Pretenţii. Decizia nr. 513/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 513/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-04-2015 în dosarul nr. 4549/299/2012
Dosar nr._
(365/2015)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 513
Ședința publică de la 24.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-pârât, M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN-D.G.F.P.M.B, împotriva deciziei civile nr.269.A. din 06.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, I. M..
P. are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul, N. I., pentru intimata-reclamantă, I. M., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, eliberată de Baroul București, lipsind recurentul-pârâte, S. Român prin M. Finanțelor Publice .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, arată că nu are cereri noi de formulat în cauză sau probe de administrat.
Curtea, având în vedere prevederile art.150 C.p.civ. constată închise dezbaterile și acordă cuvântul avocatului intimatei-reclamante, pe recursul declarat.
Având cuvântul, avocatul intimatei reclamante solicită respingerea recursului ca nefondat.
Referindu-se la prima critică din motivele de recurs, arată că aceasta nu este fondată.
Se susține că în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile art. 50 ind. 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu s-a făcut dovada că s-ar fi desființat hotărârea judecătorească privind titlul lor.
În realitate, corect a reținut Tribunalul București că termenul desființării din lege este mai larg, în sensul că include și acele situații, în care cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1005 a fost evins, ca efect al cumpărării de titluri.
Nici cea de a doua critică nu este fondată, referitoare la lipsa calității procesuale pasive a recurentului pârât, întrucât, Legea nr. 10/2001 stabilește cu certitudine cine are calitate procesuală pasivă într-o astfel de cerere.
Celelalte aspecte legate de hotărâri CEDO, arată că în mod corect a reținut instanța fondului, că practic, în cauză Legea nr. 10/2001 la art. 50 ind. 1, conține prevederi mai favorabile, decât prevederile europene, situație față de care, este evident că este aplicabilă în cauză legea specială.
Referitor la critica din motivele de recurs, privind cheltuielile de judecată, este evident că partea care a căzut în pretenții, trebuie să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Motivul trei de recurs este inadmisibil, întrucât se fac critici pe aspecte de fond, criticându-se chiar și raportul de expertiză.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 03.02.2012, pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de sub nr._, reclamanta I. M. a solicitat obligarea pârâților S. Român prin M. Finanțelor Publice și M. Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al apartamentului situat în București, .. 2, parter, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 7996/09.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr._, s-a admis acțiunea privind pe reclamanta I. M. și pe pârâții S. Român prin M. Finanțelor Publice și M. Finanțelor Publice și a fost obligată pârâta la plata sumei de 24.638 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din data plății către reclamanta și a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că reclamanta a cumpărat, prin contractul nr. 3617/_/13.03.1997, de la Municipiul București („Primăria Municipiului București”) prin mandatar . dreptul de proprietate asupra garsonierei cu nr. 8, situat în București, .. 2, etajul 3, sector 1, compus din cameră, wc, cameră serv, în suprafață utilă de 24,81 mp. Reclamanta a mai dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote indivize de 3,45% din părțile de folosință comune ale imobilului și o suprafață indiviză de 8,07 mp, situat sub construcție. Locuința a fost cumpărată în baza Legii nr. 112/1995 (filele 42-43), iar prețul ei a fost plătit în totalitate, ultima plată fiind făcută la 02.12.2004, conform adeverinței nr. 30 din 03.01.2005, eliberate de Administrația Fondului Imobiliar, serviciul urmărire rate și taxe concesionare.
Prin decizia civilă nr.269 A/06.03.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr.7996/09.04.2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă I. M. și cu intimatul pârât S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a înlăturat motivele de apel privind caracterul inechitabil al obligației de restituire a prețului de piață al imobilului, caracterul derizoriu al prețului plătit de reclamantă la cumpărarea imobilului, jurisprudența CEDO care permite indemnizarea cumpărătorului cu o valoare inferioară prețului de piață al imobilului și riscul îmbogățirii fără justă cauză a reclamantului, întrucât dispozițiile art.501 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevăd expres dreptul necondiționat al cumpărătorului (care dovedește îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege) de a primi prețul de piață al imobilului.
Cu privire la suma reprezentând valoarea de piață a imobilului, Tribunalul a reținut că aceasta a fost corect stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert A. V..
Împotriva acestei decizii a declarat recurs M. FINANȚELOR PUBLICE, criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piață a imobilului, având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr.112/1995 este unul derizoriu, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuală reprezintă o îmbogățire fără justă cauză care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Recurentul a criticat obligarea la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu a fost dovadă de rea credință și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și suma stabilită prin expertiză este exagerat de mare față de suma achitată la achiziționarea imobilului.
Verificând legalitatea deciziei recurate, Curtea a constatat că recursul este nefondat și l-a respins, pentru următoarele considerente:
Recurentul a invocat prin motivele de recurs dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă care vizează esențialmente nelegalitatea deciziei recurate, respectiv greșita aplicare sau interpretare a legii.
Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001, deoarece contractul de vânzare – cumpărare nr.3617/_/13.03.1997 încheiat în baza Legii nr.112/1995, pentru apartamentul nr.2 situat în ..2, sector 1 a fost desființat ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin sentința civilă nr.1902/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosar nr._/3/2008.
Curtea apreciază că în cauză sunt aplicabile prevederile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.184/2001 – norma de drept specială în materia restituirii prețului, potrivit cu care – plata sumelor reprezentând prețul actualizat achitat de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M. Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
În accepțiunea Legii nr.10/2001, desființarea unui contract de vânzare – cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 se produce fie ca urmare a admiterii unei acțiuni în anulare, fie a unei acțiuni în revendicare (art.20 alin.3 din Legea nr.10/2001). Ori, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr.1902/19.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosar nr._/3/2008 – fila 17 din dosarul de fond - a fost admisă acțiunea în revendicare împotriva reclamanților. Buna - credință a reclamantei la încheierea contractului a fost analizată în dosarul nr._/299/2006 de instanța fondului, intimații, deși posesori ai imobilului în litigiu, pierzând proprietatea în baza admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor.
În plus, sumele încasate din vânzarea apartamentelor vândute în condițiile Legii nr.112/1995 nu au fost însușite de unitățile administrativ - teritoriale care au avut calitatea de vânzători în contracte – intimata ., în calitate de mandatar al recurentului, ci s-au constituit venit extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor și Economiei, conform art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995.
Dispozițiile art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care s-au restituit în natură, reprezentând plați integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.
Rezultă astfel că prin însuși efectul Legii nr.112/1995 prețul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentația și actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanțelor Publice, Legea nr.10/2001 prevăzând, în mod expres, după, cum s-a arătat mai sus, obligația de plata a prețului reactualizat în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.
Mai mult, atât Legea nr.112/1995 (art.13 alin.6) cât și Legea nr.10/2001 (art.50 alin.3), reprezintă legi speciale care derogă de la dreptul comun, conform principiului "specialia generalibus derogant" astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea în privința restituirii prețului, prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii (art.1337, 1341-1345 Cod civil) sau principiul restabilirii situației anterioare ca efect al nulității actului juridic civil, astfel că instanța nu a reținut criticile recurentului privitoare la îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei.
Curtea nu a reținut nici critica privitoare la obligarea prin sentința instanței de fond la plata cheltuielilor de judecată, această critică nefiind formulată prin apel, în condițiile art.287 Cod de procedură civilă, fiind invocată direct în recurs omisso medio.
În recurs, Curtea nu poate analiza omisso medio această critică a recurentului, în cauză fiind incidente prevederile art.299 alin.1 coroborat cu art.377 alin.2 pct.2 Cod de procedură civilă.
Conform art. 299 alin.1 C.pr.civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului, fiind o cale de atac „subsecventă", în sensul că nu poate fi exercitat omisso medio. Or, cât timp prin hotărârea atacată nu s-a analizat un motiv de nelegalitate, din cauză că nu a fost invocat, rezultă că acel motiv nu poate face obiectul recursului.
Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, ori partea nu a adus nicio critică, în apel, sub acest aspect, astfel că nu se poate analiza acel aspect omisso medio, direct, în recurs. Instanța de apel este limitată la cererea de apel, iar instanța de recurs este limitată la rândul ei de cele asupra căreia a statuat instanța de apel.
Cât timp recursul poate fi exercitat împotriva hotărârilor date în apel, iar instanța de apei nu a fost învestită cu analiza unui anumit aspect, acel aspect nu poate fi dedus verificării pentru prima oară înaintea instanței de recurs.
Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai parțial, pentru alte motive decât cele invocate în recurs.
În aceste condiții, neinvocând critici în calea devolutivă de atac, recurentul nu poate învedera direct în recurs aspecte privind nelegalitatea soluției pronunțate de instanța de fond sub acest aspect, astfel încât motivul de recurs privitor la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat prin sentința instanței fondului, deoarece a fost invocat direct în prezenta fază procesuală, nu poate face obiectul analizei instanței de control judiciar.
Nu se pot invoca direct în recurs critici aduse hotărârii primei instanțe, câta vreme aceste critici nu au fost formulate printr-un apel promovat împotriva respectivei hotărâri.
În consecință, recurentul nu poate contesta direct în recurs modul de soluționare al capătului de cerere privitor la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată de către judecătorie, câtă vreme nu a formulat apel cu privire la acest aspect împotriva hotărârii primei instanțe.
Recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără să se fi exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului.
Potrivit art. 377 alin.2 pct.2 C.pr.civ., sunt declarate irevocabile hotărârile pronunțate în primă instanță și care nu au fost atacate cu apel.
Astfel, neformulând în fața instanței de apel critici asupra soluției cu privire la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată de către judecătorie, hotărârea instanței de fond a devenit irevocabilă cu privire la acest aspect și deci, pe acest temei, nu se pot formula critici direct în recurs.
Calea recursului era deschisă părții în măsura în care neregularitatea actului procedural ar fi fost săvârșită în faza apelului sau, dacă nu ar fi avut la dispoziție apelul.
Altminteri, invocarea se face omisso medio, partea optând între cele două căi de atac, ceea ce este inadmisibil.
Hotărârea nu a fost atacată cu apel de către reclamant cu privire la legăturile personale cu minorul, ceea ce înseamnă că recurentul a achiesat la soluția pronunțată de judecătorie, nu și-a completat motivele de apel nici după ce a luat la cunoștință de apelul declarat de pârâtă, astfel că a fost de acord cu soluția instanței fondului, astfel încât contestarea pentru prima dată direct în recurs a acestui aspect din hotărârea primei instanțe, în virtutea principiului omisso medio este inadmisibilă.
Curtea nu a reținut nici critica privitoare la cuantumul stabilit prin expertiză, deoarece expertiza întocmită de expertul A. V. a fost depusă în fața instanței fondului la termenul din 12.02.2013, așa cum rezultă din fila 33 a dosarului de fond. Instanța a acordat termen după depunerea raportului de expertiză la 12.03.2013, dată până la care pârâtul avea posibilitatea să formuleze obiecțiuni contestând cuantumul stabilit de expert prin expertiză în condițiile art.201 – 212 Cod de procedură civilă. Cum pârâtul nu a înțeles să formuleze obiecțiuni sau să ceară efectuarea unei noi expertize în condițiile art.212 Cod de procedură civilă, nici până la data soluționării cauzei 09.04.2013, rezultă că acesta a achiesat la valoarea stabilită de expert, astfel că această critică nu își găsește suport probator în prezenta cauză.
Față de aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.269 A/06.03.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – reclamantă I. M..
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 24.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./13.05.2015
TB-S.5 – S.O.; A.R.B.
Jud.S.1 – C.N.G.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 515/2015. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 429/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
