Legea 10/2001. Decizia nr. 1080/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1080/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-06-2013 în dosarul nr. 9069/3/2012
Dosar nr._
(474/2013)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1080
Ședința publică de la 13.06.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - MARI ILIE
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenți reclamanți B. C. și S.C. R. G. INVEST S.A., împotriva sentinței civile nr.2134 din 29.11.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IVI a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 30.05.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 06.06._, apoi la data de 13.06.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 23.03.2012, reclamanții B. C. și . SA, au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General și S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se soluționeze pe fond notificarea nr. 1878/2001, transmisa prin executor judecătoresc privind imobilul situat în București, .. 76, sectorul 2, format din teren in suprafața de 140 mp si construcție, în conformitate cu Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea acestuia în natura sau în echivalent la valoarea de piață de la momentul soluționării stabilită prin expertiza, pe baza standardelor internaționale de evaluare; obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 1878/2001, însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului S. R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București și obligarea pârâtului Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că la data de 10.04.2001, prin notificarea nr. 1878/2001, transmisă prin executor judecătoresc, au solicitat masuri reparatorii pentru imobilul, teren în suprafața de 140 mp si construcție, situat în București, .. 76, sector 2.
Arată că prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.09.1949 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, antecesorii reclamantei, N. I. zis I. si S. N. I. zis I., au dobândit prin cumpărare suprafața de teren de 320 mp situat in București, . 31. Ulterior, aceștia au construit un corp de casă compus din 2 camere si dependințe, casa ce a fost și aceasta expropriată si ulterior demolată.
La data de 19.08.1988, a decedat I. N., de pe urma căruia rămânem în calitate de moștenitoare reclamantei - fiica si I. S. - soție.
La acest moment, în patrimoniul antecesorilor reclamantei se regăsea imobilul compus din terenul in suprafața de 320 mp si construcția compusă din 2 camere si dependințe. In anul 1996 decedează I. S., de pe urma căreia reclamanta Băila C. a rămas în calitate de unica moștenitoare.
Din adresa nr._, emisa de DVBL rezulta ca imobilul a fost înregistrat pe rolul fiscal pe numele I. S. si B. C., cu teren în suprafața de 180 mp.
Imobilul a fost înscris in evidentele cadastrale cu suprafața de 320 mp teren, din care construcții de 56 mp, cu posesor de . evidentelor I. N. si S. (adresa nr._/6686/04.08.2010 - Direcția Patrimoniu).
Imobilul a fost expropriat anterior anului 1989, iar prin HG 556/17.05.1990 au fost stabilite despăgubirile pentru foștii proprietari.
Astfel, in tabelul nr. 27 anexa la hotărâre, la poziția 36, figurează I. S. si B. C., cu teren de 208 mp si 111,37 mp construcții (adresa nr. 8958/1886/18.04.2002 - PMB).
La data de 01.11.1990, prin adresa nr._/01.11.1990, emisa de PMB - Direcția Domeniu Public s-a comunicat ca imobilul - construcție a fost demolat, iar în proprietatea statului va rămâne suprafața de 140 mp, iar restul de 180 mp rămân în proprietatea reclamantei B. C. și a mamei sale, fapt ce rezulta si din procesul verbal de intrare in drepturi nr._/25.10.1990.
Urmare a exproprierii au fost plătite despăgubiri în valoare de 43.164 lei ROL la data de 06.09.1991, din care pentru teren suma de 350 lei (adresa nr. A516/21.05.2002, emisa de .>
In prezent, o secțiune a imobilului este ocupata de proprietate particulara, iar, o alta parte este afectata de artera de circulație . 2, trotuar, ce constituie domeniu public al Municipiului București, conform Legii nr. 213/1998 si spațiu verde ce urmează prevederile Legii nr. 24/15.01.2007.
Întrucât construcția a fost demolată iar terenul este ocupat parțial de artera de circulație B. V., apreciază că nu se poate restitui în natura și se impune acordarea de măsuri reparatorii (adresa nr._/361/12.07.2010, emisa de Direcția Urbanism si Gestionare Teritoriu si adresa nr._/6686/04.08.2010 emisa de Direcția Patrimoniu).
Reclamanții au susținut că în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 09.06.2011 au depus la dosar toate documentele deținute din care rezultă calitatea de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, preluarea abuzivă, continuitatea dreptului de proprietate până la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare și a declarației reclamantei că nu mai are alte acte de depus, respectiv până la data de 11.08.2011. Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să ne fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspunsul din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art.21 alin(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. în acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 C.proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești.
Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.
Cu privire la obligația de transmitere a dosarului, s-a arătat că este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VII din Legea 247/2005 invocându-se faptul că controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
Art. 16 alin 21 din cap.V, Titlul VII al Legii nr.247/2005 instituie obligația centralizării la nivel de prefectură a dispozițiilor emise de autorităților administrației publice locale, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul CCSD, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta, ori speța de față, notificarea fiind soluționată de instanță și nu de o autoritate publică, lipsind astfel de efecte controlului de legalitate, nu se încadrează în norma legală mai sus arătată, nefiind astfel aplicabilă.
Mai mult, în lipsa controlului de legalitate, procedura de constituire și transmitere ar duce la o tergiversare a soluționării dreptului reclamantei, întârziere care m-a determinat să mă adresez instanțelor de judecată și în prezent, și ar lipsi-o de o protecție efectivă a dreptului.
Impunerea parcurgerii unei proceduri prevăzută exclusiv pentru actele autorităților publice și nu pentru hotărârile pronunțate de instanțele de judecată nu este în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului care susține soluționare în termene rezonabile și într-o manieră care să ducă la o finalizare a dreptului, și nu respectă nici principiile trasate de Curtea de la Strasbourg care solicită găsirea de soluții pentru o rezolvare rapidă.
Omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
In ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. INVEST S.A., s-a solicitat a se constata că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune nr. 741/20.03.2012, prin care B. C. a cesionat 25% din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent ce i se vor acorda pentru imobilul din București, .. 76, sector 2, obiect al Notificării nr. 1878/10.04.2001. În calitate de cesionari, are interes în soluționarea pe fond a notificării și stabilirea drepturilor notificatorilor privind stabilirea și acordarea măsurilor reparatorii cu privire la imobilul sus menționat, hotărârea fiind pronunțată și în contradictoriu cu reclamanta.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, Decizia XX a ICCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
În dovedirea cererii, reclamanții au administrat proba cu înscrisuri.
Pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamanților din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4; excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.
Reclamanții au depus la dosar, în temeiul art. 132 C.proc.civ., cerere precizatoare, completare și modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul că la punctul 2 al petitului, în subsidiar, în situația în care se va aprecia că, față de soluționarea pe cale judecătorească a notificării, sunt totuși aplicabile dispozițiile art. 16 alin 2 ind. 1 din Legea nr. 247/2005, s-a solicitat obligarea pârâtului M. București să transmită dosarul nr._ către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Reclamanții au arătat că își restrâng cadrul procesual, în sensul că nu mai stăruie în soluționarea capătului 3 al cererii privind obligarea CCSD la înregistrarea dosarului_, acest pârât urmând a fi scos din cauză.
Reclamanții și-au completat petitul cererii de chemare în judecată cu solicitarea de a dispune obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General la plata daunelor morale datorate pentru prejudiciul moral produs ca urmare a refuzului nejustificat de a soluționa notificarea nr. 1878/2001 prin emiterea unei dispoziții de restituire în natură sau echivalent pentru imobilul situat în București, .. 76, sector 2.
În motivare, s-a arătat că în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 09.06.2011 a depus la dosarul administrativ toate actele doveditoare, făcând expres solicitarea de a mi se emite dispoziția în raport de aceste acte depuse. Conform art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, pârâtul M. București, ca unitate deținătoare, avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra notificării.
Ulterior, prin adrese, demersuri, audiențe repetate, așa cum o dovedesc înscrisurile atașate, au revenit la PMB solicitând soluționarea notificării, fără nici un rezultat însă.
Conform Legii nr. 10/2001 termenul imperativ de 60 de zile impune unității deținătoare obligația de soluționare a notificării, inclusiv prin respingerea ei în eventualitatea în care la dosar nu ar fi fost depuse acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită, (a se vedea Decizia nr.5958/2007, nr.4506/2008, nr.5583/2007, nr.5245/2007 ale ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală etc.).
Cu toate acestea, pârâtul a ignorat cu bună știință atât prevederile legale cât și demersurile repetate pe care le-am făcut în scopul soluționării și nu a emis nici până în prezent dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii, pasivitatea acestuia echivalând cu un refuz de soluționare.
Faptul că legea nu instituie o sancțiune pentru nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege nu are semnificația că unitățile deținătoare sunt exonerate de obligația de a emite în termen dispoziția motivată și nu poate lipsi persoana îndreptățită de a-și valorifica în instanță drepturile la care legea o îndreptățește. O altfel de interpretare ar goli de conținut dispozițiile art. 38 alin. (1) din nr. 10/2001, republicată și ar fi în contradicție cu voința legiuitorului care, prin modificările ie Legii nr. 10/2001, a stabilit chiar sancțiuni contravenționale pentru tergiversarea nejustificată a iconarii notificării persoanei îndreptățite.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut constant că administrația publică constituie dement al statului de drept, interesul sau fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecința, dacă refuză sau omite să execute o obligație legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătorești, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor judecătorești pierd orice rațiune de a fi (Cauza S. c.României, pct. 24).
În situația în care există o violare a art. 6§1 al Convenției și al art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, deoarece autoritățile nu au dat un răspuns prompt cererilor petenților, în raport de natura violărilor constatate, Curtea Europeană a constatat existența unui prejudiciu material și moral (Hotărârea pilot M. A. și alții c. România pct.250 și 254, C. E. R. c. României pct.42).
În plus, dincolo de prevederile legale naționale, mai mult sau mai puțin coerente și funcționale cu privire la procedura de acordare a măsurilor reparatorii, este de observat că nici Legea ar. 10/2001 și nici Legea nr.247/2005, Titlul VII, nu au prevăzut norme prin care să excludă din sfera de competență a instanțelor judecătorești operațiunea tehnică de determinare în concret a valorii prejudiciului suferit de persoanele îndreptățite (Decizia nr.5958/2007 a ICCJ).
În temeiul celor expuse mai sus, consideră că atitudinea culpabilă a pârâtei i-a produs un prejudiciu moral: Prejudiciul moral suferit constă în starea de disconfort psihic și moral provocat nu numai de perioada lungă de așteptare, dar și de nemulțumirea și revolta pe care i le cauzează conduita pârâtului, ce pare să nesocotească orice prevedere legală, tinzând să trateze procedurile legale după liberul său arbitru. Solicită să se aibă în vedere vârsta înaintată a reclamantei, respectiv 66 de ani, demersurile nenumărate pe care a fost nevoită să le efectueze în vederea soluționării notificării, umilințele, conducând în cele din urmă la renunțarea la o parte din terenul pe care antecesorii său l-au deținut.
Fapta ilicita a pârâtului constă în depășirea termenului prevăzut de lege pentru soluționarea notificării, în atitudinea umilitoare pe care a adoptat-o față de reclamanți ca persoane care încearcă să-și valorifice drepturile acordate de legiuitor, în dispreț față de aplicarea legii și în lipsa de reacție la solicitările noastre care duce la o obstrucționare consecventă a dobândirii drepturilor recunoscute de lege.
În ceea ce privește proba prejudiciului moral, așa cum s-a statuat inclusiv în practica națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să determine un astfel de prejudiciu, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.
De asemenea, reclamanții au precizat că pe noul capăt de cerere privitor la prejudiciu, calitatea procesual activă are reclamanta B. C., persoana îndreptățită.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001, art. 4 și 5, art. 252 C.civ., art. 1349,1381 și urm. C.civ, precum și jurisprudența europeană indicată în cuprinsul acțiunii, iar în conformitate cu dispozițiile art. 242 C.proc.civ., s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.
Prin sentința civilă nr.2134/29.11.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins astfel cum a fost precizată și completată acțiunea formulată de reclamanții B. C. și S.C. R. G. Invest S.A., în contradictoriu cu pârâtul M. București, prin Primarul General.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea nr. 1878/10.04.2001 reclamanta B. C. a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București, .. 76, respectiv pentru suprafața de teren de 140 mp (fila 10).Până în prezent nu a fost soluționată notificarea, astfel cum rezultă din corespondența anterioară sesizării instanței.
Din cele reținute, tribunalul a constatat că notificarea nu a fost soluționată în termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată.
Prin Decizia nr. XX pronunțată la data de 19.03.2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 239 alin. 3 C.proc.civ., s-a statuat că instanțele sunt competente să soluționeze notificarea pe fond în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea.
În ceea ce privește cererea de restituire, tribunalul a reținut că pentru a fi persoană îndreptățită la restituire în sensul dispozițiilor Legii nr.10/2001, contestatoarea trebuie să îndeplinească, cumulativ, două condiții: - imobilul să facă parte dintre „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite” (art. 1 alin. (1) din lege); - persoana care solicită restituirea să fie persoană fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora ( art. 3 alin. 1 lit. (a) din lege) sau moștenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptățite (art. 4 alin. 2 din lege).
În ceea ce privește imobilul, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.09.1949 de către Tribunalul Ilfov – Secția Notariat, rezultă că N. I. zis I. și S. N. I. zis I., în calitate de cumpărători, au cumpărat de la Societatea Anonimă Progresul, în lichidare, . suprafață de 320 mp, situată în . câmp deschis .
Din adresa nr._/6686/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București – Direcția Patrimoniu, rezultă că la nivelul anului 1986 la dresa .. 76, sector 2 figurau impuși I. și S. N., imobilul fiind format din teren în suprafață de 320mp și construcție în suprafață de 56 mp. La nivelul anilor 1992-1994 figurau I. S. și B. C., cu suprafața de teren de 18 mp în proprietate. Se mai arată că restul imobilului situat la adresa din București, .. 76, respectiv suprafața de teren de 208 mp și construcția în suprafață de 111,37 mp, au făcut obiectul Hotărârii de Guvern nr. 556/17.05.1990 privind plata despăgubirilor, imobilul fiind înscris la poziția nr. 36. Situația prezentă este următoarea: o porțiune din imobil este proprietatea particulară și aparține d-nei P. I., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1284/10.02.1999 la BNP „C. A. B.”, transcris sub nr. 3151-3152/22.02.1999, o secțiune este afectată de artera de circulație . și constituie domeniu public ( filele 35-36).
Aceste relații se coroborează cu cele din adresa nr. 2871/10.02.2003 emisă de C.G.M.B. – Administrația Fondului Imobiliar, în care se arată că imobilul situat în București, .. 76, sector 2 „în baza Hotărârii Guvernului României nr. 556/1990 a fost demolat/expropriat și figurează la poziția nr. 36/12, anexa 30” (fila 50), precum și cu relațiile comunicate de . adresa nr. A516/21.05.2002 în care se arată că „imobilul situat în .. 76, format din construcție 90,24 mp și teren în suprafață de 208 mp a fost expropriat și demolat în baza HG nr. 556/1990 de la I. S. și B. C.. Au fost plătite despăgubiri în cuantum de_ lei la data de 06.09.1991” .
În certificatul suplimentar de moștenitor nr. 138/12.11.1998, emis de BNP „D. D.” în completarea certificatului de moștenitor nr. 157/28.08.1996 (fila 20), privind-o pe defuncta I. S., decedată la 19.02.1995, se face mențiunea că certificatul de moștenitor se completează cu „cota de 5/8 parte indiviză din terenul fără construcții în suprafață totală de 180mp situat în București, .. 76, sector 2” (fila 19).
Prin contractul de cesiune autentificat sub nr. 741/20.03.2012 la BNP „F. M.”, reclamanta B. C., în calitate de cedent, a cesionat către . SA o cotă-parte de 25% din drepturile la măsurile reparatorii privind imobilul situat în București, .. 76, sector 2 .
Concluzionând, tribunalul a constatat că imobilul nu se înscrie între imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, întrucât reclamanții nu au administrat probe de natură să contrazică această situație de fapt, deși potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 1169 C.civ. sarcina de a-și dovedi pretențiile le revenea.
În favoarea reclamanților nu au putut fi reținute nici prezumțiile prevăzute de art. 24 Legea nr. 10/2001.
Potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 „Aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.”
Dacă autorii lor erau nemulțumiți de măsura exproprierii aveau deschisă calea contestației potrivit legislației în vigoare la acea dată.
Întrucât reclamanții nu au făcut nici dovada calității de proprietar și nici pe aceea a preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului, nu au făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituire potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, motiv pentru care tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței primei instanțe au fost formulat recurs reclamanții B. C. și . SA,cererea de recurs fiind inregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a III a Civilă.
În motivarea recursului declarat, recurenții au solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile recurate, în sensul admiterii capătului 1 de cerere privind soluționarea pe fond a notificării nr. 1878/2001 și stabilirea calității recurenților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, sectorul 2, .. 76, compus din teren în suprafață de 140 mp și construcția în suprafață de 111,37 mp și obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită dosarul administrativ aferent notificării direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea continuării procedurii stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru următoarele motive:
Se susține că sentința civilă nr. 2134/29.11.2012, pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă este nelegală și netemeinică, recursul fiind întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 si 304 indice 1 Cod proc. civ., instanța de fond făcând o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 la situația de fapt ce rezultă din înscrisurile existente în dosarul cauzei, întrucât, imobilul notificat a fost preluat abuziv de stat înainte de data de 22 decembrie 1989, fără titlu, deși în fapt a făcut obiectul unei exproprieri pentru utilitate publică, pentru sistematizarea străzii B. V..
Din suprafața totală de teren de 320 mp a fost preluată de M. București o suprafață de 140 mp, iar diferența de 180 mp a rămas în proprietatea reclamantei B. C. și a mamei sale I. S., astfel cum rezulta din procesul-verbal nr._/25.10.1990 de intrare în drepturi, încheiat între acestea, Primăria Municipiului București - Direcția Domeniului Public, în calitate de beneficiar al lucrărilor de modernizare a străzii B. V. și Institutul Proiect București, ca proiectant.
Faptul că preluarea în fapt, de către stat, a imobilului notificat, s-a realizat înainte de data de 22 decembrie 1989 si drept urmare preluarea se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, este probată cu următoarele înscrisuri: fișa tehnică a imobilului, întocmită în luna noiembrie 1986 de Institutul Proiect București, care se întocmea înainte de preluarea imobilului spre demolare, în vederea exproprierii;procesul-verbal de predare - primire a imobilului, încheiat între ICRAL
C. și I. S., la data de 12.12.1986, din care rezultă că s-a predat
imobilul situat în .. 76 spre demolare, în baza fișei I.T.I. întocmită de proiectant anterior; H.G. nr. 556/ 17.05.1990 privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile din M. București si sectorul agricol Ilfov, în anexa figurând imobilul proprietatea reclamantei și mamei sale din ..76, compus din teren în suprafață de 208 mp si construcție de 111,37 mp.
Preluarea a fost abuzivă atât pentru faptul că nu a existat un act normativ de expropriere a imobilului anterior preluării de către stat, cât și pentru faptul că nu s-au acordat despăgubiri prealabile și la prețul pieței, cu încălcarea dispozițiilor Constituției în vigoare la acea dată, care proteja proprietatea privată, cât și ale art. 481 Cod civil, care dispunea ca exproprierea imobilelor se poate face doar cu o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Faptul că despăgubirile pentru construcția demolată s-au acordat doar în anul 1991, în baza H.G. nr. 556/1990, nu poate să conducă la concluzia că preluarea acestui imobil nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât în fapt imobilul a fost preluat abuziv de stat încă din luna decembrie 1986, fără ca proprietarii să poată să conteste acest lucru si fără plata prealabilă de despăgubiri la valoarea de piață. Rezultă că preluarea imobilului s-a realizat în mod abuziv si că se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, fiind o preluare fără titlu, conform art. 2 alin. 1 lit. i din această lege specială reparatorie.
Susțin că la stabilirea naturii preluării acestui imobil, ca fiind abuzivă trebuie avut în vedere faptul că preluarea imobilului s-a realizat, în fapt, pe cale administrativă înainte de data de 22.12.1989, fără plata prealabilă de despăgubiri la valoarea de piață, astfel cum dispunea legea în vigoare la data preluării (Constituția si art. 481 Cod civil).
Faptul că în adresele emise de autoritățile statului actuale, se precizează că imobilul a fost preluat în baza H.G. nr. 556/1990 este eronată, întrucât prin acea hotărâre de guvern s-a aprobat doar plata de despăgubiri pentru imobilele preluate înainte de Revoluție, astfel cum s-a precizat chiar în textul acelui act al guvernului.
Recurenții au precizat că întrucât instanța de fond a analizat pe fond notificarea și a stabilit calitatea reclamantei B. C. de moștenitor al fostului coproprietar al imobilului notificat, I. S., nu se impune casarea cu trimiterea spre rejudecarea cererii reclamanților, astfel cum a fost completată și modificată, ci doar rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, pe baza motivelor de fapt și de drept invocate în acțiune și a probelor cu înscrisuri administrate de instanța de fond.
Având în vedere că notificarea este soluționată de instanța judecătorească, conform art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 si deciziei nr. 20/2007, pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație si Justiție, solicită obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor dosarul aferent notificării nr. 1878/2001, însoțit de decizia civilă ce va fi pronunțată de instanța de recurs în prezentul dosar, nemaifiind necesară efectuarea controlului de legalitate din partea prefectului, astfel cum dispune art. 16 alin. 2 indice 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (prevederi care sunt aplicabile doar situației în care notificarea este soluționată pe cale administrativă, prin emiterea unei dispoziții de către primar, care este supusă controlului de legalitate din partea prefectului).
Solicită disjungerea capătului de cerere prin care reclamanta B. C. a solicitat obligarea pârâtuilui M. București prin Primarul General la plata de daune morale, pentru repararea prejudiciului moral înregistrat de aceasta urmare nesoluționării notificării pe cale administrativă trimiterea acestui capăt de cerere spre competentă soluționare, instanței competente, respectiv Judecătoriei Sectorului 6 București, în raport de suma solicitată cu titlu de daune morale, prin cererea modificatoare depusă la Tribunalul București, adică suma de 6.000 lei.
În drept, art. 299, art. 304 pct. 9 si art. 304 indice 1, art. 312 Cod procedură civilă.
Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a formulat întâmpinare, considerând recursul promovat de recurenții – reclamanți ca fiind neîntemeiat.
Cu privire la această cerere Curtea, la termenul de judecată din data de 30.05.2012, a constatat că deși inițial Comisia a fost atrasă în proces, aceasta nu are calitatea de parte în prezentul litigiu, întrucât la termenul de judecată din data de 21.11.2012, Tribunalul București Secția a IV a Civilă, a dispus rectificarea citativului, în sensul înlăturării acestui pârât, ca urmare a cererii precizatoare formulată de reclamanți. Tot astfel, criticile formulate în recurs nu repun în discuție această măsură.
În consecință, Curtea nu poate primi nici apărările formulate de Comisie, pe calea întâmpinării, aceasta neavând calitatea de parte în prezentul litigiu.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea sentinței civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
În speță, reclamanții au făcut dovada că la data de 23.09.1949, autorii reclamantei B. C. au dobândit în proprietate suprafața de 320 mp teren situat . nr. 31, prin anexarea la dosar a actului de vânzare cumpărare nr._/23.09.1949 autentificat de Tribunalul Ilfov.
Potrivit acestui contract, numiții N. I. zis I. și S. N. I., zis I., au cumpărat de la Societatea Anonimă Progresul Industrial Imobiliar și Comercial” Princom”, terenul în suprafața de 320 mp., situat în București, Parcelarea Soc. Princom din . formează .>
Ulterior, astfel cum rezultă din adresele nr._/24.06.2010 emisă de Direcția Urbanism și Gestionare Teritoriu, Serviciul Cadastru, Fond Funciar din cadrul Primăriei Sector 2 București, nr._/04.08.2010, emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Generală Dezvoltare Urbană Direcția Patrimoniu, fișa tehnică a imobilului din noiembrie 1986 ( filele 40-41 dosar fond), coroborate cu anexa nr. 30 la HG nr. 556/1990, aceștia au edificat pe terenul astfel dobândit o construcție în suprafață de 90,24 mp, în prezent demolată.
Astfel, conform art. 23.1 lit. d) din HG 250/2007, prin acte doveditoare se înțelege - orice acte juridice ce atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau autorul său (ex: Extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei îndreptățite).
Potrivit evidențelor fiscale imobilul a avut adresa poștală: .. 76, sector 2 București.
De asemenea, la dosar au fost anexate certificatele de moștenitor nr. 157/1996 eliberat de Biroul Notarului Public D. D. și nr. 409/1988 eliberat de Notariatul de stat al Sectorului 1 București, precum și declarațiile de notorietate autentificate sub nr. 5803/1959, de către Notariatul de stat Raionul 1 Mai nr.1575/04.11.2010 și nr. 1574/04.11.2010 de către Biroul Notarului Public „V. și asociații”, din a căror coroborare rezultă că reclamanta B. C. are calitatea de unic moștenitor al cumpărătorilor menționați în actul de vânzare cumpărare nr._/23.09.1949 autentificat de Tribunalul Ilfov: N. I. zis I. și S. N. I., zis I..
Potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1284/10.02.1999 de către Biroul Notarului Public C. A. B., din totalul de 320 mp teren, reclamanta a vândut numitei P. I. suprafața de 180 mp (fără construcții).
Restul suprafeței de teren, de 140 mp., și construcția au fost preluate de stat, așa cum rezultă neîndoielnic din coroborarea anexei nr. 30 la HG nr. 556/1990, procesului verbal de intrare în drepturi_/25.10.1990, adresa nr._/01.11.1990 emisă de Primăria Mun. București –Direcția Domeniului Public și adresei emise de .. A209/30.06.2010, din care rezultă că, în temeiul HG nr. 556/1990, reclamantei i-au fost plătite despăgubiri pentru suprafața de 140 mp teren și construcție în suprafața de 90,24 mp., în valoare de 43.164 lei, din care pentru teren suma de 350 lei.
Astfel, imobilul în litigiu, teren în suprafața de 140 mp. și construcții a fost înscris în anexa nr. 30 la H.G. nr. 556/1990 pe numele reclamantei B. C. și I. S., autoarea acesteia, iar potrivit adresei nr._/1990 emisă de Primăria Mun. București - Direcția Domeniului Public, rezultă că, după preluarea lui de către stat, imobilul construcție a fost demolat, terenul preluat fiind afectat de investiții de utilitate publică constând în trotuar, spațiu verde și Bulevard B. V. .
Curtea reține că potrivit H.G. nr. 556 din 17 mai 1990 imobilele compuse din terenuri construcții și împrejurimile aferente, situate în M. București și în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data Revoluției pentru realizarea unor obiective de investiții se consideră trecute în proprietatea statului urmând ca foștii proprietari să primească despăgubirile cuvenite.
Curtea reține, așadar, că HG nr. 556/1990 nu are valoarea juridică a unui act de expropriere, ci numai de stabilire a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate foștilor proprietari, urmare preluării imobilelor, realizate anterior.
Acest lucru rezultă cu certitudine din chiar obiectul de reglementare al actului normativ în discuție, cuprins în denumire ca „privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov”, precum și din primele trei articole (din patru), care se referă la despăgubiri.
Momentul preluării imobilelor la care se referă H.G. nr. 556/1990 este precizat în art. 1, care prevede că „imobilele compuse din terenuri, construcții și împrejmuirile aferente, situate în municipiul București și în sectorul agricol Ilfov, demolate înainte de data Revoluției, pentru realizarea unor obiective de investiții, se consideră trecute în proprietatea statului, urmând ca foștii proprietari prevăzuți în tabelele anexă nr. 1-34 la hotărâre, să primească despăgubirile cuvenite potrivit legii”, art. 3 care se referă la „ foștii proprietari ai locuințelor demolate” și în art. 4, care prevede că „foștii proprietari își pot reface gospodăriile, pe terenurile deținute anterior, în cazul în care acestea sunt libere … „.
Faptul că prin art. 1 din H.G. nr. 556/1990 se precizează că imobilele la care se referă, sunt considerate ca trecute în proprietatea statului nu echivalează cu o preluare prin acest act normativ, acesta fiind numai un considerent de confirmare a preluărilor, intervenite însă anterior Revoluției din anul 1989, urmare cărora a avut loc demolarea construcției.
Câtă vreme, acest act normativ precizează neechivoc că imobilele care au făcut obiect al trecerii în proprietatea statului au fost preluate înainte de data Revoluției pentru realizarea unor obiective de investiții, nu se poate aprecia că preluarea imobilului în discuție a avut loc după 22 decembrie 1989, anume la 17 mai 1990 când a fost emisă H.G. nr. 556, privind plata despăgubirilor pentru demolarea unor imobile. Prin urmare, câtă vreme în evidențele fiscale reclamanta și autoarea sa au continuat să fie înregistrate până în anul 1986, preluarea imobilului se situează în intervalul de timp prevăzut de art. 1 din Legea nr. 10/2001, aceasta fiind realizată, în fapt, în lipsa unui act normativ de expropriere, pentru realizarea unei lucrări de utilitate publică.
Curtea reține, totodată, că potrivit Legii nr. 10/2001, fac obiect al acestei legi speciale de restituire și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Or, în cauză potrivit situației de fapt rezultate din probatoriul anterior evaluat rezultă că imobilul notificat a fost expropriat în fapt, în lipsa unui act normativ de expropriere și deci cu încălcarea normelor înscrise în art. 480 din Codul civil și art. 36 din Constituție.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de faptul că plata despăgubirilor, stabilite în condițiile arătate, nu coincide cu data preluării imobilelor.
Deși prima instanța a apreciat lipsa caracterului abuziv al preluării imobilului, în considerarea primirii de către reclamantă a unor despăgubiri, o atare apreciere nu este fondată, câtă vreme art. 11 alin. 7 al Legii nr. 10/2001 permite acordarea de măsuri reparatorii și în situația aceasta, urmând ca valoarea măsurilor reparatorii în echivalent să se stabilească prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite din valoarea corespunzătoare a imobilului expropriat.
Art. 11 alin. 7 din Legea nr. 10/2001 nu face nicio distincție referitor la condiționarea acordării de despăgubiri numai în situația în care despăgubirile primite la data exproprierii ar fi fost sub valoarea reală a imobilului, astfel încât unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Pe de altă parte, în contextul adoptării unei legi speciale de restituire, care reglementează și situația imobilelor expropriate dar și a celor preluate fără titlu valabil și a conformării exigențelor acestei legi de către reclamantă, prin formularea unei notificări în condițiile stabilite de art. 22 din Legea nr. 10/2001, omisiunea reclamantei de a contesta „exproprierea”, nu este de natură a înlătura de la aplicare, în cauza de față, normele speciale pe care reclamanta își fundamentează pretențiile, dreptul acesteia de a solicita măsuri reparatorii impunându-se a fi analizat prin raportare la aceste norme cu caracter derogatoriu de la dreptul comun.
În acest sens este, de altfel, și practica instanței supreme-secția civilă și de proprietate intelectuală (Decizia nr. 5491/05.06.2006; Decizia nr. 144/11.01. 2007; Decizia nr. 4761 din 22 Iunie 2012; Decizia nr.211/18.01.2012; Decizia nr. 6967/07.10.2011).
Tot astfel, câtă vreme la dosar a fost anexat un contract de vânzare cumpărare din care rezultă că reclamanta a dobândit o suprafața de 320 mp. teren, din contractul de vânzare cumpărare nr.1284/10.02.1999 de către Biroul Notarului Public C. A. B., rezultă că aceasta nu a înstrăinat întreg imobilul ci, doar suprafața de 180 mp. rămasă în proprietatea sa, ca efect al aplicării HG nr. 556/1990, prin procesul verbal de intrare în drepturi din data de 25.10.1990 iar reclamanta apare menționată în anexa nr. 30 la HG nr. 556/1990, ca fiind persoana de la care au fost preluate anterior Revoluției din decembrie 1989, teren în suprafață de 208 mp și construcție de 90,24 mp.,aprecierea instanței de fond referitoare la lipsa de incidență în cauza a prezumției instituită de prevederile art. 24 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, este lipsită de relevanță.
Astfel, dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate numai în sens favorabil persoanelor îndreptățite care nu dețin înscrisuri privitoare la proprietate, dar care sunt menționate în actul normativ de preluare, existând o prezumție în favoarea respectivelor persoane că dețin bunul sub nume de proprietar. Această prezumție poate fi răsturnată prin probe contrare, după cum se prevede în chiar textul art. 24.
Or, în cauză reclamanții au prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1949 de Tribunalul Ilfov, care reprezintă un act translativ de proprietate, fiind cuprins în enumerarea menționată în art.23.1 din Norme privind "actele doveditoare" ale dreptului de proprietate, fiind administrate dovezi din care rezultă că reclamanta persoană fizică a înstrăinat, doar ulterior anului 1990, exclusiv o suprafață de 180 mp, teren, suprafață care a rămas în proprietatea sa, ulterior deposedării sale parțiale de către stat.
Acest contract, probează dreptul de proprietate pentru imobilul notificat al reclamantei B. C. și ulterior dobândirii bunului prin contractul de vânzare-cumpărare și până la momentul preluării de către stat atât timp cât nu s-a probat ieșirea lui, din patrimoniul fostului proprietar într-una dintre modalitățile prevăzute de lege, anterior preluării de către stat.
Sub acest aspect, fără îndoială că actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantei face dovada relativă a proprietății asupra imobilului, posibil, deci, de combătut, prin proba contrară. Sarcina probei contrare revine, însă, celui care contestă, și anume pârâtului, neputându-se impune reclamantei să facă dovada unui fapt negativ, și anume că bunul nu a ieșit din patrimoniul autorului său anterior preluării de către stat.
Dovada faptului negativ se realizează prin probarea faptului pozitiv contrar, și anume că imobilul a intrat în patrimoniul unei alte persoane, prin modurile prevăzute de lege. Or, în cauză nu au fost administrate astfel de dovezi, din care să rezulte înstrăinarea imobilului de către reclamantă, total sau parțial, anterior deposedării parțiale a acesteia de către stat.
Mai mult, potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 10/2001: „…în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar” or, reclamanta a fost menționată în HG nr. 556/1990, cu suprafața de 208 mp. și construcția de 90,24 mp.
Ca atare, reclamanta B. C. este îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru terenul în suprafața de 140 mp și pentru construcția de 90,24 mp., preluate de stat.
Cum potrivit adresei nr._/04.08.2010 emisă de Primăria Municipiului București –Direcția Generală de Dezvoltare Urbană, zona în care se află terenul în litigiu este sistematizată din punct de vedere urbanistic, fiind afectată de artera de circulație B. V., trotuar și spațiu verde, lucrările pentru care s-a dispus preluarea ocupând funcțional întregul teren ce face obiect al cererii de restituire, în cauză se reține incidența prevederilor înscrise în art. 1 alin. 2 și art.50 din Legea nr. 165/2013 reclamanta fiind îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile acestei legi, la calculul cărora urmează a fi avute în vedere și despăgubirile primite.
Curtea reține în acest sens că, potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013: „Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”, text de lege care consacră principiul aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, cum este și cazul în speță.
În consecință, pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 coroborat cu art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea constată ca fiind întemeiată această critică, urmând a dispune admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței civile recurate, în sensul admiterii acțiunii în parte și obligării pârâtului la a propune în favoarea reclamanților, pentru imobilul din București, .. 76, sector 2, compus din teren în suprafață de 140 mp și construcție în suprafață de 90,24 mp., măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, luându-se în calcul și despăgubirile primite.
În ceea ce privește critica vizând cererea de înaintare a dosarului către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, înființată potrivit Legii nr. 165/2013 ( ca urmare a desființării Comisiei Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor ), Curtea o apreciază ca nefondată.
Astfel, Curtea reține că potrivit art. 21 alin. 1-3, 5, 8 și 9 din Legea nr. 165/2013 aplicabil în cauză potrivit art. 4 din acest act normativ: „ În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege. Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7). În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.
Textul de lege sus-menționat nu distinge, în ceea ce privește atribuțiile prefectului în materie, după cum dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de autoritatea publică locală și care va fi înaintată de prefect, împreună cu avizul de legalitate, către Comisie, a fost emisă de autoritatea publică respectivă în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești sau fără intervenția instanței de judecată. Or, conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.
Cu alte cuvinte, contrar celor susținute de recurenți, nu prezintă relevanță, referitor la necesitatea sau nu a avizului de legalitate al prefectului, după cum notificarea finalizată cu o dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor, emisă de o autoritate publică locală, a format sau nu obiect al cenzurii instanței.
Indiferent de acest aspect, în cazul unor astfel de dispoziții, este obligatoriu controlul de legalitate exercitat de prefect, în urma căruia, după caz, se emite sau nu avizul de legalitate, iar în caz afirmativ, tot prefectul este cel care înaintează documentația necesară către Secretariatul Comisiei Naționale, iar nu, în mod direct, autoritatea publică locală emitentă a dispoziției. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot exista situații în care dispoziția emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest caz, în mod incontestabil, în atribuțiile prefectului intră posibilitatea de a ataca un act nelegal, ceea ce presupune implicit ca dispoziția respectivă să fie trimisă mai întâi acestei instituții, în vederea exercitării controlului de legalitate.
În consecință, aprecierea recurenților în sensul că, în speța de față, avizul de legalitate al prefectului este pur formal se plasează în afara dispozițiilor legale anterior citate.
Prin urmare, Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit către Comisia Centrală, astfel cum se solicită în recurs, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate.
Curtea reține în același sens că realizarea efectivă a dreptului recunoscut reclamanților nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal special anterior prezentat, în conformitate cu principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, care impune respectarea prescripțiilor procedurale ale legii speciale naționale în cazul fiecărei persoane îndrituite/obligate prin dispozițiile ei, în scopul realizării obiectivului propus față de toți destinatarii legii, indiferent de calitatea acestora.
În consecință, procedura instituită de Legea nr. 165/2013 nu poate fi eludată ci, constituie o etapă obligatorie pentru emiterea titlurilor de despăgubire potrivit opțiunilor beneficiarilor.
Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Or, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată tocmai în considerarea obligației Statului R. de a crea cadrul legal pentru realizarea drepturilor recurenților reclamanți, impusă ca urmare a declanșării mecanismului hotărârii pilot, în urma adoptării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii din 12 octombrie 2010 -cauza M. A. c. României, ea înscriindu-se în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Tot astfel, referitor la cererea având ca obiect acordarea de daune morale, Curtea reține că, la termenul de judecată din data de 21.11.2012, reclamanții au formulat concluzii pe fond, inclusiv în ceea ce privește cererea având ca obiect daune morale și că prin dispozitivul sentinței recurate, prima instanță a dispus respingerea în integralitate a cererii reclamanților, astfel cum a fost aceasta „precizată și completată” or, cererea completatoare formulată de reclamanți la data de 17.10.2012- fila 207 dosar fond a avut ca obiect și adăugarea acestui petit acțiunii introductive respectiv obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă de 5000Euro, ca urmare a refuzului de a soluționa notificarea.
Așadar, este neîndoielnic că prima instanță a soluționat prin sentința recurată și acest petit, apreciindu-l ca nefondat.
Curtea reține că în cadrul recursului, recurenții nu au înțeles să formuleze critici concrete în legătură cu soluția de respingere, ca neîntemeiată a acestei cereri, adoptată de prima instanță, aceștia solicitând exclusiv disjungerea acestui petit și trimiterea sa spre soluționare către Judecătoria Sectorului 6 București.
Procedând la analiza criticilor ce vizează acest petit și cu care a fost legal sesizată, în lipsa identificării unor motive de recurs de ordine publică care să poată fi invocate din oficiu, referitor la această soluție, Curtea le apreciază ca nefondate.
Astfel, referitor la solicitarea de disjungere a acestui petit, Curtea reține că potrivit art. 165 din Codul de procedură civilă: „ În orice stare a judecății se pot despărți pricinile întrunite, dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de a fi judecată”.
Or, în cauză, în prezenta cale de atac, în contextul în care instanța de fond a procedat la o soluționare pe fond a acestui petit, în mod evident nu pot fi apreciate ca îndeplinite cerințele impuse de această normă.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține că o atare solicitare este fundamentată de reclamanții recurenți pe excepția de necompetență materială a Tribunalului București de a soluționa acest petit, Curtea, reține că în raport de data sesizării instanței de fond - 23.03.2012- în cauză sunt incidente prevederile înscrise în art. 1591 alin. 2 din Codul de procedură civilă, modificat prin Legea nr. 202/2010 potrivit cu care: „Necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului”.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 304 pct. 3 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat acesta prin Legea nr. 202/2010: „modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”.
Or, în cauză, această excepție nu a fost invocată în condițiile stabilite de lege, adică cel mai târziu până la începerea dezbaterilor în primă instanță, ea fiind ridicată pentru prima dată în recurs, implicit, prin solicitarea trimiterii acestui petit, în urma disjungerii, spre soluționare instanței de drept comun -Judecătoria Sectorului 6 București.
Consecința acestei omisiuni a recurenților este decăderea acestora din dreptul de a invoca excepția necompetentei materiale a Tribunalul București, în soluționarea acestui petit, pe calea recursului, conform art. 108 alin. 3 din codul de procedură civilă raportat la art. 316 din Codul de procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, găsind nefondate aceste ultime critici, urmează a le respinge.
În conformitate cu prevederile art. 274 din Codul de procedură civilă, reținând culpa procesuală a intimatului pârât M. București, prin Primarul General, prin raportare la soluția ce urmează a fi adoptată în recurs, Curtea urmează a dispune obligarea acestuia la plata către recurenți a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, constând în onorariu de avocat achitat în recurs, conform chitanței nr. 723/29.05.2013 ( fila 18 dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – reclamanți B. C. și . SA, împotriva sentinței civile nr.2134/29.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL.
Modifică în tot sentința recurată în sensul că admite acțiunea în parte. Obligă pârâtul M. București, prin Primarul General, să propună în favoarea reclamanților pentru imobilul situat în București, .. 76,sector 2 - compus din teren de 140 mp și construcție în suprafață de 90,24 mp - măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, luându-se în calcul și despăgubirile bănești acordate și încasate.
Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind acordarea de daune morale și înaintarea dosarului administrativ.
Obligă intimatul pârât M. București, prin Primarul General, la plata către recurenți a cheltuielilor de judecată de 500 lei.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. M.-A. I. D.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./M.I.
2 ex./4.07.2013
TB-S.4 – E.R.
| ← Exequator. Recunoaștere înscris / hotărâre străină.... | Anulare act. Decizia nr. 244/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
