Pretenţii. Decizia nr. 290/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 290/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 40440/301/2010
Dosar nr._
(2210/2013)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.290
Ședința publică de la 24 februarie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - LUCREȚIA C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. L., împotriva deciziei civile nr.755 A din 09.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât A. D..
Cauza are ca obiect – pretenții.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 17 februarie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 24 februarie 2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 04.11.2010 sub nr._, reclamantul M. L. în contradictoriu cu pârâtul A. D. a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 30.000 Euro (echivalentul sumei de 129.000 lei) reprezentând împrumut nerestituit la termen, conform contractului de împrumut din 27.11.2009; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii a susținut că la data de 27.11.2009 a încheiat cu pârâtul un contract de împrumut pentru suma de 30.000 Euro pe care pârâtul urma să îi restituie cel mai târziu la data de 27.01.2010. Deși suma împrumutată a fost dată pârâtului în momentul încheierii contractului, iar termenul de restituire a expirat, acesta refuză nejustificat restituirea sumei împrumutate, fiind necesară intentarea acestei acțiuni.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 969 și art. 1576-1586 C.civ..
La data de 25.01.2012, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a recunoscut că la data amintită în înscrisul depus la dosar de către reclamant a convenit cu acesta să îl împrumute cu suma de 30.000 Euro. Pentru a primi această sumă cu titlu de împrumut, pârâtul susține că cerința reclamantului a fost aceea de a se încheia înscrisul depus la dosar, semnat și de martorul C.-M. G., urmând ca după aceea să primească suma convenită. În acest sens, reclamantul a redactat convenția într-un singur exemplar, pe care au semnat-o împreună cu martorul. Pentru că nu i-au fost predați în același moment banii, i-a spus reclamantului că va adăuga pe înscris formula bun și aprobat numai după ce i se vor preda banii. Reclamantul a luat singurul exemplar al actului semnat și a spus că se duce la mașină să aducă banii, însă, după câteva minute, a sunat și a comunicat că a intervenit o problemă urgentă și a trebuit să plece, dar și că vor lua legătura mai târziu. Ulterior nu i-a mai dat însă nici un ban, motiv pentru care apreciază acțiunea ca neîntemeiată și solicită respingerea acesteia, cu cheltuieli de judecată. .
În drept, a invocat disp. art. 115-118 C.pr.civ.
Prin sentința civilă nr. 7151/19.04.2012, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1576 C.civ., contractul de împrumut (de consumație) este un contract prin care o persoană – împrumutătorul – transmite în proprietatea unei alte persoane – împrumutat – o câtime de lucruri fungibile și consumptibile, cu obligația pentru împrumutat de a restitui la scadență o cantitate egală de lucruri de același gen și calitate.
Din definiția enunțată, rezultă că actul de împrumut este un contract real, dar și unilateral, care se naște numai după predarea materială a lucrurilor împrumutate și din care rezultă numai obligația restituirii în sarcina împrumutatului, în timp ce în sarcina împrumutătorului nu se naște nicio obligație. Prin urmare, este un contract, respectiv un act juridic bilateral, întrucât este rezultatul acordului de voință a două părți, și nu act unilateral, cum a susținut reclamantul, dar este un contract unilateral, pentru că în temeiul contractului de împrumut numai una din părți își asumă o obligație, respectiv împrumutatul își asumă obligația restituirii.
În ce privește dovada contractului de împrumut, instanța a reținut că aceasta este supusă regulilor generale ce se desprind din interpretarea art. 1191 C.civil., invocat chiar de către reclamant, și a art. 1180 C.civ.
Fiind un contract unilateral, în ipoteza în care înscrisul constatator a fost încheiat sub semnătură privată, acesta trebuie să îndeplinească cerințele impuse de art. 1180 C.civ., care dispune că „actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie scris, în întregul lui, de acela care l-a subscris, sau cel puțin acesta, înainte de a semna, să adauge la finele actului cuvintele bun și aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor și apoi să iscălească”.
Din aceste dispoziții legale, instanța a apreciat că înscrisul constatator al unui contract unilateral, cum este și cazul contractului de împrumut, trebuie să îndeplinească una din cele două cerințe alternative: ori înscrisul să fie scris în întregul său personal de către debitorul obligației de restituire, ori acesta să adauge mențiunea „bun și aprobat” sau orice altă formulă similară, însă întotdeauna să scrie personal în litere suma împrumutată, înainte de a semna.
Sancțiunea care intervine în lipsa îndeplinirii uneia dintre aceste cerințe este imposibilitatea probării existenței convenției, și nu nevalabilitatea acesteia, astfel cum a susținut pârâtul.
În cauză, actul sub semnătură privată din 27.11.2009 (fila 3 din dosar) nu îndeplinește niciuna dintre aceste cerințe, este tehnoredactat în sistem informatic și printat și este semnat de pârât fără a fi adăugată mențiunea „bun și aprobat” sau orice altă formulă similară și nu este scrisă de pârât suma împrumutată în litere, astfel că nu i se poate conferi valoarea probatorie pe care o invocă reclamantul, câtă vreme pârâtul a contestat conținutul acestui înscris în ce privește predarea sumei împrumutate.
În ce privește apărarea pârâtului conform căreia înscrisul nu îndeplinește nici cerința multiplului exemplar, impusă de art. 1179 C.civ., instanța a apreciat că este neîntemeiată, deoarece o astfel de cerință este impusă numai pentru convențiile sinalagmatice, iar contractul de împrumut este un contract unilateral.
De asemenea, instanța a apreciat că înscrisurile depuse la dosar de către pârât la termenul din 05.04.2012 nu au nicio legătură cu prezenta cauză, întrucât nu se referă la raportul juridic dedus judecății.
Prin urmare, față de considerentele de fapt și de drept arătate, având în vedere că reclamantul nu a dovedit prin actul sub semnătură privată depus la dosar existența convenției de împrumut și nici că a remis pârâtului suma de bani pe care o solicită de la acesta, reținând că în aceste condiții nu a fost dovedită existența obligației de restituire, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel a susținut că actul dedus judecății îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 948 cod civil; condiția multiplului exemplar se analizează de instanța de judecată doar în cazul în care una din părțile semnatare nu recunoaște și contestă întocmirea actului, ceea ce în cauza de față nu s-a întâmplat, pârâtul recunoscând prin întâmpinare existența și conținutul actului; în cauză nu se pune problema dovedirii actului, cât timp a fost recunoscut de parte; apelantul deține doar un început de dovadă scrisă și nicidecum un înscris ce are forța probantă a unui înscris autentic, fără a reține faptul că ea însăși a respins proba cu martori propusă de pârât.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, reiterând susținerile din întâmpinare și, în plus, faptul că la instanța de fond, apelantul a fost cel care s-a opus la administrarea probei testimoniale.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, sub același număr unic de dosar, iar prin decizia civilă nr. 755A/09.09.2013 s-a dispus respingerea apelului ca nefundat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că aspectele prezentate de apelant la punctele 1 și 2 din motivele de apel, privitoare la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 948 cod civil și cerința multiplului exemplar, nu au legătură cu cauza și nici cu motivele pentru care acțiunea acestuia a fost respinsă de prima instanță. Instanța de fond nu a negat existența consimțământului părților, întrucât acest aspect nu a fost ridicat în fața sa, iar cu privire la cerința multiplului exemplar a reținut că nu era necesară pentru că împrumutul este un contract unilateral.
Cu privire la natura juridică a înscrisului prezentat de apelantul reclamant, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a apreciat că are forța probantă a unui început de dovadă scrisă, ce poate fi completată cu martori și nu a unui act autentic, conform art. 1176 cod civil, deoarece pârâtul nu a recunoscut niciodată convenția de împrumut, menționând constant că nu a primit suma de bani împrumutată.
În ceea ce privește proba cu martori, instanța de control judiciar a constatat că la prima instanță pârâtul a solicitat încuviințarea probei testimoniale, dar apelantul reclamant s-a opus la încuviințarea acesteia, situație în care, în mod corect prima instanță a aplicat dispozițiile art. 1191 alin. 2 cod civil și a respins această probă ca inadmisibilă.
Și împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin motivele de recurs a susținut că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv convenția de împrumut încheiată între părți, ignorând practic faptul că intimatul pârât, prin întâmpinare, a recunoscut și și-a asumat conținutul acestui înscris și faptul că l-a semnat.
Potrivit art. 1176 cod civil, acest act recunoscut de pârât are puterea și forța probantă a unui înscris autentic, dovedea pe deplin convenția de împrumut a părților, iar intimatul pârât, dacă susținea că nu a primit banii, trebuia să probeze această susținere. Mai mult de atât, legiuitorul a înțeles prin art. 1174 cod civil să coreleze art. 1173 cod civil privind forța probantă a actului autentic cu art. 176, care reglementează actul sub semnătură privată, în sensul că „actul autentic sau cel sub semnătură privată are tot efectul între părți despre drepturile și obligațiile ce constată, precum și despre aceea ce este menționat în act”.
În continuare, recurentul a susținut că instanța de apel și-a însușit în mod greșit argumentația instanței de fond, reținând că proba testimonială a fost respinsă pentru că reclamantul s-a opus, deși, din încheierea de ședință prin care a fost soluționată cererea de probe, rezultă că aceasta a fost respinsă, fiind apreciată de instanță ca inadmisibilă și nu pentru că el s-a opus. Ori, respingând această probă ca inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 1191 cod civil, înseamnă că instanța de fond a apreciat că actul încheiat între părți are forța unui act autentic.
În finalul motivelor de recurs s-a arătat că instanțele din România trebuie să aibă rol activ în soluționarea unei cauze, sens în care, dacă instanța de fond ar fi considerat proba cu martori admisibilă ar fi trebuit să o admită, indiferent de susținerile părților.
Intimatul pârât a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată, susținând, în esență că nu a recunoscut niciodată convenția de împrumut, susținând încă de la fond că nu a primit suma împrumutată, iar reaua credință a recurentului este evidentă și rezultă din faptul că la fond s-a opus la încuviințarea probei cu martori.
Analizând decizia instanței de apel, în raport de dispozițiile legale aplicabile în cauză și de criticile de nelegalitate formulate de recurent, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, recurentul reclamant a solicitat obligarea intimatului pârât la plata sumei de 30 000 Euro, reprezentând împrumut acordat prin contractul încheiat între părți la data de 27.11.2009 și nerestituit la scadență.
În dovedirea convenției de împrumut invocată în acțiune, recurentul reclamant a depus la dosar un înscris sub semnătură privată, încheiat între părți la data de 27.11.2009, în care se consemna faptul că reclamantul a dat pârâtului suma de_ Euro, echivalentul sumei de_ lei, fără dobândă și cu obligația pentru pârât de a restitui suma împrumutată la data de 27.01.2010.
Fiind vorba de un înscris sub semnătură privată prin care o parte se obliga să plătească celeilalte părți o sumă de bani, în mod corect instanțele anterioare au apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1180 cod civil potrivit cărora, un astfel de act, prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani, trebuie să fie scris în totalitate de cel ce se obligă, sau, dacă nu este scris în totalitate, partea ce se obligă să adauge la finele actului mențiunea bun și aprobat și să arate în litere suma, iar apoi să semneze.
Sancțiunea nerespectării condiției privind scrierea actului sau a mențiunii „bun si aprobat” este aceeași ca și in cazul lipsei formalității multiplului exemplar, în cazul contractelor sinalagmatice, adică înscrisul respectiv nu este valabil ca înscris sub semnătură privată, fără însă a fi afectată valabilitatea obligației unilaterale, deci actul juridic va putea fi dovedit prin alte mijloace de proba.
Criticând decizia instanței de apel, din punct de vedere al dispozițiilor art. 304 pct. 8 cod procedură civilă, recurentul a susținut că înscrisul a fost interpretat greșit ca reprezentând un început de dovadă scrisă, prin raportare la dispozițiile art. 1180 cod civil, ignorându-se faptul că, fiind recunoscut de intimatul pârât acesta avea forța probantă a unui act autentic.
Critica este nefondată, actele procesuale efectuate de intimatul pârât în cauză, în toate fazele procesuale, dovedind contrariul celor susținute de recurent. Prin întâmpinările depuse de intimatul pârât în fond, apel și recurs intimatul pârât a contestat conținutul actului, negând constant faptul că ar fi primit suma împrumutată, astfel cu era consemnat în înscris, situație în care nu erau incidente în cauză dispozițiile legale invocate de recurent ce reglementează natura și forța probantă a actelor sub semnătură privată recunoscute de părți.
Asimilarea înscrisului sub semnătură privată cu înscrisul autentic s-ar fi explicat prin faptul că, de vreme ce realitatea conținutului înscrisului este recunoscută de singura parte îndreptățită să o conteste, puterea doveditoare a înscrisului respectiv echivalează în practică cu cea a unui înscris autentic, ceea ce în cauză nu se regăsește.
Nefondată este și critica prin care se susține că instanța de apel a greșit atunci când și-a însușit argumentația instanței de fond, reținând că proba testimonială a fost respinsă pentru că reclamantul s-a opus, deși, din încheierea de ședință prin care a fost soluționată cererea de probe, rezultă că aceasta probă a fost respinsă, fiind apreciată de instanță ca inadmisibilă față de dispozițiile art. 1191 cod civil.
Din încheierea de ședință pronunțată de instanța de fond la data de 23.02.2012 (fila 34 din dosar), rezultă că proba testimonială a fost solicitată de intimatul pârât, recurentul reclamant s-a opus la încuviințarea acestei probe susținând că s-ar contraveni dispozițiilor art. 1191 cod civil și art. 1176 cod civil, iar instanța de judecată a respins proba solicitată de pârât ca inadmisibilă, față de dispozițiile art. 1191 cod civil și având în vedere opunerea reclamantului la administrarea unei astfel de probe, cum în mod corect a reținut și instanța de apel.
Măsura este legală, fiind dispusă de instanță în conformitate cu dispozițiile art. 1191 alin. 3 cod civil, potrivit cărora, în cazul actelor al căror obiect depășește valoarea de 250 lei, se pot administra dovezi cu martori în contra sau peste ceea ce cuprinde înscrisul, numai dacă există acordul tuturor părților în acest sens.
Textul are în vedere atât actele autentice, cât și actele sub semnătură privată, motiv pentru care, critica prin care recurentul susține că respingând această probă ca inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 1191 cod civil, înseamnă că instanța de fond a apreciat că actul încheiat între părți are forța unui act autentic este nefondată.
Instanța a reținut corect că sarcina probațiunii acțiunii revenea reclamantului, conform dispozițiilor art.1169 cod civil, cel ce face o propunere în fața instanței de judecată fiind obligat să o și dovedească.
Pe de altă parte, prin întâmpinare pârâtul a invocat în apărare faptul că nu a primit banii consemnați în act, iar un fapt negativ nu poate fi dovedit decât prin probarea de partea adversă a situației pozitive opusă acesteia. Reclamantul nu a administrat alte probe în dovedirea predării sumei de bani către pârât, situație în care, reținând și împrejurarea că actul sub semnătură privată nu îndeplinește condițiile impuse de art. 1180 cod civil, instanța a respins acțiunea.
Lipsa de rol activ a instanței de fond, invocată de recurent în finalul motivelor de recurs, nu a fost invocată în apel, situație în care nu poate fi analizată de instanța de control judiciar, omisso medio direct în recurs.
În consecință, apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant M. L., împotriva deciziei civile nr.755 A din 09.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât A. D..
Obligă recurentul la 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 24.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B. I. B.
GREFIER
LUCREȚIA C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/26.02.2014
---------------------------------------------
T.B– Secția a III-a – A.C.T.
- M.P.
Jud.Sector 3 – G.D.
| ← Reintegrare spaţiu locativ. Decizia nr. 637/2014. Curtea de... | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 135/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
