Pretenţii. Decizia nr. 1446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1446/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-10-2014 în dosarul nr. 1709/302/2013

Dosar nr._

(1633/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1446

Ședința publică de la 9.10.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă V. M. N., împotriva deciziei civile nr. 695 A din 28.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că recurenta reclamantă a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.

CURTEA

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.9626/_, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr._, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul V. M. N., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de majorare a onorariului formulată de expert contabil judiciar D. E. B., stabilind onorariu definitiv suma de 2.670 lei, în sarcina reclamantei (1.870 lei diferență de plată).

La pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a avut în vedere cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 29.01.2013, sub nr._, prin care reclamanta Veșnag M. N. a chemat în judecată pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței că prin hotărârea ce vă pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 46.462 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării unei părți de 100.000 de acțiuni FP din creanța garantata asupra statului în cuantum de 549.049 lei conferita de Titlul de despăgubire Nr. 2242/06.06.2008 - Titlu de conversie nr. 474/04.07.2008 emise de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului la plata sumei de 449.049 lei, reprezentând restul echivalentului creanței garantate asupra statului conferita de Titlul de despăgubire Nr. 2242/06.06.2008 — Titlu de conversie nr. 474/04.07.2008 emise de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor sub condiția suspensiva că reclamanta să restituie pârâtului cantitatea de 449.048 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea; în subsidiar, obligarea pârâtei la o sumă de bani reprezentând echivalentul diferenței dintre cotația la bursă a cantității de 449.049 de acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și creanța garantată asupra statului în cuantum 449.049 lei conferita de Titlul de despăgubire Nr. 2242/06.06.2008 - Titlu de conversie nr. 474/04.07.2008 emise de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea pârâtului statul român la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 549.049 Iei, începând cu data de 06.06.2008 și până la momentul plații efective a sumei mai sus arătată; obligarea pârâtei la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce vă soluționa prezenta cauza.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 6,13 și 14 din Convenția CEDO, disp. fart. 1 din Primul protocol adițional la Convenția CEDO, disp. art. 11, [16 alin.(l), 20, 21 și 44 din Constitutie, disp. art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 și 1101 din vechiul Cod Civil, disp. art. 2, 5 și 9 pct.(4) din L.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, disp. art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492,1516, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din Noul Cod Civil, Titlul VII din L.247/2005, L.24/2000, disp. art. 112 Cod proc civ, precum și textele Consiliului Europei.

Instanța de fond a avut în vedere că intimatul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepția inadmisibilității cererii, iar pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Instanța de fond a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și expertiză.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Legea nr. 10/2001 încorporează o valoare socială deosebită, și anume îndreptarea unui rău istoric produs de regimul politic totalitar comunist, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, prin încercarea sistematică de lichidare a proprietății private.

În baza actului normativ indicat s-a procedat la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv (regula) sau prin echivalent (excepția).

Deși principial soluția legislativă este în acord cu valoarea socială promovată, punerea efectivă în aplicare a legii a fost și este nesatisfăcătoare, în principal datorită lipsei resurselor financiare ale statului pentru plata despăgubirilor.

În acest context, a fost înființat Fondul Proprietatea, organism financiar prin intermediul căruia urmau să fie despăgubiți (o parte din) persoanele îndreptățite. Fondul Proprietatea a fost conceput ca o societate pe acțiuni a cărei active erau reprezentate de acțiunile ce urmau să fie transferate din proprietatea statului român, cu titlu gratuit, în patrimoniul societății nou formate. Acțiunile Fondului Proprietatea urmau să fie apoi transferate în patrimoniul persoanelor îndreptățite să primească despăgubiri în baza Legii 10/2001, după o anumită procedură. În baza acestui mecanism creanța deținută de persoanele îndreptățite se considera a fi stinsă din punct de vedere juridic.

Răspunderea delictuală reprezintă în sistemul Codului civil de la 1864 un izvor de obligații.

Literatura de specialitate relevantă a identificat, plecând de la analiza dispozițiilor conținute de art. 998 – 999 C.civ. de la 1864, patru condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ, în vederea angajării răspunderii delictuale pentru fapta proprie: (1) săvârșirea unei fapte ilicite, (2) săvârșirea faptei ilicite cu vinovăție, (3) fapta ilicită să fi produs un prejudiciu, (4) între faptă și prejudiciu să existe raport de cauzalitate.

Prin cererea de opțiune înregistrată de Autoritatea Națională pentru restituirea Proprietăților sub nr._/3.07.2008, a solicitat aprobarea convertirii titlului de despăgubiri reprezentat de decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 2.242/6.06.2008 prin care s-a stabilit cuantumul măsurilor reparatorii la suma de 1.049.048,95 lei (fila 45). Reclamanta a solicitat ca pentru suma de 500.000 lei plata să se facă în numerar, iar pentru suma de 549,048,95 lei să se emită un titlu de conversie.

În baza cererii depuse de reclamantă, ANRP a emis titlul de conversie nr. 474/4.07.2008 (fila 42) și titlul de plată nr. 2396/19.12.2008 (fila 43). Niciuna dintre decizii nu a fost contestată de reclamantă în epoca emiterii lor.

Prin titlul de conversie nr. 474/4.07.2008 reclamanta a devenit acționară la Fondul Proprietatea, dobândind un nr. de 549.049 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu. Reclamanta a optat pentru valorificare acestor acțiuni, pe o piață nereglementată, în urma tranzacției obținând o sumă de bani ce reprezintă 53% din valoarea nominală a acțiunilor.

Reclamanta învederează că pârâtul se face responsabil de listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea la bursă (B. de Valori București), fapt ce a generat scăderea valorii acțiunilor.

Chiar dacă această faptă ar fi avea caracter ilicit, deși acest aspect nu a fost argumentat cu foarte mare claritate, aceasta nu este însă de natură să genereze un prejudiciu material. În adevăr, chiar dacă acțiunile Fondului Proprietatea ar fi fost listate la bursa este imposibil de probat din punct de vedere juridic faptul că valoarea acțiunilor ar fi crescut sau ar fi scăzut.

Economia, întocmai ca și dreptul, reprezintă un fenomen social ce a apărut odată cu omul și este intrinsec și indisolubil legată de viața socială. Economia și dreptul sunt științe sociale, care spre deosebire de științele naturii (matematică, chimie, fizică), se caracterizează prin relativismul argumentelor.

În acest cadru, instanța de fond a menționat faptul că fenomenul economic denumit generic „criza economică” nu a fost preconizat de niciun model teoretic standard de analiză și predicție economică. Dimpotrivă, fenomenul a fost preconizat de o profeție, respectiv de lucrările economistului Nouriel Roubini, supranumit profetul crizei. Deși abordarea pare mistică, este esențial pentru dezlegare corectă a speței ca acest fenomen economic să fie înțeles și din punct de vedere juridic. Astfel, statului român nu i se poate reproșa faptul că nu a preconizat criza economic, deoarece niciun stat nu a preconizat nici criza economică și nici amploarea deosebită a acestui fenomen, resimțit inclusiv în prezent.

Chiar dacă acțiunile Fondului Proprietatea ar fi fost listate în termenul inițial fixat, nu se poate proba din punct de vedere juridic dacă valoarea acțiunilor ar fi crescut sau ar fi scăzut. În adevăr, de esența funcționării burselor de valori, în sistemul economic de tip capitalist, este variația valorii acțiunilor pe diferite intervale de timp, în funcție de anumiți factori, mai mult sau mai puțini predictibili ori cuantificabili. Spre exemplificare se poate oferi situația notorie a listării gigantului software Facebook, pe bursa de valori din New York; compania era evaluată la 50 miliarde USD, iar majoritatea covârșitoare a analiștilor economici au preconizat creșterea valorii acțiunilor companiei ca urmare a listării la bursă. Realitatea s-a dovedit a fi la polul opus, valoarea acțiunilor a scăzut substanțial imediat după listare, deși toți indicii bursieri relevanți erau în creștere pentru restul companiilor, și nici până în prezent valoarea acțiunilor Facebook nu au ajuns la nivelul preconizat inițial. De notorietate este și faptul că acțiunile gigantului software Apple, actualmente compania cu cea mai mare capitalizare bursieră din lume, varia în funcție de zvonurile referitoare la starea de sănătate a co-fondatorului și liderului societății Steve Jobs, când acesta din urmă ocupa funcția de CEO. Instanța opinează că aceste exemple sunt edificatoare pentru caracterul relativ al argumentelor economice expuse atât de avocatul reclamantei cât și de expertul desemnat în cauză.

În alte cuvinte, analizele și prognozele economice trebuie receptate din punct de vedere al regulilor juridice privind probațiunea sub beneficiu de inventar.

În continuare, instanța a reținut și faptul că a fost opțiunea reclamantei de a-și valorifica acțiunile deținute sub valoarea lor nominală, iar acest aspect nu poate fi reproșat pârâtului. În alte cuvinte, reclamanta avea și posibilitatea de a aștepta creșterea valorii acțiunilor și, eventual, să le valorifice la o valoare mai mare decât valoarea nominală.

Sintetizând, instanța a reținut faptul că pârâtul nu se face responsabil de săvârșirea unei fapte ilicite culpabile care să fi generat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Instanța a admis cererea expertului de majorare a onorariului, stabilind onorariu definitiv în sumă de 2.670 lei. S-a luat în considerare decontul (fila 194) depus la dosar de expert, care evidențiază orele de muncă prestate pentru efectuarea expertizei, aspecte ce nu au fost contestate de părți.

Împotriva sentinței civile mai sus menționate, în termen legal a formulat apel reclamanta.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data 17.02.2014.

În motivarea apelului său apelanta reclamantă a susținut că instanța de fond a interpretat greșit in mod voit actul juridic dedus judecații, hotărârea data in speța fiind lipsita de temei legal, fiind data cu aplicarea greșita a legii.

In primul rând instanța de fond a nesocotit disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlul de despăgubire in cuantum de 549.049 lei in favoarea apelantei: „Incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate.

In al doilea rând instanța de fond a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg in cuprinsul cererii introductive: disp. art. 1073 din vechiul cod civil prevăd ca: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației si, in caz contrar, are dreptul la dezdăunare", art. 1091 din vechiul Cod Civil statuează ca „obligațiile se sting prin plata..." integrala, disp. art. 1075 din vechiul Cod Civil stabilesc ca: „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimba in dezdăunări, in caz de neexecutare din partea debitorului" si disp. art. 1082 din vechiul Cod Civil conchid ca: „Debitorul este osîndit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întîrzierea executării..." . Iar disp. art. 1101 din vechiul Cod Civil prevăd ca „debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibila chiar".

De asemenea, având in vedere disp. art. 2, 5 si 9 pct.(4) din Lg.71/2011 pentru punerea in aplicare a noului Cod civil, disp. art. 1469 din Noul Cod Civil prevăd ca: „Obligația se stinge prin plata atunci când prestația datorata este executata de bunăvoie"; disp. art. 1480 din Noul cod civil stabilesc ca: „Debitorul este ținut sa iși execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune in administrarea bunurilor sale..."; disp. art. 1488 din Noul Cod civil conchid ca: „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate"", iar disp. art 1490 din Noul Cod civil statuează ca: „Creditorul poate refuza sa primească o executare parțiala, chiar daca prestația este divizibila."" Mai mult, disp. art 1492 din Noul Cod civil prevăd ca: „Debitorul nu se poate libera executând o alta prestație decât cea datorata...", disp. art. 1516 din Noul Cod civil stabilesc ca: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrala, exacta si la timp a obligației. Atunci când, fără justificare, debitorul nu isi executa obligația si se afla in întârziere, creditorul poate, la alegerea sa si fără a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin: 1. sa ceara sau, după caz, sa treacă la executarea silita a obligației; 2. sa obțină, daca obligația este contractuala, rezilierea sau rezoluțiunea contractului.... 3. sa folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului sau", disp.art. 1518 din Noul Cod civil conchid ca: „Daca prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale", iar disp.art 1530 din Noul Cod civil prevăd ca: „Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecința directa si necesara a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației."". De asemenea, disp.art. 1531 din Noul cod civil statuează ca: „Creditorul are dreptul la repararea integrala a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferita de creditor si beneficiul de care acesta a fost lipsit... ", iar disp.art 1535 din Noul Cod civil prevăd ca: „In cazul in care o suma de bani nu este plătită la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul plații, in cuantumul convenit de părți, sau, in lipsa, in cel prevăzut de lege, fara a trebui sa dovedească vreun prejudiciu... ", disp.art. 1536 din Noul cod civil consacrând totodată dreptul la daune interese in caz de întârziere culpabila a debitorului;

Totul raportat la disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, republicata, in vigoare la acest moment care statuează ca: „....persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, de asemenea in vigoare prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate pana in prezent, stabilesc ca Titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate", din care reiese fără tăgada ca legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație Nr. 10.2001 si Titlul VII din L.247/2005, si-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv in posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si imposibil de restituit in natura, sa fie guvernate de principiul restituirii integrale, in conformitate cu disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția CEDO.

In ceea ce privește raționamentul logico-juridic al instanței de fond in prezenta speța, in care reclama neîncasarea integrala a unei creanțe garantate asupra statului, unde aceasta din urma si-a motivat hotărârea făcând largi trimiteri la „criza economica", la giganții Facebook si compania de software Apple, și la zvonurile legate de starea de sănătate a domnului Steve Jobs (decedat), care nu au absolut nimic in comun cu prezenta speța.

In cadrul legislației speciale de reparație (raportat la prezumția absoluta potrivit căreia judecătorul cunoaște legea), guvernata de principiul restituirii integrale, (chiar si in cazul noii Legi nr.165/2013), nu este prevăzut nici un factor aleatoriu, șanse de câștig, riscuri de pierdere, etc., specifice contractelor de prinsoare, de asigurări, ori chiar speculațiilor bursiere cu acțiunile companiei Facebook ori Apple in funcție de starea de sănătate a domnului Steve Jobs, ci doar garanția ca bunurile intrate in mod abuziv in posesia statului si imposibil de restituit in natura, se vor restituii prin echivalent, la valoarea lor de circulație si neplafonat, conform disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 si disp. art. 24 din Legea nr.165/2013, totul raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție.

In speța nu se pune problema volatilității bursei așa precum a reținut instanța de fond. Ci faptul ca deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, statul a cunoscut ori putea cunoaște (precum de altfel arata si concluziile raportului de expertiza contabila administrat in cauza precum si in alte cauze identice) o regula elementara a pieței de capital si anume ca, in cazul oricărei companii listate la bursa, este foarte probabil sa existe un discount semnificativ (intre 30 - 60%) din valoarea nominala (activ net unitar/acțiune), îndeosebi in cazul piețelor emergente. Insa cu toate acestea, paratul a decis in cunoștința de cauza ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire sa se realizeze totuși la valoarea nominala de 1 leu/acțiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere sa revină in sarcina foștilor proprietari abuzați atât de către fostul regim comunist, prin naționalizările abuzive fără titlu, cat si de actualul regim constituțional, care a permis înstrăinarea către terți in baza Legii nr.112/1995, a Legii nr.15/1990, ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le deținea doar in posesie abuziva, întemeiata si conservata prin violenta, fără titlu valabil.

Astfel, statul român s-a aflat într-o vădita culpa, a stabilit in mod unilateral si eminamente artificial cum ca valoarea de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului FP va fi una si aceiași cu valoarea nominala unitara a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Ori activul net este un indicator folosit in domeniul fondurilor de investiții (inclusiv SIF si FP) si reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc.), din care se scad cheltuielile (obligațiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitara a Activului Net - VUAN) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond in circulație sau la numărul de acțiuni emise in cazul fondurilor închise. In cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar VUAN; insa in cazul fondurilor tranzacționate (ca de exemplu FP si SIF), prețul la bursa (valoarea de capitalizare) diferă cu mult fata de VUAN, caz in care se calculează indicatorul preț/VUAN si se folosește pentru comparații intre diverse fonduri, piețe, perioade, etc.

Mai mult, așa precum reiese si din concluziile (pct.2) raportului de expertiza administrat in cauza, neinițierea până in luna august 2013, conform disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al L.247/2005 (cu excepția S.C. Romgaz S.A. si S.C. Nuclearelectrica S.A. listate la bursa in toamna anului 2013), a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea.

Aceasta teza este de altfel probata de împrejurarea ca odată cu listarea la bursa in toamna anului 2013 a societăților comerciale S.C. Romgaz S.A. si S.C. Nuclearelectrica S.A., prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea a urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor doua companii mai sus arătate), pana la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor doua companii energetice naționale).

Astfel, din cele mai sus arătate rezulta certitudinea unei prezumții simple - conform disp. art. 327 NCPC, ca tergiversarea si neinițierea până in luna august 2013, conform disp. art. 11 din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr.247/2005 (in mod special S.C. Romgaz S.A. si S.C. Nuclearelectrica S.A.) a avut un impact negativ asupra prețului de tranzacționare pe bursa a acțiunilor FP. Iar aceasta tergiversare a avut un caracter ilicit (reținut parțial de instant de fond in motivarea sa) si a fost de natura a genera un prejudiciu material.

Acesta este de fapt motivul pentru care acțiunile FP s-au tranzacționat cu mult sub valoarea nominala de 1 leu/acțiune, așa precum rezulta si din concluziile raportului de expertiza administrat in cauza, si nicidecum „criza economica" ori presupusele analogii cu giganții Facebook ori compania de software Apple, sau de zvonurile referitoare la starea de sănătate a domnului Steve Jobs (decedat), reținute de către instant de fond.

Instanța de fond a conchis ca in speța nu a avut loc nici o ingerința a statului asupra dreptului de proprietate. Ori, daca apelanta deține o creanța garantata asupra statului de 549.049 lei, iar din cauza aplicării defectuoase de către parat a legilor speciale de reparație, creanța nu a putut fi încasata in mod integral din motive independente de voința sa, raportat la cadrul legal intern referitor la răspunderea contractuala si stingerea creanțelor, invocat pe larg in cuprinsul cererii introductive, exista o ingerința a statului asupra dreptului sau de proprietate (creanța garantata).

Insa, instanța de fond a preferat sa ignore evidenta realității si sa-si construiască o realitate orwelliana paralela, unde disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr. 10/2001, disp. art. 4 lit.(a si b) si 11 din Titlului VII din L.247/2005, disp. art. 3 din O.G. 81/2007, disp. art. 327 NCPC precum si cadrul legal comun referitor la stingerea creanțelor si răspunderea contractuala au incetat a mai produce efecte juridice, aceste din urma acte normative fiind anulate prin diferite analogii si extrapolări la giganții Facebook, Apple si starea de sănătate a domnului Steve Jobs, si unde masurile unilaterale, arbitrare si abuzive ale statului in ceea ce privește implementarea legislației speciale de reparație, capata puterea de izvor de drept.

Vinovații in cauza pentru obținerea unei sume de bani cu mult mai mica decât cea menționata in titlul de despăgubire cu regim de creanța garantata asupra statului nu sunt apelanții, asa precum a considerat in mod eronat instanța de fond. Adevăratul vinovat pentru aceasta situație este statul roman, pentru motivele mai sus arătate pe larg. S. roman a stabilit in mod unilateral, artificial si supraevaluat cotația de 1 leu/ acțiunea FP, cu încălcarea in mod intenționat, din neglijenta ori din imprudenta, a unor principii elementare de care este guvernata piața de capital. Tot statul roman este acela care a tergiversat timp de 5 ani de zile in mod nejustificat listarea la bursa a FP si tot statul se face responsabil de încălcarea flagranta a termenelor imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al L.247/2005, care au avut consecințele mai sus arătate.

Instanța de fond a confundat invocata lipsa de constrângere fizica din partea statului in ceea ce privește vânzarea acțiunilor FP, cu rezultatul ineluctabil si consecința fireasca si inevitabila a obținerii unui preț cu mult sub valoarea nominala de 1 leu/acțiune, ca urmare a omisiunilor si inacțiunilor culpabile ale statului mai sus arătate, vizând reguli elementare aplicabile de pieței de capital, demersuri de listare a unei societăți de investiții la bursa, etc.

Creanța garantata asupra statului este ope legis in cuantumul nominal stabilit in titlul de despăgubire, de 549.049 lei. Interpretarea sistematica si teleologica a dispozițiilor art. 20 alin.(2) din L. 10/2001, republicata, a disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din L.247/2005 si a disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005, nu poate conduce la o concluzie contrara.

De asemenea, împrejurarea ca judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului si are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenta fata de orice alta prevedere contrara in legislația naționala, fără sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" ( hotărârea CEDO, pronunțata in cauza D. P. împotriva României, publicata in Monitorul Oficial nr.830/5.12.2007). Ca atare, instanța de fond ar fi trebuit sa aplice in speța cu preeminenta disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, pentru ca astfel privarea abuziva de proprietate in limita diferenței intre creanța garantata asupra statului pe de o parte si prețul efectiv obținut pe bursa a cantității de 549.049 de acțiuni la emitentul FP, de cealaltă parte, sa fie înlăturată.

Ca atare, creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii, si anume in cadrul aplicării legilor special de reparație, putând fii creanțe garantate asupra statului in mod integral si respectiv creanțe garantate asupra statului doar parțial (in speța 50%), in funcție de anumiți factori aleatorii, si anume momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării FP la bursa, împrejurare fata de care creanța garantata asupra statului poate fi valorificata efectiv in mod integral, ori respectiv parțial.

A solicitat prin prezenta cerere ca instanța de judecata sa înlocuiască anumite acte normative, ori sa refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege.

A cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala de reparație sa fie aplicata in litera si spiritual sau, pentru ca sa fie in măsura a-și valorifica in mod integral si nu parțial dreptul de creanța garantat asupra statului.

A cerut in speța aplicarea disp. art. 20 alin.(2) din L. 10/2001, republicata, in vigoare la acest moment statuează ca: „....persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din L.247/2005, de asemenea in vigoare prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate pana in prezent, stabilesc ca Titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate"

Nu a solicitat despăgubiri suplimentare in afara celor ce le-au fost acordate in baza legilor special de reparație nr. 10/2001 si nr. 247/2005. Solicita incasarea integrala a sumei de 549.049 lei conferita de Titlul de despăgubire Nr. 2242/06.06.2008 emis de către Guvernul României – Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor - cu regim de creanța garantata asupra statului, si care nu a putut fi încasata integral din cauza aplicării defectuoase a legilor speciale de reparație, din motivele pe larg dezvoltate in cererea introductiva, totul raportat la concluziile raportului de expertiza contabila judiciara de specialitate.

. sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare " - paragraful 223 din Cauza A. vs. România,.Iar intimatul, in marja sa de apreciere de care se bucura, a hotărât ca la momentul emiterii titlului de despăgubire, restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv in posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si imposibil de restituit in natura, sa fie guvernate de principiul restituirii integrale. In conformitate cu disp. art. 20 alin.(2) din L.10/2001, republicata, in vigoare la acest moment care statuează ca: „....persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din L.247/2005, de asemenea in vigoare si care prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate pana in prezent, stabilesc de asemenea ca Titlul de despăgubire „...incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Altminteri, in cazul in care legiuitorul ar fi înțeles sa renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate si sa plafoneze in acest sens despăgubirile acordate, in aceasta situație si-ar fi găsit incidența următoarele dispoziții legale prevăzute de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative: „ Art. 6. - (1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o" cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte.

Art. 21. - (1) Soluțiile legislative preconizate prin noua reglementare trebuie să aibă în vedere reglementările în materie ale Uniunii Europene, asigurând compatibilitatea cu acestea.

Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește dispozițiile cuprinse în tratatele internaționale la care România este parte.

Când este cazul, se vor face propuneri de modificare și completare a actelor normative interne ale căror dispoziții nu sunt concordante cu cele ale actelor internaționale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.

Art. 29. - (1) Proiectele de acte normative trebuie însoțite de următoarele documente de motivare:expuneri de motive - în cazul proiectelor de legi și al propunerilor legislative; note de fundamentare - în cazul ordonanțelor și al hotărârilor Guvernului; ordonanțele care trebuie supuse aprobării Parlamentului, potrivit legii de abilitare, precum și ordonanțele de urgență se transmit Parlamentului însoțite de expunerea de motive la proiectul legii de aprobare a acestora; referate de aprobare - pentru celelalte acte normative.

Art. 59. - (1) Modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepția generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu privește întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuiește cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat.

(2) Prevederile modificate sau care completează actul normativ trebuie să se integreze armonios în actul supus modificării ori completării, asigurându-se unitatea de stil și de terminologie, precum și succesiunea normală a articolelor. Art. 63. - (1) Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziție distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziții normative anterioare, conexe cu ultima reglementare.

În cadrul operațiunilor de sistematizare și unificare a legislației se pot elabora și adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.

În vederea abrogării, dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora. "; ceea ce "de altfel nu s-a întâmplat.

In plus, fata de aceasta, chiar noua de lege nr.165/2013 privind stabilirea si plata despăgubirilor pentru imobilele preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist (pe care cu respect ii atașam prezentei cereri), nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plații acestora conform disp. art. 24 din L.165/2013.

Pe cale de consecința, este inadmisibil ca aplicarea in concret a unor legi special de reparative in vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca paratul nu a listat la bursa FP in termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate in portofoliul FP la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credința principii elementare ale funcționarii pieței de capital, sa conducă la obținerea unor despăgubiri parțiale si plafonate, in proporție de mai puțin de 50%, in lipsa unor prevederi legale exprese in acest sens, intrate de drept in vigoare si elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Lipsirea abuziva de proprietate cu aproximativ 50% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care in conformitate cu legislația mai sus arătata trebuiesc acordate integral, nu reprezintă nimic altceva in conformitate cu principiul reduction ad absurdum, decât antiteza dispozițiilor art. 20 alin.(2) din L. 10/2001, republicata, a disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din L.247/2005, a disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al L.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, precum si a Notei de fundamentare la O.U.G. Nr. 4/2012 - Secțiunea a Ii-a pct.1.3 alin penultim, acel alt punct de vedere, care ar conduce la consecințe inadmisibile, de neacceptat, absurde, conform principiului de drept qui dicit de uno, negat de altero.

Instanța de fond s-a limitat in soluționarea cauzei doar la anumite constatări, unele total eronate, precum cele mai sus menționate, cu încălcarea disp. art. 425 Noul Cod proc.civ., care consacra imperativ obligația instanțelor de judecata de a motiva hotărârea, răspunzând tuturor argumentelor pârtilor, prin raționamente logice si făcând referire la imprejurarile de fapt si de drept si la probatoriile (inclusiv expertiza bursiera de specialitate aflata la dosar), ori rapoartele de expertiza extrajudiciare, care au fundamentat concluziile expuse in considerente.

Disp. art. 6 din CEDO astfel cum a fost interpretat in practica Curții EDO, implica mai ales in sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si al elementelor de proba ale pârtilor, așa precum acestea au fost invocate de către noi in mod amplu si chiar cu lux de amănunte - creanța garantata asupra statului, discriminarea, dreptul intern aferent stingerii creanțelor, principiul restituirii integrale prevăzut de legislația speciala de reparație, dreptul deplin de proprietate aplicabil atât asupra bunurilor cat si asupra creanțelor, jurisprudența CEDO in acest sens, toate concluziile raportului de expertiza, etc, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1 si Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei din 19 aprilie 1994 ., nr. 288, p.19, paragraful 59...]. Conform jurisprudenței Curții, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanța interna care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, sa fi examinat totuși in mod real problemele esențiale mai sus arătate care i-au fost supuse, ceea ce in speța in mod regretabil nu s-a întâmplat. Or in cauza motivarea sentinței apelate, deși consistenta ca si volum, este totuși lapidara in conținut, făcându-se referiri doar la considerentele mai sus menționate reținute de către instanța, nefiind arătate . si lămuritoare considerentele pentru care a prezenta cerere ar fi neîntemeiata, in raport de toate argumentele de fapt si de drept invocate pe larg si care in opinia noastră ar face ca prezenta cerere sa fie temeinica si admisibila.

Astfel, hotărârea ce face obiectul apelului nu reflecta preocuparea reala a instanței de fond de a înfăptui o analiza in concret a actelor si lucrărilor dosarului toate concluziile raportului de expertiza, creanța garantata asupra statului, discriminarea, dreptul intern aferent stingerii creanțelor, dreptul deplin de proprietate aplicabil atât asupra bunurilor cat si asupra creanțelor, neplafonarea prin lege a despăgubirilor, jurisprudența CEDO in acest sens, principiul restituirii integrale prevăzut de legislația speciala de reparație, etc, cu privire la ceea ce am solicitat, respectiv de a se constata ca suntem titularii unui drept de creanța garantat integral de către stat.

Lipsa motivării, in forma si limitele circumscrise de textul de lege sus menționat, a fost privita in jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalenta necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine sancțiunea anularii hotărârii, respectiv rejudecarea pe fond a cauzei de către instant de apel.

Cum disp. art. 425 Noul Cod proc. Civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural in cauza in condițiile art. 174 - 175 Noul Cod proc. Civ., in subsidiar se solicită înlăturarea consecințelor acestei încălcări prin desființarea sentinței apelate. Soluția anularii cu rejudecare se impune si ca o garanție a respectării dreptului prevăzut de disp. art. 6 din CEDO, conform cărora orice persoana are dreptul ca instant sa judece orice contestație privitoare la drepturile si obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de fata, in sistemul dublului grad de jurisdicție.

Aceasta dispoziție de drept convențional consacra nu numai dreptul concret de acces la o instanța de judecata, ci si toate celelalte garanții, inclusiv motivarea hotărârii judecătorești pronunțate, aspecte care înseamnă in esența conținutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

In acest sens este cauza Albina împotriva României (hotărârea din 28 aprilie 2005) potrivit cu care: „dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul pârtilor de a prezenta observațiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât daca aceste observații sunt in mod real „ascultate" adică in mod concret examinate de către instanța sesizata. Altfel spus, articolul 6 implica mai ales in sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si al elementelor de proba ale pârtilor, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta. "

Totodată, in cauza D. împotriva României (cererea nr. 584/2000, hotărârea din 16 noiembrie 2006), instanța de contencios european a reținut: „Convenția neintenționând sa garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (hotărârea Artico împotriva Italiei din 13 mai 1980), curtea amintește ca dreptul la un drept echitabil nu poate trece drept efectiv decât daca cererile si observațiile pârtilor sunt cu adevărat „studiate", adică examinate cum trebuie de tribunalul sesizat. Cu alte cuvinte, articolul 6 implica in sarcina tribunalului obligația de a face o examinare efectiva a mijloacelor, argumentelor si ofertelor de dovezi ale părților... "

În drept, au fost invocate disp. art. 6, 13 si 14 din Convenția CEDO, disp. art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția CEDO, disp. art. 11, 16 alin.(l), 20, 21 si 44 din Constituție, disp. art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 si 1101 din vechiul Cod Civil, disp. art. 2, 5 si 9 pct.(4) din L.71/2011 pentru punerea in aplicare a noului Cod civil, disp. art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 si 1536 din Noul Cod Civil, disp. art. 466, 470 si 480 Noul Cod proc. Civ, precum si textele Consiliului Europei.

Prin decizia civilă nr.695 A/28.05.2014, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Tribunalul a reținut astfel că prin acțiunea sa, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatului pârât la plata de daune materiale pentru prejudiciul cauzat de inacțiunea pârâtului, constând, pe de o parte în soluționarea cu întârziere a notificării sale și pe de altă parte în listarea cu întârziere la bursă a Fondului Proprietatea, cu încălcarea termenelor legale.

Prin urmare, acțiunea apelantei își are izvorul în dreptul comun, respectiv în instituția răspunderii civile delictuale.

Pentru corecta soluționare a cauzei instanța fondului a avut de analizat în ce măsură condițiile declanșării răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite.

Din considerentele sentinței apelate rezultă în mod evident că instanța de fond, pe de o parte a reținut în mod corect situația de fapt, iar pe de altă parte a analizat condițiile răspunderii civile delictuale ajungând la concluzia corectă că acestea nu sunt întrunite în speță.

Astfel că tribunalul a înlăturat critica referitoare la lipsa motivării hotărârii ca fiind nefondată.

În ceea ce privește criticile vizând fondul pretențiilor, tribunalul a constatat că și acestea sunt nefondate.

A reținut instanța că procedura de soluționare a notificării este reglementată de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată, care stabilește, într-adevăr termene în interiorul cărora unitatea notificată și cu atribuții în soluționarea cererilor, precum și celelalte instituții implicate în procesul de punere în aplicare a legilor reparatorii, trebuia să răspundă solicitării petenților.

În aplicarea și interpretarea legii, ICCJ a pronunțat Decizia nr. 20/2007 prin care s-a stabilit că în lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării, instanțele judecătorești devin competente să analizeze pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.

Rezultă că pentru soluționarea notificării, apelantul reclamant avea cadru legal conferit atât de lege cât și de Decizia ÎCCJ, astfel încât, în cazul în care ar fi considerat că entitatea învestită cu soluționarea cererii sale refuză nejustificat să dea un răspuns, putea, de îndată ce dosarul său era complet, să se adreseze instanțelor judecătorești, fără ca această cale să apară ca excesivă din perspectiva CEDO.

Prin urmare nu s-a putut reține existența unui prejudiciu câtă vreme în cazul depășirii termenelor stabilite de Legea nr. 10/2001, apelantul se putea adresa, instanțelor judecătorești pentru soluționarea notificării.

În ceea ce privește cea de a doua faptă imputată intimatului, respectiv listarea la bursă a Fondului Proprietatea cu întârziere, tribunalul a reținut că într-adevăr prima listare la bursă s-a făcut abia la data de 25.01.2011, însă această listare nu a reușit sa ridice cota acțiunilor decât cu un singur ban.

A reținut tribunalul că apelantul a primit titlu de conversie prin Decizia nr. 474/2008, iar vânzarea acțiunilor s-a făcut la data de 14.12.2012, deci după listarea la bursă a Fondului Proprietatea și după ce evoluția pieței devenise previzibilă.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor mai sus arătate, capitalul social inițial al Fondului Proprietatea este împărțit în acțiuni deținute de Ministerul Economiei și Finanțelor. O parte dintre acestea au fost vândute de către Ministerul Economiei și Finanțelor investitorilor interesați, iar cealaltă parte a fost distribuită gratuit titularilor titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz.

Acțiunile au fost distribuite persoanelor menționate în acest articol prin transformarea titlurilor de despăgubire sau a titlurilor de conversie, după caz, în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, conform mecanismului prevăzut la cap. V¹ din titlul VII.

Potrivit legii, realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietate determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.

Apelantul a optat pentru conversia titlurilor de despăgubiri în acțiuni la Fondul Proprietatea, iar capitolul 5¹ din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a reglementat în detaliu întreaga procedură de valorificare a acțiunilor.

Opțiunea de conversie a titlurilor de despăgubire în acțiuni ar fi putut atrage pentru beneficiar, în funcție de factori independenți de voința sa sau a pârâtului, atât un câștig cât și o pierdere, prin creșterea sau scăderea valorii acțiunilor pe piața de valori.

Însuși legiuitorul a prevăzut prin această metodă de acordare a despăgubirilor, posibilitatea ca beneficiarul sa înregistreze fie un câștig fie o pierdere în valorificarea acțiunilor, arătând în final, în mod expres că opțiunea de conversie determină stingerea creanțelor constate prin aceste titluri, respectiv stingerea dreptului de încasa direct de la stat contravaloarea acțiunilor sau a diferenței dintre prețul încasat pe acțiuni și valoarea acestora prevăzută de lege.

Apelantul a cunoscut sau trebuia să cunoască, la data opțiunii sale, perspectiva aleatorie a valorificării dreptului său, deoarece algoritmul de atribuire, regulile de atribuire și valorificarea acțiunilor la Fondul Proprietatea au fost prevăzute de lege, iar dispozițiile legale au avut un scop legitim, acela de a realiza despăgubirea unei mari categorii de persoane, într-un timp relativ scurt, cu riscul unei diminuări sau posibile creșteri a tuturor creanțelor celor implicați, risc ce pare să fi fost proporțional cu scopul urmărit, având în vedere posibilitățile de despăgubire ale statului și amploarea despăgubirilor.

Recunoscând existența unei posibile pierderi a valorii creanței în procesul de valorificare a acțiunilor, Tribunalul consideră că ingerința statului asupra dreptului de proprietate al reclamantului, în maniera deja analizată, este justificată și explicată sugestiv și concludent și de Curtea E.D.O. în Cauza M. A. împotriva României (cauza pilot).

De altfel procedura de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost finalizată prin emiterea titlului de despăgubire nr. 2242/2008 și a titlului de conversie nr. 474/2008. Din acest moment, obligația statului astfel cum a fost reglementată legal, a încetat, transferând în patrimoniul apelantului un drept de creanță fluctuant (legal), care ar fi putut genera, în funcție de factori economici imprevizibili ambelor părți, nu numai o pierdere dar și un profit peste valoarea nominală a acțiunilor.

Apelantul a fost deja despăgubit în modalitatea prevăzută de lege, iar cererea din prezentul dosar atât sub aspectul capătului principal de cerere, cât și sub aspectul capătului subsidiar, apare ca fiind neîntemeiată, astfel cum instanța de fond în mod corect a reținut.

De altfel, pretenția apelantului se grefează mai degrabă pe nemulțumirea sa față de modul în care Satul Român a înțeles să reglementeze legea despăgubirilor, care permite în final ca persoana îndreptățită să primească o sumă mai mică decât cea stabilită în titlul de despăgubire.

Însă, nu trebuie omis din vedere ca și în situația în care persoana îndreptățită primește bunul imobil în natură, o eventuală valorificare a acestuia pe piața liberă poate să fie însoțită de o pierdere sau de un câștig, în funcție de factori economici imprevizibili, de data aceasta prin raportare la piața imobiliara.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta V. M. N., criticând-o pentru următoarele motive:

Instanța de apel a interpretat greșit în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, incidente fiind astfel dispozițiile art.304 alin.8 și 9 Cod de procedură civilă.

In primul rând, recurenta-reclamantă solicită să se constate ca instanța de apel a nesocotit disp. art 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I nr. 446 din 29.06.2007, raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire in cuantum de 549.049 lei emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. in favoarea subsemnaților apelanți: „incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

In al doilea rând instanța de apel pur si simplu a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât in cuprinsul cererii introductive, cât si in cererea de apel:

Disp. art. 1073 din vechiul Cod Civil prevăd că: „Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației, si in caz contrar are dreptul la

dezdăunare", 1091 din vechiul Cod Civil statuează ca „obligațiile se sting prin plata... " - integrala, disp. art. 1075 din vechiul Cod Civil stabilesc ca: „Orice obligație de a face sau de a nu face se schimba in dezdăunări, in caz de neexecutare din partea debitorului." si disp. art. 1082 din vechiul Cod Civil conchid ca: „Debitorul este osîndit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării...". Iar disp. art. 1101 din vechiul Cod Civil prevăd ca „debitorul nu poate sili pe creditor oprimi parte din datorie, fie datoria divizibila chiar".

De asemenea, având in vedere disp. art. 2, 5 si 9 pct.(4) din Legea nr.71/2011 pentru punerea in aplicare a noului Cod civil, disp. art. 1469 din Noul Cod Civil prevăd ca: „Obligația se stinge prin plata atunci când prestația datorata este executata de bunăvoie"; disp. art 1480 din Noul cod civil stabilesc ca: „ Debitorul este ținut sa isi execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune in administrarea bunurilor sale... ""; disp. art. 1488 din Noul Cod civil conchid ca: „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate", iar disp.art 1490 din Noul Cod civil statuează ca: „Creditorul poate refuza sa primească o executare parțiala, chiar daca prestația este divizibila. " Mai mult, disp. art 1492 din Noul Cod civil prevăd ca: „Debitorul nu se poate libera executând o alta prestație decât cea datorata...", disp.art. 1516 din Noul Cod civil stabilesc ca: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrala, exacta si la timp a obligației. Atunci când, fără justificare, debitorul nu își executa obligația si se afla in întârziere, creditorul poate, la alegerea sa si fără a pierde dreptul la daune-interese, daca i se cuvin: 1.sa ceara sau, după caz, sa treacă la executarea silita a obligației; 2. sa obțină, daca obligația este contractuala, rezilierea sau rezoluțiunea contractului.... 3. sa folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului sau", disp.art. 1518 din Noul Cod civil conchid ca: ,,Daca prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale"", iar disp.art 1530 din Noul Cod civil prevăd ca: „ Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecința directa si necesara a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. ". De asemenea, disp.art. 1531 din Noul cod civil statuează ca: „Creditorul are dreptul la repararea integrala a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferita de creditor si beneficiul de care acesta a fost lipsit...", iar disp.art 1535 din Noul Cod civil prevăd ca: „In cazul in care o suma de bani nu este plătită la scadenta, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenta pana in momentul plații, in cuantumul convenit de părți, sau, in lipsa, in cel prevăzut de lege, fără a trebui sa dovedească vreun prejudiciu... ", disp.art. 1536 din Noul cod civil consacrând totodată dreptul la daune interese in caz de întârziere culpabila a debitorului;

Totul raportat la disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata, in vigoare la acest moment statuează ca: „...persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standarde/or internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, de asemenea in vigoare prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate pana in prezent, stabilesc ca Titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate", din care reiese fără tăgada ca legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparație Nr. 10.2001 si Titlul VII din L.247/2005, si-a asumat obligația ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv in posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si imposibil de restituit in natura, sa fie guvernate de principiul restituirii integrale, in conformitate cu disp. art. l din Primul Protocol Adițional la Convenția CEDO.

Dacă cadrul legal in baza căruia am obținut titlul de despăgubire mai sus menționat cu regim de creanța garantata asupra statului a constat in legislația speciala in domeniu, Legea nr.10/2001 si Titlul VII al Legii nr..247/2005, cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului nostru de creanța, nu poate fi altul decât legislația dreptului comun in materie, mai sus arătat.

Cât privește susținerile instanței de apel, cum ca in speța nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale: fapta ilicita, prejudiciu si legătura de cauzalitate raportat la faptul ca in opinia instanței de fond statul nu a săvârșit nicio fapta ilicita, Curtea de Apel București a ales sa ignore evidenta realității obiective.

Este evident ca in speța exista o vădita legătura de cauzalitate între atitudinea culpabila a paratului pe de o parte, care prin omisiune intenționata a ignorant factorii de risc menționați in cererea introductiva si totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin disp. art 16 din O.U.G. 81/2007, precum si disp. art. 12 alin.(2) din același Titlu, inacțiuni si omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor FP sa fie sub valoarea nominala de l leu/acțiune pentru motivele pe larg dezvoltate in cererea introductiva.

Inițierea conform disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale S.C. Romgaz S.A. si S.C. Nuclearelectrica S.A. si listarea acestora din urma la bursa in toamna anului 2013, a influențat in opinia noastră la modul cel mai profund prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor doua companii mai sus arătate), pana la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor doua companii energetice naționale).

D. pentru care, pentru a nu fi suspectată de subiectivism, recurenta-reclamantă lăsă la aprecierea instanței de recurs să concluzioneze daca între cele doua situații de fapt concrete mai sus arătate a existat vreo legătura de cauzalitate, ori avem de-a face cu o simpla coincidență determinata de hazardul inerent pieței de capital.

Cu mențiunea ca instanța de apel nu a făcut nicio referire la concluziile raportului de expertiza administrat in speța in ceea ce privește culpa statului, deși, in opinia recurentei – reclamante, concluziile primelor doua obiective ar fi de natura sa dezlege la modul cel mai elocvent dilema culpei statului in ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie.

De asemenea, recurenta-reclamantă supune atenției instanței de recurs împrejurarea ca deși instant de apel a conchis cum ca aceasta nu are in temeiul disp. art. 13 din CEDO vreun recurs in convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului si are obligația de a: "asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminenta față de orice alta prevedere contrara in legislația naționala, fără sa fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea CEDO, pronunțata in cauza D. P. împotriva României, publicata în Monitorul Oficial nr. 830/5.12.2007). Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit sa aplice in speța cu preeminenta disp. art. 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, pentru ca astfel privarea abuziva de proprietate din dreptul de creanța garantata al recurentei, sa fie înlăturată.

Recurenta-reclamantă susține că a solicitat prin prezenta cerere ca instanța de judecata sa înlocuiască anumite acte normative, sa le combată, ori sa refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege.

A cerut doar ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația speciala de reparație sa fie aplicata in litera si spiritual său, pentru ca subsemnații apelanți sa fim in măsura a ne valorifica in mod integral si nu parțial dreptul recurentei de creanța garantata asupra statului, in cuantumul nominal al creanței.

Recurenta-reclamantă susține că nu a cerut in speța decât interpretarea sistematica si teleologica precum si aplicarea disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata, in vigoare la acest moment care statuează ca: „...persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legii nr.247/2005, de asemenea in vigoare si care prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 Iit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O." Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate până in prezent, stabilesc cum ca Titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

Altminteri, așa precum s-a mai arătat, in cazul in care legiuitorul ar fi înțeles sa renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate si sa plafoneze in acest sens despăgubirile acordate, in aceasta situație și-ar fi găsit incidența dispoziții legale prevăzute de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate in cererea introductiva.

In plus, chiar noua lege nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea si plata despăgubirilor pentru imobilele preluate in mod abuziv in perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plații acestora.

Pe cale de consecința, așa precum s-a mai arătat, este inadmisibil ca aplicarea in concret a unor legi special de reparative in vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca paratul nu a listat la bursa FP in termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate in portofoliul FP la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credința principii elementare ale funcționarii pieței de capital, sa conducă de fado la obținerea unor despăgubiri parțiale si plafonate, in proporție de mai puțin de 50%, in lipsa unor prevederi legale exprese in acest sens, intrate_de drept iu vigoare si elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.

Lipsirea abuziva de proprietate cu aproximativ 20% din cuantumul despăgubirilor cuvenite, care in conformitate cu legislația mai sus arătata trebuiesc acordate integral, nu reprezintă nimic altceva in conformitate cu principiul reduction ad absurdum, decât antiteza dispozițiilor art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata, a disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, a disp. art. 3 țlit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea I Nr. 446 din 29.06.2007, precum si a Notei de fundamentare la O.U.G. Nr. 4/2012 - Secțiunea a Il-a pct.1.3 alin penultim, acel alt punct de vedere, care ar conduce la consecințe inadmisibile, de neacceptat, absurde, conform principiului de drept qui dicit de uno, negat de altera.

În cadrul legislației speciale de reparație, guvernata de principiul restituirii integrale, (chiar si in cazul noii Legi 165/2013), nu este prevăzut nici un factor aleatoriu, riscuri bursiere (așa precum a reținut instanța de apel), șanse de câștig, riscuri de pierdere, etc., specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția ca bunurile intrate in mod abuziv in posesia statului si imposibil de restituit in natura, se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulație si neplafonat, conform disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legea nr.247/2005 si disp. art. 24 din Legea nr.165/2013, totul raportat la disp. art. 44 alin (1) din Constituție.

Susținerile instanței de apel cum ca, deși listarea fondului la bursa a fost tergiversata timp de 5 ani de zile, iar acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominala inferioara celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce, in opinia instanței de apel, s-ar încadra in marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, acestea nu sunt imputabile Starului Român, care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursa, sfidează de-a dreptul evidenta realității.

Așa precum s-a arătat si in cererea introductiva, deși fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare (precum de altfel arata si concluziile raportului de expertiza contabila administrat in cauza), ori in subsidiarul extrem acesta a avut posibilitatea sa se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea F.P. la bursa), cu privire la o regula elementara a pieței de capital si anume ca, in cazul oricărei companii listate la bursa este foarte probabil sa existe un discount semnificativ (intre 30 — 60%) din valoarea nominala (activ net unitar/acțiune), îndeosebi in cazul piețelor emergente, cu toate acestea, pârâtul a decis in cunoștința de cauza ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire sa se realizeze totuși la valoarea nominala de 1 leu/acțiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere sa revină in sarcina foștilor proprietari abuzați atât de către fostul regim comunist, prin naționalizările abuzive fără titlu, cat si de actualul regim constituțional, care a permis înstrăinarea către terți in baza Legii nr.112/1995, a Legii nr.15/1990, ori ca urmare a procesului de privatizare, a unor bunuri pe care statul le deținea doar in posesie abuziva, întemeiata si conservata prin violenta, fără titlu valabil.

S. român, s-a aflat într-o vădita culpa, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursa timp de 5 ani de zile si a stabilit in mod unilateral si eminamente artificial cum ca valoarea de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului FP va fi una si aceeași cu valoarea nominala unitara a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Ori, activul net este un indicator folosit in domeniul fondurilor de investiții (inclusiv SIF si FP) si reprezintă suma valorii actuale a tuturor investițiilor unui fond (acțiuni, obligațiuni, etc.), din care se scad cheltuielile (obligațiile) curente ale fondului. Activul net unitar (sau Valoarea Unitara a Activului Net - VUAN) se calculează împărțind activul net la numărul de unități de fond in circulație sau la numărul de acțiuni emise in cazul fondurilor închise. In cazul fondurilor deschise, valoarea unei unități de fond este chiar VUAN; însa in cazul fondurilor tranzacționale (ca de exemplu FP si SIF), prețul la bursa (valoarea de capitalizare) diferă cu mult fata de VUAN, caz in care se calculează indicatorul preț/VUAN si se folosește pentru comparații între diverse fonduri, piețe, perioade, etc.

Creanța garantata a reclamantei asupra statului este ope legis in cuantumul nominal stabilit in titlul de despăgubire, de 549.049 lei. Interpretarea sistematica si teleologica a dispozițiilor art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata, a disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005 si a disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005, nu poate conduce la o concluzie contrara.

Faptul ca legiuitorul a înțeles sa îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați in mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominala stabilita in titlul de despăgubire, rezulta si din Secțiunea a Il-a din O.U.G. 81/2007 prin care a fost introdus art. 18^{^}7 din Titlul VII al L.247/2005:

Insa in mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către Ministerul Finanțelor Publice - acționarul majoritar inițial al FP, a legislației in materie - Titlul VII al Legi nr.247/2005 privind listarea FP la bursa, acest deziderat legitim si salutabil al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

Altminteri, prin neonorarea integrala a unor titluri de despăgubire cu regim de creanța garantata asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura temporala (momentul emiterii acțiunilor FP - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursa, s-ar vătăma la modul cel mai grav si securitatea raporturilor juridice, așa precum se arata si in cauza S. si alții împotriva României publicata in Monitorul Oficial al României, partea l, nr. 177 din data de 14 martie 2011.

. unui preț de 1 leu/acțiune ar fi putut fi reala doar in cazul in care cotația acțiunilor emitentului FP s-ar fi apropiat măcar într-o singura ședința de tranzacționare de cotația de 1 leu/acțiune.

Insa, așa precum s-a mai arătat, cu riscul de a fi redundantă, recurenta – reclamantă precizează o data in plus cum ca, de la momentul listării FP la bursa - 25.01.2011 si până in prezent, cotația maxima atinsa de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 lei/acțiune (in prezent 0,75 lei/acțiune). Iar faptele notorii nu trebuiesc demonstrate.

Ca atare, în opinia recurentei - reclamante, raționamentul instanței de apel nu poate fi reținut. Este ca si cum cineva garantează expressis verbis valoarea unui bun (imobil - clădire, teren, apartament, in speța acțiuni FP, garantate însă la cotația de 1 leu/acțiune conform conversiei, etc.) iar când acel bun se dovedește a avea o valoare de piața certa cu mult inferioara celei garantate, debitorul obligației garantate ar pretinde inexistenta prejudiciului motivat de faptul ca piața aferenta bunului respectiv este oscilanta, iar pe viitor ar putea creste, insa nu si scădea. Ca sa nu mai menționam ca instanța de apel, in al sau raționament in ceea ce privește funcționarea bursei, nu a luat in calcul o alta împrejurare de notorietate, si anume ca oriunde in lume cotațiile burselor atât cresc, cat si scad, in funcție de anumiți factori multipli, ca de altfel orice piața ori bursa de valori.

Totodată, instanța de apel, prin referirile sale la cauza A. vs. România a ignorant principiul elementar de drept tempus regit actum, întrucât la momentul emiterii Titlului de despăgubire 2242/06.06.2008 cauza A. vs. România din data de 12.10.2010, încă nu fusese judecata de către Curtea de la Strasbourg, deci recomandările CEDO din data de 12.10.2010 nu puteau fi aplicate anacronic in luna mai 2010, când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus arătat, cu precizarea ca si noua Lege nr. 165/2013, care a avut in vedere recomandările Curții E.D.O. in cauza mai sus arătata, este guvernata conform disp. art. 24 alin,(l) din lege, tot de principiul restituirii integrale, in cazul foștilor proprietari deposedați sau moștenitorii acestora: .. (î) Punctele stabilite prin decizia de compensare emisă pe numele titularului dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii legali ori testamentari ai acestuia, nu pot fi afectate prin măsuri de plafonare. ", statul roman însușindu-si doar recomandările Curții de la Strasbourg dor in ceea ce privește eșalonarea plații despăgubirilor, si nicidecum plafonarea acestora.

. sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare " - paragraful 223 din Cauza A. vs. România. Iar intimatul, in marja sa de apreciere de care se bucura, a hotărât ca la momentul emiterii titlului de despăgubire, restituirea prin echivalent a imobilelor intrate in mod abuziv in posesia statului in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 si imposibil de restituit in natura, sa fie guvernate de principiul restituirii integrale. In conformitate cu disp. art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata, in vigoare la acest moment care statuează ca: „...persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", disp. art. 4 lit.(a si b) din Titlului VII din Legea nr.247/2005, de asemenea in vigoare si care prevăd: „acordarea unor despăgubiri juste si echitabile si neplafonarea prin lege a despăgubirilor", iar disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul l, art. 3 din O.G. 81/2007 publicata in M.O. Partea l Nr. 446 din 29.06.2007, neabrogate până in prezent, stabilesc de asemenea ca Titlul de despăgubire „...incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate.

Altminteri, in cazul in care legiuitorul ar fi înțeles sa renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate si sa plafoneze in acest sens despăgubirile acordate, in aceasta situație si-ar fi găsit incidența următoarele dispoziții legale prevăzute de prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislative pentru elaborarea actelor normative: „Art. 6. - (1) Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativa a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne....,

Ca atare, creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii, si anume in cadrul aplicării legilor special de reparație, putând fii creanțe garantate asupra statului in mod integral si respectiv creanțe garantate asupra statului doar parțial (in speța 50%), in funcție de anumiți factori aleatorii, si anume momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării FP la bursa, împrejurare față de care creanța garantata asupra statului poate fi valorificata efectiv in mod integral, ori respectiv parțial.

Recurenta-reclamantă arată că nu critică si nici nu combate legislația speciala de reparație si nici nu cere instanței de judecata sa o cenzureze in vreun fel. Critică doar modul defectuos în care aceasta din urma a fost pusa in aplicare de către pârât, atât temporal cât si funcțional, jurisprudența CEDO in acest sens fiind relevantă (se invocă hotărârile pronunțate în cauza Katz vs. România, cauza P. vs. România, cauza S. vs. România, cauza Porteanu vs. România, Cauza Faimblat vs. România)

Singura cerința impusa de Curtea Europeana, in interpelarea CEDO, statelor care aleg sa repare prejudiciile cauzate prin naționalizarea sau confiscarea imobilelor este ca soluția adoptata "sa fie implementata cu o claritate si o coerenta rezonabile pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica pentru subiecții de drept la care se refera masurile de aplicare a acestei soluții" (cauza Kopecky contra Slovaciei) - ceea ce in speța din păcate nu s-a întâmplat întrucât, așa precum s-a mai arătat cu lux de amănunte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut, încă de la aplicare, acordarea unor masuri reparatorii prin echivalent, daca restituirea in natura a imobilelor obiect al notificărilor nu este posibila (una dintre masurile reparatorii stabilite ulterior prin cadrul reglementat prin Legea nr. 247/2005 fiind Fondul Proprietatea), creanța cuprinsa in titlul de despăgubire este una garantata, conform disp. art. 3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005. Cu alte cuvinte, faptul ca, in conformitate cu legea speciala, persoana îndreptățită nu beneficiază de restituirea in natura a bunului, ci de masuri reparatorii prin echivalent, nu înseamnă ca repararea prejudiciului cauzat de naționalizare sau confiscare nu trebuie sa fie efectivă si completa.

Situația nefuncționării Fondului Proprietatea este de notorietate, a generat mai multe condamnări ale Statului român la CEDO, iar instanțele judecătorești naționale investite cu acțiuni similare au constatat deja ca listarea fondului la bursa, prevăzuta de Legea nr. 247/2005. s-a realizat cu mare întârziere și cu încălcarea termenelor legale imperative.

De asemenea, din concluziile raportului de expertiza judiciar administrat in cauza, cât si cele extrajudiciare depuse la dosar rezulta in esența, ca S. Român putea sa prevadă faptul ca valoarea de tranzacționare a acțiunilor fondului va fi mai mica decât valoarea nominala de 1 leu/acțiune. In plus, neînceperea, conform art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. 16 din OUG nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea si încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale prevăzute in anexa ce face - parte integranta din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a influențat negativ prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor (pct. 2 din concluzii).

In aceste condiții, reiese ca sunt întrunite condițiile răspunderii Civile delictuale in persoana Statului român, care a întârziat listarea la bursa a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate in portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționale cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominala.

Altfel spus, daca s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursa si astfel conversia s-ar fi realizat in funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 18⁷ alin. 3 din Titlul VII al legii nr. 247/2005, modificat prin OUG nr. 81/2007).

Or, prin fapta culpabila a pârâtului, opțiunea a fost realizata anterior listării, la o valoare artificiala, nerealista, de 1 leu/acțiune.

In măsura in care conversia ar fi operat in funcție de prețul mediul ponderat de tranzacționare, recurenta – reclamantă nu ar mai fi putut invoca un prejudiciu, cât timp fluctuația bursiera este una normala, in funcție de cerere si oferta. Ceea ce trebuie înlăturat însă, prin admiterea acestei acțiuni, este prejudiciul ce i-a fost cauzat, întrucât nu a beneficiat de o garantare reala a creanței sale si a intrat vădit dezavantajați in jocul bursier.

Cât privește statuările instanței de apel, cum ca potrivit Deciziei XX/2007 a I.C.C.J. reclamanta ar fi trebuit sa inițieze o acțiune pentru soluționarea notificării in baza Legii nr.10/2001 se pare ca instanța Tribunalului București fie a confundat obiectul prezentei cereri cu unul de obligare injustiție a entității notificate in baza Legii 10/2001 sa emită dispoziție motivata conform art. 25 din Legii nr.10/2001, fie dintr-o nevinovata eroare, in speța s-a strecurat un copy paste dintr-o alta sentința motivata de către aceeași instanța de judecata.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi, în sensul art. 305 C.proc.civ..

Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:

In ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 din Codul de procedură civilă, Curtea trebuie să remarce că acesta sancționează o hotărâre care a nesocotit principiul înscris în art. 969 din Codul civil, trecând peste voința părților exprimată în convenție (actul juridic încheiat de acestea).

O asemenea situație nu se regăsește însă în cauză, recurenta neindicând nici în cuprinsul motivării recursului său care ar fi actul juridic interpretat de tribunal contrar legii, iar criticile care privesc greșita calificare a obiectului cererii de chemare în judecată nu se încadrează în ipoteza arătată.

Curtea nu reține ca fondată nici critica vizând „insuficiența motivării” deciziei recurate, cu incidența art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, această susținere fiind contrazisă de conținutul deciziei atacate, în care se regăsesc argumentele care susțin soluția instanței, cu referire punctuală asupra criticilor aduse prin motivele de apel.

Aspectele învederate de recurentă în finalul cererii sale de recurs legate de inserarea în considerentele deciziei a unor aspecte fără nicio legătură cu obiectul cauzei, nu pot fi încadrate, în condițiile sus-menționate, în vreuna dintre ipotezele reglementate de motivul de modificare analizat, putând fi eventual examinate, la cererea părții interesate, pe calea prev. de art. 281 C.proc.civ. .

Din criticile formulate, Curtea nu poate constata ca fiind fondat nici motivul de recurs prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., motiv de modificare a hotărârii care presupune, în ipoteza lipsei de temei legal, absența unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar față de soluția dată, iar în a doua ipoteză, o situație în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit.

Deși invocă ambele ipoteze, recurenta susține în dezvoltarea criticilor formulate nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva ignorării ori aplicării eronate a unor texte legale enunțate în motivarea cererii și care, în opinia acestuia, ar fi fost incidente raportului juridic dedus judecății.

Având în vedere aceste dispoziții legale indicate de recurentă și în cererea de chemare în judecată, Curtea reține că în mod corect instanța de fond și instanța de apel au analizat pretențiile la obținerea unei dezdăunări formulate de recurenta-reclamantă, pentru un prejudiciu evaluat de acesta la suma de 46.462 lei – reprezentând echivalentul diferenței între cotația la bursă a 100.000 acțiuni deținute la Fondul Proprietatea și valoarea creanței asupra statului, de 549.049 lei, conform titlului de despăgubire nr. 2242/2008 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor – prin prisma cerințelor impuse de lege pentru angajarea unei răspunderi civile delictuale, aceasta constituind dreptul comun al răspunderii civile și putând lua naștere ori de câte ori este încălcată acea obligație, izvorâtă din lege și având un caracter general, de a nu vătăma drepturile altuia prin comiterea unei fapte ilicite.

Astfel, instanțele au stabilit în cauză că nu sunt întrunite condițiile acestei forme a răspunderii civile, examinând întrunirea elementelor acesteia prin raportare la situația de fapt relevată de reclamantă și susținută prin probele administrate în dosar.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, art. 998-999 C.civ., Curtea constată la rândul său că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, așa cum reiese din dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

In speță, reclamanta a invocat aspecte care țin de adoptarea unor norme legale incidente în materia acordării reparațiilor pentru imobile preluate abuziv în perioada regimului politic comunist sau, după caz, de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv, a Legii nr. 247/2005 – cum ar fi modificările legislative aduse Legii nr. 247/2005 prin O.U.G. nr. 81/2007 ori nerespectarea de către Guvern a termenului legal pentru listarea la bursă a Fondului Proprietatea.

Or, în măsura în care s-ar putea analiza în acest cadru procesual toate aceste aspecte invocate s-ar pune în discuție cel mult modul de îndeplinire a unor obligații legale care le reveneau conform actelor normative arătate unor autorități publice cu atribuții în acest domeniu.

Prin urmare, nu poate fi atrasă o răspundere civilă a statului ca subiect distinct de drept – o răspundere subiectivă, bazată pe culpă, în condițiile art. 998-999 C.civ. – pentru acțiuni ale unor autorități publice sau, mai mult, pentru fapte ale funcționarilor care activează în cadrul acestor autorități conform legii, fapte care, la rândul lor ar trebui să poată fi calificate ca fiind delicte civile, calificare care este esențială pentru a putea atrage o eventuală răspundere a acestor autorități cu personalitate juridică și patrimoniu distinct afectat obiectului lor de activitate întemeiată pe art. 1000 alin.3 C.civ. (iar nu a Statului Român).

In același sens, art. 37 din Decretul nr. 31/1954 prevede expres că ”S. nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, ale întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, precum și ale oricăror alte organizații socialiste de stat, dacă ele sînt persoane juridice. De asemenea, niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.”

Dispoziții similare sunt conținute si in art. 224 din Noul Cod civil, unde se prevede că statul nu răspunde decât in mod subsidiar pentru obligațiile autorităților si instituțiilor publice persoane juridice.

De altfel, este evident că nu poate fi examinată vinovăția ca și condiție esențială pentru calificarea faptei acuzate ca fiind un delict civil, conform dispozițiilor legale menționate mai sus, in persoana statului, entitate abstractă, ci doar in persoana autorităților si entităților publice având prerogative in procesul de aplicare a legilor de reparație invocate.

Curtea constată, totodată, că prin prezentul recurs, deși se invocă din nou în drept prevederile art. 998-999 din Codul civil de la 1864, recurenta-reclamantă nu formulează nicio critică concretă vizând cele statuate de tribunal relativ la neîntrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale potrivit acestor norme.

Recurenta susține însă că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art.3 lit.(a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005 modificat prin Titlul 1, art.3 din O.G. nr.81/2007, având în vedere că și potrivit Constituției României, art. 44, „creanțele asupra statului sunt garantate", precum și faptul că s-ar fi ignorat normele interne referitoare la stingerea creanțelor – fiind invocate în acest context normele Codului civil, respectiv, art. 1073, 1091, 1075, 1082, 1101, și cele ale Noului cod civil, respectiv, art. 1.531, 1.535, 1.536, privitoare la evaluarea prejudiciului în cazul executării prin echivalent a obligațiilor.

Or, nu se poate pune problema unei executări indirecte a vreunei obligații decât în prezența unei răspunderi civile, întrucât acesta este temeiul conform căruia creditorul poate pretinde și obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit.

Curtea constată însă că, potrivit celor arătate mai sus, o asemenea răspundere nu a fost reținută în sarcina celui chemat în judecată, S. Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la nerespectarea de către pârât a dispozițiilor art. 20 alin.(2) din Legea nr.10/2001, republicata și a dispozițiilor art.4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr.247/2005, care reglementează întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent, acordate conform principiului restituirii integrale adoptat de legiuitor prin cele două legi speciale de reparație, prin modul în care derulat procedura de realizare a conversiei titlului de despăgubire obținut de recurent în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea".

Curtea constată astfel că în această materie statul a decis că acordarea măsurilor reparatorii în echivalent au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005 și pot consta, conform modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin acest ultim act normativ, în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

In măsura în care recurenta-reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu.

Prin urmare, titlul de despăgubire emis după parcurgerea acestor proceduri și care încorpora dreptul de creanța asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate și care au fost stabilite la valoarea de piață a imobilului potrivit standardelor internaționale de evaluare (împrejurare care oricum nu poate face obiectul vreunei contestări în cadrul prezentei acțiuni) a fost convertit prin emiterea unui număr de acțiuni egal la Fondul Proprietatea, situație în care nu se poate pune în discuție o nerealizare a creanței.

In acest sens, dispozițiile art. 12 alin. 3 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevăd expres că ”realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.”

Sunt neîntemeiate, deci, aprecierile recurentei-reclamante privind îndreptățirea sa, dincolo de aceste dispoziții legale, la o altă dezdăunare bazată pe o garantare de către intimatul-pârât a unei anumite valori a creanței inițiale – un drept de care nu beneficiază conform legii speciale, fiind evident că acesta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiții și conform altei proceduri decât cea instituită de legea examinată.

Modul în care legiuitorul a stabilit că trebuire realizată conversia în acțiuni este un aspect care intra in atribuția exclusivă a puterii legiuitoare, neputând fi cenzurat de o instanță judecătorească, care are obligația de aplica legea.

Or, trebuie remarcat că recurenta-reclamantă, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de S. Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În ceea ce privește neconcordanța dintre dreptul intern și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea apreciază că nu pot fi ignorate considerente reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei de recurs în interesul legii nr. 27/2011 (publicată în M. Of. Partea I nr. 120/17.02.2012).

Instanța supremă a arătat cu această ocazie că „atât jurisprudența C.E.D.O, cât și doctrina au stabilit că garanțiile prevăzute de art. 13 din Convenție nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenției, sau să atace conținutul unei anumite reglementări în fața unei autorități naționale”, iar, pe de altă parte, „controlul de convenționalitate al sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, care a stabilit în sarcina statului român obligația de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, conform principiilor consacrate de Convenție”.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Curtea constată, pe de altă parte, că referirile instanței de apel în acest context la hotărârea-pilot pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României au vizat în fapt o jurisprudență constantă a Curții Europene sintetizată și prezentată pe larg și în cadrul respectivei hotărâri, neputându-se deci ridica în cauză chestiunea nerespectării principiului tempus regit actum în sensul celor afirmate de recurentă.

Referitor la susținerea recurentei-reclamante în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007 instituie o discriminare între două categorii distincte de creditori însă cu aceleași drepturi asupra Statului Român, Curtea trebuie să remarce că recurenta invocă de fapt o „discriminare” realizată de legiuitor prin actul normativ indicat.

Curtea reține totuși că nu există identitate de situații intre cei aflați in ipoteza art. 18⁷ alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/ 2005 si cei aflați in ipoteza art. 18⁷ alin. 2 din același act normativ (situația Fondului Proprietatea schimbându-se la momentul dobândirii acțiunilor dintr-o societate nelistată, într-o societate ale cărei acțiuni sunt tranzacționate pe piața bursiera, cu toate consecințele ce decurg din activarea mecanismului bursier), iar recurenta urmărește pe această cale înlăturarea de la aplicare a unui anumit text legal, ceea ce nu poate fi admis.

In acest context, ar trebui avute în vedere și cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 818/03 iulie 2008 (publicată în M. Of. nr. 537/16 iulie 2008), stabilindu-se că ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

In consecință, pentru considerentele arătate care le complinesc pe cele avute în vedere de instanța de apel în privința lipsei unei răspunderi civile a intimatului-pârât în speță, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta reclamantă V. M. N., împotriva deciziei civile nr. 695 A din 28.05.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 09.10.2014.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

M. I. M.-A. N.-G. I. D.

GREFIER,

M. C.

Red.M.A.N.G.

Tehdact.R.L./M.A.N.G.

2 ex./

TB-S.3 – E.M.S.; C.V.

Jud.S.5 – A.M.S.

← Pretenţii. Decizia nr. 417/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 347/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretenţii. Decizia nr. 347/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 265/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI