Pretenţii. Decizia nr. 417/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 417/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-02-2014 în dosarul nr. 22806/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 417 R
Ședința publică de la 26.02.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: ANTONELA CĂTĂLINA BRĂTUIANU
JUDECĂTOR - M. STELUȚA C.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER: - F. J.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți D. M. M. și G. M., împotriva Sentinței civile nr. 1530/12.09.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, pretenții – despăgubiri Legea nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant D. M. M. personal, lipsă fiind recurentul-reclamant G. M. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurenta-reclamantă M. I. prin apărător, solicită ca instanța recurentul-reclamant D. M. M. personal declară că nu mai are cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant D. M. M. personal, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Ca temei de drept, invocă dispozițiile art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 19.06.2012, pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanții D. M. M. și G. M., au solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 900.000 lei, reprezentând daune morale datorate de parat in temeiul Legii 221/2009 astfel cum a fost modificata prin abrogare coroborata cu Constituția României si Convenția Europeana a Drepturilor Omului, pentru suferințele autorilor lor D. N. P. (bunicul reclamantului D. M.) si G. C. G. (bunicul reclamantului G. M.) ca urmare a detenției politice indurate de aceștia, cât si a neîndeplinirii de către parat a obligațiilor de nediscriminare si de asigurare a unui proces echitabil prin menținerea unui cadru legislativ coerent in materia acordării unor compensații pentru suferințele celor condamnați pe criterii politice.
Un alt motiv al cererii de chemare în judecata a fost menționat ca fiind neîndeplinirea de către pârât a obligației de înlocuire a textului de lege din Legea nr. 221/2009 declarat neconstituțional in termenul legal de 45 de zile, coroborat cu obligația paratului de nediscriminare față de acele persoane față de care au fost achitate despăgubiri până la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate a art. 5 din lege.
La data de 12.03.2013, reclamanții au precizat și completat cererea de chemare în judecată, detaliind atât motivele cat si temeiul de drept.
Reclamanții au solicitat obligarea paratului la plata sumei de 900.000 lei cu titlu de daune morale datorate de parat ca urmare a nerespectării Convenției Europene a Drepturilor Omului si a Constituției României referitor la obligația pozitiva a acestuia de nediscriminare si de asigurare a unui proces echitabil prin menținerea unui cadru legislativ coerent in materia acordării unor compensații pentru suferințele celor condamnați pe criterii politice si doar în subsidiar, ca urmare a suferințelor, directe ori indirecte, indurate atât in cadrul procedurilor judiciare si administrative in urma cărora bunicii lor au fost arestați cat si ca urmare a urmăririi de care au „beneficiat” din partea autorităților represive ale securității statului in calitatea acesteia de politie politica.
O alta motivare a cererii precizatoare a fost menționată ca fiind neîndeplinirea de către parat, a obligației (pozitive) de înlocuire a textului de lege din Legea 221/2009 declarat neconstituțional in termenul legal de 45 de zile (suprimarea unui proces echitabil) obligație de înlocuire a cărei nerespectare a condus la discriminarea reclamanților fata de acele persoane care au fost echitate pana la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate a art. 5 din lege.
S-a solicitat a se observa ca la data de 14.06.2009 a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 prin care S. R. își asuma responsabilitatea regimului totalitar comunist si a represiunii făcute de acesta inclusiv prin intermediul serviciilor de securitate ca politie politica si, pe cale de consecința, deschide calea unei reparațiunii sub forma atât a recunoașterii caracterului politic al unor condamnări si decizii administrative cat si sub forma unor despăgubiri bănești pentru suferințele trăite de cei supuși condamnărilor sau masurilor administrative, dar si de urmașii acestora, copii sau nepoți.
In termenul de 3 ani prevăzut de Legea 221/2009, reclamanții au introdus cererea de chemare in judecata ce face obiectul prezentului dosar prin care solicită despăgubiri bănești, întemeiata tocmai pe Legea 221/2009 asumata de S. R..
La data de 15.11.2010 S. R., prin autoritatea sa constituanta, respectiv Curtea Constituționala, a publicat in Monitorul Oficial Deciziile Curții Constituționale nr.1354/20.10.2010 si 1358/21.10.2010, prin care sunt declarate neconstituționale mai multe articole printre care si art. 5 al. l lit. „a”, articol ce dădea forma acțiunii noastre.
În situațiile de acest gen, in care un text de lege este declarat neconstituțional legea suprema a României, Constituția, prin art. 147 alin. l, permite Parlamentului (o alta instituție a aceluiași Stat R.) sa pună in acord cu Constituția articolele declarate neconstituționale.
In măsura în care într-un termen de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a deciziilor de neconstituționalitate, Parlamentul nu înlocuiește textele declarate neconstituționale, operează un așa numit vid legislativ ce este imputabil Statului R., având in vedere ca instituția abilitata de acesta sa împiedice existenta vidului legislativ, respectiv Parlamentul, nu si-a îndeplinit obligația constituționala pozitiva de a nu îi discrimina si de a le asigura dreptul la un proces echitabil prin menținerea/asigurarea unui cadrul legislativ coerent, fata de celelalte persoane care au apucat fie sa se judece înaintea declarării ca neconstituționala, fie sa si încaseze despăgubirile morale in baza aceleiași legi nr. 221/2009.
Obligația Statului R. de a nu îi discrimina si de a le asigura dreptul la un proces echitabil (prin menținerea/asigurarea unui cadrul legislativ coerent si nediscriminatoriu) rezulta din art. 15 al. l, art. 16 al. l, art. 20 si din art. 21 din legea fundamentala a României, Constituția, din Legea 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului, toate acestea coroborate cu art. l, respectiv obligația Statului R. de a ne recunoaște drepturile definite in convenție, cu art. 6 al. l, respectiv dreptul la un proces echitabil si cu art. 14 teza finala din Convenție, respectiv dreptul de a nu fi discriminați in nici o situație.
Reclamanții au invocat încălcarea art. 6 din Convenție referitor la dreptul la un proces echitabil transpus prin încălcarea principiului egalității pârtilor ., respectiv principiul egalității armelor.
In virtutea principiilor mai sus enunțate, au solicitat a se avea în vedere faptul ca paratul nu are dreptul sa intervină . pendinte creându-și o situație mai favorabila decât aceea existenta in momentul edictării legii, intervenție in urma căreia sa fie influențat deznodământul judiciar al unui proces.
Astfel cum a motivat instanța Curții de Apel București, . in recurs, "garanția egalității armelor (...) semnifica tratarea egala a pârtilor pe toata desfășurarea procedurii in fata unui tribunal independent, instituții de lege, in sensul menținerii unui just echilibru intre interesele pârtilor".Tot asemenea, aceeași instanța afirma faptul ca „intervenția inopinata a legiuitorului creează un obstacol in dreptul de acces efectiv la o instanța pentru una din părțile in litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept". Practic, ne aflam exact in situația expusa anterior, in sensul ca procesul pornit nu (mai) poate fi soluționat in substanța acestuia tocmai datorita intervenției Statului R., ce are tocmai calitatea de parat, intervenție ce a pulverizat temeiul de drept pe care se bazau.
In acest caz intervenția Statului este decisiva in respingerea acțiunii reclamanților, iar rezultatul respingerii acțiunii ar fi rezultatul exclusiv al intervenției paratului.
Un alt articol încălcat in mod vădit de către parat este acela referitor la nediscriminarea in raport cu alți reclamanți in dosare identice, reclamanți ce deja au obținut daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009, dreptul la nediscriminare fiindu-le garantat tot de către S. R. atât prin Constituția României cat si prin (ratificarea) Convenția Europeana.
S-a solicitat a se observa ca decizia de neconstituționalitate reprezintă o forma grava de încălcare a principiului egalitarii in fata legii, întrucât Curtea Constituționala nu este altceva decât un organ al paratului (S. R.).
Instituirea unui tratament distinct intre persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, in funcție de momentul in care instanța de judecata a pronunțat hotărârea definitiva nu are o justificare obiectiva si raționala", afirma aceiași decizie a Curții de Apel București.
Mai mult chiar, însăși Curtea Constituționala denunța premisele unei discriminări intre persoane constatând in motivarea Deciziei 1354/2010, in aceea ca, prin limitarea despăgubirilor, impusa prin O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări care, deși se regăsesc in situării obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit
Având in vedere aceasta motivare a însăși Curții Constituționale, reclamanții au considerat ca suprimarea art. 5 alin. l din Legea nr. 221/2009, coroborata cu refuzul nejustificat al legiuitorului de a înlocui acest text de lege, reprezintă o forma grava de intervenție a paratului si constituie o grava discriminare a reclamanților, inclusiv prin încălcarea principiului previzibilității.
S-a arătat faptul ca bunicii reclamanților au făcut închisoare pe Canalul D.-Marea Neagra, pentru un delict de uneltire contra ordinii sociale si pentru vina de "a nu fi cultivat floarea soarelui pe o suprafață de 0,25 ha, nu a dezmiriștit suprafața de 3.50 ha, a refuzat sa facă transporturile cu care fusese programat de Comitetul Provizoriu local si nu a predat cota de lapte cu care fusese programat pe anul 1950".
Existenta Legii 221/2009 la data introducerii acțiunii si claritatea art. 5 al. 1 in care se încadrau fără sa mai aibă nevoie de o hotărâre judecătoreasca de constatare, îi face sa susțină si faptul ca aveau o speranța legitima de a obține o anume despăgubire (indiferent de câtimea acesteia), cu atât mai mult cu cat era conturata si o practica judiciara previzibila (mutatis mutandis de la art. 504 C.Pr.P.. coroborata cu cauza B. C. România ori cu cauza D. c. România soluționate de Curtea Europeana in spiritul celor susținute).
Aplicarea unei dispoziții (deciziile Curții Constituționale), ce are putere de lege, asupra unei legi ce a produs efecte juridice pentru o parte din beneficiarii acesteia, pentru a lipsi legea respectiva de fundamental principal, nu poate fi admisa întrucât ar însemna o aplicare retroactiva, aspect interzis expres in Constituția României.
Faptul ca se încalcă în mod flagrant de către Curtea Constituționala Convenția Europeana si, implicit, art. 20 din Constituție, nu ar trebui sa conducă acest proces la o soluție contrara legii, întrucât instanța are dreptul și obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenta fata de orice alta prevedere contrara in legislația naționala, fără sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO pronunțata in cauza D. P. c. România).
Astfel cum subliniază si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătorii trebuie nu numai sa îndeplinească criterii obiective de imparțialitate, ci sa fie si percepuți ca fiind imparțiali; miza este încrederea pe care instanțele trebuie sa o inspire justițiabililor dintr-o societate democratica.
În drept, s-au invocat art.132 C.Pr.Civ., Constituția României si Convenția Europeana a Drepturilor Omului si, in subsidiar, Legea 221/2009.
Prinsentința civilă nr.1530 din 12.09.2013 Tribunalul București Secția a V-a Civilăs-a respins ca nefondată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat ca reclamanții sunt moștenitorii defunctului P. D., așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr.41/03.05.2001 emis de BNP M. M. și M. Ș. S., Certificatul de moștenitor nr.4/10.05.2004 emis de BNP G. G. și defunctului G. G., așa cum rezultă din Certificatul de moștenitor nr.2176/04.11.1993 emis de notariatul de Stat Dâmbovița, Certificatul de moștenitor nr. 2176/04.11.1993 emis de BNP M. E..
Defuncții a fost condamnați pentru săvârșirea faptelor prevăzute de Decr.nr.183/1949, fiind arestați preventiv,fiind considerați chiaburi.
Având în vedere prevederile legale sus enunțate, Tribunalul a constatat că domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 este reprezentat exclusiv de măsurile cu caracter politic (condamnări sau măsuri administrative) luate de autoritățile comuniste în perioada 6.03._89.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la despăgubiri:
Cu toate acestea, tribunalul a reținut că,prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
S-a reținut ca în baza art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept iar efectul suspendării constă în suprimarea temporară a acțiunii normei juridice, tribunalul nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește susținerea reclamanților din cuprinsul cererii precizatoare, în sensul aplicării cu prioritate art.5 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, a Rezolutiei nr.1096 din 1996 a Consiliului Europei, tribunalul a reținut că legiuitorul roman a acordat o atentie deosebita reglementarilor referitoare la reparatiile pentru suferintele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale, rezoluțiile Adunării Parlamentare ale Consiliului Europei conțin doar recomandări, fără valoarea legislativă.
In acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la actiuni de împotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania li s-a recunoscut calitatea de luptator în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista putand fi folosita ca proba in fata institutiilor abilitate, in ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savarsire a atras masura confiscarii bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordarii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atat din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizatie lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atat in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport in comun apartinand societatilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati in timpul detentiei, internati abuziv in spitale de psihiatrie, deportati, prizonieri sau carora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa intoarcerea din stramutare, din deportare, din prizonierat sau dupa încetarea masurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recasatorit; restituirea bunurilor sau despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, in conditiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin însesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decat o obligatie "morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor .
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantii sa-si întemeieze pretenția, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, va respinge acțiunea ca nefondata.
Împotriva sentinței tribunalului, în termen legalau declarat recurs reclamanții D. M. M. și G. M., solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru nepronunțarea instanței pe cererea cu care a fost investită.
În motivarea recursului în cadrul căruia au fost reluate argumente ale cererii de chemare în judecată, s-au arătat în esență, următoarele:
Cererea de chemare în judecata precizată la data de 12.03.2013, s-a întemeiat și motivat nu pe obligarea paratului S. R. de a edicta o lege prin care sa fie acordate compensări morale pentru umilințele pe care autorii reclamanților le-au indurat, ci pe conduita acestui parat provenita din inconsecventa si din încălcarea obligațiilor legale pe care deja si le asumase prin Legea 221/2009.
Prin cererea precizatoare s-a solicitat obligarea paratului la plata sumei de 900.000 lei cu titlu de daune morale datorate, ca urmare a nerespectării Convenției Europene a Drepturilor Omului si a Constituției României, în privința obligației pozitive a acestuia de nediscriminare si de asigurare a unui proces echitabil, prin menținerea unui cadru legislativ coerent in materia acordării unor compensații pentru suferințele celor condamnați pe criterii politice si doar in subsidiar, ca urmare a suferințelor, directe ori indirecte, indurate atât in cadrul procedurilor judiciare si administrative in urma cărora autorii reclamanților au fost arestați cat si ca urmare a represiunii din partea organelor de autoritate ale securității statului, in calitatea acesteia de politie politica.
O alta motivare cuprinsa în cererea precizatoare este data de neîndeplinirea de către parat a obligației (pozitive) de înlocuire a textului de lege din Legea 221/2009 declarat neconstituțional în termenul legal de 45 de zile (suprimarea unui proces echitabil), obligație de înlocuire a cărei nerespectare a condus la discriminarea reclamanților față de acele persoane cărora le-au fost achitate despăgubiri pana la pronunțarea deciziei de neconstituționalitate a art. 5 din lege, cat si ulterior. În acest sens, au fost depuse la dosar hotărâri judecătorești irevocabile.
Instanța de fond nu a motivat în niciun fel atitudinea Statului R., încălcând art. 6 din Convenție referitor la dreptul la un proces echitabil, principiului egalității părților într-un proces civil, respectiv principiul egalității armelor.
In drept, s-au invocat dispozițiile art. 112-114, 242 al. 2, art. 299-316 C.Pr.Civ., Constituția României si Convenția Europeana a Drepturilor Omului si, în subsidiar, Legea 221/2009.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că se impune respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Se susține în recurs, că instanța de fond nu a analizat susținerile reclamanților din cererea precizatoare.
Motivul este prevăzut de art. 304 pct.7 Cod procedură civilă, potrivit cărora o hotărâre judecătorească poate fi recurată, atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Curtea pornește de la faptul că învestirea instanței de fond s-a realizat cu acțiunea în despăgubiri morale, derivând din situația de fapt a condamnării politice a autorilor reclamanților, în perioada de referință a Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Anterior introducerii cererii de chemare în judecată, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009 referitoare la prejudiciul moral suferit prin condamnare, nu mai erau în vigoare, fiind declarate neconstituționale, prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 716 din 15.11.2010.
Considerându-se persoane îndreptățite la solicitarea unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit prin condamnarea autorilor lor, reclamanții au dezvoltat două categorii de argumente.
Pe de o parte, s-au referit la discriminarea lor față de acele persoane cărora le-au fost achitate despăgubiri până la pronunțarea deciziilor de neconstituționalitate a art. 5 din lege, pe de altă parte, la neîndeplinirea de către pârât prin organul legislativ, a obligației pozitive de înlocuire a textului declarat neconstituțional din Legea 221/2009.
Curtea apreciază că aceste argumente privesc considerente de aplicabilitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar instanța de fond a răspuns indirect acestora în cuprinsul sentinței atacate, prin referirile la legiferările statului român în planul reabilitării persoanelor condamnate din motive de ordin politic.
Ceea ce reclamanții au susținut în precizarea cererii introductive de instanță, are drept efect convergent, aplicarea în raportul juridic dedus judecății a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum se deduce și din invocarea subsidiară a dispozițiilor legii speciale de reparație.
Astfel, răspunzând punctual argumentelor recurenților-reclamanți, prin complinirea considerentelor primei instanțe, Curtea reține următoarele:
Modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cauzelor aflate în curs de soluționare la data publicării acesteia, a reprezentat un izvor de practică neunitară. Una dintre opinii a fost în sensul aplicării acestei decizii la cauzele pendinte cu consecința lipsirii de temei juridic a cererii. Cea de-a doua opinie a fost în sensul că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzelor civile pendinte, întrucât ar contraveni principiului neretroactivității legii noi și în egală măsură drepturilor consacrate de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, articolul 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei de recurs în interesul legii nr. 12 la data de 19.09.2011, această divergență de practică judiciară a fost însă înlăturată.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial”.
Decizia de recurs în interesul legii a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 07.11.2011, fiind obligatorie pentru instanțe de la data publicării ei, conform dispozitiilor art. 3307 alin. 4 C.pr.civ.
Interpretarea instanței supreme a fost confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, din cauza Nastaca D. și alții împotriva României (cererea nr._/11).
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție, Curtea a reținut de la bun început că în cauză este vorba despre rezultatul unui control a posteriori de constituționalitate asupra unei legi, realizat de un organ judiciar independent, și anume Curtea Constituțională, iar nu despre rezultatul unei intervenții a legiuitorului, prin care dispoziția care a constituit temeiul juridic pentru acțiunea reclamantei a fost modificată.
Prin urmare, Curtea a considerat că principiile consacrate în jurisprudența sa, în situațiile referitoare la intervenția legiuitorului în administrarea justiției, menită să influențeze stabilirea judiciară a cauzelor aflate pe rol (Rafinăriile grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, 9 decembrie 1994, par. 49; N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Marii Britanii, 23 octombrie 1997, par. 112; Zielinski, Pradal și Gonzalez și alții c. Franței [MC], par. 57; mutatis mutandis, Aubert și alții c. Franței, 9 ianuarie 2007, par. 84, și Ducret c. Franței, 12 iunie 2007, par. 35-41), nu sunt aplicabile în speță, contrar opiniei reclamanților.
Curtea a remarcat faptul că eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Curtea nu a putut reține vreun indiciu de arbitrariu în aplicarea de către instanțele judecătorești naționale, într-un dosar aflat pe rolul lor și nesoluționat definitiv, a legislației relevante, în forma în care se afla la data pronunțării hotărârii.
Dacă reclamanții percep ca o nedreptate faptul că instanțele de judecată au dat curs deciziilor menționate ale Curții Constituționale, o astfel de nedreptate este inerentă oricărei schimbări în soluția juridică ce ar apărea, ca urmare a exercitării unui mecanism de control normal într-un stat democratic. Curtea a reamintit, de asemenea, în acest sens, faptul că și cerințele securității juridice și protecției încrederii legitime a justițiabililor nu consacră un drept legitim la o jurisprudență constantă (Unédic c. Franței, par. 71).
Aplicarea în speță a soluției reținute în decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 nu a pus la îndoială drepturile care au fost dobândite cu caracter definitiv de către reclamanți (Unédic c. Franței, par. 75 in fine). Mai mult, noua situație juridică ce rezultă din decizia Curții Constituționale din 21 octombrie 2010 a fost perfect cunoscută de reclamanți și în întregime previzibilă, atunci când instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la cererea lor în despăgubiri.
În ceea ce privește lipsa de reacție a Parlamentului național, în sensul revizuirii dispoziției în cauză, invocată de către reclamanți, Curtea a considerat că nici art. 6 par. 1, nici vreo altă dispoziție a Convenției, nu pot fi interpretate ca impunând statelor contractante o obligație generală de a sprijini parlamentele naționale să revizuiască o lege sau o prevedere legală declarată neconstituțională printr-un mecanism de control firesc într-un stat democratic.
Așadar, Curtea a considerat că reclamanții nu au suferit vreo ingerință în ce privește drepturile garantate de art. 6, acest capăt de cerere fiind în mod vădit nefondat, motiv pentru care a fost respins, în temeiul art. 35 par. 3 lit. a) și par. 4 din Convenție.
Asupra art. 6 par. 1 din Convenție combinat cu art. 14 din Convenție, Curtea a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, par. 58).
Curtea a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constata neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților, nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010, par. 38).
Aplicând la speță dezlegările date prin decizia de recurs în interesul legii nr. 12/2001 și statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza Nastaca D. și alții împotriva României, instanța de recurs constată că cererea reclamanților a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010 (15.11.2010), iar pe de altă parte, că la data introducerii cererii de chemare în judecată precizată, fusese publicată și decizia dată în recurs în interesul legii nr. 12/2011, menționată mai sus, obligatorie pentru instanțele de fond și recurs la momentul soluționării prezentei cauze.
Față de aceaste considerente, cererea reclamanților privind acordarea daunelor morale și în temeiul acestui act normativ, este lipsită de temei legal, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță.
Ca atare, Curtea va aprecia sentința recurată ca fiind legală și temeinică, neafectată de vreunul dintre motivele de casare sau modificare, astfel că în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenții-reclamanți D. M. M. și G. M., împotriva Sentinței civile nr. 1530/12.09.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 26 februarie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B. M. Steluța C. F. P.
GREFIER
F. J.
RED.ACB
Tehnored. MȘ/ ACB/ 2 ex.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 545/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
