Revendicare imobiliară. Decizia nr. 786/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 786/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-09-2015 în dosarul nr. 786/2015

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR.786 R

Ședința publică din data de 03.09.2015

CURTEA CONSTITUITĂ DIN:

PREȘEDINTE: D. M. G.

JUDECĂTOR: A. M. M.

JUDECĂTOR: G. S.

GREFIER: D. M.

Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul reclamant K. I. împotriva deciziei civile nr.221A/22.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă I. S., cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimata pârâtă I. S. reprezentată de avocat M. L., cu împuternicire avocațială la fila 19, lipsind recurentul reclamant K. I..

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că intimata pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură, un exemplar al acesteia fiind comunicat recurentului reclamant.

Apărătorul intimatei pârâte solicită să se ia act de schimbarea domiciliului procesual ales, ca fiind cel indicat în întâmpinare.

Curtea dispune efectuarea cuvenitelor mențiuni în sistemul informatizat Ecris în acest sens și nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.

Apărătorul intimatei pârâte solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.

În combaterea primului motiv de recurs, intitulat de către recurent „chestiune prealabilă”, prin care se solicită anularea hotărârii instanței de apel pe motiv că aceasta este denumită sentință în loc de decizie și că poartă o dată greșită, apărătorul intimatei arată că acestea sunt simple erori materiale care puteau fi invocate și soluționate doar pe calea procedurii prevăzută de art.281 și următoarele C.pr.civ., fiind inadmisibil a fi invocate în calea de atac a recursului.

În privința celorlalte motive de recurs, apărătorul intimatei pârâte solicită respingerea acestora conform apărărilor formulate prin întâmpinare, arătând că imobilul în litigiu este un imobil care intră sub incidența Legii nr.10/2001, astfel încât atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au avut în vedere la soluționarea cauzei toate normele legale aplicabile, neputând lua în considerare, conform practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, doar dispozițiile art.480 Cod civil. S-au avut, astfel, în vedere atât dispozițiile Legii nr.10/2001, dispozițiile deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și practica actuală a C.E.D.O. Apreciază că nu se poate susține că recurentul reclamant se prevalează în prezenta cauză de un „bun actual” în înțelesul C.E.D.O., în mod corect reținând în acest sens și instanțele de fond și de apel care au soluționat în fond cauza.

De asemenea, consideră că nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia dreptul său de proprietate ar fi fost confirmat în baza celor două decizii administrative care au fost pronunțate în procedura Legii nr.10/2001 de către Primarul General al Municipiului București, având în vedere că printr-una din aceste decizii i s-au restituit recurentului, în natură, o parte din apartamentele care compun imobilul, mai puțin apartamentul în litigiu, iar prin cea de-a doua i s-au acordat măsuri reparatorii pentru apartamentele vândute. Mai arată că nu se poate invoca la acest moment, nici măcar pe cale incidentală, astfel cum a susținut recurentul, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care intimata pârâtă a dobândit bunul în litigiu, deoarece a fost consolidat ca efect al omisiunii recurentului de a-l ataca în condițiile și în termenul prevăzut de lege.

Pentru aceste considerente, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București la data de 17.12.2012, reclamantul K. I., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. S., solicitând obligarea acestuia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul- parte din imobilul de la nr. 15- situat în București, ..13-15, alcătuit din cameră, bucătărie, magazie în suprafață de 5,12 mp, pivniță, în suprafață de 20,10 mp, reprezentând o cota indiviză de 16,43% din imobil și suprafața de 26.12 mp teren situat sub construcție, astfel cum este identificat prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2639/01.06.1999 încheiat în baza Legii 112/1995.

Având în vedere că pârâtul B. S. vândut imobilul în litigiu către I. S. prin contractul autentificat de vânzare-cumpărare autentificat sub. nr. 1798/28.08.2009 la BNP B., reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei I. S. la predarea spațiului.

Prin sentința civilă nr.7193/26.05.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr._ a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și pasive a pârâtei, a fost respinsă în fond acțiunea petitorie formulată de reclamantul K. I., în contradictoriu cu pârâta I. S..

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, așa cum a statuat și Curtea de Apel București printr-o decizie de speță, respectiv decizia nr. 413/02.03.2009, analiza cererii de revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor de proprietate pe baza criteriilor dreptului comun în condițiile art. 480 Cod civil, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001 și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, premisă impusă de altfel și de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de admitere a recursului în interesul legii.

În privința titlului de proprietate al pârâtei care a dobândit în condițiile Legii nr. 112/1995 și al cărei titlu nu a făcut obiectul vreunui demers judiciar în urma căruia să se fi obținut desființarea, instanța a reținut că în această ipoteză Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza R. contra României, statuând că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. În acest sens, legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele personale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Într-adevăr, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost reconfirmat în urma unor demersuri administrativ-jurisdicționale până la . Convenției situație în care Convenția nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de . Convenției cu privire la statul respectiv decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii rezonabile.

Legea nr. 10/2001 a fost modificată și completată prin Legea nr. 1/2009. Pe parcursul judecării cauzei, a intrat în vigoare Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 care dispune că imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995 nu mai pot face obiectul unei restituiri ci numai a unor măsuri de reparație. Posibilitatea de a alege între acțiunea în revendicare și procedura specială de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost eliminată în favoarea acestei din urma proceduri. Prin aceste modificări legislative legiuitorul intern a înțeles să dea eficiență principiului securității raporturilor juridice în lumina jurisprudenței CEDO prin aceea ca diminuarea vechilor atingeri constând în privarea de bun a foștilor proprietari nu trebuie să creeze noi prejudicii în cazul persoanelor care au dobândit aceste bunuri cu bună-credință. Or, în speță, actul de vânzare-cumpărare încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995 în anul 1999 cu statul reprezentat de Municipiul București nu a făcut obiectul unui demers judiciar, notificarea reclamantului fiind înregistrata abia la data de noiembrie 2001 la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 de pe lângă Primăria Municipiului București.

Pe acest aspect nu mai are relevanță dacă imobilul a fost o singură unitate locativă, astfel cum a fost preluat de stat și a comportat în timp modificări, astfel cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. 1 și 2 din Legea nr. 112/1995, sau dacă restituirea în natură a imobilului numai în parte cu excepția acelor apartamente vândute în baza Legii nr. 112/1995 îi micșorează valoarea economică fiind păguboasă o asemenea retrocedare și îi creează un disconfort prin menținerea în comun a unor spații cu foștii chiriași nu poate fi pusă în discuție pe calea acțiunii petitorii.

În raport de aceste motive, instanța, conform Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, art. 6 din Legea nr. 213/1997 și art. 480-481 Cod civil, a respins ca neîntemeiată cererea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 221A din 22.01.2015, Tribunalul București – Secția a III-a Civilăa respins, ca nefondat, apelul și a obligat apelantul la plata către intimata I. S. a sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Apelantul-reclamant a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul B. S., acesta fiind cumpărătorul spațiului revendicat de reclamant, cumpărare care s-a efectuat în baza Legii nr. 112/1995. Având în vedere că pârâtul B. S. a învederat și dovedit vânzarea spațiului către I. S. în anul 2009 prin contract autentificat de vânzare-cumpărare (fila 19 dosar judecătorie), I. S. a depus cerere de intervenție în interes propriu în cadrul căreia a solicitat să se constate că ea este proprietara spațiului revendicat, invocând excepții cu referire la acțiunea reclamantului și solicitând respingerea acesteia pe fond ca neîntemeiată (fila 24-31). Reclamantul a modificat în consecință cererea de chemare în judecată, în cadrul procesual reglementat de art. 132 Cod procedură civilă (fila 39), solicitând obligarea pârâtei I. S. la predarea spațiului. La 17.06.2013, judecătoria a luat act de renunțarea la cererea de intervenție a numitei I. S.. La termenul din 16.09.2013, judecătoria a procedat la scoaterea din cauză a pârâtului B. S., reținând că în cauză calitatea de pârât aparține numitei I. S..

Față de argumentele din cererea de chemare în judecată precum și față de argumentele (în fapt și în drept) aduse în apel, tribunalul a notat că apelantul a invocat nevalabilitatea titlului lui B. S., insistând asupra a două aspecte: contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 deoarece B. S. fost de rea-credință, precum și cu încălcarea art. 3 din aceeași lege, deoarece nu s-ar fi vândut o unitate locativă.

Apelantul-reclamant a solicitat compararea dreptului său de proprietate pretins ca fiind moștenit de la autorul său și recunoscut prin dispoziția Primarului General prin care i s-a restituit parțial imobilul cu titlul de proprietate deținut de pârâta I. S. – contractul de vânzare-cumpărare din anul 2009. Acesta a invocat critici în ce privește modul de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare de către B. S., extinzând în opinia sa cauzele de nevalabilitate asupra proprietății pârâtei I. S.. Nefiind însă solicitată anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de I. S., nefiind desființat acest titlu de proprietate al pârâtei, se notează că nu se poate proceda la o analiză a valabilității titlului de proprietate al pârâtei din perspectiva respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către autorul ei (vânzătorul B. S.). Apelantul a afirmat că este întemeiată comparația cu proprietatea pârâtei deoarece aceasta ar fi cunoscut că imobilul a fost naționalizat și că ele este moștenitorul fostului proprietar. Or, o comparație de titluri ca cea din speță nu impune analiza măsurii în care dobânditorul ulterior al spațiului vândut în baza Legii nr. 112/1995 a cunoscut sau nu că moștenitorul fostului proprietar nu este de acord cu modul în care i s-a restituit imobilul și că are critici cât privește vânzarea spațiului în baza Legii nr. 112/1995.

Apelantul-reclamant, de altfel, nu a depus nicio acțiune în anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către B. S. în baza Legii nr. 112/1995, contestând după mai bine de 10 ani vânzarea efectuată în anul 1999. Totodată, reclamantul nu a făcut dovada nici a aspectului că i-a fost recunoscut în mod definitiv însuși dreptul de proprietate asupra spațiului revendicat, de vreme ce prin două dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2010, dispoziții distincte, i s-a restituit în condițiile Legii nr. 1/2009, în natură, partea rămasă nevândută în baza Legii nr. 112/1995 și i s-au acordat măsuri de reparație pentru partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995. Anterior demersurilor pentru restituirea imobilului în baza Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a obținut vreo hotărâre judecătorească de recunoaștere a dreptului de proprietate asupra întregului imobil și nu a contestat valabilitatea vânzării-cumpărării către B. S. a spațiului închiriat.

Cât privește primul motiv de apel, tribunalul a notat că un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât în măsura în care deciziile pe care le contestă se referă la bunurile sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de bunuri cuprinde atât bunuri actuale cât și valori patrimoniale inclusiv creanțe dacă au o bază suficientă în dreptul intern în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă să obțină exercitarea efectivă a unui drept de proprietate. (V. împotriva României, CEDO; 09.12.2008). Curtea Europeană, în jurisprudența sa referitoare la imobilele naționalizate, a afirmat în mai multe rânduri că speranța de a obține recunoașterea subzistenței unui fost drept de proprietate ce s-a aflat o îndelungă perioadă de timp în imposibilitate de exercitare efectivă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea Europeană a indicat totodată că în cadrul procedurilor de restituire reglementate cât privește imobilele naționalizate, trebuie garantat ca atenuarea prejudiciilor vechi să nu creeze prejudicii disproporționate.

În cauza A. și alții c. României, Curtea Europeană a stabilit că în condițiile unei legislații care prevede restituirea bunurilor confiscate, bun actual semnifică recunoașterea calității de proprietar prin hotărâre definitivă totodată cu decizia expresă de restituire a bunului. Transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalei naționalizări se subordonează îndeplinirii de către persoana interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație.

Respectarea cerințelor legale de către autoritățile competente a emite decizii de restituire, inclusiv respectarea condițiilor impuse de Legea nr. 1/2009, nu poate fi așadar interpretată ca o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului, câtă vreme acestuia i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995.

Mențiunile primei instanțe constând în trimiterile la decizia R. c. României reprezintă argumente în sprijinul raționamentului instanței prin care se constată că recunoașterea ca fiind nelegală a naționalizării și acordarea unui drept la despăgubire în condițiile constatării potrivit Legii nr. 1/2009 că parte din imobil a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 nu reprezintă încălcări ale unui drept de proprietate a reclamantului, iar cumpărătorul în baza Legii nr. 112/1995 se poate pretinde în mod egal ca fiind deținătorul unui bun actual și care este necesar a fi respectat.

Tribunalul a reținut ca fiind nefondat și motivul de apel vizând aspectul că titlul de proprietate al pârâtei constând în contractul de vânzare-cumpărare este de înlăturat în cadrul unei acțiuni în revendicare deoarece obiectul contractului autorului său încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu l-a constituit o unitate locativă în sensul acestei legi.

Cererea de restituire a imobilului a fost depusă la data de 12.11.2001 de către reclamant, fără a exista vreo dovadă de notificare ori înșiințare a unității administrativ-teritoriale deținătoare a imobilului, anterior acestei date în sensul că reclamantul ar intenționa să revendice imobilul. Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2639/01.06.1999 încheiat de B. S. a privit vânzarea chiar a spațiului locativ pe care acesta îl avea închiriat.

Modul de amplasare a spațiului locativ astfel închiriat și ulterior vândut, precum și suprafața acestuia nu constituie criterii de vânzare în cadrul art. 3 Legea nr. 112/1995, iar legea nu impune ca locuințele închiriate să nu poate fi vândute decât dacă întrunesc anumite cerințe de suprafață ori amplasare.

Tribunalul a constatat că reclamantul beneficiază de o dispoziție emisă în baza Legii nr. 10/2001 cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare – Legea nr. 1/2009 în cadrul căreia i s-a recunoscut dreptul la restituirea în natură a părții din imobil care nu a fost vândută în condițiile Legii nr. 112/1995. Dispoziția de acordare a despăgubirilor în echivalent a privit partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv spațiul vândut pârâtului. Reclamantul nu beneficiază de o recunoaștere și în același timp de o dispoziție de restituire expresă a întregului imobil care să determine concluzia că acesta deține un bun actual cât privește spațiul vândut pârâtului. Reclamantului i s-au recunoscut pe de o parte un drept la restituire în natură în condițiile legii, precum și un drept la despăgubire în aceleași condiții, fără a se aduce atingere vreunui drept de proprietate recunoscut irevocabil anterior emiterii în favoarea sa dispozițiilor în baza Legii nr. 10/2001.

Dreptul de proprietate nu este recunoscut la modul absolut prin legile de reparație. Statul, în marja de apreciere recunoscută acestuia, poate dispune în condițiile legii limitarea dreptului la restituire în natură, dacă se acordă despăgubirile corespunzătoare pentru ceea ce se nu se poate retroceda în mod concret și nu se aduce atingere unui drept de proprietate recunoscut anterior. Inconvenientele declanșate de vânzarea spațiilor închiriate în baza Legii nr. 112/1995 nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, câtă vreme Legea nr. 1/2009 a garantat dreptul de proprietate obținut astfel prin cumpărare. Nu au fost primite astfel sublinierile reclamantului că nu se poate bucura de dreptul lui de proprietate câtă vreme autoritățile competente au recunoscut și acordat proprietatea acestuia în condițiile legii.

A fost apreciată nefondată și sublinierea reclamantului că prin vânzarea către chiriaș nu s-au respectat dispozițiile legii, câtă vreme la dosar nu există vreo înștiințare din partea reclamantului pentru autorități în sensul ca imobilul să nu fie vândut deoarece intenționează să îl revendice. Vânzarea spațiilor din imobil către chiriași a fost efectuată anterior depunerii cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001 și în cadrul reglementat de Legea nr. 112/1995. În ce privește diminuarea valorii economice a imobilului prin această vânzare, tribunalul a constatat că prin cererea de restituire în natură în baza informațiilor din cadrul procedurii de restituire ocazie cu care a putut să afle în mod efectiv care sunt spațiile închiriate și care sunt spațiile vândute, reclamantul și-a asumat preluarea unui imobil în modul în care a fost vândut în condițiile Legii nr. 112/1995 de către stat. Tribunalul a subliniat că reclamantul nu a efectuat nici un demers pentru a contesta contractul de vânzare-cumpărare încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către chiriașul B. S. și nici nu a inițiat demersurile reglementate de Legea nr. 112/1995 pentru a înștiința astfel autoritățile competente precum și chiriașii imobilului de intenția de recuperare a imobilului.

Al treilea motiv de apel a fost apreciat, de asemenea, ca fiind nefondat. Prin anihilarea efectelor unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999, după mai mult de 10 ani, cu ignorarea în mod evident a dispozițiilor Legii nr. 1/2009, se aduce atingere securității raporturilor juridice. Este necesar a se pune în balanță în speță dreptul cumpărătorului de a beneficia de proprietatea achiziționată în condițiile legii și garantată de autorități și dreptul la restituire a unui bun în întregul său (incluzând spațiul ce face obiectul primul drept menționat) în favoarea reclamantului în condițiile în care acest drept în întregul său nu a fost recunoscut irevocabil prin nicio hotărâre judecătorească irevocabilă sau decizie administrativă definitivă. Tribunalul nu a admis argumentul reclamantului că prin menținerea dreptului de proprietate al pârâtului asupra spațiului locativ pe care l-a achiziționat în baza Legii nr. 112/1995 se încalcă normele de conviețuire socială și că acestea ar reprezenta în sine norme de interes general în cadrul speței. Astfel cum s-a subliniat anterior nu există niciun argument legal pentru a nu recunoaște dreptul de proprietate în favoarea pârâtei, în situația în care reclamantul nu a solicitat anterior anului 1999 restituirea imobilului și nu a obținut anularea atât a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de B. S. cât și a contractului încheiat de acesta în anul 2009 cu pârâta I. S..

În ce privește motivul de apel constând în aspectul că hotărârea primei instanța încalcă art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la dreptul la viață privată și de familie, deoarece a fost menținută starea de folosire în comun a bucătăriei, grupului sanitar, ceea ce în contextul normelor europene nu e de acceptat, și acesta a fost găsit nefondat. Dreptul la viață privată nu este incompatibil cu locuirea în comun și nici cu recunoașterea proprietății dobândite în condiții legale de către o persoană. Nu se precizează care sunt acele norme europene care nu permit ca doi coproprietari să utilizeze în comun spații de genul bucătărie ori grup sanitar.

În ce privește reaua-credință la încheierea contractului susținută de apelantul-reclamant, tribunalul a notat că atitudinea subiectivă a chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 se raportează la aspectul dacă acesta a cunoscut că imobilul era deja solicitat de către fostul proprietar, precum la aspectul dacă autoritatea vânzătoare fusese deja notificată de către fostul proprietar cu privire la solicitarea de a nu vinde imobilul. Nici una, nici alta din aceste condiții nu au fost probate de reclamant. Totodată, vânzarea a fost efectuată în cadrul reglementat de Legea nr. 112/1995 care permitea foștilor proprietari să solicite restituirea, iar reclamantul nu a dovedit că a depus cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995. De asemenea, aspectele privind buna ori reaua credință a fostului chiriaș B. S., ulterior cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 nu produc nici un fel de consecințe juridice asupra titlului de proprietate al pârâtei I. S.. Nu interesează într-o comparație de titluri în revendicare aspectul că autorul pârâtului a fost de rea-credință din perspectiva respectării cerințelor de cumpărare ale Legii nr. 112/1995. Dreptul de proprietate obținut prin cumpărare de pârâta I. S. are aceeași putere ca și un drept de proprietate al reclamantului dacă acestuia i s-ar fi recunoscut proprietatea asupra aceluiași spațiu prin hotărâre irevocabilă ori decizie administrativă definitivă. Analiza dreptului de proprietate pretins de apelant se circumscrie acestei condiții, deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, după . Legii nr. 10/2001 simpla speranță de restituire a unui bun nu constituie un bun în sensul art. 1 Protocolul nr. 1 adițional al Convenție pentru a se constata o încălcare a dreptului de proprietate prin restituirea parțială în condițiile Legii nr. 1/2009 a imobilului vizat de această speranță de restituire.

Tribunalul a respins pe cale de consecință apelul formulat, iar în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, apelantul a fost obligat la plata către intimata I. S. a sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată pe care instanța de apel le apreciază ca fiind rezonabile și corespunzătoare complexității cauzei.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat recurs reclamantul K. I., care a susținut următoarele critici:

Ca o chestiune prealabilă, hotărârea atacată este numită sentință în loc de decizie și poartă data de 22.01.2014, în loc de 22.01.2015, hotărârea astfel pronunțată fiind nulă, deoarece încalcă în cauză prevederile art. 255 și următoarele Cod procedură civilă.

Hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea/încălcarea prevederilor art. 3 din Legea nr.112/1995, fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 480 cod civil și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța de apel respingând acest motiv fără a fundamenta în drept soluția și limitându-se numai să nege motivele invocate referitor la încălcarea acestor prevederi legale.

Recurentul-reclamant susține că are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin dispoziția nr._ din 07.06.2011 fiind recunoscut acestuia dreptul de proprietate cu privire la imobil.

Ca atare, mențiunile din hotărârea atacată cu referire la cauza R. versus România și faptul că reclamantului nu i-a fost reconfirmat în urma demersurilor administrativ-jurisdicționale dreptul de proprietate asupra imobilului, sunt neîntemeiate.

Recurentul a mai arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. 1¹ din Legea nr. 10/2001, deoarece înstrăinarea s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii 112/1995, motiv care a constituit și un motiv de apel asupra căruia instanța de apel nu s-a pronunțat.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 112/1995, deoarece nu s-a vândut către pârâți o unitate locativă, astfel cum este definită de acest text legal.

Practic, pârâții ocupă parte din imobilul reclamantului de la nr. 15 determinat din construcție ca o singură unitate locativă, ceea ce aduce atingere proprietății acestuia. Această stare de fapt este dovedită cu adresa nr._/1531/2014 a Municipiului București – Direcția Patrimoniu și cu schița imobilului din care se poate constata că pârâtului nu i-a fost vândută o unitate locativă, ci au fost înstrăinate părți din imobil.

Recurentul a mai arătat că a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 finalizată prin emiterea dispozițiilor nr._/2012 și nr._/2012. Prin ultima dispoziție s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, dispoziția respectivă fiind contestată și făcând obiectul dosarului nr._/3/2012 al Tribunalului București, în prezent suspendat. Pe calea contestației recurentul a contestat măsurile reparatorii în echivalent solicitând restituirea în natură, restituire ce este condiționată de soluția ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză.

Recurentul a arătat că nu poate primi reparație în echivalent, în condițiile în care înstrăinarea către chiriași s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data înstrăinării, vânzarea diminuează valoarea economică a bunului, creează disconfort și afectează viața privată și de familie, iar despăgubirile propuse nu se vor acorda în mod real de către stat.

Instanța de apel a respins acest motiv arătând că art. 3 din Legea nr. 112/1995 nu impune ca locuințele închiriate să fie vândute dacă nu întrunesc anumite cerințe de suprafață ori amplasare.

Motivarea instanței nu vizează motivul de apel, recurentul cerând să se constate, pe cale incidentală, nelegalitatea vânzării către B. S. și apoi către I. S., deoarece locuința înstrăinată nu este o locuință astfel cum a fost determinată din construcție, art. 3 din Legea nr. 112/1995 sancționând o astfel de vânzare cu nulitatea.

Recurentul a arătat că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind dreptul la viața privată și de familie, în sensul că prin sentință a fost menținută starea de a se folosi în comun bucătăria, grupul sanitar, ceea ce în contextul normelor europene nu este de acceptat.

Instanța de apel a respins acest motiv arătând că nu se precizează care sunt normele europene care nu permit ca 2 coproprietari să utilizeze în comun spațiul de bucătărie ori grupul sanitar, dar recurentul a arătat că a indicat prevederile art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Motivarea instanței cu referire la faptul că anterior Legii nr. 10/2001 recurentul nu a notificat intenția de revendicare este lipsită de relevanță, câtă vreme bunurile ce nu se mai aflau în proprietatea statului la data apariției Legii nr. 10/2001, pot fi revendicate prin metoda comparării titlurilor.

Cum titlul pârâtului B. S. încalcă prevederile art. 3 din Legea nr. 112/1995, și raportat la încălcarea principiului „quod nullum est nullum producit effectum” privind titlul deținut de I. S., recurentul a arătat că titlul său este preferabil, solicitând admiterea recursului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C.pr.civ.

Intimata I. S. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește chestiunea prealabilă invocată de recurent referitoare la denumirea greșită a hotărârii atacate și a datei pronunțării, s-a arătat că acestea reprezintă simple erori materiale care pot fi invocate și îndreptate în cadrul procedurii reglementate de dispozițiile art. 281 și următoarele Cod procedură civilă, iar nu pe calea recursului.

Intimata a arătat că la momentul soluționării cauzei instanța a avut în vedere toate normele legale aplicabile, atât art. 480 Cod civil, Legea nr. 10/2001, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 și prevederile Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind pe deplin motivată în drept.

Astfel, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, în mod corect au constatat instanțele că în cauză sunt incidente dispozițiile acestei legi de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, astfel cum rezultă și din decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, privită din această perspectivă, metoda comparării de titluri în cadrul unei acțiuni în revendicare nu își mai găsește configurația sub noua reglementare.

Invocarea de către recurent a încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este neîntemeiată, având în vedere că aceste dispoziții garantează protecția unui bun actual, iar reclamantul nu are în patrimoniul său un astfel de bun. Raportat la Cauza M. A. și alții contra României, intimata a arătat că recurentul nu deține un bun deoarece nu se află în posesia unei hotărâri prin care să se fi dispus în mod expres în sensul restituirii bunului în litigiu.

Intimata a mai arătat că este nefondată critica referitoare la faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra motivului privind încălcarea prevederilor art. 7 alin. 1¹ din legea nr. 10/2001, aspect care rezultă din considerentele hotărârii.

De asemenea, în privința criticii referitoare la încălcarea art. 3 din Legea nr. 112/1995, instanța a arătat că nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi pusă în discuție la acest moment, nici pe cale principală, nici pe cale incidentală.

Având în vedere că recurentul nu a făcut în cauză dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual, orice susțineri ale acestuia referitoare la o pretinsă nevalabilitate a titlului de proprietate al intimatei, apar ca fiind lipsite de relevanță.

Motivele invocate de recurent referitoare la o pretinsă încălcare a art. 3 din Legea nr. 112/1995 nu pot fi reținute, cât timp reclamantul nu a solicitat în termenele și condițiile legale o eventuală anulare a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Pe de altă parte, criticile sunt neîntemeiate deoarece, potrivit probelor administrate în cauză apartamentul dobândit de intimată reprezintă o unitate locativă de sine stătătoare, astfel cum această destinație a fost dată de autorul recurentului, nesuferind modificări de ordin constructiv ulterior preluării de către stat.

În ceea ce privește motivul referitor la încălcarea art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, intimata a arătat că în mod corect s-a reținut faptul că dreptul la viața privată nu este incompatibil cu locuirea în comun și nici cu recunoașterea proprietății dobândite în condiții legale de o persoană. Mai mult decât atât, acest motiv este neîntemeiat, având în vedere situația de fapt existentă în speță și faptul că destinația spațiilor ce alcătuiesc imobilul a fost dată de însuși autorul recurentului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și următoarele, art. 308 alin. 2 Cod procedură civilă.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că hotărârea recurată este nulă, deoarece este numită sentință, în loc de decizie și poartă data de 22.01.2014, în loc de 22.01.2015, Curtea constată că aceasta este nefondată, aspectele invocate reprezentând simple erori materiale care pot fi remediate numai în procedura prevăzută de art. 281 C.pr. civ..

În acest sens sunt prevederile art. 281 ind. 2 a C.pr.civ. potrivit cu care ”îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-281 ind 2”.

Motivele de recurs referitoare la soluționarea fondului cauzei sunt de asemenea nefondate, având în vedere următoarele considerente:

Premisa de la care trebuie să se pornească în cauza este aceea că imobilul în litigiu face parte din domeniul de aplicare al Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Recurentul reclamant a urmat calea acestei legi, fiind emise de către Primarul General al Municipiului București dispoziția nr._/07.06.2012 prin care i s-a restituit în natură parte din imobilul situat in București, .. 13-15, sector 3, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii 112/1995, printre care se numară și apartamentul în litigiu, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 2639/01.06.1999, încheiat în baza Legii 112/1995 între . și B. S. și dispoziția nr._/07.06.2012 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii 112/1995.

Recurentul reclamant nu a formulat cerere privind constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, în termenul prevăzut de art. 46(în forma actuala, art. 45) din Legea 10/2001.

După emiterea dispoziției administrative, menționate mai sus, la data de 17.12.2012, recurentul reclamant a promovat prezenta acțiune in revendicare, întemeiata pe disp.art. 480 C.pr.civ., împotriva pârâtului pârâtului B. S..

Având în vedere că imobilul în litigiu a fost înstrăinat de B. S. către I. S., potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat sub. nr. 1798/28.08.2009 la BNP B., reclamantul și-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei I. S. la predarea spațiului.

Recurentul reclamant a susținut că hotărârea recurată prin care a fost menținută soluția primei instanțe de respingere a acțiunii în revendicare este nelegală, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 480 din Codul civil din 1864 și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

Critica este nefondată, instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor legale menționate, prin raportare și la decizia în interesul legii nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.108/23.02.2009 obligatorie de la aceasta dată, conform art.330 ind.7 alin.4 Cod Proc.Civ., care a lămurit îndelung controversata problemă ivită în practica instanțelor judecatorești, si anume: dacă fostul proprietar are un drept de opțiune între aplicarea Legii 10/2001 si prevederile dreptului comun in materie, respectiv Codul civil.

Astfel, în decizia amintită s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr.10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul următor: a) concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială;b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În cuprinsul deciziei se arata că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil, iar obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile (cea prevăzută de Legea nr. 10/2001) nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, față de posibilitatea contestării dispoziției emise de autoritatea competentă, instanța având în această situație jurisdicție deplină, conform art. 26 din lege, fiind garantată astfel respectarea art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Cu atât mai mult, se arată în decizia menționată, persoanele care au utilizat procedura Legii 10/2001, nu mai pot exercita ulterior, acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via si principiul securitatii raporturilor juridice consacrat in jurisprudenta CEDO (cauza Brumarescu contra Romaniei).

În aceasta situatie se află și recurentul reclamant, care a uzat de calea Legii 10/2001, notificarea fiind soluționată prin emiterea dispozițiilor menționate mai sus de către Primăria Municipiului București.

Pe de altă parte, în aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant, se impune concluzia că dispozițiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind speciale și derogatorii față de dreptul comun privitor la acțiunea în revendicare imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opțiune al reclamantului între aceste norme, și cele care reprezintă dreptul comun.

În acest context, în cadrul acțiunii în revendicare, criteriile de preferabilitate în privința comparării titlurilor trebuie subsumate acestei reglementări specifice, acțiunea neputând fi soluționată prin aplicarea criteriilor general acceptate ca impuse de prevederile art. 480-481 din Codul civil și care au fost conturate de-a lungul timpului de doctrină și jurisprudență.

Astfel, legea specială reglementează și raporturile dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilul în anumite condiții expres prevăzute de lege.

În acest sens, sunt prevederile art. 18 lit. c din lege potrivit cu care măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, art. 46(actual art. 45) din lege instituind un termen de prescripție de 1 an pentru dreptul la acțiune in nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

Din ansamblul dispozițiilor legii speciale rezultă că legiuitorul a înțeles să dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun, situației în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil, l-a vândut unei terțe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Astfel, potrivit Lg. 10/2001, într-o astfel de situație, persoana îndreptățită la masuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînteles numai dacă a formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială.

În această situație se regasește și recurentul reclamant în prezenta cauză, acesta având dreptul doar la restituirea bunului prin echivalent, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 nu a fost desființat, mai mult, a fost consolidat prin neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de legea specială.

În prezenta cauză nu mai pot fi analizate pe cale incidentală criticile referitoare la nevalabilitatea titlului cumpărătorului, încheiat în baza în baza Legii 112/1995 (din perspectiva încălcării art. 3), deoarece asemenea aspecte puteau fi valorificate doar în cadrul unei acțiuni în nulitate promovată în interiorul termenului de prescripție prevăzut de Legea 10/2001.

Neformularea unei astfel de acțiuni în condițiile prevăzute de art. 45 din Lg. 10/2001 (in actuala reglementare) are ca efect consolidarea titlului cumpărătorului în baza Lg.112/1995, respectiv salvgardarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu statul.

În asemenea situație, față de prevederile legii speciale, în cadrul acțiunii în revendicare intentate de fostul proprietar este preferabil contractul de vânzare cumpărare în condițiile menționate mai sus, având în vedere că legiuitorul a instituit altă soluție de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietății imobilare înseși și a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin raportare la valoarea imobilului, discutia asupra preferabilitatii titlului statului fiind deplasata la aceste criterii.

Din perspectiva celor arătate mai sus este nefondată și critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 7alin. 1^1din Legea 10/2001, pe considerentul că înstrăinarea s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii 112/1995, câtă vreme, astfel cum s-a arătat mai sus, dreptul la acțiune in nulitatea actelor de înstrăinare putea fi valorificat doar în termenul de prescripție instituit de art. 46(actual art. 45) din lege.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 par. 1 din Protocolul 1 Adițional la CEDO, Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de apel că recurentul – reclamant nu deține un „bun” pentru a beneficia de protecția oferită de textul legal enunțat.

În acest sens, Curtea are în vedere că în jurisprudența CEDO, semnificația noțiunii de “bun” se raportează atât la bunuri actuale, existente, cât și la valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate.

În schimb, nu trebuie considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (vezi cauzele Caracas c. Romaniei, Kopeky c Slovaciei, M. c. Romaniei). În cauză, recurentul reclamant nu deține un bun actual, deoarece nici o jurisdicție sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestuia dreptul la restituirea în natură a imobilului litigios .

Prin dispoziția nr._/07.06.2012 emisă de Primarul Municipiului București s-a restituit în natură parte din imobilul situat in București, .. 13-15, sector 3, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii 112/1995, printre care se numară și apartamentul în litigiu, iar prin dispoziția nr._/07.06.2012 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii 112/1995, inclusiv pentru apartamentul în litigiu.

Dispozițiile administrative susmenționate nu reprezintă un bun care să confere apelantului reclamant dreptul de restituire în natură a imobilului, concluzie care rezultă cu precădere din hotărârea pronunțată în cauza pilot A. și alții c. României, hotărâre care a tranșat problema semnificației noțiunii de bun în această materie.

În cuprinsul acestei hotărâri, Curtea Europeana a reținut că „existenta unui bun actual in patrimoniul unei persoane, ființează manifest, fără nici o îndoială, dacă, printr-o hotărâre definitivă si executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar si dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis în mod expres restituirea bunului”.

Curtea a constatat că de la . Legilor nr. 10/2001 si 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism special pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, Curtea europeană a apreciat că „transformarea într-o valoare patrimoniala in sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi”.

În speță, Curtea a reținut că „nici o jurisdicție sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantelor in mod irevocabil un drept la restituirea apartamentului litigios. Hotărârile judecătorești invocate de reclamante, deși constatau că naționalizarea imobilului fusese ilegală, nu constituiau titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament”. În consecință, Curtea a apreciat că „apartamentul litigios nu reprezenta un bun actual, in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta să se poată prevala”.

În același timp, Curtea a observat că, „deși constatarea naționalizării nu implică în mod automat dreptul la restituirea bunului, aceasta generează un drept la despăgubire, dat fiind că, prin hotărâri judecătorești intrate in puterea lucrului judecat, s-a constatat că erau întrunite condițiile cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv naționalizarea ilegală a bunului si proba calității de moștenitor a proprietarului inițial”. Aplicând în cauza de față principiile ilustrate de Curtea europeană în hotărârea pilot, instanța de apel reține că recurentul reclamant nu deține un „bun” în ceea ce privește dreptul de restituire în natură a imobilului înstrăinat, care să beneficieze de protecția oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent în condițiile și procedura prevăzute de legea specială.

În același timp, titlul cumpărătorului în baza Legii 112/1995 s-a consolidat prin efectul art. 45 din Legea 10/2001, câtă vreme nu a fost formulată o acțiune în anulare în termenul prevăzut de lege, iar titlul subdobânditorului este valabil, acesta beneficiind de un „bun actual”, reprezentat de însuși imobilul in litigiu asupra căruia deține și posesia concretizată material.

În consecință, în mod corect a fost respinsă acțiunea în revendicare, fără a se putea susține că legea specială intră în conflict cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 8 din CEDO privind dreptul la viața privată și de familie, Curtea constată că susținerea recurentului pornește de la premisa nelegalității contractului de vânzare cumpărare, despre care s-a arătat că are drept obiect material un imobil care nu reprezintă o unitate locativă în sensul Legii 112/1995, în condițiile în care, susține recurentul, imobilul din construcție era determinat ca o singură unitate locativă iar menținerea vânzării îl obligă să conviețuiască în același imobil cu pârâții.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus, la acest moment procesual nu mai poate fi pusă în discuție nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995, iar câtă vreme contractul este valabil, exercitarea dreptului de proprietate legal dobândită asupra imobilului ce formează obiectul acestuia nu poate reprezenta o încălcare a vieții private și de familie a recurentului reclamant.

Sub un ultim aspect, Curtea reține că dreptul recurentului reclamant la măsuri reparatorii prin echivalent vizează raportul juridic născut ca urmare a notificării între persoana indreptățită și stat, situația terțului dobânditor nefiind influențată de modalitatea și termenele în care, în concret se plătesc respectivele măsuri reparatorii, astfel că susținerea referitoare la acordarea efectivă a despăgubirilor nu reprezintă un argument care să justifice cererea formulată.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 alin. 1 C.pr.civ., având în vedere că prin respingerea recursului recurentul a căzut în pretenții, în sensul textului legal enunțat, Curtea îl va obliga pe acesta la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform chitanței nr. 191/03.09.2015(fila 23).

Vazand si disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 C.pr. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant K. I. împotriva deciziei civile nr. 221A/22.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă I. S..

Obligă recurentul la plata sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata I. S..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 03.09.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

D. M. G. A. M. M. G. S.

GREFIER,

D. M.

Red. MAM

Tehnored. MAM/PS 2 ex.

Jud. apel: R. M. C.

I. I.

← Pretenţii. Decizia nr. 1006/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Acţiune în constatare. Decizia nr. 800/2015. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță