Evacuare. Decizia nr. 266/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 266/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-03-2015 în dosarul nr. 6085/2/2014
Dosar nr._
(2087/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 266
Ședința publică de la 03.03.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - MARIANA HORTOLOMEI
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra contestației în anulare formulate de contestatorii P. I., P. C. C. și D. R. împotriva deciziei civile nr. 1256 din data de 15.09.2014, pronunțate de către Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie în dosarul nr._/300/2006 (1057/2014), în contradictoriu cu intimata Ț. A..
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24. 02.2015, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 03.03.2015.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată la data de 28.11.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._/300/2006, reclamanta Ț. A. a chemat în judecată pe pârâtul P. I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în București, .. 43, sectorul 2, pentru lipsa de titlu.
În ședința publică din data de 02.05.2007, reclamanta a depus o cerere completatoare, de introducere în cauză a pârâtelor P. C. C. și D. R..
P. sentința civilă nr._/12.10.2012, Judecătoria Sectorului 2 București a admis cererea și a dispus evacuarea pârâților din imobilul situat în București, .. 43, sector 2, pentru lipsa titlului locativ.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, .. 43, sector 2, potrivit Dispoziției Primarului General al Municipiului București nr. 6078/19.06.2006 și că în apartamentul arătat locuiesc pârâții, fără a deține vreun contract de închiriere sau un alt titlu, fapt recunoscut de aceștia.
Împotriva acestei sentințe, la data de 29.10.2012 pârâtul P. I. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă la data de 26.04.2013 și calificat ulterior ca fiind recurs la termenul din 04.10.2013.
P. decizia civilă nr. 2575R/11.10.2013, Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins ca nefondat recursul.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că potrivit art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
Ca urmare, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de proprietar, susținerile recurentului din recurs vizând nu calitatea de proprietar a acesteia, ci eventuale cauze de nulitate ale titlului de proprietate exhibat, ce nu fac obiectul prezentului dosar.
Față de motivele de recurs depuse la data de 06.09.2013, prin care s-a invocat faptul că recurentul are un titlu locativ, fiind incidente dispozițiile OUG nr. 40/1999, tribunalul a reținut că prin notificarea comunicată de B.E.J. D. D. sub nr. 1085/2006 reclamanta l-a notificat pe pârât în vederea încheierii cu acesta a unui contract de închiriere, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, notificare la care face referire și recurentul în cererea de recurs și pe care a declinat-o ca urmare a negării calității de proprietar a acesteia.
Împotriva acestei decizii, la data de 30.10.2013 au declarat recurs pârâții P. I., P. C. C. și D. R., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 05.05.2014.
P. decizia civilă nr. 1256/15.09.2014, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, recursul.
Pentru a decide astfel, a reținut că, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, în cauză Tribunalul București a soluționat un recurs.
În situația în care tribunalul a soluționat ca instanță de recurs (art. 3 pct. 3 Cod procedură civilă), nu este posibilă atacarea hotărârii pronunțate de către tribunal cu un nou recurs (Curtea supremă de justiție, Secția Civilă – decizia nr. 358/1996).
Ca atare, s-a reținut că recursul formulat este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii, la data de 07.10.2014 au formulat contestație în anulare pârâții P. I., D. R. și P. C. C., care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
În motivare, au arătat că judecarea cauzei la termenul din data de 15.09.2014, s-a făcut fără participarea reprezentantului Ministerului Public, cu încălcarea art. 49 alin. 1 din Constituția României republicată, în care este reglementată expres „Protecția copiilor și tinerilor”, ce beneficiază astfel de un regim juridic special, derogatoriu în raport cu dispozițiile comune.
Soluția privind nulitatea absolută a hotărârii pronunțate este statuată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 236 din 5 iunie 2003 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 6 din O.U.G. nr. 12/1998.
Trebuie să se aibă în vedere că reglementările din vechiul cod civil erau în vigoare și la data decesului, când s-a deschis moștenirea soțului numitei S. T., pe numele său, arătat în înscrisul prin care intimata-reclamantă Ț. A. a dobândit dreptul de proprietate.
Contestatorii au mai făcut referire la dispozițiile art. 54 alin. 2 din Constituție, ca temei al tragerii la răspundere a persoanelor vinovate pentru neincluderea procurorului pe lista de dosare programate să se judece la 15.09.2014, precum și la dispozițiile art. 154 din Constituție și Legii nr. 24/2000, arătând că se poate afirma că atunci când este nesocotită competența exclusivă a Consiliului Legislativ acțiunea este considerată infracțiune de uzurpare de calități oficiale (art. 240 vechiul Cod penal, art. 258 noul Cod penal).
Pe cale de consecință, se impune anularea deciziei din 15.09.2014 și reluarea judecății cu participarea procurorului, pentru apărarea drepturilor provenite din regimul special de protecție și asistență ale contestatoarei P. C. C., încălcate sistematic încă din anul 2006, când avea vârsta de 11 ani și era lipsită total de capacitate de exercițiu. Drepturile minorului, cu extinderea unora dintre ele, sunt arătate în reglementările din Codul familiei, art. 107 alin. 1, art. 112, art. 121alin. 1, art.133, art.147 și art. 105 alin. 1 și 2.
Astfel, relațiile de familie s-au alterat, iar psihicul copilului a fost grav afectat, cu consecința că în anul 2012-2013 a fost declarată repetent.
Concluzionând, contestatorii au solicitat anularea actului provenit dintr-o eroare judiciară care atrage răspunderea statului, în temeiul art. 52 alin. 3 strâns corelat cu art. 21 din Constituția României republicată.
De asemenea, au arătat că hotărârea instanței nu a avut în vedere dispozițiile art. 131 din Constituție, pentru că, procurorul nefiind prezent în ședința din 15.09.2014, nu au fost apărate interesele generale ale societății, ordinea de drept, drepturile și libertățile cetățenilor.
La data de 31.10.2014, contestatorii au depus o cerere prin care au invocat excepția nulității actului îndeplinit cu nerespectarea procedurii de citare a părților, cu referire la încheierea pronunțată în camera de consiliu la 28.10.2014.
Excepția a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 24.02.2015, pentru considerentele expuse la acel moment procesual.
La data de 05.11.2014, intimata Ț. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, a invocat excepția inadmisibilității, arătând că nu este îndeplinită condiția prevăzută de teza a doua a art. 503 alin. 2 pct. 1 Cod procedură civilă.
Astfel, condiția necesară pentru deschiderea acestei căi de atac era invocarea, cu ocazia judecării cauzei a cărei hotărâre este atacată, a excepției de necompetență. Mai mult de atât, Instanța de judecată ar fi trebuit să fi omis să se pronunțe asupra respectivei cereri.
În situația în care instanța va stabili ca cererea este admisibilă, intimata a solicitat respingerea contestației pentru netemeinicie.
Trebuie observat faptul că art. 92 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă arată că regula în materie este aceea că participarea procurorului la judecarea acțiunii civile este facultativă.
Excepția de la această regulă este prevăzută în art. 92 alin. 3, potrivit căruia, în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii. Ca atare, în situația în care legea prevede în mod expres faptul că judecata unei cereri se face cu participarea procurorului, atunci aceasta este obligatorie, iar soluționarea cauzei trebuie să fie amânată dacă, de pildă, procurorul nu este prezent.
Din analizarea doctrinei, precum și a legislației incidente, reiese că obiectul dosarului nr._/300/2006, și anume evacuare, nu face parte din cele în care este obligatorie prezența procurorului, din care a amintit următoarele: art. 939 alin. 3, art. 942 alin. 1, art. 945 alin. 4, art. 948 alin. 2 și art. 949 noul Cod procedură civilă, art. 508 alin. 2 noul Cod civil, art. 76 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, art. 125 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, art. 18 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, art. 57 alin. 2 din Legea nr. 119/1996.
Față de această absență a obligativității, se aplică principiul conform căruia procurorul stabilește liber cauzele în care se prezintă, fără ca alegerile sale să poată atrage posibilitatea evocării unei excepții referitoare la greșita organizare a completului de judecată.
De altfel, prin Recomandarea nr. 1604/2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind rolul ministerului public într-o societate democratică guvernată de statul de drept, se arată că este esențial ca atribuțiile și responsabilitățile procurorilor să fie limitate la efectuarea urmăririi penale cu privire la infracțiuni și la rolul general de apărare a interesului public prin mijloacele sistemului de justiție penală.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. 1, art. 92 alin. 1, 2 și 3, art. 503 alin. 2 pct.1, art. 504 Cod procedură civilă, precum și pe cele ale Recomandării nr. 1604/2003 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
În dovedirea susținerilor lor, contestatorii au depus la dosar, în fotocopie: adeverința nr. 236/01.10.2014 eliberată de Liceul Teoretic N. S..
P. încheierea din 28.10.2014, a fost admisă cererea contestatorului P. I. de acordarea a ajutorului public judiciar, acesta fiind exonerat de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar stabilite prin rezoluție.
La data de 04.12.2014, contestatorii au depus la dosar un memoriu, prin care s-au referit la funcționarea nelegală a tuturor instanțelor din România, în considerarea aplicării dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 50/2006 în condițiile inexistenței prealabile a unui Decret al Președintelui României prin care să se instituie starea de urgență, aspect ce excede competenței instanței, conform art. 4 alin. 4 teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
P. încheierea din 27.01.2015, a fost respinsă cererea contestatoarei D. R. de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, ca nefondată. Împotriva acestei încheieri contestatoarea a formulat cererea de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din 02.03.2015.
La termenul de judecată din 24.02.2015, Curtea a invocat din oficiu excepția de netimbrare a contestației în anulare formulate de contestatoarea D. R..
Asupra excepției de netimbrare, Curtea reține următoarele:
În temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997, care stabilește că taxele de timbru se plătesc anticipat, constatând la primirea cererii că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită, Curtea a pus în vedere contestatorilor, inclusiv contestatoarei D. R., să achite suma datorată, în cuantum de 100 lei, până la primul termen de judecată, fiind citați cu această mențiune conform art. 29 alin. 2 din Normele metodologice. Alineatul 3 din același text de lege prevede că neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii.
P. încheierea din 10.11.2014, a fost respinsă cererea contestatorilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina lor.
Pe cale de consecință, reținând că până la acest moment contestatoarea D. R., în privința căreia a fost respinsă în mod irevocabil și cererea de acordare a ajutorului public judiciar, nu și-a îndeplinit obligația legală de plată, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, Curtea urmează să admită excepția și să anuleze contestația sa în anulare ca netimbrată.
Examinând motivele contestației formulate de ceilalți contestatori, față de decizia atacată și în conformitate cu dispozițiile 317-318 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
I. Cu titlu preliminar, Curtea pornește de la faptul că în speță sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă de la 1865, față de dispozițiile art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: „Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..” (15.02.2013) și de data sesizării instanței în prezenta cauză, respectiv 28.11.2006.
În al doilea rând, Curtea are în vedere că mijlocul procedural al contestației în anulare prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se poate cere și obține anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești. Ele apar ca un remediu contra eventualelor erori care se pot strecura într-o hotărâre.
În cadrul căilor de atac de reformare, cum este și recursul, se realizează controlul judiciar al hotărârilor judecătorești, de către o instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Urmărind a nu menține incertitudinea părților cu privire la raportul de drept substanțial dintre ele un timp prea îndelungat, pentru aceste mijloace procedurale sunt prevăzute termene care curg de la pronunțarea sau de la comunicarea hotărârii care se atacă, astfel ca după rămânerea irevocabilă să existe o relativă stabilitate a acestui raport, soluția dată nemaiputând fi pusă în discuție.
În schimb, prin căile de atac de retractare, care se soluționează de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată, se invocă împrejurări, limitativ prevăzute de lege, în scopul desființării hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme procedurale a căror respectare a fost considerată de către legiuitor de o importanță deosebită, iar nu și pentru netemeinicie. Acest ultim element conturează cel mai important atribut specific și contestației în anulare, care este în mod incontestabil acela de a constitui o cale extraordinară de atac.
Căile de atac sunt calificate ca extraordinare, dacă ele pot fi exercitate numai în cazurile și în condițiile anume specificate de lege, partea fiind obligată să își sprijine cererea pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege. Ele se deosebesc astfel de căile de atac ordinare, care pot fi exercitate de orice parte din proces, pentru simplul fapt că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată.
De aceea, instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza M. împotriva României,_/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Pe cale de consecință, Curtea va analiza pentru verificarea temeiniciei contestației încadrarea criticilor formulate împotriva hotărârii pronunțate în recurs în ipoteza la care se referă textul de lege invocat.
II.1. Motivul de contestație referitor la neparticiparea procurorului la judecarea recursului nu corespunde niciunuia din textele de lege care constituie sediul materiei în privința contestației în anulare.
Astfel, poziția procesuală a procurorului în procesul civil nu este aceea de parte, întrucât potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004: „În activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor”. Ca atare, acesta nu se citează, astfel că nu se pune problema unei nelegale citări a sa din perspectiva art. 317 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare (…) când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii”.
De asemenea, neparticiparea procurorului nu are legătură cu competența - definită ca fiind aptitudinea unei instanțe judecătorești sau a unui alt organ cu activitate jurisdicțională de a judeca o anumită pricină -, ceea ce înseamnă că nu ar putea fi incidente nici prevederile art. 317 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă: „Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare (…). când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.
În fine, (ne)participarea procurorului la judecata recursului nu constituie un aspect al soluției pronunțate de către instanța de recurs sau al raționamentului care a stat la baza soluției, astfel încât motivul de contestație în anulare în discuție nu se încadrează nici în dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
2. În egală măsură, nici critica privind condițiile în care intimata a dobândit imobilul în litigiu nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute la art. 317 și 318 Cod procedură civilă, astfel încât, conform celor expuse anterior, Curtea nu are abilitarea legală de a le analiza.
Unele considerații suplimentare sunt necesare în legătură cu circumscrierea acestei critici formulate în cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza I Cod procedură civilă.
În raport de considerațiile expuse anterior privind natura juridică și finalitatea căilor de atac de reformare și respectiv de retractare, primul motiv de contestație în anulare specială nu poate avea în vedere decât erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au avut drept consecință darea unei soluții greșite, cum sunt respingerea unui recurs ca tardiv, în raport de data înregistrării la instanță, deși din plicul atașat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poștal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanța de plată a taxei de timbru; pronunțarea asupra legalității unei alte hotărâri judecătorești decât cea recurată.
Folosind sintagma „greșeli materiale”, textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unei dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, acestea din urmă putând fi invocate numai prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Ceea ce caracterizează erorile din prima categorie este caracterul involuntar al acestora, la care se adaugă faptul că nu se referă la aprecieri asupra problemelor de fapt și de drept care se pun într-o anumită cauză, ceea ce constituie prin definiție aspecte ce țin de activitatea de judecare a cererii respective.
Or, în speță, respingerea recursului pe considerentul că era inadmisibil potrivit dispozițiilor procedurale a presupus indubitabil aplicarea unui raționament în legătură cu cererea formulată,ceea ce ține de esența judecății, astfel că instanța nu mai poate reveni, reținând lipsa calității intimatei de proprietară a imobilului în litigiu (așa cum solicită contestatorii), asupra opiniei exprimate prin soluția pronunțată.
Față de aceste considerente, constatând că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale care reglementează contestația în anulare - impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatori, privind nelegalitatea neparticipării procurorului la judecata recursului și respectiv lipsa calității intimatei de proprietară a imobilului în litigiu - Curtea urmează să o respingă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepțiile de netimbrare și a inadmisibilității.
Anulează contestația în anulare formulată de contestatoarea D. R. împotriva deciziei civile nr. 1256/15.09.2014 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr._/300/2006, în contradictoriu cu intimata Ț. A., ca netimbrată.
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P. I. și P. C. C. împotriva aceleiași decizii civile, ca inadmisibilă.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. G. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S.
Ex.2/02.04.2015
C.A.B. Secția a III-a Civilă - C. M. T.
- D. A.
- F. P.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 394/2015. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 364/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
