Anulare act. Decizia nr. 153/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 153/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-02-2016 în dosarul nr. 153/2016
DOSAR NR._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 153 R /2016
Ședința publică din data de 16.02.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR: G. D. F.
JUDECĂTOR: M. D. L.
JUDECĂTOR: Z. D.
GREFIER: V. S.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta pârâtă Agenția D. Statului, împotriva deciziei civile nr. 653A/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. R. E. A., având ca obiect „anulare act”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurenta pârâtă Agenția D. Statului prin consilier juridic C. T. C., cu delegație la dosar, lipsind intimatul reclamant S. R. E. A..
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se învederează instanței că s-a depus la dosar de către intimatul reclamant S. R. E. A. întâmpinare.
Instanța comunică reprezentantului recurentei pârâte Agenția D. Statului o copie a întâmpinării.
Reprezentantul recurentei pârâte Agenția D. Statului arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului recursului.
Reprezentantul recurentei pârâte Agenția D. Statului solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței pronunțată de instanța de fond ca legală și temeinică. Arată că în prezenta cauză trebuie stabilit termenului de la care curge prescripția. Apreciază că acest termen, potrivit dispozițiilor legale, curge de la data cauzării prejudiciului. Data cauzării prejudiciul este stabilită conform Decretului nr. 167.
Curtea îi pune în vedere recurentei să precizeze care este temeiul cererii, respectiv răspunderea delictuale sau altă formă de răspundere civilă.
Reprezentantul recurentei pârâte Agenția D. Statului precizează că este vorba despre răspundere contractuală. Apreciază că termenul de la care curge prescripția este momentul cauzării prejudiciului, mai exact momentul deciziei de sancționare, respectiv la data de 25.06.2009 și nu așa cum s-a stabilit de către instanța de apel la data de 30.07.2009. Consideră că dreptul la acțiune a fost prescris, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond.
CURTEA
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data de 20.07.2012, sub nr._/299/2012, reclamantul S. R. E. A. a chemat în judecată pe pârâta AGENȚIA D. STATULUI, solicitând anularea actului de reziliere a contractelor de concesiune nr. 161/2004 și nr. 94/2004 și plata de despăgubiri de 120.000 lei.
Prin sentința civilă nr. 368 din 15.02.2013, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 16.04.2013, sub nr._ .
Prin cererea precizatoare depusă la data de 9.09.2013, reclamantul a solicitat, în principal, acordarea de despăgubiri în cuantum de 120.000 lei și, în subsidiar, să se constate că Contractul de concesiune nr. 161/2004 este încă valabil, deoarece rezilierea nu și-a produs efectele. Cu privire la despăgubirile solicitate, reclamantul a precizat că suma de 87.302,38 lei reprezintă amenda primită prin decizia A.P.I.A. pentru suprafața suprapusă, iar suma de 32.698 lei reprezintă investițiile realizate pe terenurile ce au fost retrocedate.
Prin cererea precizatoare depusă la data de 28.03.2014, reclamantul a formulat cerere de renunțare la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității rezilierii contractului de concesiune nr. 161/2004 și a contractului de concesiune nr. 94/2004 și că menține capătul de cerere privind plata de despăgubiri în cuantum de 120.000 lei, deoarece suprafața de teren contractată nu corespunde cu suprafața de teren ce efectiv putea să o exploateze. A menționat că solicită plata de despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale ce decurg din Contractul de concesiune nr. 161/14.10.2004 și din Contractul de concesiune nr. 94/2004.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1530 Cod civil.
Prin Încheierea din 29.04.2014 s-a luat act de renunțarea reclamantului la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității rezilierii contractului de concesiune nr. 161/2004 și a contractului de concesiune nr. 94/2004.
La termenul din 24.06.2014, reclamantul a depus declarație expresă de renunțare la al doilea capăt de cerere din precizarea la acțiune, având ca obiect constatarea faptului că rezilierea Contractului de concesiune nr. 161/2004 nu și-a produs efectele.
Prin Încheierea din 24.06.2014, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului doi al cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr._/14 iulie 2014 s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului, invocată din oficiu. S-a respins ca prescris al doilea capăt ce cerere, astfel cum a fost precizat, având ca obiect obligarea pârâtei la plata de despăgubiri. S-a constatat că, prin încheierea din 29.04.2014, s-a luat act de renunțarea reclamantului la primul capăt din cererea inițială, având ca obiect anularea actului de reziliere a contractelor de concesiune, precum și că, prin Încheierea din 24.06.2014, s-a luat act de renunțarea reclamantului la capătul din cererea modificatoare având ca obiect acțiune în constatare cu privire la valabilitatea contractului de concesiune. S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta aceasta solutie, prima instanta a retinut, in esenta, urmatoarele:
Între pârâta Agenția D. Statului, în calitate de concedent, și reclamantul S. R. E. A., în calitate de concesionar, s-a încheiat Contractul de concesiune nr. 94 din 20.05.2004 și Contractul de concesiune nr. 161 din 14.10.2004, având ca obiect transmiterea dreptului de exploatare a terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 159,56 ha, respectiv asupra terenului cu destinație agricolă în suprafață totală de 30 ha.
Predarea terenurilor agricole ce fac obiectul celor două contracte de concesiune s-a realizat conform proceselor-verbale de predare-primire din 11.10.2004 și din 16.11.2004 (filele 137 și 150 din Dosarul nr._/3/2012), care sunt semnate de către ambele părți.
Prin adresa înregistrată la pârâtă sub nr._ din 21.11.2007 (fila 90 din Dosarul nr._/3/2012), reclamantul a comunicat acesteia că a încercat să întabuleze la Cartea Funciară C. S. dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 212,82 ha și că nu a reușit din cauza unei diferențe între suprafața contractată și suprafața de teren întabulată de către A.D.S.
Prin Decizia nr._/25.06.2009 emisă de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Centrul Județean C.-S. (filele 91-96 din Dosarul nr._/3/2012) s-au stabilit în sarcina reclamantului sancțiuni multianuale în cuantum de 87.302,38 lei, pentru supradeclararea cu 208,28% a suprafețelor de teren pentru care a beneficiat de plăți în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață – campania 2008, precum și pentru depunerea cu întârziere a cererii de plată/documentelor de modificare a cererii de plată.
Cu privire la investițiile realizate de reclamant s-au încheiat procesele-verbale din 3.10.2005, din 7.12.2006 și din 13.03.2008 (filele 112-114 din Dosarul nr._ ). Din precizarea depusă la data de 24.06.2014 (filele 116-118 din Dosarul nr._ ) reiese că suprapunerea terenurilor concesionate cu terenuri aparținând altor proprietari a fost descoperită la data de 8.10.2007. Prin notificarea nr. 148 din 10.06.2008 (fila 140 din Dosarul nr._ ), reclamantul l-a notificat pe unul dintre proprietarii terenurilor cu privire la distrugerea a 2 ha de viță de vie nobilă aflată pe terenul concesionat de la pârâtă.
Cererea de chemare în judecată prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru predarea unei suprafețe de teren mai mică decât cea menționată în cele două contracte a fost formulată și trimisă prin poștă către Tribunalul București la data de 16.07.2012, conform ștampilei aplicate pe plicul de la fila 119 din Dosarul nr._/3/2012.
Cu prioritate, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 71/2011, instanța a arătat că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile Codul civil din 2009, invocate prin cererea precizatoare depusă de reclamant, întrucât ambele contracte de concesiune au fost încheiate anterior datei de 1.10.2011. În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune dedus judecății, în conformitate cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, instanța a arătat că aceasta rămâne supusă, în totalitate, dispozițiilor legale care au instituit-o, respectiv Decretului nr. 167/1958.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 (astfel cum se afla în vigoare la data la care a început să curgă termenul de prescripție), dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege,adică înlăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data nașterii dreptului subiectiv (art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958).
În speță, capătul de cerere prin care reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezintă o acțiune pentru angajarea răspunderii contractuale pentru pretinsa neexecutare de către pârâtă a obligației asumate prin cele două contracte de concesiune încheiate în anul 2004, reclamantul invocând dispozițiile art. 1530 din Codul civil din 2009, al căror echivalent îl reprezintă art. 1073 din Codul civil din 1864.
Întrucât ne aflăm în prezența unei acțiuni personale întemeiată pe un drept de creanță pur și simplu, neafectat de vreun termen sau condiție la împlinirea căreia obligația ar urma să se execute și neexistând un alt termen special de prescripție aplicabil, este incident termenul general de 3 ani care a început să curgă de la data la care s-a născut dreptul reclamantului de a solicita despăgubirile deduse judecății, respectiv de la data producerii prejudiciului ca urmare a pretinsei neexecutări a obligațiilor contractuale de către pârâtă.
În privința despăgubirilor pentru sancțiunea multianuală în cuantum de 87.302,38 lei, termenul de prescripție a început să curgă de la data aplicării sancțiunii prin Decizia nr._/25.06.2009 emisă de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Centrul Județean C.-S.. Având în vedere că prejudiciul ce se solicită a fi reparat a fost produs la data emiterii deciziei menționate, că acțiunea este întemeiată pe răspunderea contractuală a pârâtei, precum și că nu se poate considera că reclamantul a solicitat acordarea de sprijin fără să cunoască suprafața de teren agricol pe care a efectuat lucrările agricole, este irelevantă data la care decizia i-a fost comunicată reclamantului. Totodată, instanța a reținut că reclamantul nu a făcut dovada comunicării Deciziei nr._/25.06.2009, deși trebuia să justifice solicitarea despăgubirilor cu respectarea termenului general de prescripție.
În privința solicitării de despăgubire pentru investițiile realizate în anii 2005, 2006 și 2008, instanța a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut că lucrările au fost efectuate pe terenul altor persoane, respectiv de la descoperirea conflictului în data de 8.10.2007 și de la distrugerea culturii de viță de vie, de care a luat cunoștință cel târziu la data la care a trimis notificarea nr. 148/10.06.2008.
În consecință, în conformitate cu prevederile art. 101 alin. 3 și alin. 5 Cod procedură civilă, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 25.07.2012, în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor echivalente cu sancțiunea multianuală în cuantum de 87.302,38 lei, la data de 8.10.2010, în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru investițiile efectuate în anii 2005 și 2006, respectiv la data de 10.06.2011, în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru investițiile efectuate în anul 2008.
Instanța a mai constatat că nu a intervenit niciun caz de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, dintre cele prevăzute de art. 13 și art. 14, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Invocarea de către reclamant a întreruperii prescripției prin începerea executării silite, conform art. 16 lit. c din Decretul nr. 167/1958, este vădit neîntemeiată, având în vedere că executarea invocată nu privește raportul obligațional dedus judecății, pentru care nu există un titlu executoriu, ci o creanță pe care pârâta o are împotriva reclamantului.
Prin decizia civilă nr. 653 A/23.02.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV -a Civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul S. R. E. A. impotriva acestei sentinte, s-a anulat în parte sentința civilă apelată, în sensul că: s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantului în privința despăgubirilor în cuantum de 87.302,38 lei și trimite cauza pentru analizarea acestor pretenții la prima instanță și a fost menținută în rest sentința civilă apelată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la suma reprezentând despăgubiri constând în restituirea amenzii aplicate de ADS, Tribunalul a constatat că în mod greșit instanța de fond a stabilit că termenul de prescripție începe să curgă de la data adoptării deciziei de sancționare (fila 10 dosar recurs).
Astfel, este evident că nu se poate solicita repararea prejudiciului cauzat de aplicarea unei sancțiuni pecuniare decât începând cu momentul în care decizia de sancționare a fost comunicată celui sancționat, numai în acest mod persoana sancționată luând la cunoștință de aplicarea sancțiunii și fiind în măsură, totodată, să decidă dacă contestă măsura luată și, în caz afirmativ, să formuleze critici pertinente, de natură să combată în mod efectiv argumentele care justifică aplicarea sancțiunii.
Raportat la aceste considerente, Tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată a fost trimisă prin poștă la data de 16.07.2012 (plic atașat la fila 119 dosar Tribunal_/3/2012), iar decizia de sancționare a fost comunicată apelantului la data de 30.07.2009 (fia 15 dosar recurs), ca atare termenul de prescripție de 3 ani fiind respectat.
În ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru suma reprezentând investiții efectuate pe terenul altor persoane, în mod corect a arătat instanța de fond că termenul de prescripție începe să curgă de la descoperirea conflictului în data de 8.10.2007 și de la distrugerea culturii de viță de vie, de care a luat cunoștință cel târziu la data la care a trimis notificarea nr. 148/10.06.2008.
Ca atare, termenul de prescripție în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor pentru investițiile efectuate în anii 2005 și 2006 s-a împlinit la data de 10.06.2011, cererea de chemare în judecată fiind trimisă prin poștă la data de 16.07.2012, cu depășirea termenului menționat.
Împotriva acestei decizii a declarat, in termen legal, prezentul recurs recurenta pârâtă Agenția D. Statului, invocandu-se disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ. si dezvoltandu-se urmatoarele critici:
Se face referire la hotararile pronuntate anterior in cauza si se reda din considerentele acestora si se sustine ca hotărârea instantei de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a normelor de drept civil ce reglementează domeniul prescripției extinctive - Decretul nr. 167/1958, și anume a dispozițiilor legale ce instituie regulile generale privind începutul prescripției extinctive.
Potrivit art.7, alin.1 din Decretul nr.167/1958 "prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune ...", iar dreptul la despăgubiri se naște din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, raportul obligațional în conținutul căruia se află dreptul creditorului, adică al celui prejudiciat, și îndatorirea corelativă la reparație, în sarcina persoanei răspunzătoare, se naște în momentul cauzării, producerii prejudiciului, când sunt îndeplinite și condițiile angajării răspunderii civile.
Momentul în care se naște dreptul de creanță al pretinsei victime la repararea prejudiciului comportă consecințe juridice distincte, stabilirea momentului nașterii dreptului la repararea prejudiciului actual este reglementat legal ca fiind ziua în care acesta a fost cauzat.
Astfel cum corect a reținut și instanța fondului, în speță, termenul de prescripție a început să curgă de la data aplicării apelantului-reclamant a sancțiunii prin Decizia nr._/25.06.2009, emisă de APIA Centrul județean C. S., așadar prejudiciul ce se solicită a fi reparat fiind produs la data emiterii acestei decizii.
In sprijinul susținerilor acesteia sunt și cele consemnate în literatura de specialitate, care fără echivoc învederează că, din momentul nașterii raportului obligațional dintre pretinsa persoană prejudiciată și presupusa persoana răspunzătoare se produc și se explică o . consecințe juridice importante, operații și mecanisme juridice prin care se realizează dinamica și stingerea obligațiilor. Din momentul nașterii acestui raportul obligațional creditorul are la dispoziție acțiunea în justiție pentru condamnarea persoanei răspunzătoare la repararea integrală a prejudiciului, adică la plata pretinsei sale creanțe.
Față de toate cele de mai sus, apare ca vădit incorectă soluția instanței de apel, și pe cale de consecință incidente prevederile art.304, pct. 9 C.P.C., instanța apelului procedând la aplicarea greșită a normelor legale din materia prescripției extinctive, respectiv a celor ce reglementează cursul prescripției și anume chiar începutul acesteia și, totodată, a regulilor generale ce instituie răspunderea civilă și repararea prejudiciului.
Soluționând recursul declarat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea îl constată nefondat și, în baza art. 312 Cod procedură civilă, îl va respinge, ca atare.
Astfel, prin cererea de recurs se pune în discuție exclusiv soluția de respingere a prescripției dreptului la acțiune cu privire la restituirea sumei de 87.302,38 lei, sumă aplicată drept sancțiune prin decizia nr._/25.06.2009 emisă de Agenția de Plăți – Centrul Județean C. S., fiind irevocabilă soluția cu privire la pretențiile care au vizat investițiile realizate de reclamant.
Curtea constata ca solutionarea chestiunii prescriptiei dreptului la actiune cu privire la suma in discutie implica determinarea nasterii dreptului la actiune, termenul de prescriptie fiind cel general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/ 1958.
Prima instanta a retinut ca raporturile juridice deduse judecatii se plaseaza in materia raspunderii contractuale si a retinut ca dreptul la actiune s-ar fi nascut la data emiterii decizia nr._/25.06.2009, fiind irelevanta comunicarea acesteia catre reclamant, in vreme ce tribunal a retinut ca dreptul la actiune s-ar fi nascut la data comunicarii acestei decizii catre reclamant, fara sa stabileasca natura raspunderii contractuale puse in discutie de cererea reclamantului, respectiv daca suntem in prezenta unei raspunderi contractuale sau extracontractuale.
Curtea constata ca are de dezlegat exclusiv chestiunea prescriptiei, iar nu si chestiuni de fond, astfel ca va analiza cauza fara sa antameze aspecte legate de natura raspunderii contractuale a paratei, acest aspect interesand fondul si fiind lasat la aprecierea instantelor de judecata care solutioneaza pe fond cauza.
Ar fi, de altfel, necesar, sub acest aspect, ca instanta de trimitere sa solicite reclamantului o precizare de cerere pentru a putea incadra corect cererea, anume daca reclamantul pretinde in cauza incalcarea de catre parata a unor obligatii contractuale (obligatia prevazuta de art. 2.4 din contract de diminuare a suprafetelor contractate pentru a le pune in acord cu suprafata efectiv exploatata), incalcare care a condus la suportarea de catre el a prejudiciului de 87.302,38 lei, prejudiciu produs prin sanctionarea sa prin decizia nr._/25.06.2009 ( reclamantul sustine tocmai acest fapt, ca sanctionarea nu-i este imputabila lui, ci paratei care nu a diminuat suprafata de teren contractata la cea efectiv exploatata ), sau se invoca un alt mecanism juridic ( reclamantul fiind dator sa circumscrie elementele decisive in incadrarea cererii, iar nu sa indice neaparat temeiul de drept al acesteia, identificarea textelor legale aplicabile fiind sarcina instantei de judecata, dar, desigur, raportat la o situatie explicata suficient de clar de reclamant pentru a permite acest lucru ).
De aceea, pentru a nu antama chestiuni de fond si care raman a fi dezlegate de instanta de trimitere, Curtea va analiza chestiunea prescriptiei dreptului la actiune prin raportare la toate izvoarele obligatiilor, atat contractuale, cat si extracontractuale.
Astfel, izvoarele obligatiilor in contextul Codului civil din anul 1865 erau actul juridic, care pune in discutie o raspundere contractuala, sau faptul juridic ( licit sau ilicit ), care pune in discutie raspunderea extracontractuala.
In ce priveste raspunderea contractuala, aceasta implica obligarea la executarea unei obligatii prevazuta in contract sau acordarea de despagubiri pentru neexecutarea/ executarea cu intarziere a unei obligatii prevazuta in contract.
Or, in acest caz, se constata ca nu este in discutie executarea unei obligatii contractuale a paratei de a plati catre reclamanta suma mentionata, o asemenea obligatie neexistand in contractele partilor, ci eventuala despagubire a reclamantului pentru paguba pricinuita lui prin neexecutarea de catre parata a obligatiei contractuale de a diminua suprafata contractata de teren, ceea ce semnifica faptul ca dreptul de creanta al reclamantului s-a nascut la data producerii in patrimoniul sau a prejudiciului a carui despagubire o solicita la acest moment.
Aceasta producere a prejudiciului nu poate fi, asa cum considera prima instanta, data emiterii deciziei de sanctionare a paratului, ci data la care suma efectiva aplicata drept sanctiune a fost platita de catre reclamant catre parata, deci chiar ulterior comunicarii propriu-zise a deciziei, sau, cel mult, data comunicarii deciziei, cand aceasta si-a produs efectele si a pus pe reclamant in situatia de a fi debitor cu aceasta suma de bani.
Nu poate fi primita opinia primei instante si apararea paratei formulata prin cererea de recurs in sensul ca dreptul la actiune al reclamantului s-ar fi nascut la data emiterii deciziei, pentru ca prejudiciul incercat de reclamant ar fi fost produs la acel moment, pentru ca, in mod esential, reclamantul nu a cunoscut producerea prejudiciului la acel moment al emiterii deciziei ( de vreme ce nu a participat la emiterea acesteia ) si, de fapt, acest prejudiciu nici nu fusese produs anterior comunicarii acestei decizii si intrarii ei in circuitul civil, cand aceasta si-a produs efectele juridice.
Într-adevăr, așa cum corect arată reclamantul, opinia primei instanțe ar conduce în mod ilogic la situația în care dreptul la acțiune s-ar putea prescrie anterior luării la cunoștință de către reclamant cu privire la măsura stabilită în sarcina sa, anterior, așadar, cunoașterii de către reclamant a situației juridice care i-ar justifica interesul în promovarea unei acțiuni, ceea ce, evident, nu poate fi acceptat, întrucât prescripția dreptului la acțiune reprezintă o sancțiune care intervine în cazul rămânerii în pasivitate a părții cu privire la protejarea unui drept sau interes al său, or, atâta timp cât reclamantul nici nu cunoștea existența situației juridice care i-ar fi reclamat luarea de poziție, în sensul formulării unei acțiuni în instanță, nici nu poate fi aplicată acestuia sancțiune a prescripției dreptului la acțiune.
In masura in care s-ar lua in discutie faptul juridic licit ca izvor al obligatiilor, se constata ca nu poate fi vorba in cauza de gestiunea intereselor altor persoane ca fapt licit care sa fi nascut obligatia paratei de a despagubi pe reclamant cu suma mentionata, ci, cel mult, poate fi vorba despre institutia platii nedatorate or a imbogatirii fara justa cauza. Or, in ambele aceste cazuri dreptul la actiune al reclamantului nu s-a nascut la data emiterii deciziei_/25.06.2009, ci la data la care cel care a facut plata nedatorata a cunoscut ( sau trebuia sa cunoasca ) caracterul nedatorat al acesteia ( in cazul platii nedatorate ) sau la data la care reclamantului i s-a micsorat patrimoniul si a cunoscut sau trebuia sa cunoasca faptul maririi patrimonului paratei ( in cazul imbogatirii fara justa cauza, conform art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/ 1958 ) . Asadar, in ambele aceste cazuri, dreptul la actiune al reclamantului nu se putea naste mai devreme de comunicarea propriu-zisa catre el a deciziei in discutie, caci numai la acel moment cunostea insasi datoria si reducerea patrimoniului sau ( fara a mai lua in discutie si celelalte conditii ale nasterii dreptului la actiune in temeiul platii nedatorate si imbogatirii fara justa cauza ).
In final, in masura in care s-ar recurge la raspunderea delictuala a paratei, pentru prejudiciul cauzat reclamantului constand in suportarea penalitatii de 87.302,38 lei, prejudiciu produs prin fapta ilicita de neexecutare a obligatiei contractuale de diminuare a suprafetei contractate la dimensiunea suprafetelor realmente exploatate sau printr-o alta fapta ilicita, devin aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 1 din Decretul 167/1958 conform cărora, termenul de prescripție curge de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia sa cunoasca paguba încercată și persoana vinovată de producerea acesteia. Or, este evident că reclamantul a cunoscut producerea pagubei cel mai devreme la momentul comunicării deciziei de amendare către el ( daca nu mai tarziu, la momentul epuizarii cailor legale de contestare a acestei decizii si a plății sumei de către reclamant).
Asadar, in orice varianta de analiza a temeiului raspunderii paratei, Curtea constata ca se impune concluzia ca in niciun caz dreptul la actiune al reclamantului nu s-a nascut la data emiterii deciziei nr._/25.06.2009, ci, cel mai devreme la data comunicării acesteia către reclamant ( repetam, daca nu si mai tarziu, la momentul epuizarii cailor legale de contestare a acestei decizii si a plății sumei de către reclamant).
Pentru aceste motive, Curtea constata nefondate criticile recurentei parate si solutia adoptata de prima instanta, fiind corecta solutia tribunalului recurata la acest moment.
În concluzie, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta pârâtă Agenția D. Statului, cu sediul în București, .. 43, sector 1, împotriva deciziei civile nr. 653A/23.02.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. R. E. A., cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocat R. I. în Timișoara, . nr. 1, . A, județul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.02.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. D. F. M. D. L. Z. D.
GREFIER
V. S.
Red. G.D.F.
Tehnored. T.I./PS 2 ex.
25.02.2016
Jud. apel: L.I. C./ A.M.V.
| ← Anulare act. Decizia nr. 56/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 93/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
