Succesiune. Decizia nr. 429/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 429/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 26597/303/2012

Dosar nr._

(1219/2014)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.429

Ședința publică de la 2.04.2015.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - MARI ILIE

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

JUDECĂTOR - I. D.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul reclamant C. Ș. și de către recurenții reclamanți C. T., C. M. și O. D., împotriva deciziei civile nr. 1303 A din 17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât V. M..

P. are ca obiect – succesiune.

Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 19.03.2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 26.03.2015, apoi la 2.04.2015, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București sub nr._/303/2009, la data de 27.11.2009, astfel cum a fost completată și precizatăla data de05.01.2010, reclamanții C. T., O. D., C. M. și C. Ș. au chemat în judecată pe pârâtul V. M., solicitând anularea certificatelor de moștenitor nr. 138/1999, emis de BNP I. D. și respectiv nr. 2/23.04.2008 emis de Notarul Public Meltiade Riba din cadrul BNP Litteris; dezbaterea succesiunii defunctului C. I., ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților C. I. și C. I., în cote de ½ pentru reclamanți, în calitate de moștenitori ai defunctului C. I. și 1/2 pentru pârât, în calitate de moștenitor al defunctei C. I..

În motivarea solicitării de anulare a certificatului de moștenitor nr.2/2008, privind pe defuncta C. I., reclamanții au arătat: că dezbaterea succesiunii s-a făcut de un notar necompetent, din raza sectorului 3, deși ambii soți și-au avut domiciliul în sectorul 6; în masa succesorală sunt incluse în mod nelegal mai multe drepturi decât cele cuvenite, cu referire la bunurile dobândite prin succesiune de la defunctul C. I., arătând că în mod greșit au fost incluse în masa succesorală locurile de veci, deoarece au aparținut autorilor comuni ai reclamanților și defunctului frate, ­C. M. și C. D., iar C. I. a renunțat la moștenirea ce i s-ar fi cuvenit soțului său predecedat de pe urma acestora; notarul public a fost indus în eroare și a reținut că de pe urma soților C. I. și I. nu mai există alți moștenitori, deși reclamanții sunt moștenitorii defunctului C. I., fiind frați, ­colaterali privilegiați, necitați la dezbaterea succesiunii acestuia, cum cer dispozițiile Legii nr. 36/1995; dispozițiile legatului făcut de defunctul C. I. în favoarea soției sale C. I. (soții făcându-și testamente reciproce) nu se întind și asupra moștenitorilor legatarei astfel că, după decesul ambilor, legatul devine caduc iar bunurile se cuvin moștenitorilor legali, care nu au fost citați.

Prin întâmpinarea formulată la data de 08.02.2010, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât aceștia nu sunt moștenitori rezervatari ai fratelui lor; excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală față de ambii defuncți; excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea și nulitatea testamentului autentic 3626/16.10.1998 și a certificatului de moștenitor și excepția inadmisibilității cererii de partaj, neexistând starea de indiviziune, autoarea sa fiind dobânditoarea exclusivă a masei succesorale rămase de pe urma defunctului C. I..

Prin sentința civilă nr. 7531/15.10.2010, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, a respins ca rămasă fără obiect excepția prescripției extinctive de 3 ani și, pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată, dispunând obligarea reclamanților la plata sumei de 3.550 lei cheltuieli de judecată către pârât.

Totodată, a obligat reclamantul C. Ș. la plata taxei de timbru de 2583,78 lei, dispunând darea sa în debit la Administrația Financiară sector 4 București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată întrucât, dat fiind gradul de rudenie, reclamanții aveau vocație succesorală generică pe care o puteau concretiza dacă ar fi acceptat moștenirea în termen și ar fi participat la dezbaterea ei.

A apreciat întemeiată excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, cu motivarea că reclamanții au introdus acțiunea la data de 27.11.2009, cu depășirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 700 Cod civil, deoarece decesul lui C. I. a intervenit la data de 03.03.2007.

A constatat că a rămas fără obiect excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea și nulitatea testamentului autentificat sub nr. 3626/16.10.1998 și a certificatului de moștenitor nr.138/14.04.1999.

În ceea ce privește cererea formulată de reclamantul C. S. de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor nr.2/2008 a apreciat că nu poate fi reținută deoarece a fost formulată mult peste termenul prevăzut de art. 132 Cod procedură civilă.

În data de 24.11.2010, reclamanții C. T., O. D. și C. M. au formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale și juridice din sentința civilă nr.7531/15.10.2010.

În motivare, aceștia au susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind nulitatea certificatului de moștenitor nr. 2/2008, „emis pe declarație în fals”, asupra legalitătii și anulării acelui act obținut în condiții frauduloase și asupra declarației în fals emisă de av. Boghez P. în data de 8.03.2007 și semnată de V. C.; instanța de fond nu s-a pronunțat asupra numelui din acte, menționat greșit V. în loc de V., fals preluat cu bună știință de instanță; instanța de fond nu s-a pronunțat asupra înscrierii în fals, conform art.183 și art.184 din Codul de procedură civilă; instanța de fond nu a sesizat că reclamanții au aflat despre decesul lui C. I. la data de 23.10.2009, fiind inaplicabile prevederile art.700 din Codul civil;

De asemenea, au susținut că instanța a aprobat ilegal cheltuieli de judecată fără acoperire pe documente fiscale, documentul fiscal emis de av. Boghez fiind ilegal deoarece nu respectă OMFP nr.3512/2008 privind societățile de tip PFA, nu este ștampilat și are data de 18.10.2010 în loc de o dată anterioară zilei de 1 octombrie 2010, din toate acestea rezultând clar că a fost o acțiune premeditată; că din sentința nr.3078/15.03.2001 rezultă clar calitatea reclamanților de „moștenitori colaterali” ai lui C. I., astfel că nu mai era nevoie de vreo opțiune succesorală.

Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea de ședință dată în Camera de Consiliu la data de 10.12.2010, reținându-se că nemulțumirile petenților pot fi soluționate numai prin exercitarea căilor de atac și nu pe calea procesuală deschisă de art. 281 Cod procedură civilă.

Împotriva sentinței civile nr.7531/15.10.2010 și împotriva încheierilor din 9.04.2010 și 31.05.2010 prin care au fost respinse cererile de recuzare, respectiv împotriva încheierii din 17.05.2010, prin care a fost respinsă cererea de reexaminare, au declarat apel reclamanții C. T., O. D. și C. M., la data de 15.11.2010, precum și reclamantul C. Ș., la data de 01.10.2010.

Prin decizia civilă nr. 718 din 04.07.2011, pronunțata de Tribunalul București Secția a V a Civilă, au fost admise apelurile, a fost desființată în tot sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,Tribunalul apreciind întemeiate atât criticile privind nerespectarea limitelor învestirii instanței, cât și, parțial, criticile privind administrarea probatoriului.

Astfel, s-a apreciat că instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului reclamanților de opțiune succesorală de pe urma defunctei C. I., în condițiile în care reclamanții nu au pretins niciodată că au calitatea de succesori de pe urma acesteia, motivându-și calitatea procesuală activă în cererile de constatare a nulității certificatului de moștenitor și de ieșire din indiviziune pe calitatea de moștenitori ai fratelui lor, C. I., care a fost moștenit de către C. I..

Prin urmare, admiterea acestei excepții s-a făcut cu nerespectarea limitelor învestirii instanței, impuse de art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă și pentru motive străine de cererile cu care instanța a fost învestită.

Ca atare și soluția dată excepției lipsei calității procesuale active prin încheierea de ședință de la termenul din 05.03.2010, a fost apreciata ca fiind greșită.

Totodată, s-a constatat că instanța de fond nu a soluționat excepțiile cu privire la cererile cu care a fost învestită, întrucât a respins ca rămasă fără obiect excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea și nulitatea testamentului autentificat sub nr. 3626/16.10.1998 și a certificatului de moștenitor nr.138/l4.04.1999.

În ceea ce privește probatoriul, Tribunalul a constatat că nu au fost indicate considerentele pentru care a fost respinsă proba cu interogatoriul pârâtului, probă ce s-ar fi putut dovedi utilă pentru lămurirea aspectelor de fapt privind data la care reclamanții au luat cunoștință despre decesul și dezbaterea succesiunii defunctei C. I., privind acceptarea de către pârât a succesiunii defunctei și privind neconcordanțele de nume, invocate de către reclamanți.

În ceea ce privește refuzul instanței de a declanșa procedura înscrierii în fals conform art. 183 și 184 Cod procedură civilă, Tribunalul a constatat că acesta este corect întrucât cercetarea motivelor invocate de recurenți în susținerea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 2/2008 se realizează prin prisma dispozițiilor legale ce reglementează procedura succesorală, pe baza actelor de stare civilă ale părților și prin examinarea dosarului notarial în care a fost emis certificatul de moștenitor contestat, aspecte ce nu sunt în legătură cu infracțiunea de fals.

De asemenea, valabilitatea acceptării succesiunii în temeiul unui înscris atestat de avocat, fiind o problemă de drept, trebuie examinată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 51/1995 și ale Legii nr. 36/1995, atâta vreme cât din cererile formulate de către reclamanți nu a rezultat că aceștia ar contesta semnătura de pe declarația de acceptare din 08.03.2007, ca nefiind executată de către pârât.

A apreciat Tribunalul că se impune administrarea de probatorii asupra calității de reprezentant a avocatului pârâtului, prin depunerea unei copii a contractului de asistență juridică, chiar dacă din lipsa cunoștințelor juridice ale reclamanților problema fictivității delegației avocatului pârâtului, invocată de aceștia, nu a fost calificată ca excepție a lipsei calității de reprezentant. A arătat Tribunalul că motivul privind imprescriptibilitatea acțiunii în constatarea nulității absolute nu poate fi reținut drept o critică adusă sentinței apelate, întrucât instanța de fond nu a soluționat excepția prescripției dreptului de a cere constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 2/2008, fiind o apărare care urmează să fie analizată când se va soluționa excepția menționată.

S-a apreciat că nu poate fi primită nici critica privind refuzul soluționării cererii de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 2/2008, întrucât, în raport de dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, numai după soluționarea excepțiilor de procedură și de fond absolute se poate păși la examinarea pe fond a cererii.

În ceea ce privește modalitatea de stabilire a taxelor de timbru s-a reținut că nu pot fi cenzurată de instanța de control judiciar întrucât, potrivit dispozițiilor art.18 din Legea nr. 146/1997, împotriva încheierilor prin care au fost stabilite taxele de timbru, nu se poate exercita decât reexaminarea iar încheierea pronunțată în această procedură este irevocabilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul V. M., prin mandatar V. C. O., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei apelate în sensul respingerii apelului și menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.

În motivarea recursului, acesta a invocat greșita apreciere a instanței de apel în sensul că excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea și nulitatea testamentului autentic nr. 3626/1998 nu a fost soluționată deoarece, în opinia instanței de fond, această excepție a rămas fără obiect prin admiterea excepției dreptului de opțiune succesorală.

S-a precizat că reclamanții nu au investit instanța și cu o cerere de anulare a certificatului de moștenitor de pe urma defunctului C. I., astfel că instanța de apel a înțeles să completeze ea însăși cererea de chemare în judecată, considerând că implicit reclamanții au un capăt de cerere privind nulitatea acestui certificat de moștenitor.

Mai mult decât atât, sub acest aspect există autoritate de lucru judecat, astfel cum s-a învederat prin concluziile scrise depuse la data de 23.06.2011, întrucât reclamantul C. Ș. a chemat-o în judecată pe C. I., solicitând anularea testamentului defunctului C. I. și a certificatului de moștenitor nr. 138/1999, cererea fiind respinsă prin sentința civilă nr._/27.09.1999.

Totodată, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că admiterea excepției prescrierii dreptului de opțiune succesorală de pe urma defunctei C. I. s-a făcut cu nerespectarea limitelor investirii instanței, impuse de art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă.

A susținut că tribunalul a apreciat în mod greșit că proba cu interogatoriul pârâtului ar fi fost necesară pentru lămurirea aspectelor de fapt privind data la care reclamanții au luat la cunoștință despre decesul și dezbaterea succesiunii de pe urma defunctei C. I., acceptarea de către pârât a succesiunii defunctei și neconcordanța de nume invocate de către reclamanți.

În cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că cererea de apel a fost judecată în condițiile în care nu a fost legal timbrată.

Recurentul pârât a mai arătat că la data de 13.11.2010 s-a depus la dosarul cauzei o cerere de apel formulată de către toți reclamanții, dar nesemnată, iar la final, în dreptul numelor celor trei apelanți reclamanți sunt trecute inițialele C și T, în opinia recurentului nefiind semnăturile părților, această cerere de apel fiind considerată nulă.

La dosarul cauzei mai există o altă cerere de apel și precizări semnate numai de către C. Ș., astfel că se poate conchide că numai acest reclamant a făcut apel, cerere care nu a fost legal timbrată, astfel încât, în opinia recurentului, instanța de apel a judecat o cerere cu încălcarea prevederilor legale privind timbrajul.

De asemenea, la dosarul cauzei reclamanții au mai depus o cerere de apel care nu cuprinde elementele prevăzute la art. 287 alin. 1 pct. 1 și 5 Cod procedură civilă, consecința fiind tot nulitatea cererii de apel.

A arătat recurentul pârât că instanța de apel în mod greșit a desființat în tot sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare, neavând în vedere faptul că în prezenta cauză nu se regăsește nici una din cele două situații, care ar conduce la trimiterea cauzei spre rejudecare, prevăzute de art. 297 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât instanța de fond a unit excepțiile cu fondul și a administrat probatorii atât pe excepții, cât și pe fondul cauzei, iar reclamanții și pârâtul au fost legal citați.

A subliniat și că, deși a admis numai o parte din motivele de apel, Tribunalul a admis apelurile și a desființat în tot sentința apelată, cu toate că, în conformitate cu art. 296 Cod procedură civilă, putea să schimbe numai în parte sentința atacată.

Prin decizia civilă nr.1613R/28.09.2012, Curtea de Apel București Secția IV a Civilă a respins recursul ca nefondat, reținându-se, în privința primului de recurs, că, deși invocă ultra petita și plus petita, criticile susținute nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Astfel, s-a apreciat că, în mod corect, sistematizând capetele de cerere din acțiune, instanța de apel a reținut că prin cererile relative la dezbaterea succesiunii defunctului C. I., reclamanții au investit instanțele și cu petitul privind nulitatea certificatului de moștenitor emis de pe urma acestuia, din motive procedurale dar și de natură substanțială, în ce privește drepturile succesorale ale reclamanților, precum și limitele dreptului defunctului de a dispune prin testament, în favoarea soției sale.

În ce privește autoritatea de lucru judecat, invocată prin concluziile scrise ale părții, cu ocazia dezbaterii în fond a apelului, în raport de sentința civilă nr._/27.09.1999, s-a arătat că, fiind o apărare nouă, nu poate fi invocată direct în recurs, în condițiile art. 294 alin. 1 cu referire la art. 316 din Codul de procedură civilă.

Au fost găsite nefondate și criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, atât în ceea ce privește prescripția dreptului de opțiune succesorală de pe urma defunctei C. I., cât și în ceea ce privește probele cu interogatoriul pârâtului – relevantă pe situații de fapt – și cu audierea martorilor în legătură cu împrejurări privind neconcordanțe de nume și acceptarea de către pârât a moștenirii defunctei soții.

Cât privește legalitatea timbrării cererii de apel, Curtea a arătat că excepția a fost respinsă, fondat, în apel, în contextul incidenței instituției reexaminării – procedură irevocabilă – conform art. 18 din Legea nr. 146/1997.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._ , iar la termenul din 7 decembrie 2012, conformându-se deciziei civile nr.718A/04.07.2011, a fost încuviințată atât pentru reclamanți cât și pentru pârâți administrarea probei cu interogatoriu și, pentru lămurirea eventualelor neconcordanțe între actele de stare civilă prezentate de părți și actele din dosarul notarial în care a fost emis certificatul de moștenitor nr.2/2008, s-a solicitat BNP Meltiade Riba comunicarea, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, a actelor din dosarul notarial.

Totodată, s-a pus în vedere apărătorului pârâtului să facă dovada calității sale de reprezentant prin depunerea la dosar a contractului de asistență juridică.

La datele de 7 decembrie și 12 decembrie 2012, reclamanții C. T., O. D. și C. M. au depus la dosar cereri precizatoare, prin care au arătat că obiectul cauzei îl constituie ieșirea din indiviziune asupra masei succesorale în compunerea căreia intră exclusiv apartamentul nr.93 situat în București, ..39, ., etaj 3, sector 6, a cărui valoare, stabilită prin expertiză, este de 221.856 lei, pentru care fiecare a plătit taxa de timbru datorată cotei de 1/8, respectiv suma de 3.637,08 lei.

Au arătat că cel de al patrulea reclamant, C. Ș., înțelege să își susțină cauza în mod separat și au apreciat că interogatoriul este irelevant și fără sens, deoarece instanța poate să analizeze comportamentul pârâtului pe baza actelor de la dosar, proba fiind solicitată de reclamantul C. Ș. în nume propriu. La termenul din 18 ianuarie 2013 a fost administrată proba cu interogatoriul pârâtului (interogatoriu propus de reclamantul C. Ș.) și al reclamanților C. T., C. Ș. și O. D. (file 74,82), cele de al patrulea reclamant, C. M., nefiind prezent.

O nouă cerere precizatoare, formulată de reclamanții C. T., C. M. și O. D., a fost depusă la dosar în data de 22.01.2003, aceștia solicitând ca pârâtul să precizeze modalitatea în care dorește să se dispună ieșirea din indiviziune. Totodată, și-au manifestat nemulțumirea privind neachitarea taxei judiciare de timbru de către reclamantul C. Ș..

Și reclamantul C. Ș. a depus o precizare în care, în esență, prezintă situația litigiilor dintre el și fosta cumnată, C. I., răspunde excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual, arătând că sunt neîntemeiate și solicită rejudecarea cauzei conform obiectului său real, precizat în înscrisul din data de 05.01.2010.

Prin sentința civilă nr. 1721/15.02.2013, au fost admise excepțiile prescripției dreptului de opțiune succesorală față de C. I., prescripției dreptului de opțiune succesorală față de C. I., lipsei calității procesuale active a reclamanților față de C. I. și C. I., s-a respins excepția prescripției extinctive de 3 ani, ca fiind rămasă fără obiect și s-a respins cererea reclamanților ca neîntemeiată.

Totodată, reclamantul C. Ș. a fost dat în debit pentru suma de 2583,78 lei reprezentând taxa de timbru datorată conform obiectului cererii de chemare în judecată și drepturilor pretinse.

Pentru a se dispune astfel, s-a reținut în referire la excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, față de C. I., decedat la data de 26.12.1998 și față de C. I., decedata la data de 03.03.2007, aceasta va fi admisa întrucât, instanța a reținut ca reclamanții au solicitat ieșirea din indiviziune asupra bunurilor ramase de pe urma decesului lui C. I., ceea ce înseamnă ca aceștia au solicitat stabilirea masei succesorale și implicit dezbaterea succesiunii după decesul acestuia iar pentru C. I., ieșirea din indiviziune, pentru care se aplica dispozițiile art. 651 Cod civil, întrucât s-a solicitat stabilirea masei succesorale, ceea ce presupune dezbaterea succesorală. În realitate trebuia dezbătuta succesiunea pentru C. I. și apoi pentru C. I.. Testamentul lui C. I. către C. I. a fost atacat la Judecătoria sector 6, iar prin sentința civila nr._/27.09.1999, s-a respins cererea formulata de reclamantul C. S., ca neîntemeiata. Prin sentința civila nr. 3078/2001, s-a luat act de renunțarea lui C. I. la cota de 1/10 de pe urma defunctului soț, C. I..

Rezultă așadar că prin sentința civila nr. 3078/2001, reclamanții au recunoscut ca C. I. este moștenitoarea lui C. I.. S-a reținut în practicau sentinței civile susmenționate că, C. I. a depus certificatul de moștenitor nr. 138/1999 privind succesiunea de pe urma defunctului soț și că renunță astfel la partea ce i se cuvenea soțului ei, de pe urma părinților săi.

Reclamanții fiind frați colaterali ordinari nu sunt rezervatari, în condițiile art. 841 cod civ., art. 843 și art. 848 cod civ., opțiunea succesorală fiind inexistentă și se aplică dispozițiile art. 700 cod civ. față de C. I..

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților față de C. I. și C. I., instanța a admis-o, având în vedere sentința civila nr. 3078/2001, care constituie act autentic și din care rezulta ca toți reclamanții au cunoscut decesul fratelui lor, dar nu au acceptat moștenirea acestuia și sentința civila nr._/27.09.1999, prin care s-a respins cererea formulata de reclamantul C. S., ca neîntemeiată privind anularea testamentului nr. 3626/1998.

Cu privire la excepția prescripției extinctive de 3 ani, aceasta a fost respinsă ca fiind rămasa fără obiect, întrucât reclamanții nu au calitate procesuala activă și nu este dovedită acceptarea tacită.

Referitor la decesul lui C. I., instanța a reținut ca la data de 16.10.1998, acesta a încheiat în formă autentică un testament în favoarea soției sale, iar la data de 26.12.1998, acesta a decedat.

Reclamantul C. S., în anul 1999 a chemat în judecata pe C. I., solicitând anularea testamentului nr. 3626/1998. Prin sentința civilă nr._/27.09.1999, s-a respins cererea ca neîntemeiata, iar C. I. a rămas ca moștenitoare, în calitate de soție a lui C. I. și legatară universală.

Reclamantul C. S., în anul 2000, a chemat în judecata pe ceilalți frați ai săi și pe C. I., în calitate de moștenitoare a defunctului soț, cauza având ca obiect deschiderea succesiunii de pe urma părinților săi și a lui C. I., compunerea masei partajabile, calitatea de moștenitori, stabilirea cotelor și ieșirea din indiviziune. Prin sentința civila nr. 3078/2001, s-a luat act de renunțarea lui C. I. la cota de 1/10 de pe urma defunctului soț, C. I..

Reclamanții fiind frații defunctului, sunt colaterali privilegiați și nu sunt moștenitori rezervatari. Întrucât C. I. nu a avut descendenți sau ascendenți în viață, la momentul întocmirii testamentului, acesta putea dispune liber de bunurile sale, nefiind ținut de rezerva succesorală.

Astfel, față de dispozițiile art. 1093 Cod Civ., întrucât reclamanții nu sunt moștenitori rezervatari nu pot cere reducțiunea liberalităților excesive.

Referitor la locul de veci, conform actului de concesiune nr. 597 /1975, defunctul a deținut o cota iar fiecare reclamant la rândul său deține câte o cotă din locul de veci, acest bun nefăcând parte din moștenirea pe care defunctul ar fi primit-o de la părinții săi - sentința civila nr. 3078/2001.

În ceea ce privește solicitarea reclamanților de anulare a certificatului de moștenitor nr. 2/2008, instanța a reținut că anularea presupune să ai calitatea de a cere și aceea de a fi moștenitori ai lui C. I.. Dacă opțiunea succesorală nu a fost realizată, calitatea de a solicita anularea este inexistentă ca și interesul.

Certificatul de moștenitor nr. 138/1999 prin care C. I. a devenit proprietară asupra tuturor bunurilor ce au făcut obiectul certificatului de moștenitor nr. 2/2008, nu a fost anulat la momentul întocmirii acestuia iar reclamanții întrucât nu aveau nici o calitate, nu au participat la dezbaterea succesiunii de pe urma acesteia.

Prin încheierea de ședință din data de 18.01.2013 instanța a urmat recomandarea reținută prin decizia civilă nr. 718 A /04. 07. 2011, dar reclamanții C. T., C. M. și O. D. au înțeles să nu administreze proba cu interogatoriu, fiind suficient ce a reținut Tribunalul București, ceea ce echivalează cu refuzul administrării probei, cunoscând că reclamantul C. S. a înțeles să administreze această probă, iar ceilalți reclamanți s-au dezis de motivarea din propria cale de atac.

La data de 25.02.2013, s-a depus la dosar cerere formulată de reclamantul C. Ș., prin care se solicită îndreptarea erorilor materiale strecurate în hotărârea judecătorească în ceea ce privește cuantumul taxei judiciare de timbru pe care s-a apreciat că o datorează, aceasta fiind de 834 lei pentru fiecare dintre reclamanți și soluția dată cererii de anulare a certificatul de moștenitor nr.2/2008, solicitând a se menționa că a fost emis în baza unei declarații de acceptare neatestată și neautentificată de notar în termenul de 6 luni de la decesul lui C. I.. Totodată, a solicitat să se menționeze că a formulat susțineri separate de cele ale celorlalți reclamanți. La data de 26.02.2013 același reclamant a precizat cererea de îndreptare a erorii materiale, solicitând să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr.2/2008 și dezbaterea succesiunii de pe urma fratelui defunct, rejudecarea cauzei și îndreptarea erorilor materiale.

Cererea a fost respinsă, instanța de fond reținând că toate aceste critici reprezintă apărări ce pot fi soluționate în căile de atac, iar în ceea ce privește cuantumul taxei judiciare de timbru s-a arătat că legalitatea încheierilor prin care au fost stabilite a fost verificată de instanțele de control judiciar în primul ciclu procesual, cauza fiind trimisă spre rejudecare pentru alte motive.

Reclamanții au declarat apel împotriva sentinței civile nr.1721/15.02.2013, reclamantul C. Ș. declarând apel și împotriva încheierii pronunțate la data de 08.03.2013, în dezvoltarea motivelor de apel arătând următoarele:

Prin apelul declarat de reclamantul C. Ș., acesta criticând încheierea din data de 08.03.2013, arată că taxa judiciară datorată de fiecare dintre reclamanți pentru cota de 1/8 din masa succesorală este de 832 lei iar reclamantul C. T. s-a obligat, în nume propriu, să plătească în plus suma de 2578 lei față de suma reală, deoarece instanța de fond a amenințat că va respinge acțiunea.

Totodată, arată că nu este datorată („este ilegală”) taxa de timbru de 1521 lei deoarece certificatul de moștenitor nr.2/2008 a fost emis cu încălcarea Legii nr.36/1995, în lipsa unei declarații autentificate de notar privind acceptarea succesiunii defunctei C. I..

În ceea ce privește hotărârea fondului, arată că a fost dată cu încălcarea principiilor contradictorialității și disponibilității, acesta din urmă prin refuzul de a accepta dezbaterea obiectului real al cauzei, precizat prin înscrisul din data de 05.01.2010, iar prin admiterea excepției prescripției dreptului de opțiunea succesorală privind pe defuncta C. I. a fost dată, din nou, o soluție de respingere a unui capăt de cerere care nu există în acțiune și, în consecință, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților în ceea ce privește o succesiune a cărei dezbatere nu au solicitat-o.

Consideră că în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamanților după fratele defunct întrucât, prin acțiunea de contestare a Testamentului 3626/1998 emis de B. N. P. sector 6, și-a exprimat în scris opțiunea de acceptare a succesiunii (tacită) lui C. I., precizată de către instanța de judecată în motivarea sentinței civile nr._/1999, pronunțată în dosar nr. 7873/1999.

În plus, cei patru contestatori și-au exprimat opțiunea de acceptare succesorală tacită prin plata de taxe și impozite după fratele defunct, începând cu anul 1999.

Cu privire la excepția prescripției extinctive de trei ani pentru contestarea testamentului 3626/1998, arătă că aceasta a fost contestat în termenul legal (de 3 ani) acțiunea făcând obiectul dosarului nr. 7873/1999 al Judecătoriei sectorului 6 București, dar și în dosarul nr.7501/2000 al Judecătoriei Sector 4, având ca obiect dezbatere succesorală după părinții reclamanților, dosar în care, urmare a unei plângeri penale, fosta cumnată C. I. a renunțat la folosirea certificatului de moștenitor nr. 138/1999 și a Testamentului 3626/1998, certificatul de moștenitor fiind eliberat cu încălcarea legii.

Precizează că și reclamantul C. T. a formulat plângere penală în legătură cu acest certificat de moștenitor, iar prin Ordonanța dată de P. de pe lângă Curtea de Apel București la data de 28.01.2011, se arată că s-au comis fapte penale la emiterea sa, de către notarul I. D., însă, urmare a intervenirii prescripției și datorită renunțării sale la plângere în condițiile în care C. I. nu a mai folosit certificatul de moștenitor nr.138/1999 în dosarul nr.7501/2000 al Judecătoriei Sector 4, s-a dat soluție de neîncepere a urmăririi penale în temeiul art.10 lit. g, însă prescripția nu înlătură existența infracțiunii.

Pârâtul V. M., fratele defunctei cumnate, a știut că certificatul de moștenitor nr.138/1999 este nul de drept și cu toate acestea a făcut cerere de dezbatere succesorală la un notar public necompetent, cu încălcarea legii, iar certificatul de moștenitor nr.2/2008 este lovit de nulitate absolută pentru încălcarea prevederilor art.10 și art.68 din Legea nr.36/1995, dar și pentru faptul că a fost emis în lipsa unei declarații de acceptare succesorală neautentificate de un notar public, succesiunea fiind dezbătută la peste 9 luni de zile după decesul lui C. I..

Pentru toate aceste motive solicită admiterea acțiunii așa cum a fost precizată pe data de 5.01.2010 și împărțirea apartamentului nr.93 în cote de câte 1/8 (1/4 din 1/2) pentru fiecare reclamant, și cota de ½ pentru pârât.

La datele de 04.06.2013 și 27.06.2013, apelantul a depus la dosar precizări privind litigiile ce au vizat testamentul lăsat de C. I. și certificatul de moștenitor emis de pe urma acestuia.

A solicitat cheltuieli de judecată.

Prin apelul declarat de reclamanții C. T., C. M. și O. D., s-a criticat hotărârea primei instanțe arătându-se că, în pofida deciziilor pronunțate de instanțele de control judiciar în dosarul nr._/3/2010, instanța de fond a soluționat cauza tot prin admiterea unor excepții netemeinice, nelegale și abuzive, încălcându-le dreptul la moștenire și la proprietate.

Susțin reclamanții că, deși s-a administrat proba cu interogatoriu iar Camera Notarilor Publici a dispus un control ce a scos în evidență modul fraudulos în care intimatul pârât a obținut certificatul de moștenitor, la rejudecare instanța a ocolit realitatea favorizând partea pârâtă.

Precizează că ieșirea din indiviziune se refera exclusiv la apartamentul nr. 93 din . cu privire la cavoul familiei pârâtul V. M. și fiica sa V. C. sunt în urmărire penală și vor trebui să răspundă separat pentru infracțiunile săvârșite, atâta vreme cât, conform sentinței civile nr. 3078/15.03.2001, pronunțată în dosar nr. 7501/2001, defuncta V. (C.) I. nu putea fi înhumată în cavoul familiei C..

Motivele de apel au fost completate printr-un memoriu depus la dosar în data de 29.04.2013, în care se arată că pârâtul a obținut certificatul de moștenitor nr. 2/2008 prin inducerea în eroare a autorităților iar prima instanță a denaturat obiectul procesului, cu concursul avocatei pârâtului și al reclamantului C. Ș., care și-a permis să facă adnotări și în numele lor.

Arată că nu s-a soluționat ieșirea din indiviziune, reclamantul C. Ș. refuzând sa achite taxa judiciară de timbru stabilită de instanță prin încheierea de la data de 03.09.2010 și încercând, prin fel de fel de tertipuri, să denatureze situația, utilizând chiar calomnii la adresa lor.

Critică soluția instanței de fond cu privire la excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, arătând că din relațiile comunicate de Camera Notarilor Publici București rezultă că nu s-au formulat opțiuni succesorale nici după V. I. și nici după C. I., iar pârâtul, ajutat de avocatul său, și-a însușit parte din bunurile menționate în certificatul de moștenitor nr. 138/1999, obținând, prin fraudă, certificatul de moștenitor nr.2/2008.

Arată că nu au avut cunoștință despre decesul lui C. I., căreia i-au lăsat în custodie drepturile lor de moștenitori – colaterali privilegiați, ai lui C. I., astfel că nu puteau formula opțiunea succesorală în termen, și precizează că nu au fost chemați de notarul public nici la întocmirea testamentelor și nici la întocmirea certificatului de moștenitor nr.138.

Consideră abuzivă admiterea excepției lipsei calității lor procesuale active față de C. I., arătând că instanța „s-a limitat doar la mizeriile făcute de reclamantul C. S. care din frustrare și rea credința a insistat pentru anularea testamentului nr. 3626/1998, testament ce nu mai are nici o valabilitate juridică după decesul lui V. I.” iar respingerea cererii acestuia nu are legătură cu ceilalți trei moștenitori.

Arată că instanța de fond trebuia să admită excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului pârâtului și solicită Tribunalului să aprecieze dacă reclamantul C. Ș. este compatibil să participe la apel în condițiile în care nu a plătit taxa judiciară de timbru la fond.

Pentru aceste motive, au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate și ieșirea din indiviziune asupra imobilului succesoral, conform dispozițiilor legale și cheltuieli de judecată, conform dovezilor de la dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282¹(1), 284(1), 287(1), 288(1), 294(1), 295¹, 296², 297(1)³ din Codul de procedură civilă, cele ale art. 69(l, 2), 75(2), 76(1), 77(1), 88(1, 2) din Legea nr. 36 /1995, art. 651, 653, 659, 660, 661, 663, 670, 672, 676, 728, 734, 741, 889 din Codul civil,art. 21, 24, 46, 52(1) și art.124 din Constituția României, art.1 și art.6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului - Protocolul nr. 11.

Apelanții au criticat și cuantumul taxei de timbru stabilite pentru judecata în apel, aspect lămurit la termenul din 3 septembrie 2013, cererea fiind legal timbrată.

La data de 22.08.2013 s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de pârâtul V. M., prin care se solicit respingerea ambelor apeluri și menținerea hotărârii primei instanțe, pe care o apreciază legală și temeinică.

În motivare s-a arătat, în esență, în ceea ce privește apelul declarat de către C. Ș., că nu pot fi primite susținerile acestuia privind nerespectarea principiului contradictorialității deoarece nu numai că părțile, toate prezente în fața instanței, au pus concluzii în contradictoriu, dar au depus și note scrise.

Subliniază faptul că, în rejudecare, instanța de fond era ținută sa judece cauza raportat la motivarea cuprinsa în decizia prin care cauza a fost trimisa spre rejudecare, iar în ceea ce privește susținerile reclamanților privind calitatea de moștenitori ai defunctului lor frate, solicită a se avea în vedere că, deși sunt colaterali privilegiați, nu sunt și moștenitori rezervatari, calitate ce revine, conform art. 1087 din Codul civil, numai soțului supraviețuitor, descendenților și ascendenților defunctului.

C. I. nu avea descendenți sau ascendenți în viață nici la momentul întocmirii testamentului, nici la momentul decesului, astfel că putea dispune liber de bunurile sale, nefiind ținut de rezerva succesorală.

Întrucât a testat în favoarea soției sale, pe care a instituit-o legatar universal, și în lipsa moștenitorilor rezervatari, notarul nu avea nici un motiv să citeze frații defunctului la dezbaterea succesiunii, certificatul de moștenitor nr. 138/1999 fiind emis cu respectarea normelor legale în materie.

Arată că excepția prescrierii dreptului reclamanților de opțiune succesorală a fost soluționată în mod corect, întrucât instanța de fond a reținut că toți reclamanții cunoșteau atât data la care a decedat C. I., cât și faptul că acesta a întocmit un testament autentic prin care o numea pe soția sa, C. I., legatar universal, dovadă în acest sens fiind sentința civilă nr._/1999, prin care a fost respinsa acțiunea de anulare a testamentului lui C. I. și sentința civilă nr. 3078/ 2001, în care se arată că moștenitoarea lui C. I. a fost chemată în judecată la dezbaterea succesiunii părinților reclamanților tocmai în calitatea pe care o avea - aceea de moștenitoare a soțului ei.

Solicită a nu fi avute în vedere, fiind neprobate, susținerile referitoare la faptul că, începând cu anul 1999, reclamanții ar fi plătit taxe și impozite pentru fratele defunct, iar în ceea ce privește falsurile pe care reclamanții le susțin, precizează că în mai multe rânduri, ca urmare a numeroaselor plângeri penale pe care le-au făcut împotriva sa și a fiicei sale, s-a dispus neînceperea urmării penale pentru infracțiuni de înșelăciune, tulburare de posesie, fals, ultima rezoluție fiind comunicată la data de 18.07.2013.

De asemenea, plângerile penale îndreptate împotriva notarului la care a fost dezbătută succesiunea de pe urma defunctului C. I. au fost soluționate prin rezoluție de neîncepere a urmării penale.

În ceea ce privește locul de veci cuprins în masa succesorală, solicită a se avea în vedere certificatul de moștenitor de pe urma defunctului C. I. din care rezultă că era un bun propriu al defunctului și nu moștenit de la altcineva.

Cu privire la cel de al doilea apel, arată că nu sunt formulate critici împotriva hotărârii primei instanțe, ci se fac referiri la situații de fapt care au fost dezbătute în față judecătorului fondului și acești apelanți fiind în eroare cu privire la dreptul asupra locului de veci în care a fost înhumată C. I., ce a aparținut în nume propriu lui C. I., a trecut la C. I. prin moștenire și apoi la intimatul parat V. M. tot prin moștenire.

Contestă existența vreunei înțelegeri tacite între reclamanți și C. I., în baza căreia celei din urmă i-ar fi fost lăsate în custodie bunurile soțului decedat și subliniază faptul că, prin sentința civilă nr._/1999, instanța a respins cererea reclamanților de anulare a certificatului de moștenitor de pe urma lui C. I., susținerile acestora fiind neadevăruri infirmate de hotărârea judecătorească amintită. În combaterea celorlalte critici, solicită a fi avute în vedere apărările formulate împotriva apelului declarat de reclamantul C. Ș. precum și toate probele existente la dosarul cauzei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 115¹ din Codul de procedură civilă.

În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Prioritar analizei motivelor de apel, instanța de apel a procedat la lămurirea cadrului procesual în apel, având în vedere susținerile intimatului, privind inexistența unei procuri de reprezentare pentru reclamantul C. M..

Sub acest aspect Tribunalul a constatat că în dosar a fost depusă copie legalizată a procurii acordat de C. M. fiicei sale, V. B.-E., pentru reprezentare în dosarul nr._/303/2009 – numărul sub care prezenta cauză a fost înregistrată în primul ciclu procesual – și declarație formulată de mandatar prin care ratifică actele procedurale efectuate de apelantul reclamant C. T.. Prin urmare, reclamantul C. T. are calitatea de apelant reclamant în cauză.

De asemenea, răspunzând solicitării apelanților reclamanți C. T., C. M. și O. D. de a preciza dacă reclamantul C. Ș. este compatibil să participe la apel în condițiile în care nu a plătit taxa judiciară de timbru la fond, instanța de apel a reținut că în conformitate cu prevederile art.20 alin.5 din Legea nr.146/1997, neachitarea taxei judiciare de timbru la fond nu constituie un fine de neprimire a căii de atac exercitate de partea în culpă, instanța de control judiciar putând sancționa numai neachitarea taxei de timbru datorate pentru exercitarea căii de atac.

Or, în speță, o asemenea problemă nu se pune, deoarece taxa de timbru a fost integral achitată, apelanții urmând să se desocotească între ei, în limitele cotelor de drept pe care le pretind, dacă apreciază necesar să procedeze astfel.

Prin decizia civilă nr.1303/A/17.12.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, fiind nefondat, apelul declarat de apelanții reclamanți C. T., O. D. și C. M., împotriva sentinței civile nr.1721/15. 02. 2013, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât V. M.; a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant C. Ș. împotriva încheierii de ședință pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București la data de 08.03.2013. A admis apelul declarat de apelantul reclamant C. Ș., împotriva sentinței civile nr. 1721/15 02. 2013; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a reclamantului C. Ș. față de succesiunea fratelui său, C. I., decedat la data de 26.12.1998; a menținut dispozițiile sentinței apelate în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților cu privire la anularea certificatelor de moștenitor nr.134/14.04. 1999 și nr.2/2008, privind pe defuncții C. I. și C. I. și la partajarea masei succesorale rămase de pe urma acestora, precum și cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiunea în reducțiune și în anulare a testamentului autentic 3626/1998 și a certificatului de moștenitor nr.134/14.04.1999, privind pe defunctul C. I.. A respins cererea apelantului reclamant C. Ș. de obligare a intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată și a luat act că intimatul pârât nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a constatat întemeiate numai în parte criticile reclamantului C. Ș., în ceea ce privește modalitatea de soluționare, în ceea ce îl privește, a excepției dreptului de opțiune succesorală cu privire la moștenirea defunctului C. I..

Aceasta întrucât, formularea, la data de 27.05.1999, a cererii de anulare a testamentului autentificat sub numărul 3626/16.10.1998, lăsat de C. I. soției sale, C. I., cerere ce a făcut obiectul dosarului nr.7873/1999 al Judecătoriei sectorului 6 București, are semnificația unui act de acceptare expresă a succesiunii fratelui său, în accepțiunea art.689 din Codul civil de la 1864, efectuată în termenul prevăzut de art.700 din Codul civil, data deschiderii succesiunii fiind 26.12.1998.

Celelalte critici aduse de reclamanți sentinței civile nr.1721/15.02.2013 și încheierii din data de 08.03.2013, prin care a fost soluționată cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantul C. Ș., sunt nefondate pentru considerentele ce succed, care vor substitui în parte motivarea deficitară a primei instanțe și prin care se va răspunde ambelor apeluri.

Chiar dacă scopul („obiectul real” în exprimarea apelantului C. Ș.) urmărit de reclamanți prin promovarea prezentei acțiuni îl reprezintă ieșirea din indiviziune asupra apartamentului nr.93 din București, sector 6, ..39, ., etaj 3, ce a aparținut soților C. I. și I. și care, prin succesiuni succesive, a intrat în patrimoniul intimatului pârât V. M., argumentele invocate de reclamanți în susținerea dreptului de proprietate asupra cotei de ½ din imobil, ce a aparținut fratelui lor, C. I., reprezintă veritabile capete de cerere și trebuie analizate ca atare, fără a se putea susține că s-a încălcat principiul disponibilității. Este motivul pentru care, în primul ciclu procesual, cererile reclamanților au fost sistematizate și s-a stabilit că instanța de judecată a fot învestită cu soluționarea a patru capete de cerere:

1. anularea certificatului de moștenitor nr.2/23.04.2008 emis de Notarul public Meltiade Riba, privind pe defuncta C. I.;
2. anularea certificatului de moștenitor nr. 138/14.04.1999, privind pe defunctul C. I.;
3. dezbaterea succesiunii defunctului C. I.;
4. ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților C. I. și C. I. în cote de ½ pentru reclamanți, în calitate de moștenitori ai lui C. I. și ½ pentru pârât, în calitate de moștenitor al lui C. I..

Pe de altă parte, instanța de judecată trebuie să răspundă nu numai cererilor formulate de reclamanți ci și excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare și, întrucât au fost unite cu fondul, soluția asupra acestora trebuie să se regăsească în dispozitivul hotărârii judecătorești.

Sunt neîntemeiate și susținerile privind nerespectarea principiului contradictorialității deoarece din practicaua sentinței civile nr.1721/15.02.2013 rezultă că toate excepțiile au fost puse în discuția părților.

În raport de finalitatea urmărită de reclamanți, în mod corect a fost analizată cu prioritate excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală, deoarece admiterea acestei excepții are drept consecință, de plano, admiterea excepției lipsei calității procesuale active pe capetele de cerere privind anularea celor două certificate de moștenitor, făcând inutilă verificarea respectării dispozițiilor legale la eliberarea acestora, și pe capătul de cerere având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctului C. I. iar, în final, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de ieșire din indiviziune asupra imobilului succesoral.

Excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală și excepția lipsei calității procesuale active în cererea de anulare a certificatului de moștenitor privind pe defunctul C. I. și de dezbatere a succesiunii acestuia:

Faptul că, în ceea ce îl privește pe reclamantul C. Ș., excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală privind pe defunctul C. I. este neîntemeiată, nu îi conferă calitate procesuală activă acestuia în cererea de anulare a certificatului de moștenitor nr.138/14.04.1999 emis de BNP I. D. atâta vreme cât prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă s-a stabilit valabilitatea testamentului nr.3626/16.10.1998, prin care C. I. a fost instituită legatar universal al soțului său. Nefiind moștenitori rezervatari, prin testamentul lăsat în favoarea soției supraviețuitoare, colateralii privilegiați ai defunctului au fost înlăturați de la succesiunea acestuia, singurul moștenitor fiind C. I..

În atare situație, chiar dacă și-a însușit calitatea de erede al defunctului său frate, reclamantul C. Ș. nu poate invoca un drept propriu în legătură cu moștenirea acestuia și, astfel, nu poate susține că a fost vătămat prin eliberarea certificatului de moștenitor pentru a justifica legitimarea procesuală activă pe acest petit.

În privința celorlalți frați ai defunctului C. I., în condițiile în care nu s-a probat existența unei manifestări tacite sau exprese a intenției de acceptare a succesiunii acestuia ci, dimpotrivă, astfel cum rezultă din sentința civilă nr.3078/15.03.2001, pronunțată în dosar nr.7501/2000 ce a avut ca obiect dezbaterea succesiunii părinților lor, au recunoscut calitatea numitei C. I. de unic moștenitor al soțului său, excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a fost corect admisă. În consecință, cu atât mai mult, aceștia nu justifică legitimare procesuală activă în cererea de anulare a certificatului de moștenitor nr.138/1999.

Neavând calitate procesuală activă în cererea de anulare a certificatului de moștenitor, apelanții reclamanții nu justifică legitimarea procesuală activă nici pe capătul de cerere având ca obiect dezbaterea succesiunii fratelui decedat.

Referitor la sentința civilă nr.3078/15.03.2011, s-a constatat că reclamanții sunt în eroare cu privire la semnificația actului de renunțare la succesiune al moștenitoarei C. I., renunțarea acesteia vizând nu moștenirea lui C. I., ci drepturile dobândite, prin retransmitere, la succesiunea părinților soțului său și ai reclamanților, C. D. și C. M..

În referire la excepția lipsei calității procesuale active în cererea de anulare a certificatului de moștenitor privind pe defuncta C. I., s-a reținut că, în conformitate cu prevederile art.119 din Legea nr.36/1995, în condițiile în care singura legătură cu C. I. a fost aceea de afinitate, fiind soția fratelui lor, reclamanții nu pot pretinde că au fost vătămați prin emiterea certificatului de moștenitor nr.23/02.04.2008, pentru că nu au nici un drept la succesiunea acesteia.

Chiar dacă s-ar accepta că o astfel de acțiune poate fi introdusă și de o persoană care nu pretinde un drept succesoral față de defunct, ci numai un drept asupra unui bun inclus în mod greșit în masa succesorală, aceasta fiind ipoteza în speța dedusă judecății, câtă vreme, pentru considerentele redate, reclamanții nu au niciun drept la succesiunea fratelui lor, nu au calitate să ceară anularea certificatului de moștenitor emis de pe urma defunctei C. I. pe motiv că în masa succesorală este cuprinsă și cota de drept de proprietate ce a aparținut fratelui lor asupra imobilului succesoral.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune în reducțiunea și anularea testamentului autentic nr.3626/16.10.1998 și a certificatului de moștenitor nr.138/1999, s-a reținut că reclamanții nu au solicitat reducțiunea sau anularea testamentului lăsat de defunctul C. I., iar în ceea ce privește certificatul de moștenitor au înțeles să invoce motive de nulitate absolută, astfel că excepția este lipsită de obiect.

Neavând calitatea de a cere anularea celor două certificate de moștenitor, apelanții reclamanți nu justifică legitimare procesuală activă nici pe capătul de cerere având ca obiect partajarea masei succesorale rămase de pe urma defuncților C. I. și C. I. și, cum nu au dovedit existența dreptului de proprietate asupra apartamentului nr.93 din București, sector 6, ..39, ., etaj 3, cererea de ieșire din indiviziune este neîntemeiată.

Neîntemeiate au fost apreciate și criticile aduse de apelantul reclamant C. Ș. încheierii de ședință din data de 08.03.2013, prin care a fost soluționată cererea sa de îndreptare a erorii materiale.

Aceasta întrucât cererea sa nu a vizat erori materiale ci modalitatea, apreciată nelegală, în care a fost stabilită taxa judiciară de timbru și faptul neanalizării susținerilor sale privind nelegalitatea certificatului de moștenitor nr.2/2008 deoarece a fost emis cu nerespectarea cerințelor art.10 și art.68 din Legea nr.36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și în lipsa unei declarații de acceptare a succesiunii autentificate de notarul public, afirmându-se erori de judecată ce nu pot fi soluționate în procedura reglementată de art.281 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește timbrajul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a constatat că taxa judiciară de timbru a fost corect stabilită în raport de obiectul cererii și valoarea imobilului a cărui partajare s-a solicitat iar în privința motivelor de nelegalitate a certificatului de moștenitor nr.2/2008, dincolo de faptul că s-a reținut lipsa calității procesuale active a reclamanților pe acest petit, se observă că art.10 și art.68 din Legea nr.36/1995 nu pot fi incidente în cauză, deoarece primul consacră principiul nediscriminării în activitatea notarială, iar cel de al doilea se referă la concediul de odihnă al notarului public.

Totodată, tribunalul a subliniat că forma înscrisului ce cuprinde declarația de acceptare a succesiunii este indiferentă, putând fi un act autentic sau un act sub semnătură privată, esențială fiind însușirea calității de erede, de moștenitor acceptant, iar declarația dată de intimatul pârât la data de 8 martie 2007 îndeplinește această cerință.

În fine, în ceea ce privește calitatea doamnei avocat P. Boghez de reprezentant al pârâtului V. M., pentru a cărei verificare s-a dispus, prin decizia pronunțată în apel în primul ciclu procesual, a se depune la dosar o copie a contractului de asistență juridică (fila 7 decizie nr.718A/04.07.2011), Tribunalul a constatat că această obligație a fost îndeplinită de pârât la termenul din 18 ianuarie 2013, din cuprinsul înscrisului rezultând că data încheierii contractului de asistență juridică a fost 11 februarie 2010, cu o zi înaintea primului termen de judecată la fond în primul ciclu procesual.

Într-adevăr, după depunerea acestui înscris, prima instanță nu a mai pus în discuție calitatea de reprezentant a doamnei avocat, dar nici nu mai era necesară o asemenea discuție în condițiile în care, în rejudecare, pârâtul a fost reprezentat de doamna avocat E. Fălcuțescu, a cărei calitate de reprezentant nu a fost contestată.

În ceea ce privește solicitarea apelantului-reclamant C. Ș., de acordare a cheltuielilor de judecată, Tribunalul a constatat că acesta nu a probat achitarea niciunei sume de bani cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții C. T., O. D. și C. M. și reclamantul C. Ș..

Prin recursul declarat, reclamanții C. T., O. D. si C. M. au susținut că sunt moștenitori de drept colaterali privilegiați de pe urma defunctului lor frate, Chiracescu loan.

Apreciază recurenții că la rejudecarea cauzei, Judecătoria sector 6 a menținut-o în mod ilegal pe dna. magistrat S. M., deși aceasta a făcut cerere de abținere, astfel că i s-a dat prilejul să se răzbune pe reclamanți, pentru că aceștia au recuzat-o de două ori și au reclamat-o la P. pentru abuzurile săvârșite. Au mai arătat că s-au încălcat prevederile art.274 C.proc.civ., instanța admițând apărarea pârâtului fără documente de asistență juridică și plată onorariu prin documente fiscale. Paralel cu aceasta inadvertență, instanța a menționat în rezoluție susținerile reclamantului C. Ș., care nu a dorit decât să bruieze procesul și nu și-a achitat taxele de timbru stabilite pe 3.09.2010 de instanță.

După cum reiese din documente, recurenții reclamanți nu au avut opțiune succesorală din motivele precizate, legat de data decesului defunctei V. I.. Recurenții reclamanți au convenit tacit să nu deschidă ieșirea din indiviziune și partajul succesoral, întrucât V. I. nu avea capacitate de plată.

Speculând bunătatea reclamanților, pe ascuns s-a emis certificatul de moștenitor nr.138/14.04.1999 în condiții frauduloase.

În urma verificărilor făcute de C.N.P. s-a dovedit ca nici V. M. nu a avut opțiune succesorală în termen legal. Pârâtul V. M. în timpul procesului inițial a folosit numele de V. M., situație ce s-a descoperit la judecarea primului apel, situație a fost tolerată de instanțe cu foarte multă ușurință.

La judecarea apelului nr.2 reclamanții au menționat în note scrise și concluzii comportamentul infracțional al avocatului părții pârâte.

Apreciază recurenții că soluția pronunțată la data de 17.12.2013 este netemeinică și nelegală întrucât președintele completului de judecată nu cunoștea dosarul și parcursul celor 4 etape și, ca atare, s-a lăsat influențat.

Prin recursul formulat, reclamant C. Ș. susține că instanța de fond a refuzat să ia în calcul rejudecarea cauzei după obiectul real al acțiunii precizat la data de 5.01.2010.

Arată că din data de 1.10.2010, ceilalți petenți, reprezentați de petentul C. T., au hotărât împreună cu recurentul reclamant să susțină cauza în toate fazele procesuale separat față de ceilalți trei petenți reprezentanți de C. T., care după reținerea obiectului corect de către instanțele de control Judiciar, a fost sfătuit să schimbe obiectul acțiunii, partea lor în ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților C. loan și C. I. cu cota de ½pentru reclamanți ca moștenitori ai defunctului C. loan și cota de ½ pentru pârât în calitate de moștenitor al defunctei C. I., soția fratelui și sora lui, familie care nu a avut copii moștenitori.

Deoarece prețul de circulație al ., era prea mic, instanța a aprobat o expertiză propusă de petenți asupra apartamentului.

Valoarea expertizată a . de 221.856 Ron, dar petenții nr.4, au pretins cota de ½din masa succesorală respectiv 110.928 Ron; cota pretinsă de reclamant a fost de ½ din ½ masa succesorală, sau 1/8 din masa succesorală totală, cu valoarea taxei judiciare de timbru de 832 Ron de petent, calculată legal pentru obiectul stabilit de petenți. Pentru ceilalți trei petenți, taxa judiciară de timbru a fost stabilită la sugestia instanței de fond, condiționat că dacă nu este plătită, se respinge acțiunea, fapt pentru care aceștia au achitat taxa judiciară de timbru pentru cota de 2/8 din masa succesorală și încă 1.521 Ron pentru anularea certificatului de moștenitor nr.2/2008, care era nul de drept prin faptul că a fost emis de B.N.P. Sector 3, necompetent. Deci, instanța de fond 1, Judecătoria Sector 6, i-a obligat pe ceilalți trei petenți să plătească o taxă judiciară de timbru suplimentară pentru obiectul modificat de aceștia la sugestia instanței cu „Ieșirea din indiviziune după cei doi soți decedați".

Deoarece recurentul reclamant a menționat obiectul acțiunii, precizat în înscrisuri din 5.01.2010 confirmat de către instanțele de control judiciar de apel și recurs, instanța de judecată de la fond 2 (aceeași) l-a obligat să plătească în plus taxă judiciară de timbru de 2583 Ron, adică taxă pentru 2/8 din masa succesorală si taxă judiciară de timbru pentru anularea certificatului de moștenitor nr.2/2008 care era nul de drept pentru ca afost întocmit în baza certificatului de moștenitor nr. 138/1999, care este nul de drept, fapt stabilit de P. Curții de Apel București, prin Ordonanța din 28.01.2011.

Aceasta sumă de 2.583 Ron stabilită în plus pentru recurent a fost expediată cu ambele sentințe ale instanței de fond 1 și fond 2 de la Judecătoria Sectorului 6 București la Administrația Financiară Sectorul 4, în debit, comunicat acestuia în ianuarie 2014, pentru care s-a făcut din nou contestare la suma de 2583 Ron stabilită în plus.

Se solicită ca instanța de recurs să anuleze taxa judiciară de timbru de 2.583 Ron pentru recurent, care a pretins dezbaterea succesorală numai după fratele defunct în cotă de 1/8 echivalentul sumei de 832 Ron, consemnat în încheierea din 3.09.2010 din dosarul de fond 1.

Se refuză precizarea că recurentul reclamant nu a solicitat niciodată

dezbaterea succesorală după fosta cumnată defunctă, deoarece se

încearcă să se justifice taxa judiciară de timbru aberantă de 2.583 Ron, dar și după rejudecare acțiune pe fond 2, deși instanțele de control judiciar au confirmat obiectul acțiunii precizat pe 05.01.2010 ca fiind corect.

Recurentul reiterează că faptul că nu a cerut niciodată dezbaterea succesorală după fosta cumnată defunctă.

În contradicție cu adevărul obiectiv, instanța de apel 2

precizează în ultimul text din dispozitiv, în decizia civilă nr.1303A/17.12.2013 referitor la anularea certificatelor de moștenitor nr.138/0999 și nr.2/2008 că se mențin dispozițiile sentinței apelate .

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, unde ilegal este introdus și recurentul care s-a separat de ceilalți trei petenți pe data de 01.10.2010, arată că separarea părților în susținerea acțiunii s-a făcut datorită

modului de interpretare diferit al Codului de procedură civilă, Codului civil și dreptului succesoral de către petenți. Instanța de apel 2 refuză să consemneze că

recurentul reclamant nu a solicitat dezbatere succesorală după fosta cumnată defunctă.

Instanța de fond – Judecătoria Sectorului 6 București a modificat obiectul stabilit și însușit de toți petenții pe data de 5.01.2010 - modificare menținută de către instanța de apel 2, consemnată în dispozitivul deciziei civile nr.1303/A din 17.12.2013.

După ce constată că recurentul are calitate procesuală de succesor prin depunere de opțiune de admitere succesiune după fratele defunct, instanța de apel susține că recurentul nu are calitate procesuală după fosta cumnată, calitate nesolicitată de

către acesta.

Recurentul susține că au fost încălcate dispozițiile art.129 alin.6 și art.304 pct.6 C.proc.civ., în care se arată că instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut (instanța de fond 1) și instanța a acordat mai mult (la fond 2), confirmat de instanța de apel 2, eronat.

Arată că nu a existat declarație de acceptare succesorală a intimatului V. M. autentificată la notar. Aceste declarații nu pot fi autentificate de un avocat, doar atestate. Declarația de acceptare succesorală neautentificată poate fi datăcătre frații intimatului sau partener de afaceri, conform prevederilor legale, nu are data certă și nici nu este însoțită de o împuternicire avocațială.

Testamentul 3626/1998 „emis" de fratele defunct către soția lui nu a fost recunoscut de către acesta, fapt afirmat pe data de 18.12.1998, înainte de a fi operat. Centrul de Expertize al Ministerului Justiției a declarat că semnătura de pe testament este a defunctului frate - în mod suspect, fiind criticată semnătura de pe testament, exemplarul cu timbru judiciar. S-a cerut o expertiză a semnăturii de pe acest testament (fila 6 dos. 7873/1999). Pentru că a fost criticată semnătura că seamănă mult cu cea de pe un certificat profesional al fratelui defunct din 1983 - la lungime semnătură și o liniuță în plus. Semnătura a fost recopiată după prima și alungită/cu cca1,5 cm cu adăugare a 2 cerculețe (Anexe) fila 6 dosar 7873/99 și fila 10 ca original al acestuia, care trebuie să fie identice, și nu sunt. S-a demonstrat și în instanța penală JS4 că originalul (fila 10) la semnătură nu este identic cufila 6, copie (dos. 7873/99 JS6).

Referitor Ia certificatul de moștenitor nr.138/1999, se arată că în urma cercetării penale a acestuia, P. Curții de Apel București prin Ordonanța din 28.01.2011 a stabilit vinovăția notarului I.D. de la BNP Sector 6, dar a intervenit prescripția faptei penale după 5 ani. S-a dat încadrarea faptei penale la art.10 lit.g, unde conform art.184 din Codul de procedură civilă, urmează ca o instanță civilă să anuleze actul prin orice mijloace (probe) depuse la dosar al instanței. După anularea certificatului de moștenitor nr.138/1999 urmează să fie desființat și certificatul de moștenitor nr.2/2008 și din acest motiv, practic emis în baza unui act fals (CM 138/1999) printre celelalte fapte arătate.

Referitor la dispozitivul deciziei civile nr.1303A/17.12.13 instanța de Apel 2 arată că respinge apelul declarat de către cei trei petenți, reprezentați de petentul C. T., ca nefondat, cu referire la obiectul acțiunii lor reiterat tot timpul după trimiterea la rejudecare la Judecătoria Sectorului 6 București pentru Fond 2 „Ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de la cei doi soți defuncți", însă admite apelul declarat de apelantul-reclamant C. Ș. (separat) împotriva sentinței civile nr.1721/15.02.13, deoarece s-a depus opțiune tacită de acceptare succesiune prin contestare testament nr.3626/1998.

F. cumnată defunctă a fost cercetată penal pentru falsificarea semnăturii a Testamentului 3626/1998 iar datorită decesului fostei cumnate C. I., la 03.03.1997, urmărirea penală nu a mai putut fi continuată - caz de împiedicare a cercetării penale cu încadrarea faptei la NUP art.10 lit. g C.P.P.. (decesul făptuitorului), astfel că există doar calea acțiunii în materie civilă pentru a înlătura efectele testamentului nr.3626/98 eliberat de BNP Sector 6, notar I.D. și certificatul de moștenitor nr.138/99.

Prin cererile precizatoare ulterioare, recurentul reclamant C. Ș. a precizat încadrarea motivelor de recurs, invocând și dispozițiile art.304 pct.5 C.proc.civ., încălcarea principiului contradictorialității prin refuzul instanței de a accepta discuții asupra obiectului real al acțiunii, încălcarea dispozițiilor procedurale de către instanța de apel prin refuzul de a soluționa cererile incidente din apel 2 unde s-au depus prima dată - Ordonanța Parchetului de pe lângă C.A.B. din 28.01.2011 și sentința penală nr.1216/16.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București acte juridice unde vătămarea apelantului reclamant nu poate fi înlăturată.

Recurentul solicită casarea deciziei civile nr.1303/A/17.12.2013, trimiterea cauzei spre rejudecare în apel în baza art.312 alin.5 din codul de procedură civilă arătând că nu s-a judecat fondul, deși erau depuse două probe noi esențiale în soluționarea corectă a litigiului, arătate instanței.

Recurentul solicită să se judece cauza pe obiectul precizat în înscrisul din 5.01.2010, considerat corect de către instanțele de control judiciar apel l și recurs l, cu analizarea și discutarea pe probele depuse, a nulității absolute a testamentului 3626/1998.

Recurentul a precizat că contestarea testamentului s-a făcut și la Sectorul 6, dosarul nr._/1999 civil dar și în dosarul penal nr. 7501/2000.

Nerespectarea principiului contradictorialității se referă la faptul că recurentului reclamant i s-a interzis să discute obiectul acțiunii, precizat în înscrisul din 5.01.2010 cu două capete de cerere. S-a refuzat discutarea opțiunii succesorale după defuncta cumnată, opțiune inexistentă și nenecesară.

La afirmația din decizia civilă nr.1303/A/17.12.2013 a instanței de apel 2, că prin sentința civilă nr. 3078/15.03.01, dosarul nr.7501/2000 J.S.4, dezbatere succesorală după părinții petenților, cumnata defunctă ar fi fost recunoscută ca succesoare după fratele defunct, cât și prin testament, este neadevărată.

Recurentul reclamant, autorul acțiunii, afirmă că pe prima pagină a

sentinței civile nr.3078/2001 apare că a declarat în instanță, cât și în încheierea din 30.11.2001, cumnata să fie exclusă din succesiune, pe motiv de fals de semnătură și substituire de semnătură la expertizare (anexă 3 pagini plângere penală dos. 7501/00).

Succesiunea după fratele defunct este cuprinsă din 2 părți: succesiunea asupra casei părintești din sectorul 4, în cotă de 1/5 pentru succesori, inclus și fratele defunct și succesiunea asupra apartamentului 93 sector 6, în cotă de 1/8 din masa succesorală (. petent (total asupra ½ din .> Anularea certificatului de moștenitor nr.138/1999 și a testamentului nr. 3626/1998 s-a cerut în baza art.184 C., urmare a împiedicării cercetării penale a celor 2 acte juridice din motivele arătate; în consecință, și anularea certificatului de moștenitor nr.2/2008 din motivele arătate în acțiune, cu obiectul real din înscrisul 5.01.2010.

Pe data de 18.12.1998, înainte de o operație la cap de extirparea unei tumori necanceroase, fratele recurentului a declarat că nu a lăsat nici un testament. Afirmația din decizia civila nr.1303/A/17.12.2013 apel 2, că recurentul reclamant nu a cerut anularea testamentului „lăsat" de fratele defunct este falsă, întrucât contestarea testamentului s-a făcut la 27.05.1999.

Declarația de acceptare succesiune a intimatului nr.4/08.03.2007 este un act juridic sub semnătură privată la care trebuie, „dată certă" pentru a fi valabil de la o instituție publică. La reluarea judecății pe fond 2, se afirmă fraudulos că Declarația de acceptare succesorală a fost autentificată la BNP Sector 3, după 9 luni de la decesul fostei cumnate, la avocat. Atestarea Declarației de acceptare succesorală de către un avocat implică faptul ca avocatul să atașeze o împuternicire cu toate datele personale la aceasta. Nici aceasta nu există.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate, recurentul arată că,

chitanța de 250 lei dată la expertizare apartament de petent (125 lei) motivat se află la dosarul de fond l.

Recurentul reclamant învederează că nu știe încă dacă defuncta cumnată și fratele ei au același tată, V. sau V.. De asemenea a făcut referire la conduita avocatului intimatului în fata instanței de apel, apreciind-o ca amenințătoare, la lipsa datei certe a contractului de asistența juridică încheiat de intimata cu avocatul care l-a reprezentat, la lipsa de continuitate în ceea ce privește președintele completului de apel, respectiv a susținut conduita necorespunzătoare a defunctei C. I. în raport cu defunctul său soț, anterior internării și în timpul spitalizării acestuia, respectiv ulterior decesului.

În recurs, au fost anexate la dosar înscrisuri, care au mai fost depuse și în fazele procesuale anterioare.

La termenul de judecata din data de 19.03.2015, intimatul prin apărător, a invocat excepția netimbrării recursului declarat de recurenții C. T. și O. D. și excepția lipsei calității de reprezentant a recurentului C. T. în raport cu recurentul C. M.

Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor cu a căror analiza a fost legal investită și a excepțiilor formulate de intimat, Curtea retine următoarele:

Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei sector 6 București – 27.11.2009 - prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în Codul de procedură civilă de la 1865 (Codul de procedură civilă), conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei, formulata de recurenții C. T. și O. D., în temeiul art. 244 din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că aceasta este nefondată.

În acest sens, Curtea are în vedere că textul de lege anterior menționat impune ca și condiție premisă, existența pe rolul instanțelor civile a unui litigiu distinct care să vizeze existența sau inexistența unui drept care face obiectul acelei judecăți și care să fie de natură a influenta hotărâtor soluția din cauza ce se solicită a fi suspendată - art. 244 pct. 1 din Codul de procedură civilă, respectiv începerea urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează a se pronunța în cauza ce se cere a fi suspendată- art. 244 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Or, în cauza, așa cum rezultă din cererea formulată la data de 23.07.2014, recurenții invocă necesitatea suspendării întrucât au formulat căi de atac împotriva măsurilor care au vizat sancționarea lor cu amendă, în cauza de față, soluționarea unor cereri de îndreptare a unor erori materiale care ar viza numele pârâtului și nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauza de față, respectiv nefinalizarea cercetării penale în dosarul nr._/4/2013 ( dosar care așa cum rezultă din sistemul Ecris a fost soluționat deja printr-o hotărâre care poartă mențiunea că este definitivă, și potrivit căreia plângerea formulată de petentul C. T. în contradictoriu cu intimații V. C. O. și V. M.,a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind menținută rezoluția procurorului de caz din data de 11.06.2013 pronunțată de P. de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. 1941/P/2011, precum și rezoluția prim-procurorului aceluiași parchet nr. 2161/II-2/2013 din data de 03.10.2013).

Ca atare, Curtea constată că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de prevederile art. 244 din Codul de procedură civilă, nefăcându-se nici dovada începerii urmăririi penale în legătură cu o infracțiune care sa influențeze hotărâtor cauză și nici a unui alt litigiu civil, care să tranșeze drepturi care ar putea influența soluția în prezenta cauză.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul C. S..

În ceea ce privește critica vizând ignorarea, în rejudecare, de către instanța de fond și de apel, a obiectului acțiunii introductive, astfel cum acesta a fost precizat la data de 05.01.2010.

Critica este nefondată.

Astfel, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei civile nr. 1613R/28.09.2012 pronunțata de Curtea de apel București Secția IV a Civilă, în primul ciclu procesual, instanțele au tranșat asupra obiectului cererii, reținând că reclamanții - așadar inclusiv recurentul de față - au investit instanța de fond cu soluționarea următoarelor capete de cerere: anularea certificatului de moștenitor nr.2/23.04.2008 emis de Notarul public Meltiade Riba, privind pe defuncta C. I.; dezbaterea succesiunii defunctului C. I.; ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defuncților C. I. și C. I. în cote de ½ pentru reclamanți, în calitate de moștenitori ai lui C. I. și ½ pentru pârât, în calitate de moștenitor al lui C. I..

Totodată, în cuprinsul aceleiași decizii, s-a reținut că instanța avea de soluționat și capătul de cerere în cadrul căruia se invocase nulitatea testamentului nr. 3626/1998 și nulitatea certificatului de moștenitor nr. 138/14.04.1999.

De altfel, chiar și în prezentul recurs, recurentul reclamant susține că se impune anularea certificatului de moștenitor nr.2/2008, invocând o nulitate de drept a acestuia act ca urmare a întocmirii lui în baza certificatului de moștenitor nr. 138/1999, act în raport de care invocă, de asemenea, nulitatea și solicită neechivoc recunoașterea, în favoarea sa a unei cote exclusive de ¼ din apartamentul inclus în masa succesorala rămasa de pe urma defunctului C. I., bun care a fost inclus în masa succesorală rămasă de pe urma defunctei Chiriacesu I., conform certificatului de moștenitor nr. 2/2008.

Din lecturarea cererii de recurs, Curtea constată că, acest motiv de recurs vizează faptul că recurentul nu ar fi solicitat niciodată dezbaterea succesorală după fosta cumnată defunctă.

Sub acest aspect, Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod de procedură civilă, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs, asupra problemelor de drept dezlegate și asupra probelor sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Așa fiind, câtă vreme, prin decizia sus menționată, irevocabilă, s-a rezolvat problema de drept referitoare la limitele investirii instanței de fond, prin acțiunea introductivă, completată și precizată la data de 05.01.2010, statuându-se că în cazul din speță, instanța de fond a fost investită cu analiza și a unei cereri de ieșire din indiviziune asupra bunurilor succesorale rămase de pe urma defunctei C. I., în cote de ½ pentru reclamanți și ½ pentru pârât, în calitate de moștenitor al defunctei C. I., dezlegarea dată acestei probleme de drept, care viza, în concret, stabilirea limitelor investirii primei instanțe, în raport de prevederile art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, era obligatorie pentru instanța de fond și de apel învestită cu rejudecarea cauzei, aceasta fiind ținută să respecte hotărârea obligatorie, a instanței de recurs, rămasă irevocabilă.

Din această perspectivă, Curtea reține că decizia sus-menționată are caracter irevocabil și că nu s-a făcut dovada că a fost desființată prin exercitarea mijloacelor procedurale pe care părțile le au la îndemână. Pe de altă parte, ținând cont de natura controlului judiciar și de principiul ierarhizării instanțelor, în măsura în care, instanța de recurs, într-un prim ciclu procesual, a dat o anumită dezlegare aspectelor vizând petitele deduse judecății, iar situația cauzei avută în vedere la momentul acestei aprecieri, s-a raportat inclusiv la cererea completatoare și precizatoare depusă de acest recurent la data de 05.01.2010, în prima instanță, această interpretare se impune nu numai judecătorilor reinvestiți cu soluționarea cauzei în fond și respectiv apel ci și prezentei instanțe, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea problemelor de drept soluționate irevocabil, prin decizia de desființare, devenită irevocabilă.

Așa fiind, câtă vreme, prin decizia nr. 718A/04.07.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului exercitat de intimat împotriva acesteia, prin decizia civilă nr. 1613R/28.09.2012 pronunțata de Curtea de apel București secția IV a civilă, s-a statuat în sensul învestirii legale a instanței de fond de către toți reclamanții cu o cerere având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra bunurilor succesorala rămase de pe urma defunctei C. I., în cote de ½ pentru reclamanți și ½ pentru pârât, în calitate de moștenitor al defunctei C. I., dezlegarea dată acestei chestiuni litigioase, era obligatorie pentru instanța de fond învestită cu rejudecarea cauzei, aceasta fiind ținută să respecte statuările intrate în puterea lucrului judecat prin aceste hotărâri judecătorești irevocabile, nefiind posibilă, în rejudecare, reexaminarea acelorași aspecte soluționate deja irevocabil.

De altfel, Curtea constată că și în prezentul recurs, solicitarea neechivocă a recurentului este aceea de a i se recunoaște o cotă parte de 1/8 din apartamentul menționat în certificatul de moștenitor nr. 2/2008 și ieșirea din indiviziune în raport de această cotă, or, acest certificat de moștenitor, a fost emis ca urmare a dezbaterii succesiunii defunctei C. I., astfel că, ceea ce se urmărește, în fapt, este, implicit și partajarea bunului inclus în masa succesorala rămasa de pe urma acestei defuncte.

Ca urmare nu pot fi primite ca fondate, susținerile din recurs, vizând refuzul instanței de fond de a lua în considerare, în rejudecarea cauzei, un alt obiect al pricinii, conform propriei interpretări a recurentului în ceea ce privește limitele investirii instanței de fond, încălcarea art. 315 din Codul de procedură civilă, lipsa de imparțialitate a instanței, dedusă din pretinsa omisiune a acesteia a lua în considerare această interpretare a recurentului, în privința limitelor investirii sale cu consecințe în ceea ce privește stabilirea taxei de timbru, sau o greșită modificare a cadrului procesual doar de către ceilalți reclamanți, care au înțeles să-si susțină separat acțiunea, neputându-se reține, pe cale de consecință, nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește limitele investirii instanței de către acest recurent reclamant, prin raportare la reținerea lipsei calității procesuale active a acestuia, în referire la cererea având ca obiect ieșirea din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defunctei C. I..

Ca atare, apare ca nefondată și critica din recurs vizând greșita menționare în dispozitivul deciziei recurate a menținerii dispozițiilor sentinței apelate vizând soluția adoptată în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, câtă vreme această critica vizează aprecierea recurentului în sensul că acesta nu ar fi investit instanța de fond cu petitul vizând ieșirea din indiviziune asupra bunurilor defunctei C. I., ca și cea vizând încălcarea art. 294 din Codul de procedură civilă, ca efect al analizei în apel a criticii cu același obiect, formulata de recurnetul de față.

În referire la criticile vizând modul de stabilire a taxei de timbru în primă instanța, în rejudecare.

Criticile nu pot fi primite.

Astfel, așa cum rezultă din cererea de recurs, nemulțumirea recurentului vizează modul de stabilire a taxei judiciare de timbru în prima faza procesuală, cu luarea în considerare a întregului obiect al acțiunii stabilit în primul ciclu procesual în apel, susținerea sa concretă vizând faptul că, în fond, datora o taxa de timbru în suma de doar 832 Ron,, în raport de cota pretinsă de acesta de 1/8 din masa succesorală totală, respectiv că nu datora taxa de timbru pentru petitul având ca obiect anularea certificatului de moștenitor nr.2/2008, întrucât acest act juridic, ar fi fost, în opinia recurentului nul de drept, astfel că în opinia sa a fost greșit obligat să plătească în plus taxă judiciară de timbru de 2.583 Ron și dat în debit.

Curtea reține că această chestiune nu poate face obiect de critică în calea de atac, în acest sens, fiind dispozițiile obligatorii ale deciziei date în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, nr. 7/2014, obligatorie la momentul soluționării prezentei cauze,( decizia sus menționată fiind publicata în M. Of nr. 137 din 24 februarie 2015) în conformitate cu prevederile art. 330⁷ din Codul de procedură civilă. Astfel, potrivit acestei decizii: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”.

Curtea are în vedere în acest sens că deciziile pronunțate în recursuri în interesul legii nu creează norme juridice noi, ci, interpretând normele juridice existente și analizând soluțiile pronunțate de instanțe, asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii.

Consecința acestei constatări, ce decurge din ratio legis, este obligativitatea, pentru instanțe, a dezlegării problemelor de drept interpretate (iar nu “judecate” de către instanța supremă, pentru că nu există o veritabilă judecată) de către instanța supremă, deci opozabilitatea erga omnes a acestor dezlegări, a acestor interpretări, care vin să precizeze și să determine sensul autentic și originar al normei interpretate, fără să o modifice structural.

În același sens, rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente a fost relevat, chiar dacă în materia acțiunilor în revendicare imobiliare, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza P. contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

În plus, Curtea se raportează și la dezlegările intrate în putere de lucru judecat, date acestei chestiuni litigioase, în referire la aspectele vizând posibilitatea de contestare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru de către reclamanți, prin decizia nr. 718A/04.07.2011 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului exercitat de intimat împotriva acesteia, prin decizia civilă nr. 1613R/28.09.2012 pronunțata de Curtea de apel București secția IV a Civilă, hotărâre judecătorească în cadrul căreia s-a statuat în sensul că acestea nu pot fi deduse controlului judiciar pe calea apelului, ci exclusiv în calea de atac specială a reexaminării. Aceasta întrucât trebuie avut în vedere faptul că în rejudecare, în fond, nu a fost stabilită o nouă taxa de timbru în sarcina recurentului, instanța de fond raportându-se la limitele rejudecării, stabilite în căile de atac.

Tot astfel, toate apărările legate de modul de stabilire a taxei de timbru în primul ciclu procesual și citarea părții în această faza procesuală, nu pot face obiect al cenzurii în prezenta cale de atac, care are ca obiect exclusiv decizia civilă nr. 1303A/17.12.2013, a Tribunalului București, în raport de prevederile înscrise în art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 282 și art. 295 din Codul de procedură civilă, câtă vreme recurentul a avut posibilitatea de a deduce aceste critici, analizei instanțelor de control judiciar investite cu analiza legalității și temeiniciei sentinței civile nr. 7591/2010, prezenta instanța având a analiza recursul, cu respectarea art. 315 din Codul de procedură civilă, și în limitele trasate prin hotărârile judecătorești anterioare, irevocabile.

În plus, Curtea are în vedere că nulitatea reprezintă acea sanctiune de drept civil care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridicie edictate pentru încheierea sa valabilă.Din punct de vedere procesual, constatarea respectării legii cu ocazia încheierii unui act presupune existența unei acțiuni în anularea sau constatarea nulității actului juridic. De asemenea, actul juridic nu poate fi considerat nul pentru nerespectarea legii decât în măsura în care o hotărâre judecătorească dispune prin dispozitivul său în mod expres acest lucru.

Or, în acest context, solicitarea pe calea unei acțiuni civile a constatării nulității absolute a unui certificat de moștenitor, conferă acțiunii astfel formulate, un obiect patrimonial și deci evaluabil, în raport de care partea datorează taxa de timbru.

Pe de altă parte, deși recurentul face referire la incidența art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, Curtea retine că acest text nu este incident în cauză, câtă vreme, ceea ce susține recurentul este obligarea sa la plata unei taxe de timbru mai mari decât cea datorată (dispoziție care, pentru considerentele expuse anterior, puteau face obiect al cenzurii doar în calea reexaminării, prevăzute de Legea nr. 146/1997), or, ipoteza vizată de textul de lege invocat, presupune că taxa de timbru stabilită în prima instanța, nu a fost plătită în cuantumul legal, așadar a fost insuficientă în raport de natura și câtimea pretențiilor deduse judecății, acesta trebuind a fi completată.

Nefondată este și critica vizând modul de soluționare a apelului vizând încheierea din 08.03.2013.

Astfel, așa cum rezultă din cererile datate 25.02.2013 și respectiv 26.03.2013, recurentul nu a urmărit prin formularea acestor cereri, îndreptarea de către instanța de fond a unor erori materiale în înțelesul art. 281 din Codul de procedură civilă ci, a înțeles să afirme pe această cale erori de judecată care vizau, în opinia sa, modalitatea de stabilire a taxei de timbru, în sarcina sa și modul de soluționare a cererii de anulare a certificatului de moștenitor nr. 2/2008, acesta invocând pe această cale, nerespectarea limitelor în care a fost investită prima instanța, de către acesta, aplicarea eronată a normelor înscrise în art.10 și art. 68 din Legea nr. 36/1995, respectiv, nerespectarea unor condiții de formă pe care, în opinia recurentului ar fi trebuit să le îndeplinească declarația de acceptare a succesiunii defunctei C. I., emisă de V. M..

Or, așa cum corect s-a reținut în apelul soluționat prin decizia recurată,în accepțiunea textului reglementat de art. 281 din Codul de procedură civilă, îndreptarea unei hotărâri judecătorești, este posibilă numai pentru erori materiale. Greșelile materiale care pot fi îndreptate prin mijlocirea prevederilor art. 281 din Codul de procedură civilă sunt greșelile asupra numelui, calității și susținerilor părților sau cele de socoteli, precum și alte greșeli strecurate în hotărâre, ce pot fi îndreptate din oficiu, sau în urma unei simple cereri. Noțiunea de greșeală materială are, în sensul textului citat, înțelesul de eroare materială vizibilă săvârșită cu ocazia redactării hotărârii.

Curtea are în vedere în același timp că, așa cum s-a arătat în cele ce preced, în calea de atac nu pot fi formulate critici care vizează modul de stabilire a taxei de timbru, în fazele procesuale anterioare, acestea neputând face obiect al cenzurii nici în procedura prevăzută de art. 281 din Codul de procedură civilă, ci exclusiv în calea de atac specială a reexaminării.

Tot astfel, deși recurentul invocă o motivare necorespunzătoare a deciziei contestate sub acest aspect, din verificarea considerentelor deciziei recurate, Curtea reține că motivarea instanței de apel, permite instanței de control judiciar să identifice raționamentul juridic avut în vedere în soluționarea căii de atac. Pe de altă parte, desi hotărârea recurată este concis motivată, cuprinde argumentele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorilor, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 261 alin.(1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. Argumentele astfel prezentate sunt coerente, motivarea deciziei recurate nesuferind de nici una dintre carențele evidențiate în cuprinsul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă, în cauză neputându-se reține incidența acestui motiv de recurs.

În ceea ce privește critica vizând nerespectarea condițiilor de formă la emiterea declarației de acceptare succesorală dată de intimatul V. M..

Critica este nefondată.

Astfel, în opinia recurentului, această declarație de acceptare a succesiunii, trebuia întocmită în formă autentică, în fața unui notar, întrucât un avocat nu poate autentifica înscrisuri, ci doar să le ateste.

Curtea reține că potrivit art. 689 din Codul civil de la 1864, normă incidentă în cauză în raport de prevederile art. 91 din Legea nr. 71/1991: „Acceptarea poate fi sau expresă sau tacită. Este expresă când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția sa de acceptare”.

În aplicarea acestei norme legale, Curtea reține că, voința succesibilului de a accepta expres moștenirea trebuie să fie exprimată în formă scrisă înscrisul constatator, putând însă îmbrăca, în lipsa unei prevederi legale exprese și derogatorii, de la principiul consensualismului, ce constituie regula în materia actelor juridice, fie forma unui înscris autentic, fie poate fi un înscris sub semnătură privata.

Altfel spus, câtă vreme, așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară și în doctrina de specialitate, acceptarea succesiunii, pură și simplă, este un act formal, iar nu solemn, înscrisul constatator al acceptării pure și simple, cum este și cazul acestei declarații, nu trebuie redactat cu respectarea unor formule sacramentale și speciale pentru a constata acceptarea succesiunii, ci, el poate îmbrăca chiar forma unei scrisori simple, a unei cereri adresate instanței sau unui birou notarial, esențial fiind ca în cuprinsul respectivului înscris să rezulte, neîndoielnic că succesibilul și-a însușit calitatea de moștenitor.

Ca atare, în mod judicios a reținut instanța de apel că intimatul pârât nu avea obligația de a accepta succesiunea autoarei sale, prin emiterea unei declarații dată în fața unui notar public, declarația emisă de acesta la data de 08.03.2007, certificată de avocat Boghez P., în sensul atestării datei, identității și conținutului actului, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. c din Legea nr. 51/1995, îndeplinind condițiile de formă, impuse de art. 689 din Codul civil.

De altfel, susținerile recurentului sunt și contradictorii, câtă vreme, în privința propriei manifestări de voință de a accepta succesiunea defunctului C. I., instanța de apel a reținut că formularea de către acesta a cererii de anulare a testamentului autentificat sub nr. 3626/1998, lăsat de defunctul C. I., la data de 27.05.1999, cerere care a făcut obiectul dosarului nr. 7873/1999 al Judecătoriei sectorului 6 București, are semnificația unui act de acceptare expresă a succesiunii acestui defunct, în accepțiunea art. 689 din Codul civil, aspect necriticat de recurent.

Or, în contextul aceluiași cadru legislativ, acceptând că, în privința sa, acceptarea succesiunii s-a realizat prin formularea unei astfel de cereri, recurentul nu poate nega, posibilitatea intimatului de a accepta, succesiunea defunctei prin emiterea acestei declarații, care, deși este un act sub semnătură privata, poartă mențiunea că prezența părții, data și conținutul au fost atestate de un avocat, în temeiul prerogativei conferite acestuia de art. 3 lit. c din Legea nr. 51/1991.

În ceea ce privește criticile vizând testamentul autentificat sub nr. 3626/1998 întocmit de defunctul C. I..

Astfel, se arată de către recurent că defunctul nu ar fi recunoscut acest testament, negând existența lui, anterior decesului, că Centrul de Expertize al Ministerului Justiției a declarat că semnătura de pe testament este a defunctului, în mod suspect, în condițiile în care s-a cerut o expertiză a semnăturii de pe acest testament, iar acesta seamănă cu cea de pe un certificat profesional al fratelui defunct din 1983 fără a fi identică în testamentul cercetat, respectiv că s-a demonstrat și în instanța penală a Judecătoriei Sectorului 4 București, că originalul semnăturii nu este identic cucea de pe copie, anexat în dosarul nr. 7873/1999 al Judecătoriei sectorului 6 București.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, Curtea constată sub acest aspect,că instanța de apel, a reținut, pe de o parte, că în prezentul litigiu, reclamanții nu au formulat o cerere distinctă având ca obiect anularea acestui testament, iar în privința apărărilor legate de nulitatea certificatului de moștenitor nr. 138/1999, căașa cum rezultă din sentința civilă nr._/1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, anterior formulării prezentului litigiu, același reclamant a promovat pe rolul aceleiași instanțe de fond, acțiunea înregistrată sub nr. 7873/1999, care a avut ca obiect anularea testamentului autentificat sub nr. 3626/1998, întocmit de defunctul C. I., constatând că cererea astfel formulată a fost respinsă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în cuprinsul căreia s-a reținut valabilitatea testamentului, validându-se astfel, calitatea de legatar universal al defunctei C. I..

Curtea reține că recurentul nu contestă această statuare a instanței de apel.

Totodată, Curtea se raportează la cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul acestui litigiu, anexată la fila 35 dosar apel, din care rezultă că în acel proces, recurentul reclamant a invocat nulitatea testamentului nr. 3626/1998, invocând falsificarea semnăturii aplicată pe acesta la rubrica testator.

Or, Curtea apreciază că, în aceste condiții, constatarea făcută de instanțele anterioare prin această hotărâre judecătorească în sensul că încheierea testamentului nr. 3626/1998, s-a făcut în mod valabil nu mai poate fi cenzurată. Astfel, câtă vreme, valabilitatea acestui act a fost verificată într-un litigiu anterior, finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești irevocabile, dezlegările cuprinse în această hotărâre sub aspectele menționate se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză. În caz contrar, ar fi nesocotite concluziile unei hotărâri judecătorești definitive ce cuprinde o dezlegare sub aceste aspecte.

Împrejurarea că în primul proces, s-a adoptat o soluție care îl nemulțumește pe recurent, nu deschide – contrar aprecierii acestuia – calea unui nou proces, câtă vreme, în realitate, acesta nu pretinde o altă cauză juridică a dreptului dedus judecății, ci formulează doar o nouă apărare,sau mai exact critici cu privire la modul în care în primul litigiu s-au tranșat raporturile litigioase vizând valabilitatea, din perspectiva condițiilor de formă, vizând aplicarea în cuprinsul său a semnăturii testatorului, ceea ce nu este permis însă, după ce litigiul a fost tranșat irevocabil.

Tot astfel, deși recurentul face referire la o constatare contrară a Judecătoriei Sectorului 4, Curtea raportându-se la sentința penală nr. 1216/16.04.2013, anexată la dosarul de recurs, de către recurentul în cauză, constată că, prin această hotărâre judecătorească, care poartă mențiunea definitivă, s-a respins plângerea formulată de recurent împotriva rezoluției procurorului din data de 20.02.2003, confirmată prin rezoluția prim procurorului nr. 365/II-2/2013 din 15.03.2013, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București, în dosarul de parchet nr. 7425/P/2000, în contradictoriu cu intimata C. I.. Astfel, s-a reținut că la data de 14.11.2000, recurentul a sesizat organele de politie cu privire la faptul că intimata C. I. ar fi falsificat semnătura de la rubrica „testator C. I.” a testamentului autentificat sub nr. 3626/1998, la BNP I. D., pe care ulterior l-a folosit pentru obținerea certificatului de moștenitor nr. 138/1999. Prin această hotărâre judecătorească s-a reținut că potrivit expertizei criminalistice nr. 360/1999, întocmit de Laboratorul Interjudețean de expertize criminalistice din cadrul Ministerului Justiției, rezultă că semnătura realizată pe testamentul menționat a fost realizată de către numitul C. I., respectiv că simpla declarație de recurentului că ar fi existat o falsificare a acestei semnături, nu este coroborată cu niciun alt mijloc de probă, instanța astfel investită concluzionând că „semnătura de la rubrica „ testator” „a fost executată chiar de către autorul testamentului”.

Prin urmare, contrar susținerilor din recurs, această hotărâre judecătorească, nu face decât să susțină aspectele intrate deja în putere de lucru judecat, tranșate prin sentința civilă nr._/1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București.

Tot astfel, în cuprinsul ordonanței emisă la data de 28.01.2011, emisă în dosarul nr. 2269/P/2010, de către P. de pe lângă Curtea de apel București, nu rezultă o altă stare de fapt, în ceea ce privește semnătura realizată pe sus menționatul testament, la rubrica testator.

În plus, contrar susținerilor din recurs, în cadrul acestui dosar penal, astfel finalizat, nu s-a constatat vinovăția notarului I. D. referitor Ia certificatul de moștenitor nr.138/1999, ci, s-a constatat incidența unei cauze care împiedică urmărirea penală - prescripția faptei penale – astfel că s-a dispus neînceperea urmăririi penale conform art.10 lit.g Cod proc.penal. O atare împrejurare nu este însă de natură să conducă în mod automat la o soluție de admitere a acțiunii civile promovate de recurent, ci poate să deschidă calea acțiunii civile în cadrul căreia acesta are posibilitatea de a supune cenzurii instanței civile legalitatea certificatului de moștenitor nr.138/1999, invocând o anumită cauză de nelegalitate a acestuia, sub condiția justificării celorlalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile.

Altfel spus, deși recurentul susține în prezenta cauză, că se impune anularea certificatului de moștenitor nr.138/1999 și a testamentului nr. 3626/1998, invocând nesemnarea testamentului de către defunct, respectiv falsificarea semnăturii testatorului de către defuncta C. I., câtă vreme, acestuia i se opune autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr._/1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, aceasta hotărâre tranșând asupra validității testamentului întocmit de defunctul C. I., sub aspectul invocat și asupra calității de legatar universal al defunctei Chiriacesu I., în aplicarea art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin.(2) C.civ., în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, ceea ce înseamnă că nu se poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește anterior, invocarea săvârșirii unei infracțiuni de fals, în aceste condiții, nereprezentând o cauză juridică nouă de nulitate.

Or, în contextul în care, într-un litigiu anterior, așa cum s-a reținut în apel, s-a statuat irevocabil asupra validității testamentului nr. 3626/_, hotărârea beneficiind de autoritate de lucru judecat, fiind pe deplin opozabilă acestui recurent, care a figurat ca parte în procesul astfel soluționat, constatându-se că acesta poartă semnătura defunctului C. I. și prin urmare, s-a reținut calitatea de legatar universal al defunctei C. I., în raport de defunctul C. I., recurentul reclamant, care susține prezenta critică, exclusiv prin raportare la împrejurarea că are calitatea de frate al defunctului și că a acceptat succesiunea defunctului, nu poate justifica legitimare procesuală activă, în formularea acțiunii având ca obiect anularea certificatelor de moștenitor nr. 138/1999 și nr. 2/2008, și ieșirea din indiviziune asupra masei succesorale rămase de pe urma defuncților C. I. și I., întrucât fiind înlăturat de la succesiune, prin voința testatorului C. I., acesta nu poate justifica un drept propriu, în raport cu bunurile incluse în succesiunea acestuia și prin urmare, nicio vătămare, personală, directă care să-i fie produsă, prin emiterea certificatelor de moștenitor a căror nulitate a invocat-o.

Acesta întrucât din interpretarea art. 88 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, rezultă că justifică legitimare procesuală activă acele subiecte de drept care dovedesc înregistrarea unui prejudiciu prin eliberarea sau cuprinsul certificatului de moștenitor, condiția necesară și utilă, în promovarea unei astfel de acțiuni fiind aceea ca titularul acțiunii să justifice un interes personal, născut, legitim și actual.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că doar în recurs se invocă lipsa calității de proprietar a defunctului C. I. asupra cavoului, respectiv că acesta a dobândit dreptul de concesiune prin moștenire, deși recurentul de față a uzat de calea de atac a apelului, critica fiind formulată așadar, omisso medio. De altfel, o atare susținere nici nu ar putea conduce la o altă concluzie, sub aspectul analizat, câtă vreme, așa cum rezultă din actul de concesiune nr. 597/1975 –fila 128 dosar fond, rezultă că, respectiva concesiune a locului de veci, s-a realizat de concedent și în favoarea defunctului C. I., care apare menționat în calitate de concesionar, iar nu de succesor al unui concesionar, iar din sentința civilă nr. 3078/15.03.2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București, rezultă că renunțarea defunctei C. I. a avut ca obiect dreptul asupra bunurilor succesorale care au făcut obiectul litigiului astfel soluționat, dobândite de defunct prin moștenire, iar nu întreaga moștenire culeasă în virtutea legatului universal, dovadă că în chiar cuprinsul dispozitivului acestei hotărâri se reține calitatea acesteia de moștenitoare a defunctului C. I., făcându-se trimitere la testamentul nr. 3636/1998 și la certificatul de moștenitor nr. 138/1999 și se face referire neechivocă la cota succesorală care a făcut obiectul dezbaterii în cadrul acestui litigiu, cuvenită defunctului său soț ca urmare a dezbaterii succesiunii părinților acestuia și ai reclamanților și, în raport de care s-a dispus împărțirea între ceilalți succesori din acel litigiu.

Ca atare, nu s-ar putea reține nici incidenta principiului rezoluto jure dantitis, rezolvitur jus accipietis, în privința certificatului de moștenitor nr.2/2008, în cauză nefiind incidentă situația premisă invocată de recurent - aceea a constatării nulității certificatului de moștenitor nr. 138/1999.

Pe de altă parte, ieșirea din indiviziune presupune existenta unei stări de coproprietate, ceea ce înseamnă că titularul cererii cu acest obiect are obligația de a-și justifica calitatea procesuală activă, dovedind că este titular al unui astfel de drept real.

Tot astfel, Curtea nu poate reține existența unor dispoziții contradictorii în ceea ce privește dispozitivul deciziei recurate, în sensul că deși s-a respins apelul declarat de ceilalți trei reclamanți, ca nefondat, s-a dispus admiterea apelului declarat de apelantul-reclamant C. Ș. (separat) împotriva sentinței civile nr.1721/15.02.2013, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului de opțiune succesorală a acestui recurent față de succesiunea defunctului C. I.. În acest sens, Curtea, în aplicarea prevederilor înscrise în art. 686 coroborat cu art. 928 din Codul civil de la 1864, reține, pe de o parte, că în cadrul moștenirii legale dar și a legatarilor, calitatea de titular la dreptului de opțiune succesorală, aparține tuturor persoanelor cu vocație succesorală generală (eventuală), la moștenire, moștenitori legali sau testamentari, iar nu numai celor cu vocație concretă, aceasta având a se consolida sau nu, în raport de opțiunea exercitată de moștenitorul în rang preferat, iar pe de altă parte că, dreptul de opțiune succesorală, este un act juridic unilateral, astfel că, dacă există mai mulți succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opțiune în mod colectiv, ci fiecare în parte trebuie să se pronunțe în mod individual, astfel că soarta juridică a opțiunii făcute de unul dintre ei, nu afectează opțiunea făcută de ceilalți.

Ca atare, nu se poate reține o contradicție între aceste dispoziții ale deciziei, fiind evident că reținându-se că recurentul a acceptat succesiunea defunctului, o atare statuare nu poate produce efecte și în privința celorlalți reclamanți, în raport de care s-a statuat că nu și-au exprimat o atare opțiune înăuntrul termenului legal de prescripție, de 6 luni de la data decesului defunctului.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și în considerentele deciziei recurate, instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune în anularea testamentului, ca rămasă fără obiect, tribunalul reținând că o atare soluție este corectă, în raport de cadrul procesual obiectiv stabilit prin acțiunea introductivă completată. Curtea retine că în recurs, nu se contestă statuarea instanței de apel în sensul că instanța nu a fost investită cu acțiune în anularea testamentului ci, reclamanții au înțeles să invoce motive de nulitate absolută. Așa fiind, criticile recurentului referitoare la neîmplinirea termenului de prescripție, respectiv la acceptarea tacită a succesiunii, sunt lipsite de interes, soluția adoptată, în această privință, fiind una favorabilă recurentului.

În același sens, Curtea retine că, în decizia nr. 718A/04.07.2011, instanța de apel a tranșat asupra criticilor care vizau modul de soluționare al cererilor de recuzare formulate împotriva judecătorului de fond, reținând caracterul nefondat al acestora, astfel că nici aceste împrejurări nu pot face obiect al cenzurii în prezenta cale de atac, ele intrând în putere de lucru judecat.

În același timp, în apelul soluționat prin decizia recurată nu a fost dedus analizei un motiv de apel care să vizeze parțialitatea instanței de fond, în rejudecare, or, recursul nu poate viza decât aspectele care au făcut obiect al apelului iar nu critici ommisso medio.

În referire la critica vizând încălcarea principiului contradictorialității prin refuzul instanței de a accepta discuții asupra obiectului real al acțiunii și asupra excepției de opțiune succesorală după C. I., critică dedusă analizei prin cererea depusă la data de 17.07.2014.

Curtea retine că o atare critică, tinde la a susține un motiv de recurs de ordine publică - motiv care vizează încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil - principiul contradictorialității astfel încât, deși cererea precizatoare a fost formulată ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului, se impune analiza sa, în limita acestui motiv de ordine publică.

În aceste limite, Curtea reține că motivul de recurs este nefondat, în apel, partea recurentă de față fiind citată corespunzător, fiind prezentă la termenele acordate, termene la care a avut posibilitatea de a propune probe și de a-si susține calea de atac, astfel cum rezultă din încheierile de ședință din data de 04.06.2013 și respectiv 03.12.2013. Curtea reține, totodată, că în calea de atac a apelului, recurentul a formulat o critică prin care a dedus analizei în apel limitele sesizării instanței de fond, așa cum rezultă din cererea aflata la fila 14 dosar apel, astfel că, dat fiind tocmai caracterul unitar al apelului, nu s-ar putea imputa instanței de apel că nu a tranșat asupra acestei critici, anterior soluționării apelului, ci doar în cadrul deciziei recurate, în caz contrar ajungându-se la o antepronunțare.

În referire la criticile vizând omisiunea instanței de apel de a proceda la analiza înscrisurilor anexate în apel, reprezentate de Ordonanța Parchetului de pe lângă C.A.B. din 28.01.2011 și sentința penală nr.1216/16.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 4 București, Curtea reține că acestea nu pot fi analizate din perspectiva motivului de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, ci, cel mult, s-ar putea admite, făcând aplicarea art. 306 alin. final din Codul de procedură civilă, că aduce în discuție, nerespectarea de către instanța de apel a obligației de a motiva, în cuprinsul hotărârii, considerentul pentru care aceste probe deși încuviințate, au fost înlăturate, urmând a fi analizate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.

Curtea reține însă că nici acest motiv de recurs, de ordine publică nu este fondat, câtă vreme, pe de o parte, în cuprinsul deciziei recurate se regăsesc considerentele pentru care instanța de apel a apreciat că probele anexate în apel nu sunt concludente, din perspectiva justificării calității procesuale active a recurentului reclamant, prin trimitere la principiul autorității de lucru judecat a sentinței civile nr._/1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, cunoscut fiind că excepția puterii de lucru judecat este o excepție absolută, irefragabilă, iar pe de altă parte, pretinsa vătămare invocată de recurent, a fost deja înlăturată în calea de atac a recursului, considerentele anterior expuse, în cadrul căreia au fost analizate utilitatea și concludența probelor la care face trimitere recurentul având menirea de a complini motivarea deciziei recurate, (lipsa motivării putând fi substituită de către instanța de control judiciar dacă soluția pronunțată este confirmată de probele administrate în cauză, în conformitate cu prevederile înscrise în art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă), ceea ce exclude incidența art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce privește celelalte susțineri din cererea de recurs și cele precizatoare și care vizează modul în care apreciază recurentul că s-ar fi impus soluționarea cauzei în fond, Curtea reține că în contextul în care, în apel, s-a reținut lipsa calității procesuale active a reclamantului în formularea petitelor vizând anularea certificatului de moștenitor nr. 138/1999 și nr. 2/2008, respectiv în ceea ce privește cererea de ieșire din indiviziune, criticile recurentului, nu ar putea viza decât limitele în care s-a analizat cauza în această faza procesuală devolutivă. Astfel, în aplicarea art. 137 din Codul de procedură civilă, instanța are obligația de a analiza cu prioritate excepțiile care fac de prisos analiza fondului pricinii, iar în cauză așa cum s-a arătat excepția lipsei calității procesuale active a recurentului reclamant a fost corect soluționată.

Ca atare, fiind incidentă o excepție absolută, de fond, nu se mai impunea analiza fondului pretențiilor, în raport de care a fost admisă această excepție.

Tot astfel, nu pot fi apreciate ca motive de recurs de ordine publică, susținerile din precizările formulate ulterior împlinirii termenului de motivare a recursului, vizând afirmarea frauduloasă a pârâtului în sensul că declarația acestuia de acceptare a succesiunii defunctei C. I. a fost autentificată la BNP Sector 3, respectiv cele vizând cheltuielile de judecată stabilite în fond, pe această cale, recurentul invocând simple apărări de fapt sau nerespectarea unor norme care ocrotesc interese private, iar nu o eventuală aplicare eronată a unor norme legale imperative.

Curtea nu poate primi ca fondate nici susținerile din recurs, în sensul că recurentul ar fi făcut dovada în apel, a achitării sumei de 125 lei, cu titlu de onorariu de expert, întrucât, așa cum rezultă din cele ce preced, nu s-ar putea reține culpa procesuală a intimatului, recurentul căzând în pretenții, inclusiv în apel, în condițiile în care scopul final urmărit de acesta, a vizat stabilirea calității sale de succesor al defunctului și valorificarea, în aceste condiții a dreptului de coproprietate pretins, proba invocată în raport de care acesta a susținut îndreptățirea sa la restituirea cheltuielilor de judecată, neputând fi apreciată ca fiind utilă în raport de statuarea în favoarea sa a exercitării dreptului de opțiune succesorală în termenul de prescripție.

Totodată, Curtea reține că recurentul nu a formulat anterior în calea de atac a apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, o critică care să vizeze nulitatea declarației de acceptare succesorală emisă de intimatul pârât, ca urmare a neatașării unei împuterniciri avocațiale sau neîndeplinirea cerinței referitoare la data certă a acestui înscris, respectiv lipsa datei certe a contractului de asistentă juridică încheiat de intimata cu avocatul Boghez P. la data de 11.02.2010, astfel că aceste susțineri apar ca formulate omisso medio, (în recurs, instanța având a analiza legalitatea deciziei nr. 1303/A/ 2013 din perspectiva chestiunilor litigioase care au făcut obiect al dezbaterii în apel).

În plus, Curtea are în vedere că, aceste ultime apărări vizând valabilitatea declarației de acceptare a succesiunii, ar fi prezentat relevanță doar sub condiția ca reclamantul să justifice legitimarea sa procesuală, în formularea petitului vizând anularea certificatului de moștenitor nr. 2/2008, numai în acest caz, instanța având obligația de a proceda la analiza în fond a acestei cereri și de a verifica respectarea cerințelor impuse de lege, la momentul emiterii acestui act. Mai mult, așa cum s-a reținut, cu putere de lucru judecat, în primul ciclu procesual, recurentul a invocat apărări în legătură cu această declarație care nu justifică declanșarea procedurii falsului, iar prin ordonanța Parchetului de pe lângă C.A.B. din 28.01.2011, s-a reținut că nu există probe care să confirme că avocatul Boghez P. ar fi redactat în fals acest înscris. În același sens, Curtea se raportează la statuarea Curții Constituționale din cadrul deciziei nr. 806/2006, în sensul că: „în concepția legiuitorului, avocatura este un serviciu public care este organizat și funcționează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat și funcționând după reguli stabilite de lege” respectiv la prevederile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, în forma actuală, potrivit cu care: „în exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi asimilați funcționarilor publici, cu excepția situațiilor în care atestă identitatea părților, a conținutului sau datei unui act”, ceea ce nuface decât să confirme intenția legiuitorului de a asimila, calitatea de avocat, în această situație, cu cea de funcționar public, în sensul avut în vedere de art. 1182 din Codul civil. Pe de altă parte, în raport de prevederile înscrise în art. 92 din Statutul profesiei de avocat: „Avocatul este obligat să țină evidența actelor întocmite conform art. 3 alin. (1) lit. c) din Lege și să le păstreze în arhiva sa profesională, în ordinea întocmirii lor”, fără ca legea specială să condiționeze, validitatea atestării actului prezentat avocatului de obligativitatea emiterii unei împuterniciri avocațiale în acest scop, în acest caz, înscrisul atestat fiind opus de partea care a beneficiat de acest serviciu de asistență juridică, iar nu de avocatul care a atestat declarația, pentru a fi incidente prevederile art. 126 din același act normativ.

Pe de altă parte, câtă vreme în cuprinsul deciziei civile nr. 1613R/28.09.2012 pronunțata de Curtea de apel București Secția IV a Civilă, în primul ciclu procesual, instanțele au tranșat asupra obiectului cererii, invocarea conduitei necorespunzătoare a defunctei C. I., față de soțul său, emiterea de către martoriI audiați de notar la dezbaterea succesiunii defunctului, a unor declarații apreciate de recurent ca neconforme, emiterea certificatului de moștenitor nr. 138/1999, în contextul în care se putea prezuma, în opinia recurentului contestarea testamentului sau a unor neclarități vizând calitatea de rude a defunctei cu intimatul, reprezintă cauze noi ale acțiunii, care nu pot fi formulate prima data în prezenta cale de atac, cu încălcarea art. 316 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 294 din Codul de procedură civilă.

Nu este fondată nici critica vizând lipsa de continuitate a președintelui completului de judecată care a judecat apelul, în condițiile în care din procesele verbale anexate la filele 172, 173, 177, rezultă că au existat motive obiective care au justificat măsurile la care face referire recurentul.

Pe de altă parte, aspectele vizând o pretinsă conduita „amenințătoare” a apărătorului intimatului, pe lângă faptul că nu sunt susținute de actele de procedura sau de alte probe, nu sunt de natură a justifica o lipsa de obiectivitate a completului care a soluționat apelul, chiar recurentul menționând că a formulat o atare susținere în raport de solicitarea părții adverse prin avocat de a fi ascultată asupra apelului. Or, nu s-ar putea retine că susținerea în fața unei instanței a apărării, ar putea avea o atare valență, prevederile înscrise în art.127 și art. 261 pct.3 din Codul de procedură civilă, statuând asupra dreptului părților de a-și susține cererile verbal.

În raport de toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de acest recurent ca nefondat.

În referire la recursul declarat de recurentul C. M., în raport de susținerile intimatului și de conținutul actelor și lucrărilor dosarului, Curtea a constatat incidența în cauză a excepției procedurale de ordine publică prevăzute prin dispozițiile art. 161 și ale art. 67 din Codul de procedură civilă.

Curtea retine că, sub acest aspect că, potrivit art. 302 din Codul de procedură civilă: „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: a) numele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul*); b) indicarea hotărârii care se atacă; c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; d) semnătura.

Pe de altă parte, potrivit art. 83 din Codul de procedură civilă, normă a cărei incidență rezultă din prevederile art. 316 cu referire la art. 298 din Codul de procedură civilă, când cererea este făcută prin mandatar, legea impune obligația acestuia a de a anexa procura, în original sau în copie legalizată.

Potrivit dispozițiilor art. 67 alin. 1 din Codul de procedură civilă, părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar. Calitatea de reprezentant se justifică prin procură făcută prin înscris sub semnătură legalizată, în conformitate cu dispozițiile art. 68 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Rezultă așadar, că în aplicarea acestor norme, semnarea cererii de recurs de către un terț, în lipsa unei împuterniciri legale sau convenționale de a se exercita calea de atac în numele părții, nu îndeplinește condițiile de regularitate prevăzute de art. 83 din Codul de procedură civilă.

În speță, cererea de recurs, a fost formulată, semnată și înregistrată la de către recurentul C. T. care și-a indicat calitatea de reprezentant al recurentului C. M..

Deși la termenul de judecată din data de 22.01.2015, Curtea a solicitat recurentului C. T. să facă dovada calității sale de reprezentant al recurentului C. M., și a dispus, la solicitarea acestuia, acordarea unui nou termen în acest scop, o atare dovada nu a fost anexata la dosar, anterior reținerii cauzei spre soluționare.

Se mai reține că deși recurentul C. M. a fost citat în cauză, la domiciliu, acesta nu s-a prezentat în instanța pentru a-și însuși cererea de recurs, nici personal și nici prin mandatarul care l-a reprezentat în apel și a ratificat actele de procedură realizate în fazele procesuale anterioare, în numele mandantului său, de apelantul C. T..

Cum puterea de a acționa în justiție pe seama și în numele altuia poate avea un fundament legal, judiciar sau convențional, iar în prezenta cauză recurentul C. T. nu a justificat în nici una din variantele menționate, calitatea procesuală de reprezentant al recurentului C. M., în numele căruia a promovat cererea de recurs, o atare omisiune este supusă sancțiunii prevăzute de dispozițiile art. 161 din Codul de procedură civilă.

Ca atare, Curtea va anula recursul declarat de recurentul reclamant C. M. împotriva deciziei civile nr.1303/A/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu, pentru lipsa calității de reprezentant.

În referire la recursul declarat de recurenții C. T. și O. D..

La termenul de judecată din data de 19.03.2015, Curtea a reținut spre soluționare excepția netimbrării recursului, invocată de intimat.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției invocate, excepție care se impune a fi analizată cu prioritate întrucât vizează legala sesizare a instanței cu soluționarea cererii de recurs, în raport de prevederile înscrise în art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea reține următoarele:

Conform art. 55 din OUG nr. 80/2013: „Pentru cererile și acțiunile introduse până la . prezentei ordonanțe de urgență, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se stabilesc și se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data introducerii lor.

Curtea reține, totodată, că art. 20 din Legea nr. 146/1997, aplicabil în cauză în raport de norma anterior citată, stabilește că, în cazul în care taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii, instanța îi va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit urmând a fi sancționată cu anularea cererii.

În cauză, prin încheierea de ședință din data de 22.01.2015, s-a stabilit în sarcina acestor recurenți obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum total de 969 lei, taxa de timbru stabilită în conformitate cu prevederile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 146/1997.

Deși această obligație a fost comunicată recurenților la termenul de judecată menționat, termen la care recurentul C. T. a fost prezent, acesta fiind și reprezentantul convențional al recurentei O. D., conform procurii autentificate sub nr. 837/2014, atașata în dosarul de fond, recurenții nu s-au conformat obligațiilor legale care le reveneau.

Se mai reține că deși au fost încunoștințați, în aceeași ședință publică, în referire la posibilitatea de formula cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru astfel stabilită sau a unei cereri de ajutor public judiciar, recurenții nu au înțeles să aducă la cunoștința instanței vreo împrejurare sau o incapacitate obiectivă, din care să rezulte că nu a putut face față obligației de o achita.

Întrucât recurenții nu și-au îndeplinit obligația de a achita taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanță, nu au contestat modul de stabilire în sarcina acestora a taxei de timbru menționate anterior și nu au formulat cerere de asistență juridică în condițiile stabilite de OUG nr. 51/2008, deși au avut în mod obiectiv această posibilitate, fiind încunoștințați de această obligație încă din data de 22.01.2015, și nici nu au invocat și dovedit o altă împrejurare obiectivă care să îi fi împiedicat să achite taxele stabilite în sarcina acestora și să depună dovezile la dosar, în termenul care le-a fost adus la cunoștință, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, având în vedere și cuantumul rezonabil al sumei ce trebuia a fi achitată cu acest titlu, Curtea va anula recursul formulat de acești recurenți, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge cererea de suspendare, în temeiul art. 244 din Codul de procedură civilă.

Anulează recursul declarat de recurenții reclamanți C. T. și O. D. împotriva deciziei civile nr.1303/A/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții - reclamanți C. Ș. și C. M. și intimatul pârât V. M., ca netimbrat.

Anulează recursul declarat de recurentul reclamant C. M. împotriva deciziei civile nr.1303/A/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții reclamanți C. Ș., C. T. și O. D. și intimatul pârât V. M., pentru lipsa calității de reprezentant.

Respinge recursul declarat de recurentul reclamant C. Ș. împotriva deciziei civile nr.1303/A/17.12.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu recurenții reclamanți C. T., C. M. și O. D. și intimatul pârât V. M., ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 02.04.2015.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. I. M. A. I. D.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.

2 ex/30.04.2015

---------------------------------------------

T.B.-Secția a V-a – A.M.G.

← Pretenţii. Decizia nr. 513/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Succesiune. Decizia nr. 435/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Succesiune. Decizia nr. 435/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 427/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 177/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 481/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI