Pretenţii. Decizia nr. 894/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 894/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-05-2013 în dosarul nr. 20184/3/2012
Dosar nr._
(549/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.894
Ședința publică de la 20.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
M. P. - P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.2232 din 11.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. K..
Cauza are ca obiect – pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, lipsind recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata-reclamantă N. K..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și faptul că se solicită judecata în lipsă, conform dispozițiilor art.242 din codul de procedură civilă .
Reprezentantul Ministerului P. arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursurilor.
Reprezentantul Ministerului P. solicită admiterea recursurilor, modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii și a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic, ca neîntemeiat, având în vedere că măsura administrativă nu a fost dispusă după data de 6 martie 1945.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data 07.06.2012 sub nr._, reclamanta N. K. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se constate caracterul politic al deportării sale la muncă forțată în U.R.S.S., în perioada 15.01._50, obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri morale către reclamantă, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de aceasta în urma deportării.
Prin sentința civilă nr.2232/11.12.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat caracterul politic al măsurii privind deportarea acesteia la muncă forțată în U.R.S.S. și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit adreselor emise de M. Muncii, reclamanta N. E. a fost deportată în URSS în perioada 15.01._50.
Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2004 persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestor măsuri, text de lege în raport cu care tribunalul a reținut că măsura deportării reclamantei în URSS la munca de reconstrucție, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945, poate fi asimilată măsurilor administrative dispuse din motive politice.
Față de cele de mai sus, tribunalul a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării la muncă forțată în URSS a reclamantei N. K..
În ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă prin această măsură administrativă, întemeiată pe dispozițiile Legii speciale nr.221/2009, tribunalul a reținut că în urma admiteri excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.5 alin.1 lit. „a” Teza I din Legea 221/2009 prin decizia 1358/2010 a Curții Constituționale, nu există în prezent, în legea mai sus menționată, un text care să constituie temeiul de drept al cererii reclamantei.
S-a reținut că, prin decizia nr.1358/2010 din_ a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, iar conform Codului de procedură civilă, decizia Curții Constituționale este obligatorie pentru celelalte instanțe.
În consecință, instanța de fond a apreciat că cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata de daune morale nu poate fi primită.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București.
Prin motivele de recurs formulate de recurenți s-a susținut că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, instanța apreciind greșit că măsura deportării reclamantei în U.R.S.S. ar reprezenta o măsură administrativă cu caracter politic, care să intre sub incidența Legii speciale nr.221/2009.
S-a susținut că legea mai sus menționată are în vedere măsurile administrative cu caracter politic dispuse în perioada 6.03.1045 – 22.12.1989, adică în perioada regimului comunist, iar deportarea în forma arătată de reclamantă în acțiune nu a fost consecința unei atitudini ostile regimului comunist, cum în mod eronat a reținut instanța de fond, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr.221/2009, situație în care nu îi erau incidente dispozițiile acestei legi.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de criticile formulate de recurentă, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a susținut prin acțiune că a fost deportată în fosta URSS, în perioada ianuarie 1945 – decembrie 1950, la muncă de reconstrucție, măsură ce are, în opinia sa caracter politic, potrivit Legii nr. 221/2009, aceasta apreciind totodată, că este persoană îndreptățită la despăgubiri morale ca urmare a prejudiciului de natură morală încercat prin adoptarea măsurii deportării.
Astfel, instanța are a se raporta la situația de fapt susținută și corect reținută de reclamantă, analiza legalității și temeiniciei susținerii reclamantei în sensul caracterului politic al măsurii de deportare urmând a se face în raport de prevederile Legii nr.221/2009, temei juridic invocat de reclamantă prin cererea introductivă.
Curtea reține, însă, că măsura deportării în U.R.S.S. a cetățenilor români a fost luată și pusă în practică la începutul anului 1945, exclusiv, de către autoritățile sovietice de ocupație.
Prin urmare, aceasta nu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009, care delimitează expres perioada în cuprinsul căreia s-au aplicat sancțiunile cu caracter politic, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, perioadă în care măsura luată față de reclamantă nu se încadrează, atâta timp cât aceasta a fost deportată în URSS anterior datei de 6 martie 1945.
Din interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2), ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, coroborate cu prevederile art.2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea retine că pentru ca o măsură administrativă să intre sub incidența Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca aceasta să îndeplinească o dublă cerință: pe de o parte, să aibă caracter politic, în sensul de a constitui o manifestare, ca formă de opoziție față de regimul comunist totalitar, iar, pe de altă parte, măsura administrativă să fi fost dispusă de organele fostei miliții sau securități în cadrul perioadei de referință a legii.
Ca atare, nu prezintă relevanță faptul că măsura deportării s-a prelungit pe o perioadă ce depășește data de 6 martie 1945, în condițiile în care textele de lege mai sus invocate se referă la momentul dispunerii măsurii, și nu la durata acesteia.
Pe de altă parte, măsura administrativă luată față de reclamantă nu a fost dispusă de organele fostei miliții sau securității, ci de trupele de ocupație sovietice care se aflau pe teritoriul României, stat ostil U.R.S.S., aflat sub armistițiu din 12 septembrie 1944, și ale cărui guverne provizorii din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 aveau puteri limitate. În intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație aflate pe teritoriul țării au decis, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani (cu excepția femeilor însărcinate, bătrânilor și copiilor), cetățeni români, valizi de muncă, aflați pe teritoriul României, pentru a ajuta la reconstrucția republicii sovietice, cu titlu de despăgubire de război, prin prestații în muncă.
Autoritățile române au contribuit în mod efectiv doar la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. In rest, date fiind și competențele limitate ale autorităților române, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă și pusă în practică de către autoritățile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
Curtea apreciază, față de aspectele reținute mai sus, că în mod greșit s-a stabilit de către prima instanță că Legea nr. 221/2009 poate fi aplicată raportului juridic dedus judecății de recurentă și a constatat caracterul politic al măsurii deportării acesteia, deoarece această lege specială nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române.
În cazul în speță, reclamanta nu face parte din categoria persoanelor prevăzute de Legea nr.221/2009, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a solicita constatarea caracterului politic al măsurii la care a fost supusă.
Împrejurarea că reclamanta a fost deportată în fosta U.R.S.S. nu poate fi asimilată niciunei condamnări politice, astfel cum aceasta este definită în art.1 din lege și niciunei măsuri administrative cu caracter politic în condițiile art.3 din același ac normativ.
Așa fiind, în cauza de față, Curtea apreciază, așa cum s-a arătat mai sus, că recurenta nu poate beneficia de prevederile Legii nr.221/2009 pentru motivul că nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de acest act normativ, incidența respectivelor dispoziții neputând fi extinsă la cazuri neprevăzute de lege.
Curtea are în vedere un vechi principiu de drept potrivit căruia dacă legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, ceea ce, raportat la cazul în speță, pe lângă aspectele reținute mai sus referitoare la măsura în sine suportată de recurentă, trebuie avut în vedere și faptul Legea nr. 221/2009, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin OUG nr. 214/1999.
În același sens, Curtea are în vedere jurisprudența Curții Constituționale în această materie. Astfel, prin deciziile nr. 376 din 22 martie 2011 și nr. 402 din 24 martie 2011, s-a reținut, în esență, că prevederile criticate - art. 1 alin. (1), art. 3, art. 4 alin. (1) și (2) și art. 5 alin. (1) și (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora – fac parte din categoria actelor normative prin care s-a legiferat în domeniul măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora. S-a arătat că legiuitorul este liber să opteze, atât în privința măsurilor reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de acordare a acestora, în funcție de situația concretă a persoanelor îndreptățite de a beneficia de aceste despăgubiri, fără ca prin aceasta să se instituie un tratament juridic diferit pentru categoriile de cetățeni aflate în situații identice. De asemenea, s-a reținut că, criteriul temporal avut în vedere prin această lege reparatorie, pentru a se constata caracterul politic al condamnării ori al măsurii administrative asimilate acesteia, este departe de a fi unul aleatoriu sau arbitrar, deoarece momentul 6 martie 1945 marchează instaurarea dictaturii comuniste, iar 22 decembrie 1989 vizează sfârșitul acesteia în România. Prin urmare, perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este circumscrisă în totalitate perioadei dictaturii comuniste, astfel încât opțiunea legiuitorului de a edicta o lege reparatorie numai în privința persoanelor aflate în ipoteza art. 1 din lege este una justificată în mod obiectiv și rațional. Curtea a constatat că legiuitorul este îndreptățit ca, pentru situații deosebite, să aplice un tratament juridic diferit.
Totodată, prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Curtea a statuat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același sens, Curtea are în vedere și soluțiile pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în ultimă instanță și anume: decizia civilă nr.2551/05.04.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010, decizia civilă nr. 2922/02.05.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă în dosarul nr._/3/2010.
În același sens este și Decizia nr. 15/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie la data soluționării prezentului recurs, conform art. 3307 din Codul de procedură civilă, prin care, s-a statuat: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 1 alin. (3) din același act normativ și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, deportarea și prizonieratul în fosta U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945 nu reprezintă măsuri administrative cu caracter politic, în sensul Legii nr. 221/2009.”
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurentă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de formulate de recurentul M. P. – P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, precum și de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.2232 din 11.12.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă N. K..
Modifică în parte sentințe, în sensul că respinge acțiunea în totalitate, ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/29.05.2013
---------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – S.P.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1927/2013. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1712/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
