Validare poprire. Decizia nr. 769/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 769/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-07-2015 în dosarul nr. 8468/4/2012
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 769 R
Ședința publică de la 08.07.2015
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE – D. F. G.
JUDECĂTOR – DANIELA LAURA MORARU
JUDECĂTOR – GEORGETA SÎRBU
GREFIER – S. V.
……………………..
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul debitor Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de recurentul debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de recurentul terț poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 470A/22.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori C. V., M. A., N. I. I., N. O. C. și V. B. F., având ca obiect „validare poprire”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin consilier juridic A. C. Alberto, cu delegație la dosar, lipsind recurentul debitor Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, recurentul terț poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică a Municipiului București și intimații creditori C. V., M. A., N. I. I., N. O. C. și V. B. F..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către recurentul debitor Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o cerere prin care se arată că intimatul creditor C. V. are domiciliul în București, ., sector 1.
Curtea constată că procedura este legal îndeplinită, atâta timp cât intimatul C. V. a fost citat la domiciliul procesual ales, conform art. 98 C.pr.civ.
Îi pune în vedere reprezentantului recurentului debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să precizeze dacă s-a formulat contestație la executare.
Reprezentantul recurentului debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că este posibil să se fi formulat contestație la executare. Dacă instanța va acorda un termen, arată că vor face demersuri în acest sens.
Curtea constată că se impune a se stabili dacă a fost formulată contestație la executare în cauză și în acest caz care a fost soluția și care au fost aspectele puse în discuție la acel moment, motiv pentru va amâna judecata pentru a se preciza de către recurenți aceste aspecte, anume dacă s-a formulat contestație la executare și în caz afirmativ care a fost soluția.
Reprezentantul recurentului debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că vor face demersuri și vor depune relații în acest sens.
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că există date referitoare la existența unei contestații la executare, care a făcut obiectul dosarului nr._ și se va verifica situația acelei contestații la executare în sistemul Intranet.
Reprezentantul recurentului debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentului debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție solicită admiterea recursului propriu pentru motivele expuse. Cu privire la celelalte recursuri solicită admiterea acestora.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15.03.2011, pe rolul Judecătoriei Sector 4 București – Secția Civilă, sub nr._, creditorii M. A., C. V., N. O. C., V. B. F. și N. I. I. în contradictoriu cu debitorii M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism din C. Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, au formulat cerere de validare a popririi și au solicitat obligarea terțului poprit la plata sumei pentru care s-a cerut înființarea popririi asupra conturilor deschise la Trezorerie respectiv pentru suma de_,60 lei pentru prima creditoare și suma de 503.415,95 lei pentru ceilalți creditori.
În motivarea cererii, creditorii au arătat faptul că la data de 20.02.2012 s-a emis adresa de înființare a popririi, dar terțul poprit nu s-a conformat și nu a achitat sumele solicitate întrucât acesta a apreciat că sunt incidente dispozițiile OUG 71/2009 în sensul că sumele restante trebuie achitat eșalonat în perioada 2012-2016.
În raport de refuzul terțului poprit, creditoarea a apreciat că actul normativ la care terțul poprit a făcut referire, OUG nr. 71/2009, încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europenă a Drepturilor Omului, întrucât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este nerezonabil să se ceară unui particular a întreprinde demersuri de executare silită împotriva statului ori a unei autorități sau instituții publice, iar jurisprudența CEDO este obligatorie pentru instanțe față de prevederile art. 11 și 20 din Constituție și art. 3 din Legea nr. 30/1994 de ratificare a Convenției.
Totodată, s-a mai invocat jurisprudența Curții Europene astfel cum rezultă din hotărârile pronunțate în cauzele Ș. c. României și Bourdov c. Rusiei, arătându-se că executarea unei sentințe face parte din proces în sensul art. 6 par. 1 din CEDO, precum și faptul că prin întârzierea în executarea hotărârii, garanțiile de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor interne își pierd orice rațiune de a fi.
Creditoarea a apreciat că executarea titlurilor, din perspectiva abundenței legislative, a devenit incertă în condițiile în care anual apar acte normative care prelungesc scadența obligațiilor, iar eșalonarea plății putând dura sine die prin arbitrariul deciziilor executivului.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 460 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr._/08.10.2013, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București – Secția Civilă în dosarul nr._, s-a admis cererea formulată de creditorii C. V., N. O. C., V. B. F. și N. I. I., în contradictoriu cu debitorii M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism din C. Parchetului pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cu terțul poprit Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, având ca obiect validare poprire având ca obiect validare poprire; instanța a validat poprirea înființată prin adresa emisă la data de 20.02.2012 în dosarul de executare nr. 283/2011 al B. D. D. Crenguța; a fost obligat terțul poprit să plătească creditorilor, în limita creanței de 503.415,95 lei suma datorată debitorului M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și totodată, a fost obligat terțul poprit să plătească creditoarei M. A. în limita creanței de 28.469,60 lei suma datorată debitorului Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a pronunța această hotărâre, analizând materialul probator administrat, instanța a reținut că prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 26/01.10.2008 a Curții de Apel București, au fost obligații pârâții M. P. – PÎCCJ și DIICOT la plata către reclamanții M. A., C. V., N. O. C., V. B. F. și N. I. I. a sumelor de bani reprezentând spor de 50% pentru risc și suprasolicitare Psihică.
Creditorii au solicitat executare silită a acestei sentințe formându-se dosarul de executare nr. 283/2011 al B. D. D. Crenguța, în care s-a emis adresa de înființare a popririi din data de 20.02.2012.
Intimații M. P. – PÎCCJ și DIICOT au formulat contestație la executare împotriva acestei adrese de înființare a popririi, ce a făcut obiectul dosarelor nr._/4/2012 și nr._ ale Judecătoriei sector 4, în care soluția irevocabilă a fost aceea de respingere a contestațiilor ca neîntemeiate apreciindu-se că actele de executare au fost legal emise, neexistând motive de nulitate.
Prin urmare, adresa de înființare a popririi este în ființă, iar în speța de față, nu mai pot fi analizate din nou dispozițiile OUG 71/2009 și OG 22/2002 întrucât au fost analizate cu putere de lucru judecat în dosarele mai sus indicat.
În cauza de față, instanța a reținut că debitorul DIICOT datorează creditoarei M. A. suma de 28.469,60 lei și debitorul M. P. – PÎCCJ suma de 503.415,95 lei celorlalți creditori și sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 460 al. 2 C.proc.civ., terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București datorând sume de bani debitoarei ale cărei conturi sunt deschise la această instituție.
Instanța a reținut de asemenea că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligația de a plăti creditoarei sumele pentru care s-a emis adresa de înființare a popririi din data de 20.02.2012, având în vedere că acesta i-a comunicat executorului judecătoresc că plățile se vor face în mod eșalonat conform OUG 71/2009.
În ceea ce privește prematuritatea formulării cererii de validare anterior împlinirii termenului de 3 luni care curge de la data emiterii adresei de înființare a popririi, se a reținut că creditorii sunt obligați să formuleze această cerere în termenul de 3 luni prevăzut de 460 alin. 1 C.p.civ., altfel, formularea cererii după împlinirea acestui termene ar trebui respinsă ca tardivă.
În consecință, față de considerentele mai sus expuse, instanța a admis cererea de validare a popririi, a validat poprirea înființată la data de 20.02.2012 în dosarul de executare nr. 283/2011 al B. D. D. Crenguța și a obligat terțul poprit să plătească creditoarei M. A. suma de 28.469,60 lei și suma de 503.415,95 lei celorlalți creditori.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel debitorul Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, debitorul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București.
Prin decizia civilă nr. 470 A din 22.04.2014, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins apelurile, ca nefondate.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul formulat de apelantul terț poprit Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, că motivul privind incidența dispozițiilor OG nr. 22/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007, nu poate fi invocat de terțul poprit, ci doar de către debitorul în favoarea căruia legea instituie un termen pentru executarea voluntară a creanței.
Acest act normativ nu a instituit și în favoarea terțului poprit vreun termen sau vreun beneficiu, pentru ca acesta să poată susține că nu poate opera plăți din conturile debitoarei.
Dispozițiile art. 460 Cod procedură civilă instituie obligații imperative în sarcina terțului poprit, de la care acesta nu se poate sustrage invocând dispoziții legale care nu îi stabilesc nici un beneficiu.
Motivul privind incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 este comun cu motivul invocat de apelanții debitori M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, astfel că Tribunalul le va examina împreună în cele ce urmează.
În ceea ce privește apelurile formulate de apelanții debitori M. P.-P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, pe lângă considerentele avute în vedere de către instanța de fond, pe care le va menține în totalitate, Tribunalul a avut în vedere și faptul că invocarea dispozițiilor OG nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007 și a beneficiului termenului de 6 luni în care debitorul, instituție publică, putea face plata voluntară este pur formală, în condițiile în care recurentul debitor nu a făcut dovada demersurilor întreprinse pentru a obține fondurile necesare plății și, ca atare, nu se poate prevala de faptul că debitorul nu ar putea fi obligat a face plata creanțelor stabilite prin titluri executorii decât din sumele aprobate de ordonatorii de credite cu acest scop.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor OUG nr. 71/2009 și efectele acestui act normativ în sensul invocat de către ambii apelanți, Tribunalul a apreciat că aceste dispoziții, cu privire la care se afirmă că au avut ca efect suspendarea de drept a executării silite, pot fi valorificate în cadrul procedurii contestației la executare iar nu al validării popririi, neputându-se reține că debitorului îi sunt deschise mai multe căi procesuale pentru a invoca aceleași motive întemeiate pe aceleași dispoziții legale.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale constând în deciziile nr.188/02.03.2010, nr.190/02.03.2010 și nr.206/04.03.2010, Tribunalul a amintit că prin decizia nr. 1533/28.11.2011 s-a produs un reviriment al jurisprudenței Curții Constituționale, instanța națională de contencios constituțional, examinând modificările aduse O.U.G. 71/2009 prin legea de aprobare, prin care termenele de plată ale tranșelor au fost amânate până în 2016, reținând că « termenul rezonabil este un concept esențialmente variabil, aprecierea sa urmând a se face în funcție de circumstanțele cauzei, de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamantului și de cel al autorităților competente precum și de miza litigiului pentru părțile în cauză, urmând ca acest concept să fie privit atât din perspectiva cetățeanului creditor cât și din cea a statului debitor, cu necesitatea existenței unui just echilibru între interesele ambelor părți».
Așadar, dacă în primele decizii în care s-a statuat constituționalitatea dispozițiilor O.U.G. 71/2009, s-a analizat de către Curtea Constituțională durata inițială de 3 ani în care se eșalonase plata, reținându-se că aceasta nu ar reprezenta o durată excesivă pentru executarea unei hotărâri judecătorești (deciziile 188, 190, 206, 712, 713, 714, 766, 823, 877, 1107, 1109, 1151, 1171 din 2010), prin Decizia nr. 1533/28.11.2011 Curtea Constituțională lasă posibilitatea ca analiza caracterului rezonabil al duratei în care se realizează executarea silită să se facă de la caz la caz, în funcție de criteriile mai sus menționate.
Numai că o astfel de analiză, care implică verificarea situației de fapt, este specifică unei contestații la executare și nu unei proceduri de validare a popririi, care are un caracter mult abstractizat, desprins de circumstanțele personale ale părților.
Aceeași concluzie se impune și în privința criteriilor impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, s-a reținut că anumite situații excepționale, a căror incidență trebuie să fie corespunzător fundamentată, pot justifica în unele condiții o întârziere în executarea hotărârilor judecătorești. Cu toate acestea, esențial este ca prin reglementarea adoptată să nu se impună creditorilor statului o sarcină excesivă, în sensul de a-i lipsi în concret pe o perioadă îndelungată de posibilitatea de a-și vedea realizată creanța.
În ceea ce privește respectarea cerinței proporționalității măsurilor adoptate de stat, este esențial ca acestea să nu aibă drept efect atingerea însăși a substanței dreptului.
Curtea a menținut jurisprudența sa anterioară și în cauza D., făcând trimitere expresă la principiile statuate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, Bourdov împotriva Rusiei, Railian împotriva Rusiei SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei.
Astfel, la capitolul consacrat aprecierilor sale, Curtea a reamintit că:
- „executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenție (cauza Hornsby împotriva Greciei, paragraful 38);
- „neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la o instanță, consacrat la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărâre pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 (cauza Bourdov împotriva Rusiei, paragraful 38)”;
- „o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanței dreptului protejat de art. 6 din Convenție. (cauzele Hornsby, Jasiuniene împotriva Lituaniei; Qufaj Co.Sh.p.k împotriva Albaniei precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, paragraful 39)”.
Curtea a făcut o aplicare a principiilor amintite la speța dedusă judecății sale, astfel cum rezultă din formulările explicite cuprinse în paragrafele 48 „ În prezenta speță Curtea observă…” și 49 „pentru a stabili dacă măsurile respective erau proporționale cu scopul urmărit … Curtea consideră că este necesar să se verifice dacă în prezenta speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc”.
Curtea a statuat că pentru a se pronunța asupra respectării cerinței executării într-un termen rezonabil, trebuie luate în considerare complexitatea procedurii, comportamentul părților, precum și obiectul hotărârii de executat (paragraful 40).
Totodată Curtea a considerat că este necesar să se verifice dacă în speță tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc.
Or, toate aceste aspecte circumscrise situației de fapt, exced analizei care poate fi făcută în procedura validării popririi, cantonată în limitele formale descrise de art. 460 Cod procedură civilă. Prin urmare, în măsura în care în cursul procedurii executării silite, debitorul nu contestă legalitatea înființării popririi sau o asemenea cerere este respinsă, acesta nu mai poate obține o valorificare a acelorași apărări în procedura specială a validării popririi.
Având în vedere că în cauză, validarea popririi s-a făcut de către instanța de fond cu respectarea dispozițiilor art. 460 Cod procedură civilă, în condițiile în care terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa, invocând apărări pe care legea nu le-a pus la îndemână decât debitorului, Tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, va respinge apelurile, ca nefondate.
În termenul legal prevăzut de art. 301 C.proc.civ., împotriva acestei decizii au declarat recurs debitorul Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, debitorul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și terțul poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul debitor Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanța de apel a realizat o apreciere greșită a stării de fapt și o analiză eronată a elementelor ansamblului probator administrat, materializate într-o hotărâre dată cu aplicarea greșită a legii.
În ceea ce privește incidența în cauză a O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, și a O.G. nr. 22/2002, republicată, respectiv compatibilitatea acestora cu prevederile legislației europene în materia drepturilor omului, considerăm că prima instanță a restrâns în mod nelegal câmpul de aplicare a actelor normative anterior menționate.
Instanța de apel a apreciat în mod greșit că argumentele expuse de Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism în acest sens vizează legalitatea și temeinicia procedurii de executare silită și, ca atare, pot fi invocate doar pe calea contestației la executare.
Insă, nu există nici o dispoziție legală care să interzică sau să restrângă aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 71/2009, republicată, și ale O.G. nr. 22/2002, republicată, în procedura de validare a popririi.
Din contră, având în vedere normele cuprinse în art. l alin. 2 din O.U.G. nr. 71/2009, în acord cu care „în cursul termenului prevăzut la alin. l orice procedură de executare silită se suspendă de drept", este indubitabil că aria de aplicare a acestui act normativ acoperă orice formă de executare silită, deci și procedura validării popririi, contrar aserțiunilor instanței de fond.
Câmpul de aplicare a O.U.G. nr. 71/2009 nu se limitează la dispozițiile art. 399 și urm. C. proc. civ., ci cuprinde orice procedură de executare silită având ca obiect plata de drepturi salariale restante stabilite prin titluri executorii în favoarea personalului bugetar, în care debitor este o instituție publică (deci, inclusiv forma de executare reglementată de art. 460 C. proc. civ.).
Prin invocarea O.U.G. nr. 71/2009 și a O.G. nr. 22/2002, Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu a criticat și nu a pus în discuție neregularități ale executării silite, care se circumscriu strict domeniului de aplicare a contestației la executare, ci a solicitat să se constate că, în lumina dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009 raportat la art. 460 C. proc. civ., terțul poprit nu datorează nici o sumă de bani debitoarei, iar aceasta nu are nici o obligație de plată scadentă către creditori (situația plăților fiind la zi conform eșalonărilor prevăzute de O.U.G nr. 71/2009, caz în care poprirea se impune a fi desființată).
Totodată, trebuie precizat că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate.
Or, legalitatea înființării popririi nu poate fi analizată decât în raport de dispozițiile legale în materia executării silite, care, în cauză, este, la rândul ei, condiționată atât de dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, republicată, cât și de cele ale O.G. nr. 22/2002, republicată.
In altă ordine de idei, instanța nu a arătat motivele pentru care a apreciat că sunt întrunite cerințele art. 460 alin. 2 C. proc. civ., încălcând astfel dispozițiile art. 261 alin. l pct. 5 C. proc. civ.
Așadar, instanța de apel era ținută să analizeze în concret dacă dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, republicată, și ale O.G. nr. 22/2002, republicată, sunt aplicabile în cauză.
Tribunalul a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 452 alin. 2 lit. a C. proc. civ., care statuează că nu sunt supuse executării silite prin poprire sumele destinate unei afectațiuni speciale prevăzute de lege și asupra cărora debitorul este lipsit de dreptul de dispoziție.
Pentru evidențierea afectațiunii speciale a sumelor de bani aflate în conturile asupra cărora s-a solicitat validarea popririi, prevederile art. 452 alin.2 lit. a C. proc. civ. trebuie interpretate prin raportare la art. l din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, la art. l din O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, la art. 43 din Legea nr. 293/2011, a bugetului de stat pe anul 2012, la art. 52 din Legea nr. 5/2013, a bugetului de stat pe anul, la art. 46 din Legea nr. 356/2013, a bugetului de stat pe anul 2014 și la art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, republicată.
Potrivit dispozițiilor art. l alin. l și 2 din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011 „(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achita din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate"", iar în acord cu prevederile art. 52 din Legea nr. 5/2013, a bugetului de stat pe anul 2013, M) în anul 2013, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 17/2012, cu modificările ulterioare, precum și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
(2) în bugetul Ministerului Finanțelor Publice - Acțiuni generale, la titlul "Cheltuieli de personal" este prevăzută o sumă globală, din care, prin hotărâre a Guvernului, pot fi majorate în ultima lună a fiecărui trimestru, în cazuri temeinic justificate, cheltuielile de personal prevăzute în bugetele ordonatorilor principali de credite finanțați integral de la bugetul de stat sau din venituri proprii și subvenții alocate de la bugetul de stat, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii conform alin. (1)."
Totodată, în conformitate cu art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, republicată „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol.
Astfel, din economia dispozițiilor legale evocate reiese, pe de o parte, că măsura popririi nu poate fi instituită pe conturile de cheltuieli materiale, de capital, de organizare și funcționare și de plată a salariilor, deoarece asupra sumelor de bani din aceste conturi debitorul nu are un drept de dispoziție, în sensul că destinația acestora a fost stabilită prin bugetul de stat, nemaiputând fi modificată, iar pe de altă parte, că sumele de bani a căror beneficiară este intimata-creditoare nu pot fi executate în modalitatea solicitată (anume, imediat și în integralitate).
De altfel, în același sens sunt și prevederile art. 3713 alin. 2 C. proc. cîv., potrivit cu care „Bunurile supuse unui regim special de circulație pot fi urmărite numai cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".
Or, sumele de bani cuprinse în bugetul de stat, respectiv în bugetul unei instituții publice în conturile anterior indicate, sunt bunuri supuse unui regim special de circulație, condițiile în care pot face obiectul unei popriri fiind stabilite prin acte normative speciale, ceea ce echivalează cu neîndeplinirea cerințelor stabilite de art. 460 C. proc. tiv, pentru validarea popririi.
Prin urmare, neexistând, în perioada de referință, sume cu destinația menționată în precedent în bugetul ordonatorului de credite, este evident că orice formă de executare silită pornită împotriva Direcției de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale restante, nu va putea viza decât sumele din conturile de cheltuieli materiale, de organizare și funcționare și de personal, deși acest lucru este expres prohibit de dispozițiile art. l alin, l și 2 din O.G. nr. 22/2002, republicată, cu referire la art. 29 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, republicată, potrivit cu care „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", la art. 47 din aceeași lege, anterior citat, și la art. 72 alin.l. lit. a, ce statuează că este infracțiune nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. 3 din același act normativ, în acord cu care „Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajata, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare".
In aceste condiții, este indubitabil că cererea dedusă judecății încalcă prevederile legale în materie, deoarece eventuala blocare a conturilor instituției prin care se rulează fondurile necesare desfășurării activității, altele decât cele în care s-ar încadra suma datorată, ce ar putea fi urmată de indisponibilizarea debitului și cuantumul ridicat acestuia, cât și caracterul perturbator al cererilor de executare silita (formulate în condițiile în care în buget nu au fost prevăzute sumele necesare plății), sunt de natură să lezeze în mod grav activitatea Ministerului P. și a terțului poprit.
Instanța se află astfel în fața analizării interesului creditorilor, care au dreptul să-și recupereze creanțele (însă, în condițiile stabilite de lege - O.U.G. nr. 71/2009), și interesul social general al cetățenilor României sub aspectul competențelor și atribuțiilor legale ale Ministerului P., inclusiv sub aspectul funcționării acestei instituții, situație în care, în conformitate și cu practica C.E.D.O. în materie, interesul general este prioritar, impunându-se a fi ocrotit corespunzător.
Pe cale de consecință, afectațiunea specială fiind prevăzută de lege, nu mai este necesar ca terțul poprit sau debitorul instituție publică să probeze suplimentar condițiile de existență a destinațiilor speciale ale sumelor de bani aflate în conturi.
Dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, și ale O.G. nr. 22/2002, republicată, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, și nici prevederile art. l din Protocolul nr. l la Convenție, sub aspectul duratei rezonabile de executare a unei hotărâri judecătorești.
Instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. l din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, art. l din O.G. nr. 22/2002, republicată, și art. 379 C. proc. civv în sensul ca suma stabilită drept creanță (în limita căreia a fost validată poprirea) avea și are caracter exigibil, deși aceasta este afectată de termene suspensive legale.
Exigibilitatea unei creanțe are în vedere faptul că s-a împlinit scadența, iar executarea poate fi cerută imediat de creditor.
In măsura în care obligația este afectată de un termen suspensiv, executarea ei nu se va putea cere decât după împlinirea termenului.
În această ordine de idei, titlul executoriu deținut de intimatii-creditori cuprinde obligații de plată afectate de termene suspensive, stabilite pe cale legală, până la a căror împlinire orice procedură de executare silită este suspendată de drept, reglementări ce se reflectă din dispozițiile art. l alin.l și alin.2 din O.U.G. nr. 71/2009, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Termenele de eșalonare prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, acte normative confirmate ia nivel național și european (prin decizia de principiu pronunțată de C.E.D.O. în cauza D. și alții contra României din 4 septembrie 2012, aspecte ce vor fi dezvoltate în cele ce succed), amână executarea obligațiilor de plată, acestea neputând fi considerate exigibile.
Astfel, creanța nu întrunește cumulativ condițiile prevăzute de art. 379 C. proc. civ., nefiind exigibilă.
Cu privire la aspectele menționate anterior s-a pronunțat și C.E.D.O., căreia i s-a cerut să recunoască încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenție, având în vedere alegația că refuzul autorităților de a executa o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă transformă dreptul într-unul teoretic și iluzoriu.
Prin Hotărârea din 4 septembrie 2012, pronunțată în cauza D. și alții contra României, C.E.D.O. a statuat, cu valoare de principiu, ca legiuitorul ar trebui să beneficieze, atunci când pune în aplicare politicile sale, mai ales cele sociale și economice, de o mai mare flexibilitate pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită o reglementare, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acesteia din urma. S-a subliniat ca trebuie respectat modul în care legiuitorul stabilește cerințele interesului public, în afara situației în care raționamentul sau se dovedește în mod vădit lipsit de un fundament rezonabil.
Instanța europeană a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială, respectiv că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților - argumente ignorate însă, în mod nelegal, de prima instanță.
De asemenea, Curtea a argumentat în mod judicios că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor (n.r. - prevăzut de O.U.G nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011).
În baza aceluiași raționament, în cauza Immobiliare Safi contra Italiei s-a reținut, între altele, că „suspendarea executării unei hotărâri judecătorești pe durata de timp strict necesară pentru a găsi o soluție satisfăcătoare pentru probleme de interes public poate fi justificată, în circumstanțe excepționale ".
Așadar, jurisprudența anterioară a CE.D.O. în materie (de ex. cauzele Ș., D. P., T. și Ș. contra României, cauza Burdov contra Rusiei, etc.) nu poate fi interpretată în sensul că s-ar stabili în sarcina statului o obligație absolută, de executare imediată a obligațiilor ce incumbă acestuia (în sens larg), indiferent de situația bugetului general consolidat.
OUG nr. 71/2009 și Legea 230/2011 nu au fost emise de stat în calitate de debitor al unei obligații, ci în calitatea sa de purtător al puterii publice, în speță puterea legislativă (delegata, după caz, în mod excepțional, executivului, conform ari. 115 din Constituție).
Dreptul părții câștigătoare de a pune în executare hotărârea judecătorească, consacrat prin dispozițiile art. 21 alin.3 din Constituția României și garantat prin prevederile art. 6 alin. l din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, trebuie exercitat potrivit procedurii și în condițiile instituite de lege, anume, în speță, în condițiile și limitele prevăzute de art.1 din O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, de art. l din O.G. nr. 22/2002, republicată, de art. 52 din Legea nr. 5/2013 și de art. 47 din Legea nr. 500/2002, republicată.
Tribunalul a ignorat faptul că titlul executoriu are ca obiect drepturi salariale restante și, în consecință, intră sub incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, așa cum a fost aprobată prin Legea nr. 230/2011, norme ce consacră, între altele, așa cum am expus în precedent, suspendarea legală a oricărei proceduri de executare silită.
Astfel, creanța nu poate fi executată uno ictu și nici în alt cuantum și condiții decât cele stabilite de O.U.G. nr. 71/2009, republicată.
Trebuie precizat că în anul 2010, executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar era supusă regimului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010.
In executarea acestei dispoziții legale a fost adoptată H.G. nr. 422/2010, prin care intimaților-creditori li s-a achitat parțial creanța pentru care a fost pornită executarea silita.
De asemenea, în anul 2012 - în temeiul H.G. nr. 257 din 3 aprilie 2012, H.G. nr. 954 din 26 septembrie 2012 și H.G. nr. 1169 din 4 decembrie 2012 - către intimații-creditori au fost efectuate plăți în baza creanței deținute, anume în procentul prevăzut de art. l din O.U.G. nr. 71/2009 (5%), în modalitatea stabilită de art. 43 alin. l din Legea nr. 293/2011 - a bugetului de stat pe anul 2012, potrivit cu care „în anul 2012, plata titlurilor executorii se efectuează m cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale".
In anul 2013, creditorilor li s-au achitat procentele prevăzute de art. 52 din Legea nr. 5/2013, text potrivit căruia: „(1) în anul 2013, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, prin Ordonanța Guvernului nr. 17/2012, cu modificările ulterioare, precum și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale.
(2) în bugetul Ministerului Finanțelor Publice - Acțiuni generale, la titlul "Cheltuieli de personal" este prevăzută o suma globală, din care, prin hotărâre a Guvernului, pot fi majorate în ultima lună a fiecărui trimestru, în cazuri temeinic justificate, cheltuielile de personal prevăzute în bugetele ordonatorilor principali de credite finanțați integral de la bugetul de stat sau din venituri proprii și subvenții alocate de la bugetul de stat, pentru acoperirea necesarului de credite pentru plata titlurilor executorii conform alin. (1),"
În anul 2014, creditorilor li se vor achita procentele prevăzute de art. 46 din Legea nr. 356/2013. Potrivit alin. l al acestui text de lege, „In anul 2014, plata titlurilor executorii se efectuează în cuantumul prevăzut pentru acest an prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, Ordonanța Guvernului nr. 17/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, precum și prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2012, din sumele aprobate la titlul "Cheltuieli de personal", în mod eșalonat în tranșe trimestriale egale."
Nu se poate susține așadar cu temei că Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism nu a inițiat executarea benevolă a titlului executoriu potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2009, așa cum fost aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Cum terțul poprit nu datorează nici o sumă de bani debitoarei, iar aceasta nu are nici o obligație de plată scadentă către intimații-creditori (situația plăților fiind la zi conform eșalonărilor prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009), este evident că cererea de validare a popririi este nelegală și netemeinică.
Situația plăților efectuate către intimații-creditori, în baza titlului ce se solicită a fi executat pe calea validării popririi, se prezintă conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, emise de Departamentul economico - financiar și administrativ al D.I.I.C.O.T.
Prin urmare, suma stabilită inițial cu titlu de creanță a fost diminuată cu ocazia efectuării plăților parțiale conform O.U.G. nr. 71/2009, aspect ignorat de instanța de apel.
Admițând cererea de validare a popririi astfel cum a fost formulată, prima instanță a nesocotit aspectele sus-menționate care, de altfel, i-au fost învederate și a pus debitoarea în situația de a suporta o dublă plată.
În acord cu principiul legalității, M. P. - ordonator principal de credite, în calitate de debitor, era ținut și este ținut să respecte întocmai condițiile și procentele de eșalonare stabilite de O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Că este așa, rezultă din cuprinsul Legii citate supra (publicată în M. Of. nr. 864 din 8 decembrie 2011), care prevede următoarele: „Se aprobă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71 din 17 iunie 2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea î, nr. 416 din 18 iunie 2009, cu următoarea modificare:
- La articolul l, alineatele (1) și (2) vor avea următorul cuprins: (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natura salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept,"
Ca atare, având în vedere că O.U.G. nr. 71/2009 a fost aprobată prin lege în luna decembrie 2011, iar calendarul plăților și procentele aferente au fost configurate începând cu anul 2012, este evident că M. P. nu a făcut altceva decât să respecte cu strictețe condițiile de plată (eșalonată) prevăzute de dispozițiile legale în materie.
Recurentul debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat prin motivele de recurs că instanța de apel printr-o greșită aplicare a dispozițiilor legale în vigoare a pronunțat o sentință netemeinică și nelegală în raport de dispozițiile Legilor nr. 110/2007 și nr. 92/2011 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cât și pe cele ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 în ceea ce privește eșalonarea executării obligațiilor cuprinse în titlurile executorii, acte normative incidente tuturor creanțelor din sistemul bugetar.
Instanța de apel, în mod absolut netemeinic nu a avut în vedere decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, ignorând evidenta aplicabilitate în speță a acesteia, având în vedere că este vorba despre un raport juridic și o situație de fapt identice.
Astfel, Curtea în decizia menționată a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza „D. și alții împotriva României”, prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului l din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.
In motivarea hotărârii sale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților. Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a argumentat, totodată, decizia prin faptul că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii că Guvernul intenționează să nu respecte calendarul plăților pentru viitor.
Curtea, verificând dacă eșalonarea, așa cum a fost aplicată reclamanților, este compatibilă cu Convenția, a constatat că în perioada 2008 – 2011 Statul Român a adoptat mai multe acte normative prin care se suspendă de drept orice cerere de executare a titlurilor executorii pronunțate în favoarea funcționarilor publici prin hotărâri judecătorești și prin care s-a introdus un sistem de executare a datoriilor prin plata unor tranșe anuale.
Chemată să se pronunțe asupra respectării art. l din Protocolul nr. l la Convenție, Curtea a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale și economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a actului. Curtea respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepția cazului în care hotărârea se dovedește lipsită în mod vădit de temei rațional (Mellacher și alții împotriva Austriei, 19 decembrie 1989, pct. 45, .. 169).
O autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin art. 6 paragraful l din Convenție (a se vedea Jasiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, pct. 27, 6 martie 2003, Qufaj Co. Sh.p.k. împotriva Albaniei, nr. 54.268/00, pct. 38, 18 noiembrie 2004, precum și Beshiri și alții împotriva Albaniei, nr. 7.352/03, pct. 60, 22 august 2006).
În plus, Curtea a declarat incompatibilă cu cerințele art. l din Protocolul nr. l la Convenție eșalonarea plătii datoriilor stabilite pe cale judiciară, deoarece actul de eșalonare nu avea statut de „lege” în sensul jurisprudenței Curții (SARL Amat-G și Mebaghichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau deoarece mecanismul de eșalonare, deși respecta noțiunea de „lege”, fusese aplicat în mod defectuos (Suljagic împotriva Bosniei-Hertegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56 - 57, 3 noiembrie 2009).
În jurisprudența anterioară, Curtea a hotărât deja că măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar între cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică [M. și S. împotriva României (dec.), nr. 44.232/11 și 44.605/11, 6 decembrie 2011, Sulcs împotriva Lituaniei (dec.), nr. 42.923/10, pct. 24, 6 decembrie 2011, precum și Panfile împotriva României (dec.), nr. 13.902/11, pct. 21, 20 martie 2012].
Curtea a admis că măsurile în litigiu au urmărit un scop de utilitate publică, concluzionând că, deși mecanismul de eșalonare a suferit modificări, autoritățile statului 1-au respectat, dovedind diligentă în executarea hotărârilor judecătorești.
Recurentul a invocat jurisprundența în materie, menționând că în spețe similare (de exemplu sentința civilă nr. 7698 pronunțată la data de 4 octombrie 2012 în dosarul nr._/4/2012, sentința civilă nr._ pronunțată la data de 26 noiembrie 2012 în dosarul nr._/4/2012), Judecătoria Sectorului 4 București a respins cererile de validare a popririi formulate de către creditori, argumentând această soluție pe faptul că titlurile executorii menționate cuprind obligații pentru executarea cărora legiuitorul a prevăzut termene suspensive, astfel cum au fost stabilite prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, precum și pe soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „D. și alții împotriva României”.
Recurentul mai arată că, în raport de prevederile art. 452 alin. (1) din C.proc.civ. și art. 1 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 22/2002, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, terțul poprit a procedat în mod temeinic și legal refuzând poprirea conturilor de cheltuieli materiale, de organizare și de funcționare și de personal ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicând, în concret, în mod judicios prevederile Ordinului nr. 2336/25.07.2011 al Ministerului Finanțelor Publice privind procedura de punere în aplicare a titlurilor executorii în baza cărora se solicită înființarea popririi conturilor autorităților și instituțiilor publice deschise la nivelul unităților Trezoreriei Statului, completat prin Ordinul nr. 161/15 februarie 2012.
Totodată, din dispozițiile art. 460 alin. (1) și (2) din C.proc.civ. rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri legal inființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile în materia executării silite, prin raportare și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
In conformitate cu art. 379 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „Nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.”
Creditorul nu poate proceda la executarea silită prin simplul fapt că posedă o creanță. Ordinea juridică recunoaște creditorilor posibilitatea de a-și valorifica drepturile numai în anumite condiții și cu respectarea unor reguli procedurale strict determinate.
Existența unei creanțe care trebuie să îndeplinească anumite condiții constituie premisă necesară declanșării procedurii execuționale. Caracterul cert și lichid al creanței nu este suficient mai este necesar ca aceasta să fie exigibilă, adică executarea titlului să se facă la împlinirea termenului.
În speță, condiția exigibilității creanței nu este îndeplinită, întrucât aceasta nu a ajuns la scadență, fiind afectată de un termen suspensiv.
Titlul a cărei executare silită se cere face parte din categoria celor ce intră sub incidența Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Art. l din Ordonanța de Urgentă a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, dispune: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 311 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) în cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.
Prin decizia nr. 1533 din 28 noiembrie 2011, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009.
In considerentele acestei decizii Curtea Constituțională a arătat în primul rând că „măsura suspendării de drept a procedurilor de executare este una necesară pentru a se putea realiza finalitatea avuta în vedere, respectiv eșalonarea sumelor de bani rezultate din hotărâri judecătorești, fiind aplicată în mod egal tuturor persoanelor ce intră sub incidența acesteia.”
Totodată, Curtea a mai arătat: „conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetățeanului, creditor, cât și din cea a statului debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen s-ar ajunge la situații nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătorești fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetățeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetățean, dar contrară stabilității economice și financiare pe care statul trebuie să o asigure. în consecință, termenul rezonabil trebuie apreciat și stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societății cu cele ale cetățeanului. Or, în cauza de față, termenul în care urmează a se eșalona, respectiv reeșalona debitele statului tine cont atât de interesele debitorului, cât și de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea.
Curtea observă că, spre deosebire de cele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 15 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Burdov 2 împotriva Rusiei, sau prin Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Yuriy Nikolayevich I. împotriva Ucrainei, statul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătorești, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute prin acestea.
Astfel, rezultă că situațiile avute în vedere nu sunt comparabile; în speță, nu este vorba de complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public ori de faptul că autoritățile statului se prevalează de lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru executarea hotărârilor judecătorești, ci de problema sistemică ce rezultă din plata sumelor de bani care ar trebui executate și de impactul acesteia asupra stabilității economice și financiare a tării. De asemenea, nici cele stabilite în Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Tkhyegepso și alții împotriva Rusiei, paragrafele 17 și 18, nu sunt aplicabile în situația de față, întrucât statul se confruntă cu o problemă sistemică și nu depinde de voința lui faptul de a executa sau nu imediat hotărârile judecătorești ce intră sub incidența legii criticate. Din contră, depune toate eforturile în acest sens.”
Soluția privind plata eșalonată a acestor drepturi și suspendarea executării hotărârilor judecătorești devenite executorii și coordonatele unei proceduri coerente și unitare de executare a acestor hotărâri a fost motivată de următoarele aspecte:
- dificultățile întâmpinate în ceea ce privește executarea acestor hotărâri,
- influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea acestor titluri în condițiile dreptului comun,
- necesitatea instituirii unor reglementări speciale, în regim de urgență, cu aplicabilitate limitată în timp privind executarea silită a hotărârilor judecătorești, în absența cărora s-ar produce un grav dezechilibru bugetar,
- necesitatea menținerii echilibrelor bugetare și, în mod implicit, respectarea angajamentelor interne și internaționale asumate, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,
- incidența unei situații extraordinare, potrivit dispozițiilor art. 115 alin. 4 din Constituție, în sensul că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă și independentă de voința autorităților statale care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economico-financiară a statului român.
Instituirea acestor restricții, impuse de rațiuni evidente, în valorificarea dreptului creditorilor, nu are ca efect negarea posibilității acestora de a și-1 realiza, neatingând substanța dreptului.
În fapt, edictarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de natură să întărească finalitatea procesului judiciar, în sensul că reprezintă un prim pas al debitorului de a-și executa creanța.
Faptul că debitorul își va executa creanța eșalonat, în decursul termenelor prevăzute de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar.
Totodată, în practica unitară și constantă a Curții Constituționale a României s-a apreciat că executarea eșalonată a unor titluri executorii care au ca obiect drepturi bănești nu este interzisă în nici un mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, executarea uno ictu constituind doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care statul o poate aplica (Decizia Curții Constituționale nr. 188 din 2 martie 2010).
Prin urmare, nu se poate vorbi de eventuala incompatibilitate a interpretărilor Curții Constituționale în raport de interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece Curtea a examinat, cu ocazia exercitării controlului de constituționalitate, în mod exhaustiv, corelarea legislației naționale cu cea rezultată din tratate și convenții internaționale, rezultând compatibilitatea indiscutabilă a acestora.
Este real că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă și executorie constituie un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție, însă edictarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011 constituie măsuri de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile unei crize financiare accentuate, așa încât nu se poate vorbi de o eventuală încălcare art. l din Protocolul l la Convenție.
Deci, nu poate fi vorba de nici o ingerință din partea statului în dreptul de proprietate al creditorilor în sensul art. l din Protocolul l la Convenție, în condițiile în care, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. l din Protocolul adițional la Convenție, poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere întotdeauna aflată sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit.
În acest sens, s-a statuat că restrângerea dreptului este contrara Convenției numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Eeyeler împotriva Italiei, 2000), anume dacă încalcă principiul legalității.
Principiul legalității înseamnă existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, previzibile, precise și nediscriminatorii iar Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011 răspunde exigențelor de previzibilitate, de precizie, accesibilitate și nediscriminare.
Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criză economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare.
Recurentul învederează faptul că, așa cum reiese din situația centralizatoare referitoare la persoanele beneficiare ale unor titluri executorii aflate în evidențele noastre și puse în executare potrivit Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr. 75/2008, respectiv Ordonanței de Urgentă a Guvernului nr.71/2009, din debitul inițial datorat creditorilor M. A., C. V., N. O. C., V. B. F. și N. I. I. li s-au achitat integral sumele reprezentând procentul de 5% din debit pe anul 2012, precum și cele reprezentând procentul de 10% din debit pe anul 2013 la care se adaugă sumele reprezentând tranșele pe anul 2014.
Astfel, menționăm de asemenea că la sfârșitul lunii aprilie 2013 s-a achitat prima parte din tranșa de 10% pe anul 2013, în baza Hotărârii de Guvern nr. 149 din 10 aprilie 2013, iar la data de 12 iulie 2013 s-a achitat cea de-a doua parte din această tranșă în baza Hotărârii de Guvern nr. 355 din 12 iunie 2013.
De asemenea, la data de 11 septembrie 2013 a fost aprobată Hotărârea de Guvern nr. 697 din 11 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 582 din 13 septembrie 2013 prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului P. și Consiliului Superior al Magistraturii, astfel încât până la sfârșitul lunii octombrie 2013 s-a efectuat plata celei de-a treia părți pe anul 2013.
Totodată, la data de 11 decembrie 2013 s-a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 977 care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 779 din 12 decembrie 2013 și prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului Justiției, al Ministerului P. și al Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că la data de l decembrie 2013 s-a efectuat plata celei de-a patra părți din tranșa de 10% aferentă anului 2013.
Pentru anul 2014 la data de 2 aprilie 2014 s-a adoptat Hotărârea de Guvern nr. 248, publicată în M.O. nr. 251 din 08 aprilie 2014, prin care s-au suplimentat bugetele Ministerului Justiției, al Ministerului P., al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că la data de 15 aprilie 2014 s-a efectuat plata primei părți din tranșa de 25% aferentă anului 2014.
Prin Hotărârea de Guvern nr. 870/2014 s-a aprobat suplimentarea bugetelor Ministerului Justiției, al Ministerului P., al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Consiliului Superior al Magistraturii pentru plata titlurilor executorii aferente trimestrului al III-lea al anului 2014, plată efectuată în cursul lunii noiembrie 2014.
Totodată, prin adoptarea Hotărârii de Guvern nr. 1105 din 12 decembrie 2014 publicată în M.O. nr. 912 din 15 decembrie 2014, precum și O.U.G. nr. 74/2014 s-au plătit ultima tranșă aferentă anului 2014 precum și toate cele patru tranșe pentru anul 2015.
Recurentul terț poprit Direcția G. Regionala a Finanțelor Publice Bucuresti - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, a arătat prin motivele de recurs că validarea de poprire, în general este admisa și aplicata ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicata terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credința obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.
Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariate stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr. 71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.
Reiterează dispozițiile art. 460 alin. (1) Cod proc.civ.potrivit cărora: «Dacă terțul poprit nu-șl mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popriri.».
Prin urmare, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile în sensul admiterii apelului și, prin urmare respingerea cererii de validare, ca neîntemeiată.
În al doilea rând, apreciază ca punctul de vedere al instanței este eronat, având în vedere că prin validarea popririi, instanța a nesocotit dispozițiile OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare, norme potrivit cărora: „În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”
Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioara intrării în vigoare a OUG nr. 71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauza, astfel încât deși instanța de judecata a încuviințat executarea silita, prin efectul legii orice cerere de executare silita, implicit validarea popririi, este suspendata de drept.
Prin dispozițiile OUG nr.71/2009 modificata și completata prin Legea nr.230/2011 fost eșalonată plata drepturilor salariale stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, prin titluri devenite executorii până la data de 31.12.2011, validarea popririi, cu consecința plații drepturilor salariale . neavând temei legal, întrucât încalcă prevederile actului normativ sus indicat.
Art. 1 - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: a) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
(2) în cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.
Învederează ca nu poate constata existenta unei neconcordante între dispozițiile art. 1 din OUG nr. 71/2009 modificata pe de o parte și art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art. 1 din OUG nr. 71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.
In motivarea Deciziei nr. 206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 din OUG nr. 71/2009, Curtea Constituționala a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea în acord cu cele de mai sus arătam ca la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.
Astfel, reclamanții magistrați în cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând O.U.G. nr. 71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până în anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional ia Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art. 6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).
Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul că nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).
Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a tării începând cu anul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi în mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat că aceste măsuri pot avea un scop de utilitate publică (par.46-49).
De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea în executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par.50).
Curtea a mai reținut faptul că substanța dreptului reclamanților nu a fost afectată, mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).
În consecință, Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod evident nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din și art.4 din Convenție (par.52).
Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit, iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.
Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.
Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.
Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie, nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, vă rugăm să constatați că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.
Față de cele arătate mai sus, rezulta fără putința de tăgada ca acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 a fost pe deplin justificata.
Precizează totodată ca prin dispozițiile OUG nr.71/2009 legiuitorul a dorit sa înlăture dificultățile întâmpinate până în prezent în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar.
Având în vedere influența substanțială asupra bugetului de stat pe care o are executarea, în condițiile dreptului comun, a titlurilor executorii emise anterior intrării în vigoare a respectivei ordonanțe de urgență, a rezultat necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate anumite drepturi salariale pentru personalul din sectorul bugetar, ținând seama de faptul că nepromovarea acestei ordonanțe de urgență ar fi vizat drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrelor bugetare și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar - aspecte ce nu au fost avute în vedere de către instanța de apel.
În al treilea rând, învederează faptul ca dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr.92/2011, au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.
Potrivit art.1 din O.G. nr.22/2002 astfel cum a fost modificata prin Legea nr.92/2011, „Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor publice se achita din sumele aprobate prin bugetele acestora, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația respectiva.”
Prin dispozițiile O.G. nr.22/2002 au fost reglementate condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și legea finanțelor publice.
Astfel, în deplina concordanta cu art.137 alin.1 din Constituția României, care prevede ca „Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege”, Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare, a stabilit reguli cu caracter general privind utilizarea de către instituțiile publice a sumelor alocate de la bugetul de stat, în vederea acoperirii cheltuielilor impuse de funcționarea acestora.
In acest context, O.G. nr.22/2002 cu modificările și completările ulterioare, are rolul de a reglementa condițiile în care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute în Constituție și în legea finanțelor publice.
Ca un argument în plus, menționează ca prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituționala a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor O.G. nr. 22/2002 motivat de faptul ca „dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplica fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilor publice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 și art44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art. 126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecata fără sa aducă atingere substanței drepturilor și libertăților fundamentale.”
De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art. 6 par. 1 din CEDO.
Potrivit deciziei mai sus menționate Curtea Constituționala a constatat ca OG nr. 22/2002 nu contravine art. 6 paragraful 1 din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale întrucât s-a reținut ca instituirea termenului de 6 luni nu conduce la împiedicarea, anularea sau întârzierea în mod excesiv de către stat a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa.
Deși prin dispozițiile legale invocate se instituie anumite limite ale executării, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra celor aprobate prin bugete, aceasta nu împiedica executarea silita a obligațiilor de plata ale instituțiilor publice de vreme ce, potrivit art. 4 din O.G. nr.22/2002 modificata și completata prin Legea nr. 92/2011 este instituita obligația pentru ordonatorii principali de credite bugetare de a dispune toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Indiscutabil, O.G. nr. 22/2002 instituie anumite limite ale executării instituțiilor publice, în sensul ca aceasta nu se poate face asupra oricăror resurse bănești ale instituțiilor publice, ci numai asupra acelora aprobate prin bugetele instituțiilor respective.
F. de aceasta dispoziție legala imperativa, Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publica, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plați din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
Urmare faptului ca în bugetul Ministerului Justiției aferent anului 2012 nu existau sume aprobate cu destinația plații titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariate, executarea urmează a se realiza de către debitor de buna voie, acest fapt constituind temei pentru includerea în bugetul debitorului M. de Justiție pentru anul 2015 a sumelor necesare pentru plata transei de 25% din valoarea titlului executoriu.
F. de cele învederate este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiata, nerespectându-se prevederile O.G. nr. 22/2002 .
Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea urmează să respingă recursurile pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește critica recurentei terț poprit întemeiată pe dispozițiile OUG 22/2002, Curtea constată că refuzul terțului poprit nu este justificat de considerentul că Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresă din partea ordonatorilor de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii. De esența executării silite este suplinirea voinței debitorului prin forța coercitivă a statului exercitată prin executorul judecătoresc și controlată de instanțe.
În ceea ce privește motivul de recurs privind nesocotirea disp. speciale ale OUG 45/2010, OUG 71/2009 și OG 22/2002 privind suspendarea de drept a executării, Curtea reține că și acesta este neîntemeiat.
Astfel, din interpretarea textelor legale enuntate mai sus, rezulta ca in cadrul procedurii de validare a poprire instanta are de analizat existenta titlului executoriu, daca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, sau debitorul are cont deschis la tertul poprit si daca tertul nu isi indeplineste obligatiile ce ii revin pentru efectuarea popririi.
Conform art. 452 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care acesta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice preexistente. De asemenea, potrivit art. 454 alin. 2 indice 3 C.proc.civ. în cazul în care adresa de înființare a popririi se adresează unei unități operaționale a unei bănci, poprirea va fi înființată asupra conturilor pe care debitoarea urmărită le are la acea unitate. Conform dispozițiilor art. 1718 C.civ., precum și art. 452 C.proc.civ., și următoarele, poprirea poate fi validată chiar și în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terțul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.
Din aceasta perspectiva la acest moment al fazei executionale terțul poprit și debitorul nu mai pot invoca aparari legate de aplicabilitatea OG nr. 22/2001, OUG nr. 71/2009 și celorlalte acte speciale, avand in vedere analiza caror elemente trebuie facuta in cadrul cererii de validare a popririi, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare, asa incat, aceasta nu mai este indreptatita ca in procedura validarii de poprire sa invoce nelegalitatea executarii silite in raport de prevederile OG 22/2000 și celelalte acte speciale, ci exclusiv aspecte legate forma executionala a popririi la acest moment procesual in raport de disp. art. 460 C.pr. civ.
De altfel, prin sentinta civila nr. 6364/04.09.2012 a Judecatoriei Sectorului 4 București irevocabila prin decizia civilă nr. 1323 R din 21.05.2013 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă a fost respinsa atât contestatia la executare formulata cât si cererea de suspendare a executarii silite.
În motivarea hotarârilor ,cele doua instante care au solutionat cauza privind contestatia la executare formulata, au analizat compatibilitatea legii interne cu dispozitiile Conventiei Europene a Drepturilor Omului retinând ca OUG 71/2009 contravine art.6 din Conventie si art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventie, încalcând dreptul la un proces echitabil si dreptul la respectarea bunurilor proprii, întrucât îngradesc executarea hotarârilor definitive care constata creante ale persoanelor fizice si juridice împotriva statului si institutiilor sale.
În consecinta în ceea ce priveste suspendarea executarii în cauza de fata si compatibilitatea legii interne, în speta OUG 71/2009 cu pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte Curtea constata, raportat la sentinta civila nr. 6364/04.09.2012 a Judecatoriei Sectorului 4 București irevocabila prin decizia civilă nr. 1323 R din 21.05.2013 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, că exista putere de lucru judecat, aceste aspecte fiind analizate si transate în mod irevocabil.
Principiul puterii de lucru judecat împiedica nu numai judecarea din nou a unui proces terminat având acelasi obiect ,aceeasi cauza si purtat între aceleasi parti ci si contrazicerile între doua hotarâri judecatoresti, în sensul ca drepturile recunoscute unei parti printr-o hotarâre definitiva sa nu fie contrazise printr-o alta hotarâre posterioara, pronuntata într-un alt proces.
În cauza de fata obiectul este diferit (validare poprire si nu contestatie la executare) însa prin motivele invocate de catre recurenți scopul final urmarit este acelasi, recurenții formulând critici analizate deja în litigiul având ca obiect "contestatie la executare".
Or, atât în soluționarea contestației la executare cât și în prezentul litigiu, instanțele au dat o interpretare corectă dispozitiilor OG nr. 22/2002, în concordanta cu prevederile art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului referitor la dreptul la un proces echitabil, care impreuna cu jurisprudenta Curtii formeaza un . fac parte din dreptul intern, avand aplicabilitate directa, cf. art. 11 si 20 din Constituție.
Astfel, inițial, art. 1 și 2 din OUG 71/2009 publicată în M.Of. 416/18.06.2009 prevedeau că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept”.
Ulterior, dispozițiile menționate au fost modificate prin OUG 18/2010, în sensul că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:
a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."
(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (11) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.
Ultima modificare realizată prin OUG 45/2010 a stabilit că: “Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se realizează astfel:
a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept”.
Ambele OUG menționate (18/2010 și 45/2010) au fost respinse prin Legile nr. 228 și 229 din 2011.
În schimb, prin Legea nr. 230/5.12.2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, a fost aprobată OUG 71/2009, cu următoarea modificare a art. 1: „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
a) în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu;
b) în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu;
c) în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
d) în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu;
e) în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu.
(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept."
Potrivit dispozițiilor art. 3 din OUG 71/2009, dispozițiile de eșalonare sunt aplicabile și executării „plăților restante la sumele aferente titlurilor executorii aflate sub incidenta prevederilor Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, aprobata cu modificări prin Legea nr. 76/2009, si a prevederilor Ordinului ministrului justiției, al ministrului economiei si finanțelor, al președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, al președintelui Înaltei Curți de Casație si Justiție si al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție nr. 1.859/C/2.484/26.650/131/3.774/C/2008 privind modalitatea de eșalonare a plății sumelor prevăzute în titlurile executorii emise până la . Ordonanței de urgenta a Guvernului nr. 75/2008 privind stabilirea de masuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției”, aceste acte normative prevăzând un termen de eșalonare a plăților de 18 luni de la data intrării în vigoare.
Prin urmare, potrivit acestor dispoziții legale, dreptul de creanță executoriu din 2010 urmează a fi satisfăcut integral în 2016.
În această situație, în care, ulterior adoptării OUG 71/2009, publicată în Monitorul Oficial din 18.06.2009, au fost adoptate în mai puțin de un an de la . alte două acte normative, OUG 18/2010, publicată în Monitorul Oficial din 12.03.2010, și OUG 45/2010, publicată în Monitorul Oficial din 20.05.2010, prin care s-au adus modificări substanțiale, de esență, actului normativ constatat ca fiind constituțional în forma sa inițială, nu se poate reține existența unor circumstanțe excepționale care să justifice în mod nelimitat abaterea de la procedura execuțională de drept comun atunci când statul este debitor, situația extraordinară care a determinat constatarea constituționalității actului normativ în forma inițială fiind transformată într-o situație obișnuită, în care statul în calitate de debitor intervine în faza executării silite a titlurilor executorii obținute în contradictoriu cu instituțiile sale, prin amânarea în mod repetat și reeșalonarea obligațiilor stabilite prin acestea.
Acest aspect reiese și din ultima reglementare în materie, respectiv Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar care dispune a patra re-eșalonare a plăților pe perioada 2012-2016.
Este de reținut că debitorul obligației face parte din puterea executivă, având la îndemână inițiativa legislativă și, ca atare, posibilitatea de a iniția în orice situație acte normative care să paralizeze efectele unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Practic, se ajunge ca dispozițiile derogatorii ale OUG nr. 71/2009 și OUG nr. 45/2010 să favorizeze statul în raporturi de drept privat, deși statul ar trebui să se afle pe poziții de egalitate cu orice persoană fizică sau juridică care, în calitate de debitor al unei obligații, nu ar putea invoca niciodată lipsa fondurilor, putând fi urmărit asupra tuturor bunurilor sale până la satisfacerea creanței.
Analiza în concret a ingerinței în dreptul de proprietate privată prin adoptarea OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată trebuie să pornească de la premisa că prin adoptarea acestui act normativ creditorilor nu le-a fost negat, în nici un caz in mod explicit, dreptul de creanță.
Cu toate acestea, eșalonarea plății din 2010 în 2012, urmată în extrem de scurt timp de o modificare în sensul amânării scadenței primei tranșe pentru anul 2012 și reeșalonări ulterioare pentru perioada 2012-2014, respectiv 2014-2016, constituie o ingerință excesivă și disproporționată, datorită lipsei oricărei previzibilități cu privire la momentul în care creditorul își va putea vedea executată creanța și respectat dreptul de proprietate.
Deși, în acord cu interpretarea dată de către Curtea Constituțională în deciziile pronunțate, în anumite situații excepționale statul beneficiază de o marjă de apreciere, fapt ce ar fi putut justifica adoptarea unui act normativ de eșalonare a plății creanțelor împotriva statului, modificările succesive ale acestui act normativ într-o perioadă scurtă (respectiv 2 ani) de la ., coroborate cu lipsa identificării unor resurse financiare din care ar urma să fie plătite creanțele și cu perspectiva adoptării în orice moment de către debitorul care are la îndemână inițiativa legislativă a unui nou act normativ de amânare sau re-eșalonare a plății, imprimă un grad ridicat de incertitudine executării creanței și lipsesc de orice efecte hotărârile judecătorești.
Arbitrariul și imprevizibilitatea conduitei statului, care, în considerarea calității sale de debitor, ar fi trebuit să adopte o conduită constantă și consecventă pentru a putea beneficia de derogările reținute de Curtea Constituțională transformă dreptul la un proces echitabil de care a beneficiat creditorul în faza judecății într-un drept iluzoriu în faza executării silite.
În concret, imprevizibilitatea imprimată de inițiativele legislative ale debitorului obligației face să dispară orice garanție că la împlinirea termenelor de plată nu se vor suspenda din nou plățile, invocându-se o împrejurare excepțională, printr-un procedeu identic cu cel urmat la suspendarea executării prin cele două ordonanțe.
Obligația statului de a adopta un arsenal juridic adecvat și de a identifica soluții funcționale, unitare și consecvente pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătorești nu mai poate fi considerată ca îndeplinită, și conduita adoptată de stat nu mai poate fi încadrată în limitele marjei de apreciere de care dispune acesta, cât timp OUG nr. 71/2009 a fost modificată de două ori, în mod substanțial, în mai puțin de un an de la ..
În aceste condiții, luând în considerare jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului, din care se desprind principiile enumerate mai sus, ingerința în dreptul la un proces echitabil și în dreptul de proprietate al creditorului apare ca fiind disproporționată, aplicarea dispozițiilor OUG nr. 71/2009, astfel cum au fost modificate, conducând la o încălcare a dispozițiilor art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul accesului la justiție și termenului rezonabil, și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.
Prin urmare, în aplicarea art. 20 alin. 2 din Constituție, potrivit cărora cade în sarcina judecătorului național, iar nu exclusiv în sarcina judecătorului constituțional, verificarea efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale, urmează a se da prevalență principiilor desprinse din jurisprudența citată mai sus și a se face aplicarea acestora, în detrimentul dispozițiilor din dreptul intern, respectiv OUG nr. 71/2009, astfel cum a fost modificată precum și a susținerilor debitorului referitoare la imposibilitatea executării silite datorită lipsei fondurilor cu această destinație în bugetul alocat. În consecință, controlul general de constituționalitate nu împiedică controlul de convenționalitate. De altfel, decizia 188/2010 a Curții Constituționale, invocată de recurentul debitor, a apreciat din perspectiva termenului inițial de eșalonare de 3 ani rezonabilitatea sa, iar nu din perspectiva unui termen de 6 ani.
Este adevărat că, în prezent, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității Legii nr. 230/2011 prin decizia 1533/2011, apreciind că „situația de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională. Executarea necontrolată a peste 27.700 hotărâri judecătorești executorii existente la data de 31 decembrie 2010 ce privesc numai creanțe salariale în valoare de peste 8.028.252 milioane lei ar duce la crearea unui dezechilibru bugetar din moment ce suma totală menționată reprezintă 1,4 din produsul intern brut estimat pe anul 2012 și 19,5% din plafonul nominal al cheltuielilor de personal aferente bugetului pe anul 2012”.
În prezenta cauză, după cum s-a arătat, controlul convenționalității este special și se aplică numai situației intimatei creditoare, spre deosebire de controlul de constituționalitate care a avut în vedere întreaga posibilă încărcătură bugetară decurgând din executarea tuturor hotărârilor judecătorești existente. Or, suma totală urmărită în speță este de 149.726 lei, ce nu poate afecta ea însăși echilibrul bugetar al statului.
Revenind la jurisprudența CEDO în privința încălcărilor art. 6 din CEDO și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea constată că tocmai din faptul că debitorul este o instituție publică rezultă și îndatorirea sa, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
În cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a reamintit jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 6 par. 1 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să judece orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil; el consacră în acest fel „dreptul la o instanță”, unul dintre aspectele acestui drept fiind dreptul de acces, adică dreptul de a sesiza o instanță în materie civilă (hotărârea Philis c. Greciei). Totuși, a spus Curtea, acest drept ar fi iluzoriu dacă ordinea judiciară internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inoperantă (fără efect) în detrimentul uneia dintre părți. Or, prelungirea termenului de plată cu 8 ani, prin manifestarea de voință unilaterală a debitorului în sens larg, face ca dreptul creditorilor să devină iluzoriu.
Hotărârea dată în cauza Hornsby c. Greciei stabilește că dreptul la un proces echitabil nu acoperă procedura numai până la pronunțarea hotărârii, ci până la executarea acesteia; Statul și instituțiile publice au obligația de a aduce la îndeplinire o hotărâre judecătorească pronunțată contra lor. În caz contrar, este încălcat articolul 6 par. 1 din Convenție, prin lipsirea lui de un efect util (cauza V. I. c. României, cauza Immobiliare Saffi c. Italiei).
De asemenea, în cauza Ș. împotriva României, Guvernul a susținut că reclamanta nu a solicitat sprijinul instanțelor și al executorilor judecătorești în vederea executării hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză și, în opinia sa, reclamanta nu a justificat existența unor împrejurări speciale care să justifice nerecurgerea la procedura de executare silită. În plus, la data când a fost întreprins ultimul demers în vederea obținerii plății, dreptul reclamantei de a cere executarea hotărârii definitive era prescris, conform dreptului intern în materie.
Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul articolului 6 (1) din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauză de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.
Chiar și în situația unui asemenea creditor nediligent (situație în care nu se regăsesc intimații), Curtea a arătat că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției, iar dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească, sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi. Curtea nu a subscris tezei Guvernului conform căreia creditorul ar fi trebuit să recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plății cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar articolul 6 (1) din Convenție a fost încălcat.
Aceleași considerente au fost reluate și în cauza S. P. împotriva României, respectiv C. împotriva României.
În cauza pendinte, Curtea reține că intimata a manifestat diligență și a apelat la procedura executării silite, iar instituția publică nu a executat încă obligația sa de plată. Este inechitabil să i se ceară părții care a obținut în 2008, respectiv 2010, titluri executorii constând în hotărâri judecătorești să aștepte realizarea dreptului de creanță prevăzut de lege și recunoscut de instanță până în anul 2016, cu nerespectarea unui termen rezonabil.
Prin urmare, Curtea constată că prin comportamentul său, întârziind plata sumelor de bani recunoscute intimatei prin hotărârile judecătorești ce se execută, recurentul debitor încalcă dreptul de proprietate al intimatei creditoare, apărat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care aceștia au o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea recurentului debitor constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
De asemenea, dacă s-ar aprecia că executarea titlurilor executorii este suspendată de drept, prin O.U.G. nr. 71/2009, intimata ar fi lipsită de drepturile salariale, care au un caracter necesar, asigurând existența curentă a individului, în cuantumul acordat prin lege și recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pentru o perioadă nejustificat de mare de timp, iar această situație conduce la impunerea unei sarcini exorbitante creditoarei fiind, astfel, rupt echilibrul pe care statul, prin instituțiile sale, trebuie să îl asigure între măsurile luate și care vizează un interes general și drepturile sau interesele particulare ale unui cetățean al său, ceea ce contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului și raționamentului reținut de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziilor sale în materie, decizii care analizează dispoziții legale sub aspectul constituționalității, iar nu situații particulare sub aspectul convenționalității (ce presupune respectarea jurisprudenței CEDO).
Pe de altă parte, deși în jurisprudența Curții (cauza Burdov c. Rusiei și Immobiliare Safi c. Italiei) s-a reținut că dreptul prevăzut de art. 6 din CEDO nu este unul absolut, fiind posibile limitări ale sale în măsura în care urmăresc un scop legitim, iar măsurile sunt rezonabil proporționale cu mijloacele utilizate, totuși, chiar dacă scopul legitim poate fi preluat mutatis mutandis din justificarea constituționalității dispozițiilor OUG nr. 71/2009, Curtea apreciază că eșalonarea pe o durată de 6 ani a executării creanței intimatei nu este rezonabilă, deoarece astfel cum se poate susține că eșalonarea plății nu pune în pericol resursele necesare traiului normal și decent al creditorilor, se poate susține și faptul că executarea creanței acestora nu reprezintă o sarcină bugetară exagerată.
Recurenții au invocat decizia de inadmisibilitate a Curții Europene a Drepturilor Omului din data de 4 septembrie 2012 pronunțată în cauza D. și alții c. României (cererea nr._/08), prin care au fost respinse plângerile formulate de trei magistrați români, prin care aceștia invocau plata cu întârziere de către Statul Român a drepturilor lor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești interne. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că ingerința există, însă ea urmărește un scop legitim (menținerea echilibrului bugetar) și este și proporțională (dat fiind că mecanismul de eșalonare a plăților a fost respectat, s-a operat indexarea sumelor datorate cu indicele de inflație la data plății, o parte substanțială din debit – 1/3 – fiind deja achitată).
În primul rând, astfel cum s-a arătat anterior, Curtea apreciază că în cadrul procedurii de validare poprire, reglementată de dispozițiile art. 452 C.proc.civ., instanța nu mai poate analiza elemente de nelegalitate a executarii silite, acestea putând fi invocate doar în procedura contestației la executare. Din această perspectivă, nici considerentele reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza D. și alții c. României, care vizează procedura internă de executare silită, nu prezintă relevanță în această fază procesuală.
De altfel, astfel cum s-a arătat anterior, pe calea contestației la executare au fost analizate toate aspectele de nelegalitate invocate și pe calea prezentului recurs, dezlegările primite în procesul anterior opunându-se în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.
Așa fiind, Curtea apreciază că, dacă ar da curs solicitărilor recurenților ar fi încălcat, în primul rând prezumția de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură hotărârea pronunțată în soluționarea contestației la executare, iar în al doilea rând, nu ar mai fi respectată cerința executării într-un termen rezonabil, consecința fiind încălcarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraf 1 CEDO, precum și a dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Față de cele reținute, apreciind că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, Curtea în baza art.312 alin.1 din codul de procedură civilă va respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate recursurile declarate de recurentul debitor Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de recurentul debitor M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de recurentul terț poprit Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 470A/22.04.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații creditori C. V., M. A., N. I. I., N. O. C. și V. B. F..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.07.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. G. D. L. M. S. G.
GREFIER
S. V.
Red. D.L.M.
Tehnored. T.I./D.L.M.
2 ex./17.07.2015
| ← Pretenţii. Decizia nr. 771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 156/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
