Anulare act. Decizia nr. 244/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 244/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-02-2013 în dosarul nr. 5576/302/2011
Dosar nr._
(2871/2012)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 244
Ședința publică de la 11.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta-reclamantă C. I. N., împotriva deciziei civile nr.867.A. din 04.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți V. V., V. M., P. C. M., P. G. A., V. D. M. și V. Ș. T..
P. are ca obiect – anulare act.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 04.02.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 11.02.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.8193/20.10.2011 pronunțata de Judecătoria Sector 5 București, a fost admisă excepția netimbrării capetelor 2 și 3 din cerere și respinsă cererea reclamantei C. I. N., având ca obiect constatarea calității de bun propriu, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanța a reținut, cu privire la al doilea și cel al treilea capăt de cerere referitoare la constatarea nulității parțiale a Certificatului suplimentar de moștenitor nr. 35/19.07.2002 și constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr.2613/27.09.2005, că instanța a invocat și a pus în discuție în ședința din data de 20.10.2011 excepția de netimbrare a cererii. În legătură cu această excepție, instanța a constatat că, prin încheierea din data de 06.06.2011 i-a fost pus în vedere reclamantei să facă dovada achitării taxei de timbru de 2.395,20 lei și un timbru judiciar de 5 lei pentru al doilea capăt de cerere, respectiv suma de 2499 lei cu titlu de taxă de timbru și 3 lei cu titlu de timbru judiciar pentru al treilea capăt de cerere, sub sancțiunea anulării cererii ca netimbrată sau ca insuficient timbrată. Având în vedere că reclamanta nu și-a respectat această obligație, instanța a admis excepția netimbrării și a făcut aplicarea dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru și a anulat aceste două cereri ca netimbrate.
Defunctul D. V. a dobândit la data 17.03.1939, prin contractul de vânzare-cumpărare nr._ (fila nr.130), dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. Din certificatul de moștenitor nr.35/19.07.2002 (fila nr.26), instanța a reținut că la data la care a fost cumpărat acest imobil, defunctul era căsătorit cu V. V..
Instanța a constatat că data dobândirii dreptului de proprietate este anterioară datei la care a intrat în vigoare Codul Familiei, respectiv 04.01.1954. Cu toate acestea, art. 4 din Decretul nr. 32/1954, intrat în vigoare la data de 31 ianuarie 1954, prevede că soții vor fi supuși, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispozițiunilor acestui Cod în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional de mai înainte. Or, conform art. 30 alin.1 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.
Mai mult decât atât, potrivit art. 30 alin. 3 Codul familiei, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Prin urmare, sarcina pentru a face dovada calității de bun propriu conform art. 29 Codul familiei revine reclamantei.
Având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul în cauză este bun propriu, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor legale mai sus menționate în sensul că în ciuda faptului că la data dobândirii dreptului de proprietate de către defunct, nu erau în vigoare dispozițiile art. 30 Codul familiei, prin efectul dispozițiilor art. 4 din Decretul nr. 32/1954, dispozițiile art.30 Codul familiei se aplică retroactiv, bunul având, prin urmare, calitatea de bun comun, de la data dobândirii acestuia. Pe cale de consecință, a fost respins primul capăt de cerere ca neîntemeiat.
Prin decizia civilă nr.867 A/04.10.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul declarat de apelanta - reclamantă Ciobanescu I. N., împotriva sentinței civile nr. 8193/20.10.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în contradictoriu cu intimații - pârâți V. V., V. M., P. C. M., P. G. A., V. D. M. și V. S. T., având ca obiect acțiune în constatare și anulare act juridic ca nefondat și a obligat apelanta - reclamanta Ciobanescu I. N. la plata sumei de 3.000 lei cheltuieli de judecată către intimații V. V., V. M., P. C. M. și P. G. A..
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că apelul este calea de atac ordinară, de reformare, comună și devolutivă, fiind un mijloc procesual prin care partea interesată solicită desființarea, schimbarea sau anularea hotărârii date în primă instanță. Tribunalul a reținut că în cuprinsul expunerii de motive, apelanta face o prezentare a situației de fapt în speță, limitându-se la a preciza că instanța de fond a reținut unele împrejurări în mod nelegal.
Față de dispozițiile art.294-295 Cod de procedură civilă, aceste susțineri nu pot fi calificate ca reale critici de nelegalitate a unei hotărâri civile.
Tribunalul a atras atenția apelantei că, într-adevăr, această cale de atac este devolutivă, dar acest caracter nu atrage obligatoriu reluarea fondului de la prima instanță. Chiar și caracter devolutiv având, o cale de atac își păstrează specificitatea, apelantul având obligația de a indica în cadrul motivelor de apel, care sunt criticile împotriva hotărârii judecătorești deja pronunțate. Or, în speța dedusă judecații, tribunalul a reținut că motivele de apel cuprind doar o reluare a situației de fapt deja expusă în primă instanță. Față de aceste precizări și văzând dispozițiile art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, tribunalul a analizat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Instanța de fond a fost învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea calității de bun propriu a imobilului situat în București, . și 207 A, aparținând defunctului V. D., precum și două capete de cerere anulate ca netimbrate, soluția asupra excepției de netimbrate nefăcând obiectul apelului de față.
Cu referire la critica privind nesocotirea dispozițiilor art.261 alin. 1 pct.5 Cod de procedură civilă, tribunalul a reținut că, într-adevăr expunerea de motive a primei instanțe nu este foarte amplă, însă în cuprinsul acesteia se regăsesc motivele care au determinat formarea convingerii intime a judecătorului.
Revenind la situația de fapt expusă în cauză, examinând actele dosarului, tribunalul a constatat că, față de prevederile art.129 alin.1 Cod de procedură civilă, apelanta reclamanta nu a făcut dovada propriei calități de moștenitor. Este adevărat că niciunul dintre pârâții în cauză nu a invocat o asemenea împrejurare, însă reclamanta nu este exonerată de la a-și justifica și proba propriile pretenții. Însă, având în vedere prevederile art. 296, teza finală Cod de procedură civilă, faptul că pe rolul acestei instanțe se afla calea de atac a reclamantei, cu respectarea principiului non reformatio in pejus, această chestiune nu mai poate fi pusă în discuție.
Prin contractul de construire de locuințe încheiat la data de 17.03.1939, numitul D. V. dobândește dreptul de folosință, cu posibilitatea transformării în drept de proprietate, sub condiția plății prețului, asupra imobilului format din casa construită în anul 1938 și curte de 490 mp. Potrivit mențiunilor înscrisurilor depuse la fila 91-93, dosar fond, în anul 1945, numitul D. V. a achitat contravaloarea tuturor ratelor. Prin sentința civilă nr.863/8.02.1999 pronunțată de Judecătoria Sector 5 București, a fost admisă cererea formulată de D. V., s-a constatat că imobilul din .-207A a trecut fără titlu în proprietatea statului, iar prin Dispoziția nr.618/19.02.2001 emisă de Primarul General al Municipiului București s-a dispus restituirea în natură a aceluiași imobil către D. V..
La data de 5.04.2001, numitul D. V. a decedat, lăsând în averea sa succesorală și cota de ½ din imobilul din .-207A, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.35/19.07.2002. În cuprinsul acestui act se face mențiune despre dobândirea imobilului în timpul căsătoriei cu V. V.. Reclamanta în cauză nu neagă momentul dobândirii imobilului, dar arată că la nivelul anului 1939, nu era în vigoare Codul familiei, respectiv regimul comunității de bunuri.
Într-adevăr, relațiile patrimoniale între soți au dobândit o reglementare expresa abia în anul 1954, odată cu . Decretului nr.32. Potrivit art.4 din acest act normativ, de la data intrării în vigoare a Codului familiei, soții sunt supuși, în ceea ce privește relațiile lor patrimoniale, prevederilor acestui Cod, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional anterior. Bunurile soților devin comune sau proprii, potrivit dispozițiilor acestui nou Cod. În temeiul art.49 din Decretul nr.52/1954, la data intrării în vigoare a Codului familiei sunt abrogate prevederile din Codul Civil arătate în cuprinsul textului.
Examinând, însă, prevederile din Codul Civil anterioare Codului familiei și totodată abrogate prin Decretul nr.52/1954, tribunalul a reținut că, în temeiul art.61 cod civil (publicat în Monitorul Oficial în 1924), la încheierea căsătoriei, ofițerul stării civile întreabă viitorii soți dacă s-a încheiat un contract de căsătorie, iar despre aceasta împrejurare se va face mențiune în actul de căsătorie.
Până la . Decretului nr. 32/1954 și abrogarea dispozițiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi bunuri în aceleași condiții ca și bărbatul, iar în absența unui contract de căsătorie, care să reflecte convenția viitorilor soți asupra regimului matrimonial ales (și care trebuia autentificat prin tribunal conform art.1228 Cod civil și art.708 și următoarele Cod procedură civilă din 1921, iar ulterior declarat ofițerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susține de către apelanta - reclamantă, că eventualele bunuri dobândite în timpul căsătoriei erau proprii fiecărui soț. Astfel, Titlul IV, Capitolul I al Codului civil (publicat în Monitorul Oficial în 1924) reglementează “asociațiunea conjugală în privința averilor”.
Din economia textelor arătate rezultă faptul că separația patrimoniilor soților în timpul căsătoriei reprezintă excepția de la regula comunității legale și, ca orice veritabilă excepție, trebuie prevăzută expres, contrar susținerii apelantei. Pentru a fi incidentă separația de bunuri, posibilitățile legale erau ca viitorii soți fie să încheie o convenție matrimonială, fie să fi stabilit aplicarea regimului dotal. În speță, apelanta - reclamantă nu a probat voința defuncților D. V. și V. V. în niciuna dintre modalitățile expuse. Coroborând prevederile art.4 Decretul nr.52/1954 cu cele prevăzute de art.1232 Cod civil (publicat în Monitorul Oficial în 1924), având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței unui regim convențional în ceea ce privește relațiile patrimoniale dintre soții D. V. și V. V., tribunalul a reținut că acestora li s-au aplicat regulile în materie de regim matrimonial legal. Iar, cum Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954, prin intermediul regulilor de punere în aplicare statuate în Decretul nr.52/1954, a reglementat regimul comunității de bunuri aplicabil căsătoriilor deja încheiate la data enunțată, este evident că imobilul care face obiectul prezentului litigiu a reprezentat patrimoniul comun al celor doi soți, neexistând o convenție a lor în cuprinsul căreia să se prevadă contrariul.
Nu interesează pentru stabilirea regimului juridic incident faptul că la momentul intrării în vigoare a Codului familiei - 1954, imobilul, în fapt nu se mai află în patrimoniul comun al soților, fiind naționalizat în anul 1950, întrucât pe perioada căsătoriei, soților li se aplica un regim matrimonial unic, adică începând cu data încheierii căsătoriei până la încetarea acesteia.
Deopotrivă, nu interesează pentru limitele investirii instanței alegațiile apelantei referitoare la încălcarea teoriei unanimității, cu atât mai mult cu cât aceste susțineri nici nu au fost invocate la fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta C. I. N., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii, instanța arătând că în cauză operează comunitatea de bunuri în virtutea dispozițiilor art.1228 Cod civil și art.708 și următoarele Cod de procedură civilă, ori, referitor la imobil și modul de dobândire a acestuia nu operează reglementările stabilite de art.30 Codul familiei. Totodată, instanța a dat o soluție cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, regula de drept comun fiind regimul separației de bunuri care rezultă din lege și din logica juridică. Pentru ca soții să poată fi socotiți ca aflându-se căsătoriți sub regim dotal, era nevoie de o declarație expresă făcută în contractul de căsătorie, aspect care nu se regăsește în prezenta cauză. Totodată, recurenta a criticat modul în care instanța a aprobat plata cheltuielilor de judecată cu nerespectarea principiului contradictorialității, apreciind că onorariul avocatului putea fi cenzurat de instanță și cuantumul trebuia diminuat.
Prin întâmpinarea depusă la 22.01.2013 intimații V. V., V. M., P. C. M. și P. G. A. au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că V. M. Ș., autorul recurentei, nu a contestat calitatea de bun comun al imobilului în litigiu, care a fost dobândit în timpul căsătoriei cu V. V. și a fost achitat integral la 01.10.1945.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și în baza art.312 Cod de procedură civilă l-a respins pentru următoarele considerente:
La momentul încheierii contractului de construire a locuințelor nr._/17.03.1939 pentru imobilul situat în . erau aplicabile prevederile art.1223 – 1290 Cod civil, care reglementau contractul de căsătorie și drepturile soților.
Conform art.1227 Cod civil, regimul matrimonial de drept comun era regimul separației de bunuri. Adoptarea regimului dotal constituia o derogare de la dreptul comun și ea trebuia să fie specificată în mod expres iar nu să se subînțeleagă din intenția părților.
Numai dacă părțile au prevăzut în mod expres adoptarea regimului dotal „asociația conjugală” era reglementată de art.1248 și art.1253 Cod civil. Rezultă că regimul dotal, ca regim excepțional, nu rezulta decât din contractul de căsătorie, fiind necesar să rezulte dintr-o clauză expresă. Altfel, conform art.1283 Cod civil, averea era parafernă, rezultând că averea care nu este dotală este supusă regimului legal de drept comun al separației de bunuri. Când părțile nu au făcut nici un contract de căsătorie, Codul civil aprecia că regimul separației de bunuri guvernează averea soților.
După adoptarea Constituției din 1948 practica judiciară a adus „amenajări” regimului separației de bunuri pentru a sancționa incapacitatea femeii măritate și nevoia existenței unei autorizații scrise speciale pentru a dobândi sau înstrăina avere.
Curtea a constatat că ambele instanțe au făcut o corectă aplicare a prevederilor art.4 din Decretul nr.52/1954, care a arătat că de la data intrării sale în vigoare la 31.01.1954 soții vor fi supuși dispozițiilor Codului familiei în privința relațiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei și oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convențional de mai înainte. Deci, la momentul soluționării prezentei cauze, bunul obiect al prezentei cauze conform normei exprese mai sus menționate, normă cu caracter imperativ, imobilul situat în . și 207 A, compus din teren în suprafață de 490 mp și construcțiile edificate pe acesta, are caracterul de bun comun dobândit de cei doi soți V. V. și V. D..
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art.30 alin.1 Codul familiei, care arată că bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune soților. Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită conform prevederilor art.30 alin.3 Codul familiei și revenea reclamantei obligația de a face dovada calității de bun propriu al defunctului V. D. a imobilului în litigiu, conform art.29 Codul familiei.
Trebuie subliniat că s-au încheiat mai multe acte juridice privitor la acest imobil, respectiv contractul de vânzare – cumpărare autentificat la nr.2610/27.09.2005 la BNP R. D. Baldan, prin care V. V. a vândut cota sa indiviză de ½ din cota de 15/24 din imobilul în litigiu către cumpărătorii P. C. M. și P. G. A. și contractul de donație autentificat la nr.2613/27.09.2005 la același BNP, prin care donatoarea V. V. a donat donatarei V. M. cota indiviză de ½ din cota indiviză de 15/24 din imobilul în litigiu. În ambele acte autentice s-a făcut mențiunea că imobilul obiect al contractelor a fost dobândit de vânzătoare prin cumpărare în baza contractului nr._/17.03.1939 autentificat la Tribunalul Ilfov – Secția notariat, transcris sub nr.4618 la același notariat.
Față de aceste considerente, criticile recurentei nu au putut fi reținute de instanță.
Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că la acordarea lor au fost respectate principiile care guvernează această materie, în sistemul legislației noastre procesuale culpa părții care a pierdut procesul întemeind plata lor, respectiv acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părții câștigătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta – reclamantă C. I. N., împotriva deciziei civile nr.867 A/04.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți V. V., V. M., P. C. M., P. G. A., V. D. M. și V. Ș. T..
Obligă recurenta în condițiile art.274 alin.3 Cod de procedură civilă la plata cheltuielilor de judecată de 1.000 Ron.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./13.02.2013
TB-S.5 – F.I.C.; C.L.B.
Jud.S.5 – I.C.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1080/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 786/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
