Evacuare. Decizia nr. 1186/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1186/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-11-2015 în dosarul nr. 1186/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.1186
Ședința publică din 10.11.2015
Curtea constituită din:
Președinte- C. G.
Judecător- I. S.
Judecător - G. S.
Grefier- N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta–reclamantă Administrația F. Imobiliar, împotriva deciziei civile nr.724 A din 10.06.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. I. E., H. E. I., H. T. I..
Cauza are ca obiect: evacuare/pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, în ordinea listei de recursuri, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Curtea, constatând că la acest moment părțile nu sunt prezente sau reprezentate, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La reluarea cauzei, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, după care:
Curtea, deliberând, în temeiul dispozițiilor art.98 apreciază îndeplinită procedura de citare a părților și reține în cauza în pronunțare, constatând că recurenta - reclamantă a solicitat prin motivele de recurs aflate la dosarul cauzei aplicarea dispozițiilor art.242 alin.2 C.pr.civ. privind judecata în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr._ / 14.02.2013, astfel cum a fost precizată, reclamanta Administrația F. Imobiliar a solicitat în contradictoriu cu pârâtele C. I. E., H. E. I. și H. T. I., evacuarea acestora din apartamentul nr. 73 din imobilul situat în București, ., . la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 439,7 lei cu titlu de chirie și a 168,59 lei majorări de întârziere pentru perioada 01.01._12, precum și suma de 838,18 lei cu titlu de contravaloare a lipsei folosință, și 921,87 lei majorări de întârziere aferente perioadei 05.05._12.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că apartamentul nr. 73 a fost închiriat pârâtei C. I. E. prin contractul de închiriere nr. 5267/30.06.2010, iar prin sentința civilă nr. 3625/04.05.2012 a Judecătoriei sector 4 s-a dispus rezilierea acestuia în mod irevocabil.
Întrucât pârâtele nu mai dețin un titlu locativ, nu se mai impune rămânerea lor în spațiu.
În privința pretențiilor, s-a arătat că pârâtele sunt ținute solidar la plata acestor sume, conform art. 1832 alin. 1 C.civ. coroborat cu art. 5 alin. 2 din Legea 71/2011, și că până la data rezilierii, pârâtele datorează penalități de întârziere, iar după această dată, ele trebuie să achite și majorări de întârziere calculate la suma reprezentând lipsă de folosință, majorări calculate conform art. 124 ind. 1 alin. 2 Codul de procedură fiscală, articol ce prevede că în cazul creanțelor fiscale datorate bugetelor locale, majorările de întârziere sunt în cuantum de 2% din suma datorată.
În subsidiar, s-a solicitat ca, în cazul în care instanța apreciază că nu sunt datorate majorări de întârziere conform Codului de procedură fiscală, să se dispună obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, începând cu 05.05.2012 și până la data plății efective.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1777 și urm. Noul C.civ.
Pârâtele nu s-au prezentat și nu au depus întâmpinare.
Prin Sentința civilă nr._ din 19.11.2013, a fost admisă cererea astfel formulată de reclamantă; s-a dispus evacuarea pârâtelor C. I. E., H. E. I. și H. T. I. din imobilul situat în București, ., ., .; a fost obligată pârâta C. I. E. să plătească suma de 439,7 lei cu titlu de chirie restantă și suma de 168,59 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01.01._12; a au fost obligate pârâtele C. I. E., H. E. I. și H. T. I., în solidar, să plătească reclamantei 838,18 lei reprezentând contravaloare folosință pentru perioada 05.05._12 și dobânda legală aferentă acestei sume, începând de la data de 05.05.2012 și până la data plății efective, obligând, totodată, pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:
Între Primăria Municipiului București prin Administrația F. Imobiliar -AFI și pârâta C. I. E. s-a încheiat contractul de închiriere nr. 5267/30.06.2010 pentru o perioada 30.06._14.
Acest contract de închiriere a fost reziliat prin sentința civilă nr. 3625/04.05.2012 a Judecătoriei sector 4.
Pârâtele nu au făcut dovada existenței vreunui drept personal care să le îndreptățească să dețină precar imobilul, iar stăpânirea imobilului de către pârâte, fiind fără titlu locativ, aduce atingere prerogativelor posesiei și folosinței pe care dreptul de proprietate avut îl conferă reclamantei.
În situația dată, raportul juridic existent între reclamantă și pârâte ar fi unul delictual, acestea din urmă ocupând abuziv imobilul și creând reclamantei un prejudiciu constând în imposibilitatea de exercitare a prerogativelor de posesie și folosință a spațiului.
În lipsa unui drept locativ decurgând dintr-un acord al reclamantei exprimat printr-un contract de închiriere sau altă convenție, pârâtele au obligația de a părăsi imobilul.
În consecință, în baza art. 998 și art.1073 C.civ, instanța a dispus evacuarea pârâtelor C. I. E., H. E. I. și H. T. I. din imobilul situat în București, ., ., . pentru lipsa titlului locativ.
Cât privește pretențiile formulate de reclamantă, s-a reținut că este vorba de creanțe datorate pentru două perioade diferite și având fiecare alt temei juridic.
Astfel, suma de 439,7 lei cu titlu de chirie și 168,59 lei majorări de întârziere pentru perioada 01.01._12 este suma datorată până la rezilierea contractului de închiriere, având ca temei raportul contractual existent între părți, astfel că poate fi obligată doar titulara contractului de închiriere, C. I. E. întrucât doar ei în incumba această obligație, iar nu și altor persoane tolerate prin contract.
Prin art. II din contract, părțile au stabilit chiria lunară la cuantumul de de 106,49 lei, calculată în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului de închiriere, chirie ce trebuia achitată până la data de 28 a fiecărei luni.
Totodată, s-a stabilit că neplata la termen a chiriei atrage o penalizare de 0,5% asupra sumei datorate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi de întârziere care urmează aceleia când suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăși totalul chiriei restante.
Or, pentru a se putea solicita penalități de întârziere este necesar ca pârâta C. I. E. să fi fost pusă în întârziere, fiind aplicabile dispozițiile art. 1522 alin. 2 N.C.civ. Este aplicabil acest text de lege pentru punerea în întârziere a pârâtei, față de prevederile art. 114 din Legea 71/2011.
În cauză, se solicită sumele de bani datorate pentru perioada 01.01._12, prin urmare scadența lor s-a produs sub imperiul Noului Cod Civil.
S-a constatat că au existat mai multe notificări transmise pârâtei C. I. E., prin care i se punea în vedere cuantumul debitului principal și al majorărilor de întârziere, cu mențiunea achitării lor în contul reclamantei.
Prin urmare, prima instanță a apreciat acest capăt de cerere ca întemeiat pentru considerentele arătate mai sus, motiv pentru care a obligat pârâta C. I. E. să plătească suma de 439,7 lei cu titlu de chirie restantă și suma de 168,59 lei cu titlu de penalități de întârziere pentru perioada 01.01._12.
În privința sumei de suma de 838,18 lei cu titlu de contravaloarea lipsă folosință, și 921,87 lei majorări de întârziere aferente perioadei 05.05._12, solicitată cu titlu de contravaloare lipsă de folosință, începând cu data rezilierii contractului de închiriere, s-a reținut că, având temei delictual, puoate fi solicitată de la toate persoanele ce au folosit imobilul.
În ceea ce privește majorările de întârziere întemeiate pe art. 124 C.proc. fiscală, s-a reținut că acestea nu pot fi acordate întrucât debitul asupra căruia s-au calculat nu poate fi considerat creanța fiscală.
Astfel, potrivit art. 21 alin. 1 din OG nr.92/2003, creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezulta din raporturile de drept material fiscal.
Or, suma solicitată aici cu titlu de contravaloare lipsă de folosință imobil nu poate fi echivalată unei creanțe fiscale, ea fiind un prejudiciu produs ca urmare unei fapte ilicite de folosire fără drept a unui imobil.
Instanța a acordat dobânda legală aferentă sumei de 838, 18 lei calculată de la 05.05.2012 și până la data plății efective întrucât reprezintă evaluarea legală a prejudiciului produs care urmare a unei fapte ilicite.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., reținându-se culpa procesuala a pârâtelor, s-a dispus obligarea acestora, în solidar, să plătească reclamantei suma de 10,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta.
În motivarea căii de atac s-a susținut în esență că:
Între apelantă și pârâtă au existat relații contractuale de închiriere, constatate prin contractul de închiriere nr. 5267/30.06.2010, reziliat printr-o sentință anterioară.
Prin nepărăsirea apartamentului, ulterior rezilierii, pârâtele au comis un delict civil, motiv pentru care apelanta-reclamantă a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință, prin raportare la cuantumul chiriei pe care municipalitatea ar fi încasat-o în lipsa abuzului pârâtelor de ocupare a apartamentului.
În ce privește majorările de întârziere, apreciate, calculate și solicitate de serviciile economice ale instituției apelantei în temeiul art. 124 indice 1 alin. 2 din OG nr. 92/2002 (Cod procedură fiscală), apelanta-reclamantă apreciază că aceste majorări se cuvin a fi plătite ope legis, având în vedere că acestea sunt impuse printr-un act normativ obligatoriu tuturor persoanelor.
În drept au fost invocate art. 242 alin. 2, art. 282-298 Cod procedură civilă.
Intimatele nu au formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă nr.724 A/10.06.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins apelul astfel susținut, ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că:
Potrivit art. 124 indice 1 alin. 1 din OG nr. 92/2003, prin excepție de la prevederile art. 119 alin. 1 și art. 120 indice 1, pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.
Prima instanță a reținut în mod corect faptul că suma solicitată în speță, cu titlu de contravaloare lipsă de folosință imobil, nu poate fi echivalată unei creanțe fiscale, astfel cum aceasta este definită prin art. 21 alin. 1 din OG nr.92/2003, având în vedere că se datorează pentru un prejudiciu produs ca urmare unei fapte ilicite de folosire fără drept a unui imobil.
Tribunalul a apreciat ca nefondate criticile apelantei în sensul că majorările de întârziere solicitate sunt datorate de către pârâte ope legis, conform textului legal menționat.
Astfel, s-a reținut că în materia răspunderii civile delictuale nu pot fi solicitate majorările sau penalități de întârziere, în absența unei clauze penale care, potrivit art. 1066 Cod civil, reprezintă o convenție a părților prin care acestea stabilesc sau evaluează anticipat prejudiciul ce creditorul urmează a-l suporta în situația neexecutării obligației principale de către debitor.
În speță, contractul de închiriere fiind reziliat, deci în absența unei clauze penale prin care părțile să stabilească contractual, prin apreciere anticipată, cuantumul daunelor-interese compensatorii sau moratorii, care să sancționeze partea în culpă de nerealizarea prevederilor contractului, apare corectă și respingerea pretențiilor reclamantei de obligare a pârâtelor la plata penalităților de întârziere.
Față de considerentele expuse, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta apelantă.
În motivarea recursului se susține în esență că:
În fapt, între recurenta reclamantă și pârâte au existat relații contractuale de închiriere, încheiate sub imperiul Legii nr.114/1996 și al OUG nr.40/1999 (cu privire la cuantumul chiriei) constatate prin contractul de închiriere nr. 5267/30.06.2010, reziliat printr-o sentință anterioară.
Prin nepărăsirea apartamentului, ulterior rezilierii, pârâtele au comis un delict civil, motiv pentru care reclamanta a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință, prin raportare la cuantumul chiriei pe care municipalitatea ar fi încasat-o în lipsa abuzului pârâtului de ocupare a apartamentului.
În ce privește majorările de întârziere, apreciate, calculate și solicitate de serviciile economice ale recurentei – reclamante,în temeiul art. 1241 alin. 2 din OG nr.92/2002 (Codul de Procedură Fiscală), solicită instanței să aprecieze că aceste majorări se cuvin a fi plătite ope legis, având în vedere că acestea sunt impuse printr-un act normativ obligatoriu tuturor persoanelor.
În drept, sunt invocate prevederile art. 299 și urm. din C.pr.civ.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate, și de prevederile art. 304 din C.pr.civ., Curtea reține următoarele:
Potrivit exigențelor stabilite prin art. 304 din C.pr.civ., controlul judiciar ce poate fi realizat în cadrul acestei căi de atac este limitat la aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate, corespunzător motivelor limitativ stabilite prin pct. 1-9 ale acestui articol de lege.
Ținând seama de exigențele astfel stabilite, și de caracterul imperativ al normei juridice în care se regăsesc, instanța de recurs nu are posibilitatea de a proceda la reevaluarea situației de fapt, și implicit a probelor pe baza cărora această situație a fost stabilită de instanța a cărei hotărâre este supusă controlului judiciar.
În speță, situația de fapt reținută de instanțele de fond cu privire la perioada ulterioară datei la care a intervenit încetarea raporturilor contractuale dintre apelanta reclamantă și intimata pârâtă Cocirlea I. E., ca urmare a rezilierii contractului de încheiere nr. 5267/30.06.2010, este aceea că pârâtele au ocupat fără drept spațiul locativ pe care reclamanta îl are în administrare.
Această situație de fapt are valențele juridice ale unui delict civil, de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei care l-a comis.
Acestea au fost și coordonatele juridice în care au fost admise pretențiile aferente cererii de despăgubire pentru prejudiciul suferit de reclamanta recurentă ca și consecință a folosirii imobilului de către pârâtele intimate în perioada menționată anterior, iar sub acest aspect recurenta nu a avut a formula vreo critică în cadrul căilor de atac exercitate.
În acest context, se impune a se constata că obligația pârâtelor - autoare ale faptei ce îmbracă forma delictului civil - de a plăti „majorările legale” aferente despăgubirii menționate (astfel cum s-a solicitat prin acțiune) au ca fundament același raport juridic civil delictual, de vreme ce reprezintă un accesoriu al lipsei de folosință, consecința fiind aceea că respectivele majorări nu pot avea o altă natură juridică decât obligația principală pe care se grefează.
Ca atare, Curtea constată că solicitarea recurentei reclamante de a se determina cuantumul despăgubirii ce reprezintă „majorări de întârziere aferente lipsei de folosință” prin raportare la reglementări care sunt specifice dreptului procesual fiscal nu poate fi privită ca fondată atâta vreme cât raportul juridic ce este dedus judecății nu este unul de natură fiscală spre a avea aptitudinea de a genera în favoarea sa drepturi de natura celui pretins.
Raportul juridic de drept fiscal reprezintă o relație sociala care privește plata unui impozit, a unei taxe, ori a altei contribuții bănești, relație reglementata de normele de drept fiscal. Caracteristic acestuia este faptul că se naște, se modifică și se stinge în sfera administrării impozitelor și taxelor, cuprinzând ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin părților pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor subiectelor angajate în raportul de drept material fiscal. Subiectele raportului juridic fiscal sunt statul, unitățile administrativ-teritoriale, contribuabilii, precum și alte persoane care dobândesc drepturi, respectiv își asumă obligații în cadrul acestui raport.
Între reclamanta recurentă și pârâtele intimate nu s-a reținut a fi fost stabilit un raport juridic care să aibă aceste caracteristici ale raportului juridic fiscal, situație în care cea dintâi nu este îndreptățită să se prevaleze de reglementările codului de procedură fiscală relative la modalitățile de valorificare a drepturilor de drept fiscal material.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că instanțele de fond au dat o corectă interpretare prevederilor art. 124 ind. 1 alin. 2 din OUG 92/2003, reținând că această normă nu își găsește aplicare în cauză. Pe cale de consecință se va reține caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost susținut prin critica analizată în precedent, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea ca atare a căii de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - reclamantă ADMINISTRAȚIA F. IMOBILIAR, împotriva deciziei civile nr.724 A/10.06.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți C. I. E., H. E. I. și H. T. I..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.11.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER N.-C. I.
Red.G.S.
Tehdact.R.L./G.S.
2 ex.
TB-S.5 – C.M.F.; A.M.B.
Jud.S.4-V.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 543/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 178/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
