perspectivă, dispozițiile Contractului ar fi lipsite de orice relevanță juridică inter partes, nesocotindu-se grav principiul forței obligatorii a convenției între părțile contractante.

Este imposibil de decelat scopul cerinței legale ca orice persoană să încheie o înțelegere contractuală cu C. de Asigurări, în lipsa identificării acestei înțelegeri cu izvorul obligației de plată a contribuției.

În consecință, instanța de apel a identificat în mod greșit izvorul obligației de plată a contribuțiilor prescrise de Legea nr. 95/2006. Această obligație rezultă din contract, iar nu din lege. Cum recurenții nu au semnat un contract de asigurare cu intimata pârâtă CASMB, aceștia nu dețin obligația de plată a contribuției amintite.

Recurenții reclamanți au mai arătat că au invocat în mod temeinic excepția de neexecutare a contractului.

Inclusiv în ipoteza ad absurdum în care subsemnații ar fi semnat contracte cu C. de asigurări competentă, obligația lor de plată ar fi oricum neexigibilă, urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

Cu privire la această argumentație, prima instanță a statuat următoarele:

„Excepția de neexecutare a contractului este concepută ca un mijloc de apărare prin care se asigură respectarea simultaneității executării obligațiilor în contractele sinalagmatice. Pe de-o parte obligația în cauză este una legală, iar nu contractuală, iar pe de altă parte reclamanților - titulari ai cererii de chemare în judecată nu li s-a opus o cerere în contra căreia să se apere invocând excepția de neexecutare; aceștia se apară în propria acțiune, fără a fi provocați de partea adversă”.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun mod asupra acestui motiv de apel. Totuși, menținerea (tacită) a acestei susțineri a primei instanțe relevă o greșită aplicare a legii.

În cuprinsul cererii introductive de instanță, reclamanții au semnalat că, (i) oricare ar fi caracteristicile suplimentare pe care i le imprimă participarea contractuală a CASMB, contractul de asigurare privind contribuțiile sociale de sănătate rămâne un contract sinalagmatic. Am arătat de asemenea că, (ii) în cadrul contractelor sinalagmatice, fiecare parte se obligă în considerarea folosului ce urmează a-l realiza prin executarea prestației celeilalte părți, și că, (iii) în cazul particular analizat, este evident că asiguratul se obligă la plata unor sume de bani nu din dorința de a face un act cu titlu gratuit, de solidaritate socială, ci în vederea primirii unor servicii medicale de o calitate garantată, în caz de nevoie.

Așa fiind, nerespectarea obligației intimatei CASMB, ca parte contractantă, de a asigura calitatea stabilită a serviciilor medicale (art. V.D. lit. d) din Anexa la Ordinul nr. 345/2006) duce la suspendarea obligației de plată a contribuabilului pe toată perioada acestei nerespectări, în baza excepției de neexecutare a contractului.

Înlăturând aceste susțineri, instanțele de fond a reținut următoarele:

i.Natura obligației de plată a recurenților este una legală, iar nu contractuală - această argumentație, menținută tacit de instanța de apel, a fost deja criticată în capitolul anterior.

ii.Invocarea excepției de neexecutare a contractului în propria acțiune este inadmisibilă.

Și acest al doilea considerent, menținut tacit de instanța de apel, este netemeinic. Acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză este o acțiune în constatare, iar nu una în realizare. După cum a arătat-o literatura juridică, o subcategorie a acțiunilor în constatare o constituie tocmai acțiunile declaratorii, anume acele acțiuni „prin care se tinde la constatarea judecătorească a existenței sau a inexistenței unei situații juridice ori a unui drept, pentru a se înlătura astfel o situație de incertitudine”.

În același sens, s-a arătat că utilitatea acestor acțiuni constă în caracterul „preventiv, reprezentând un mijloc simplu și rapid pentru evitarea unor stări conflictuale”^H.

Or, întreaga rațiune a acțiune dedusă judecății de către subsemnații a fost tocmai obținerea unui control judiciar a priori asupra figurii pretinsei obligații de plată ce le-ar incumba acestora.

În acest sens, atâta vreme cât:

i.Contractul-tip de asigurare descris de Ordinul președintelui CNAS nr. 345/2006 stabilește obligații reciproce și interdependente în sarcina contribuabilului, respectiv a CASMB;

ii.Obligația principală a contribuabilului asigurat este cea de a plăti contribuția periodică la fondul de asigurări de sănătate, această obligație avându-și cauză juridică în contraprestația asigurătorului de „a asigura calitatea serviciilor medicale din pachetul de bază, în condițiile legii” (art. V.D. lit. d) din Anexa la Ordinul nr. 345/2006), este dreptul subsemnaților de a solicita constatarea de către instanța judecătorească a neîndeplinirii de către intimata pârâtă CASMB a obligației individualizate la art. V.D. lit. d) din Contractul-tip, și, pe cale de consecință, a neexigibilității obligației de plată a contribuției.

O astfel de solicitare se subsumează cerințelor de admisibilitate a unei acțiuni în constatare. Decizia instanțelor inferioare de a nu cerceta fondul cererii subsemnaților este una eronată, urmând a fi corectată de către instanța de casație.

Excepția de neexecutare a fost definită în literatura de specialitate drept acel mecanism de apărare aflat la dispoziția uneia dintre părțile unui contract sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligației ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-și execute obligația sa reciprocă. P. sunt condițiile necesare în vederea invocării exceptio non adimpleti contractus, și anume:

a. obligațiile trebuie să fie reciproce, interdependente și să își aibă izvorul în același contract - condiția este îndeplinită;

b. să existe o neexecutare din partea cocontractantului, aceasta putând fi chiar și parțială, însă determinanta - este de remarcat, în această privință, că neexecutarea poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

c. neexecutarea nu trebuie să se datoreze faptei părții care invocă excepția - condiția este evident îndeplinită;

d. părțile să nu fi agreat un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce - condiția este evident îndeplinită.

În concluzie, recurenții au arătat că manifestarea de voință a contribuabilului în sensul plății contribuției pentru asigurările sociale de sănătate prevăzute de Legea nr. 95/2006 nu are profilul unei obligații legale, și nici a unei liberalități. Dimpotrivă, ea este o obligație asumată conștient, contractual, în considerarea folosului ce urmează a-l realiza prin executarea contraprestației celeilalte părți. Intimata pârâtă CASMB și-a asumat contractual obligația pozitivă de a îmbunătăți actul medical din spitalele din București până la un anumit standard de calitate. Eșecul repetat al intimatei de a își îndeplini stricto sensu această obligație este susceptibil de a fi sancționat de către partenerul contractual prin invocarea excepției de neexecutare.

În drept recurenții au invocat dispozițiile art. 303 și urm. C. pr. civ, art. 2 din OUG nr. 221/2000, art. 213 alin. (4), art. 259 alin. (4), alin. (7) din Legea nr. 95/2006, art. 16 din Constituția României, art. 20 al Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, precum și celelalte dispoziții legale la care au făcut referire în cuprinsul recursului.

Analizând lucrările dosarului în raport cu motivele de recurs formulate, Curtea reține următoarele:

Primul motiv de recurs vizează împrejurarea că instanța de apel nu a analizat toate motivele de apel formulate.

Susținerea este reală.

Au arătat recurenții că pe calea căii de atac devolutive formulate în cauză, au invocat 3 argumente majore care ar fi dus la reformarea sentinței primei instanțe:

i.prevederile Legii nr. 95/2006 nu sunt aplicabile apelanților, având în vedere reglementarea derogatorie conținută în OUG nr. 221/2000.

ii.în ipoteza în care prevederile Legii nr. 95/2006 ar fi totuși considerate aplicabile, obligația de plată a contribuției ia ființă doar după semnarea contractului referit de dispozițiile art. 259 alin. (4) al Legii nr. 95/2006. Or, cum apelanții nu au semnat vreun contract cu intimatele pârâte, acestora nu le incumbă obligația de plată a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate prevăzută de art. 257 alin. (1) al Legii nr. 95/2006

iii.inclusiv în ipoteza ad absurdumm în care apelanții ar fi semnat contracte cu casa de asigurări competentă, obligația lor de plată ar fi oricum neexigibilă, urmare a invocării excepției de neexecutare a contractului.

Instanța de apel a analizat doar primul motiv de apel formulat, fără a preciza motivele care au determinat-o să lase neanalizate celelalte două motive de apel, ceea ce echivalează cu necercetarea cererii de apel.

În această situație, hotărîrea din apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., iar instanța de recurs este pusă în situația de a nu putea analiza raționamentul care a determinat pronunțarea hotărârii din apel.

Vătămarea produsă prin încălcarea dispozițiilor legale menționate mai sus nu poate fi înlăturată pe altă cale, așa încât, ținând seama de dispozițiile art. 312 alin. 3 și 5 C.proc.civ., Curtea va admite recursul și, casând decizia recurată, va trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți ȚUCA F., G. T. R., V. S., R. R., M. C., P. Ș. și recurenții-intervenienți în nume propriu Z. G., P. C., toți cu domiciliul ales la S. Țuca Z. & Asociații, în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. N. DE A. DE SANATATE și C. DE A. DE SANATATE A MUNICIPIULUI BUCURESTI, împotriva deciziei civile numărul 612 A/13.06.2012 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .

Casează decizia recurată și trimite cauza instanței de apel spre rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică de la 02 Aprilie 2013.

Președinte,

M. S.

Judecător,

G. S.

Judecător,

I. R. D.

Grefier,

C. S.

Red. MS

Tehnored. NC/MS

2 exemplare/data redactării………….

Tribunalul București – Secția a III-a Civilă

Judecător: M. C. / S. M.

← Anulare act. Decizia nr. 244/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1261/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Acţiune în constatare. Decizia nr. 786/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Acţiune în constatare. Decizia nr. 786/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI