Revendicare imobiliară. Decizia nr. 187/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 187/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-04-2014 în dosarul nr. 32808/3/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.187A
Ședința publică de la 25 aprilie 2014
COMPLET DE DIVERGENȚĂ
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - R. P.
JUDECĂTOR - F. C.
JUDECĂTOR - A. M. M.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Pe rol soluționarea, în complet de divergență, a apelului formulat de apelanții-reclamanți C. I. Avocat „B. I.” prin B. I. și B. N. C. M. L., ambii cu domiciliul ales la A. B., în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.1727/04.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. I., domiciliat în București, ..68, sector 1, . sediul în București, ..166, sector 1 și P. M. București – Comisia M. București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, cu sediul în București, Piața Presei Libere nr.1, corp B, sector 1, cauza având ca obiect „revendicare imobiliară, anulare act, pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul-reclamant C. I. Avocat „B. I.” prin B. I. reprezentat de B. I., legitimat cu CI . nr._ eliberată la 16.04.2008 de SPCLEP S4 biroul 1, CNP_ și intimatul-pârât C. I., reprezentat de avocat N. S., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care invederează faptul că dosarul a fost repus pe rol pentru soluționare în complet de divergență asupra fondului cererii de apel.
Reprezentantul apelantului-reclamant C. I. Avocat „B. I.” invederează că nu are cereri de formulat.
Apărătorul intimatului-pârât C. I. invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului-reclamant C. I. Avocat „B. I.” solicită admiterea apelului admiterea apelului conform motivelor depuse în scris la dosar, modificarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată. Arată că este adevărat că nu există o speranță legitimă, pentru că Legea nr.18/1991 a dispus restituirea terenurilor numai către fostele C.A.P.-.uri sau unităților administrativ-teritoriale ale statului – comunele și orașele. Din acest punct de vedere, terenul în litigiu nu făcea obiectul Legii nr.18/1991 pentru că, așa cum rezultă din hotărârea Înalte Curți de Casație și Justiție pronunțată în anul 2007, terenul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei B. N. C. M. L.. Atunci, reclamanta a apelat la regula generală și Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un dosar ulterior, care a stabilit situația juridică a terenului în litigiu, a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei și a dispus ca cei care-l ocupau la acea perioadă să-i lase acesteia terenul în deplină proprietate și liniștită posesie. Reclamanta și-a îndeplinit toate obligațiile și a solicitat terenul pe toate legile.
Apărătorul intimatului-pârât C. I. solicită respingerea apelului ca nefondat, conform motivelor invocate în întâmpinare și menținerea sentinței apelate, ca fiind temeinică și legală. Faptul că există o hotărâre judecătorească care stabilește că terenul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul apelantei-reclamante, este pus sub semnul întrebării. La acel moment, poate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut la dosar certificatul de vacanță succesorală. Deci, la momentul la care autorul inițial, B. A., a încetat din viață, moștenitorii acestuia nu au făcut nici un demers pentru a intra în posesia activului sau pasivului succesoral. Din acest punct de vedere, calitatea de moștenitor al reclamantei B. N. C. M. L. a fost redobândită după apariția Legii nr.18/1991, la momentul anului 1998, când a început și demersurile pentru a redobândi parte din averea lui B. A.. Consideră că titlul cel mai favorabil este cel al intimatului C. I..
Apărătorul apelantului-reclamant C. I. Avocat „B. I.” arată că susținerile apărătorul intimatului-pârât C. I. au fost analizate la Înalta Curte de Casație și Justiție. Inclusiv certificatul de moștenitor și calitatea de moștenitoare a reclamantei fiind cercetate. Precizează că în dosarul de revendicare s-a judecat în contradictoriu cu Primăria M. București pentru că terenul în litigiu nu face obiectul legii fondului funciar.
CURTEA
Asupra cererii de apel reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 07.07.2010, reclamanta B. N. C. M. L. a chemat în judecată pe pârâții . C. I. și pe P. M. București – Comisia pentru Stabilirea Drepturilor de Proprietate asupra terenurilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul C. I. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 2120 mp situat în București, . nr. 7B, sector 1; să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 4701/1993 emis de P. M. București pe numele pârâtului C. I.; să fie obligați pârâții la plata despăgubirilor reprezentând echivalentul lipsei de folosință a imobilului.
Prin sentința civilă nr. 466 din 18.03.2011, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă și-a declinat competența pentru soluționarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, iar Judecătoria Sectorului 1 București și-a declinat competența către Tribunalul București, conflictul negativ de competență fiind soluționat irevocabil de către Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă, care a stabilit competența în favoarea Tribunalului București.
Soluționând fondul cauzei, Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului prin sentința civilă nr. 1727 din 04.10.2013.
Instanța de fond a reținut că drepturile litigioase ale reclamantei din prezentul proces au fost preluate, în contul unei creanțe, de către creditorul C. de Avocat B. I., conform actelor depuse la dosar, astfel că, acest cabinet a dobândit calitate procesuală activă în prezentul proces.
Pentru a pronunța hotărârea de respingere a cererii reclamantului instanța de fond a reținut următoarele:
„Tribunalul a constatat că asupra calității procesuale active a reclamantei s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 6315/27.06.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra calității reclamantei de moștenitoare legală a autorului A. B. potrivit certificatului de moștenitor nr. 21/2.03.1999 emis de BNP V. Baias și calitate de moștenitoare testamentară a defunctei V. B. în baza testamentului olograf din 26 iunie 1944, așa cum rezultă din fila de jurnal nr._/05.12.1946 a Tribunalului Ilfov, acte necontestate până în prezent.
Prin aceeași decizie civile s-a statuat că nu este fondată nici critica relativa la absența identității între imobilul revendicat în acea cauză (din cuprinsul căruia face parte și imobilul teren revendicat în prezenta cauză) și cel deținut de autorii reclamantei. Pe cale de consecință, având în vedere pe de o parte, dezlegarea dată în mod irevocabil de către instanțele învestite cu analizarea revendicării întregii suprafețe de teren asupra problemei calității procesuale active a reclamantei, iar pe de altă parte, văzând că la dosar s-a depus actul de cumpărare a terenului de către numitul N. B. transcris la 18.06.1893, actul de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat prin procesul-verbal nr._, unite cu dovedirea calității de succesor a reclamantei după autorii săi, tribunalul nu a mai analizat aceste aspecte în prezenta cauză.
Cu privire la situarea terenului, pe baza documentelor puse la dispoziția expertului, Ing. P. I., acesta a efectuat identificarea imobilului în cauză și a concluzionat următoarele: În planul anexa nr. 1 terenul de 2120 mp (în acte 2000 mp) este delimitat de punctele 1-2-3-4-1, face parte din titlul de proprietate nr. 4701/15.11.1993 pe numele C. P. I., are nr. cadastru 1553/2 și cartea funciară nr._ și este situat pe . nr. 7B, sector 1. Acest teren a făcut parte și din nr. Cadastru 1553 ce aparținea ., acest teren a făcut parte și din lotul nr. 5 al lui A. B. conform planului cadastral 1939 executat de ing. IM. M.. În planul anexa nr. 2 este suprapunerea acestui lot cu planul din 1938 – culoare roșie și situația de azi – culoare neagră. În concluzie, există suprapunere totală între terenul de_ mp (2000 mp conform Titlului nr. 4701/1993) și lotul nr. 5 (lotul K – anexa 1 și 2) deținut de A. B..
În cauză, s-a constatat existența a două titluri de proprietate: Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu . Municipiul București prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._ și titlul de proprietate al pârâtului nr. 4701 emis de P. M. București – Comisia M. București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15.11.1993. Recunoaștere dreptului de proprietate a reclamantei B. a avut la bază contractul de vânzare-cumpărare transcris la 18.06. 1883 în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov bunicul său, N. B., în calitate de cumpărător, a dobândit de la A. P., în calitate de vânzător, imobilul identificat la acel moment ca „moșia Măicănești, ce-i mai zice și „Grefoaia” situată în ., județul Ilfov. Din acest imobil face parte și imobilul ce constituie obiectul prezentului litigiu. După decesul lui N. B., imobilul a revenit tatălui său A. B. în calitate de fiu, și bunicii sale, V. B., în calitate de soție supraviețuitoare, așa cum rezultă din actul de partaj voluntar din 08.12.1938 autentificat la Tribunalul Ilfov prin procesul-verbal nr._. Potrivit art. VIII, V. și A. B. au primit în proprietate „terenul fabricii de cărămidă cu tot terenul situat la Nord și la Sud de această întindere de aprox. 32 ha. cu mlaștina ce se mărginește spre Est-Sud cu C., spre Sud cu Dămăroaia – M. S., spre Vest-Nord cu . limita perimetrului parcelat și cu cimitirul din Bucureștii Noi”. În speță, fiecare dintre cele două părți invocă un drept de proprietate asupra bunului revendicat, urmând a se verifica dacă beneficiază de un „bun actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a principiului subsidiarității mecanismului convențional față de sistemele naționale (astfel cum este acesta reflectat în articolul 13 și art. 35 par. 1 din Convenție), judecătorul național este primul judecător al drepturilor și libertăților convenționale. Pe cale de consecință, cauză a fost analizată inclusiv din prisma prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene împotriva României în materia protecției dreptului de proprietate, analiză care a fost impusă instanțelor naționale inclusiv prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Titlul pârâtului nu a fost anulat până în acest moment de către instanțele de judecată, iar având în vedere că la ora actuală are posesia imobilului în cauză, precum și prevederile art. 969 Cod civil, tribunalul a verificat dacă acesta are „un bun actual” în sensul Convenției. Prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/1/2004 hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._, instanța a hotărât, printre altele, în sensul admiterii acțiunii împotriva . a fost obligată să-i restituie terenul în suprafață de 24.665 mp, pe care-l deținea cu certificat de atestare a dreptului de proprietate . nr. 2094 eliberat pentru suprafața de 24.665 mp, la acea dată terenul de 2000 mp era în proprietatea pârâtului C. I., astfel că suprafața deținută de . includea și această suprafață de 2000 mp. Textul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 vorbește de faptul că reclamanții păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării și nu de faptul că li se recunoaște retroactiv dreptul de proprietate. Astfel, în cauză, s-a reținut că ne aflăm în situația unui conflict dintre două drepturi de proprietate, egal protejate de către CEDO, dar care aparțin unor titulari cu interese contrarii, situație la care face referire și Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție: «Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice.» Admiterea acțiunii în revendicare fie în favoarea reclamantei, fie respingerea acesteia ceea ce semnifică o soluție favorabilă pârâtului este prevăzută de lege și se urmărește respectarea dreptului de proprietate al acestora asupra unui imobil preluat fără titlu de către stat și înstrăinat de către un non dominus unui terț, iar o soluție favorabile pârâtului (rezultată din respingerea prezentei acțiuni în revendicare) ar răspunde unei exigențe convenționale relative la respectarea securității juridice. Dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale statuează următoarele: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor". Noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 menționat anterior poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială (ansamblu de interese care decurg din raporturi cu caracter economic pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit să le dobândească), inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe). Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, în ipoteza în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de despăgubire (Kopecky împotriva Slovaciei). În domeniul de față, un bun actual în patrimoniul unei persoane există dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (M. A. și alții împotriva României). Tribunalul a constatat că apelanților-reclamanți nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care tribunalul a apreciat că aceștia nu se poate prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic proteguit de acest articol. Constatarea judiciară pe cale incidentală a preluării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, conferind însă în mod categoric dreptul apelanților-reclamanți la despăgubire, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea prin abuz a bunului, proba calității de persoană îndreptățită și formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. În fine, tribunalul a mai reținut că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare în cauza de față nu aduce atingere dreptului apelanților-reclamanți al respectarea bunurilor, drept garantat de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S-a reținut că, în prealabil, trebuie menționat că acest text al Convenției nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei Convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, statul roman a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării CEDO și indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg. Astfel, în cauza C. împotriva României, Curtea a arătat că: “un reclamant nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Ea arată, în continuare, că potrivit jurisprudenței sale, noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate, în schimb, speranța de a i se recunoaște un vechi drept de proprietate, a cărui exercitare efectivă nu a mai fost posibilă o perioadă îndelungată, nu poate fi considerat ca "bun" în sensul articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (conform hotărârii în cauza Prințul Hans-A. II de Lichtenstein împotriva Germaniei, cererea nr._/98, din 27 iunie 2001, alin. 83). În consecință, reținându-se că reclamanta nu deține un bun actual în sensul Convenției, precum și în baza principiului securității raporturilor juridice, tribunalul a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată. Nulitatea absolută este sancțiunea care duce la desființarea actelor juridice încheiate cu încălcarea condițiile de valabilitate prevăzute sub această sancțiune, putând fi invocată de oricine are un interes în cauză și fiind vorba de respectarea condițiilor de valabilitate, acestea se apreciază la data încheierii sau emiterii actului, raportat la dispozițiile legale în vigoare la acel moment. Acest principiu este prevăzut și în art. III din Legea nr. 169/1997, care dispune că nulitatea unui act poate fi invocată de primar, prefect …și de orice persoană care are un interes în cauză. Potrivit art. III lit. c din Legea nr. 169/1997 sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari, cu excepția celor atribuite conform art. 23 din lege. Conform certificatului de moștenitor nr. 21/03.03.1999 emis de BNP V. Baias, reclamantei i-a fost recunoscută calitatea de moștenitoare legală a tatălui său A. B.. Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului a fost recunoscut în contradictoriu cu . Municipiul București prin decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București –Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/1/2004, hotărâre rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală în dosarul nr._ . Titlul de proprietate al pârâtului nr. 4701 a fost emis de P. M. București – Comisia M. București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor la 15.11.1993, astfel că pârâtul deține un titlu anterior introducerii acțiunii în revendicare a reclamantei împotriva . consecință, capătul de cerere privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C. I. nu este întemeiat, având în vedere că acesta era îndreptățit la constituire, având calitatea de luptător, deținând un certificat în acest sens, iar pe de altă parte, la data constituirii nu exista cerere de reconstituire sau de recunoaștere a dreptului de proprietate a reclamantei B. pe această suprafață de teren. Față de aceste considerente, tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele 1 și 2 din cerere, iar în ceea ce privește capătul 3 din cerere, tribunalul a luat act de renunțarea la judecata lui, văzând și dispozițiile art. 282 și următoarele Cod procedură civilă.”
Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantul Cabinetul de Avocat B. I. și numita B. N. C. M. L. cu motivarea că, titlul de proprietate al reclamantei B., transmis ulterior Cabinetului de Avocat B. I., este preferabil titlului de proprietate al pârâtului, deoarece titlul reclamanților a fost recunoscut prin Decizia civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 2082/25.03.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar titlul de proprietate al pârâtului C. I. provine de la un non dominus, care este Statul Român. De asemenea, apelanții au invocat multiple decizii ale Curții Europene a Drepturilor Omului și practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a-și susține motivele de apel, aspectul esențial fiind acela că, potrivit deciziei irevocabile de recunoaștere a dreptului de proprietate al reclamantei B. asupra terenului în litigiu, acest bun nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei B.. Apelanții au susținut nulitatea titlului de proprietate al pârâtului C. I. cu motivarea că, la data emiterii titlului acestuia, exista deja înregistrată la Primăria Sectorului 1 București o cerere de restituire a terenului, formulată de reclamanta B., astfel că, sunt aplicabile dispozițiile art. III lit. c) din Legea nr. 169/1997 sub aspectul nulității titlului de proprietate al pârâtului C. I., pentru suprafața de teren care se suprapune cu terenul aflat în proprietatea numitei B..
Intimatul C. I. a formulat întâmpinare, susținând hotărârea instanței de fond și solicitând respingerea apelului ca nefondat. În același sens a formulat întâmpinare și intimatul Municipiul București.
Apelul nu este fondat.
Constatând că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt, prezenta instanță stabilește următoarele, asupra criticilor invocate în motivele de apel:
În primul rând nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. 1 lit. c) din Legea nr. 169/1997 pentru constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtului asupra terenului revendicat. Textul de lege menționat prevede că sunt lovite de nulitate absolută actele de constituire a dreptului de proprietate în intravilanul localităților, pe terenurile revendicate de foștii proprietari.
Dar, pentru stabilirea nulității titlului de proprietate al pârâtului, titlu eliberat în anul 1993, condițiile nulității actului ar fi fost necesar să fie întrunite concomitent cu eliberarea titlului și nu ulterior eliberării acestui titlu, deoarece nu poate fi impusă retroactiv o condiție de nulitate a unui titlu, introdusă printr-o lege ulterioară emiterii titlului.
Sub acest aspect constat că, în anul 1993, data eliberării titlului de proprietate al pârâtului, erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea acestui titlu, deoarece terenul în litigiu, deși solicitat de reclamantă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991 (fila 35 dosar T.B.), nu îndeplinea nici o condiție legală pentru a fi restituit în baza Legii nr.18/1991, către reclamantă, și nu exista pe rolul instanțelor nici un proces de revendicare, cu atât mai puțin nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. III alin. 1 lit. c) din Legea nr. 169/1997 care se referă la terenurile revendicate și nu la cele solicitate în baza Legii nr. 18/1991.
Cererea reclamantei, dispusă în anul 1991, în baza Legii nr. 18/1991, la Primăria Sectorului 1 nu este o cerere de revendicare, ci o solicitare ce nu putea reprezenta, la data depunerii ei, nici chiar o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței CEDO. Aceasta deoarece, referindu-se la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la „bunurile” sale (ceea ce nu era cazul reclamantei în 1991, deoarece nu deținea bunul cu nici un titlu) sau noțiunea de bunuri poate acoperi atât „bunurile actuale” cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. În continuare, referindu-se la noțiunea de „speranță legitimă” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că atunci când interesul patrimonial la care se face referire este de natura creanței (adică reprezintă valori patrimoniale, înțelegându-se prin aceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate) nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale.
Or, în raport de cele menționate, cererea reclamantei din anul 1991, prin care a solicitat în baza Legii nr. 18/1991, restituirea a 33 hectare de teren, în condițiile în care legea prevedea restituirea unei suprafețe maxime de 10 hectare; prin care a solicitat un teren ce nu se afla în patrimoniul unui C.A.P., deși legea prevedea, în primul rând, restituirea acestor terenuri; prin care a solicitat restituirea unui teren ce nu a trecut în proprietatea statului nici prin aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 712/1966 (art. 35 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 – data publicării); prin care a solicitat terenul în condițiile în care calitatea sa de moștenitor nu era stabilită și în condițiile în care terenul fusese preluat de stat în baza unui certificat de vacanță succesorală, anulat ulterior, în anul 1998 (vezi fila 15 dosar T.B.) – toate aceste elemente conduc la concluzia că, cererea depusă de reclamantă în anul 1991 nu putea reprezenta o speranță legitimă, deoarece nu avea o bază suficientă în dreptul intern și cu atât mai puțin s-ar putea susține că era confirmată de o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale la data respectivă.
Ca dovadă a celor menționate, calitatea de proprietar a reclamantei (pusă în discuție judiciară în mai multe procese) și dreptul ei de proprietate asupra terenului în litigiu au fost recunoscute judiciar abia în anul 2009, prin sentința civilă nr. 221/24.03.2009 pronunțată de Curtea de Apel București, în contradictoriu cu mai multe societăți comerciale, ministere și companii de stat, ceea ce demonstrează, încă o dată, că terenul în litigiu nu a făcut obiectul de reglementare al Legii nr. 18/1991, în baza căreia a fost depusă cererea reclamantei, în anul 1991, cerere a cărei existență este invocată în prezentul proces, ca motiv de nulitate a titlului pârâtului, emis în anul 1993, în baza Legii nr. 18/1991.
Situația juridică a bunului reclamantei a fost stabilită abia în anul 2009, într-o acțiune în revendicare, prin care a câștigat terenul în litigiu, dar nu numai că dreptul ei asupra bunului a fost stabilit după 16 ani de la eliberarea titlului pârâtului, dar chiar mai mult decât atât, a fost stabilit într-un proces în care pârâtul C. I. nici nu a fost chemat în judecată.
Rezultă că, speranța reclamantei de a i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care de multă vreme nu l-a mai exercitat efectiv, s-a materializat într-un „bun”, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, abia în anul 2009, în timp ce titlul de proprietate al pârâtului a fost constituit în anul 1993.
Comparând cele două titluri de proprietate, ambele valabile, instanța va da prioritate titlului de proprietate mai vechi și susține hotărârea instanței de fond prin pronunțarea soluției de respingere a apelului ca nefondat.
Instanța constată, de asemenea, că titlul de proprietate al pârâtului C. I. a fost înscris în cartea funciară, în data de 16.09.2002 (vezi fila 65 dosar fond) fiind făcut în acest mod, opozabil terților și, cu toate acestea, pârâtul C. I. nu a fost chemat în procesul de revendicare a terenului, declanșat de reclamanta B. în anul 2004 (fila 4 dosar fond). Acest aspect nu are numai consecințe de fapt, ci și juridice și nu numai consecința inopozabilității titlului reclamantei, titlu constând în hotărârea judecătorească irevocabilă, ci și consecințe juridice, rezultate din dispozițiile Legii nr. 7/1996, deoarece dacă în cartea funciară a fost înscris un drept real, în favoarea unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credință.
În final, constatând valabilitatea titlului de proprietate al pârâtului instanța îl consideră preferabil, fiind intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care ambele titluri provin de la stat, pârâtul dobândind titlul în anul 1993, iar reclamanta B. în anul 2010, prin hotărârea irevocabilă a instanței judecătorești, nr. 221/2009 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.
De aceea, apelul a fost respins ca nefondat, în baza art. 296 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți C. I. Avocat „B. I.” prin B. I. și B. N. C. M. L., ambii cu domiciliul ales la A. B., în București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 1727/04.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. I., domiciliat în București, .. 68, sectorul 1, . sediul în București, .. 166, sectorul 1 și P. M. București – Comisia M. București pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor, cu sediul în București, Piața Presei Libere nr. 1, corp B, sectorul 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată azi, 25 aprilie 2014, în ședință publică.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. P. F. C. A. M. M.
GREFIER,
G.-M. V.
Red. RP
Tehnored. PS 7 ex.
30.05.2014
Jud. fond: I. N.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 55/2014. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 790/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
