Anulare act. Decizia nr. 163/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 163/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2012 în dosarul nr. 163/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 163R

Ședința publică de la 27.01.2012

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE – Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. S.

JUDECĂTOR - G. A. G.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta- reclamantă P. E. și de recurenta intervenientă Păștin C. împotriva deciziei civile nr. A1020 din 6.10.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul reclamant P. G., cu intimații pârâți A. N. și A. G., cauza având ca obiect „ anulare act”.

Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenta-pârâtă P. E. – reprezentată de domnii avocații C. V. V. în baza delegației de substituire nr.11/2001 al apărătorului titular, avocat Clip I. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2011 și C. M., lipsind recurenta intervenientă Paștin C., intimatul reclamant P. G. și intimații pârâți A. N. și A. G..

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că, înainte de începerea ședinței de judecată, serviciul registratură a depus la dosar cererile formulate de recurenta intervenientă Pastin C., transmise prin fax și înregistrate la registratura secției la orele 8,50, respectiv 8,52, prin care solicită acordarea unui nou termen de judecată atât pentru motivele indicate în notele de ședință depuse în data de 26.01.2012(prin fax) cât și pentru imposibilitatea obiectivă de a se prezenta de la Snagov la București, traficul auto fiind oprit( zona Snagov – D.N.), datorită zăpezii.

Reprezentantul recurentei reclamante, domnul avocat C. M., depune la dosar în copii, certificate conforme cu originalul, hotărâri judecătorești rămase irevocabile și copii pentru comunicare, prin care s-a constatat nulitatea actelor în baza cărora recurenta intervenientă Paștin C. își justifică cererea de intervenție.

De asemenea, depune la dosar extras din dosarul nr. 5077/2/201, privind recursul formulat de recurenta intervenientă, neadmis de către Curtea de Apel București, obținut de pe portalul acestei instanțe.

La solicitarea Curții, învederează că s-a constatat nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare cumpărare și respectiv de subrogație și cesiune de drepturi litigioase atât cu privire la teren cât și construcția edificată pe acesta.

Totodată, arată că recurenta intervenientă nu are calitate procesuală cu privire la cererea de intervenție care încearcă prin cererile depuse tergiversarea soluționării prezentei cauze, deoarece nu are nici o justificare și legătură cu imobilul ce face obiectul prezentului litigiu.

Curtea pune în discuție cererea de amânarea cauzei, cererea de înscriere în fals, cererea de abținere și cererea de înscriere în fals cu privire la repartizarea aleatorie a dosarului formulate de recurenta intervenientă Păștin C..

Reprezentantul recurentei reclamante, domnul avocat C. M., solicită respingerea cererii de amânare a cauzei, deoarece nu a fost oprit traficul.

Cu privire la cererea de înscriere în fals, solicită respingerea cererii pentru motivele invocate, deoarece cu privire la cererea de înscriere în fals nu s-a indicat autorul și nici în ce constă falsul.

Cu privire la cererea de abținere consideră că este inadmisibilă, deoarece numai magistratul sau grefierul pot formula o astfel de cerere, nu și de către parte.

Consideră că cererea este formulată cu rea-credință fiind incidente dispozițiile art. 108 din Codul de procedură civilă.

Curtea, în urma deliberării, respinge cererea de amânare a cauzei formulată de recurenta intervenientă, având în vedere că a mai fost formulată o cerere de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare la data de 10.06.2011, încuviințată de către instantă, fiind a doua cerere formulată în acest sens în prezenta cauză. De asemenea, învederează că dispozițiile procedurale nu impun obligația prezentării personale a părții.

Cu privire la cererea de înscriere în fals formulată la termenul din 14.10.2011, cu privire la înscrisurile depuse de părți, o va respinge, având în vedere că nu au fost indicate înscrisurile, față de care se solicită înscrierea în fals și că, până la termenul de judecată din data de 14.10.2011, nu s-a depus nici un înscris în prezenta cauză.

Cu privire la cererea de înscriere în fals privind repartiția aleatorie al dosarului la Curtea de Apel București Secția a IV-a civilă, o va respinge ca inadmisibil, deoarece repartizarea aleatorie că nu se poate obiectul înscrierii în fals, în conformitate cu dispozițiile din Codul de Procedură Civilă.

De asemenea, va respinge, ca fiind inadmisibilă, cererea prin care se solicită abținerea magistraților în prezenta cauză, în raport de art. 28 alin.2 din Codul de procedură civilă.

Totodată, constatând că, în cauză, nu mai sunt de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor..

Reprezentantul recurentei reclamante, domnul avocat C. M., învederează instanței în sensul că recursul declarat de recurenta intervenientă este nemotivat.

Curtea acordă cuvântul asupra nulității recursului declarat de recurenta intervenientă.

Reprezentantul recurentei reclamante, domnul avocat C. M. solicită a se constata nul recursul declarat de recurenta intervenientă pe aspectul nemotivării.

Curtea acordă cuvântul asupra recursului formulat de recurenta reclamantă P. E..

Reprezentantul recurentei-reclamante, domnul avocat C. M. solicită analizarea recursului lor cu privire la hotărârea prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare prin prisma evenimentelor petrecute cu privire la aceste acte.

Consideră că recursul său este admisibil, deoarece s-a solicitat lămurirea situației juridice a imobilului prin cererea reconvențională formulată în cauză.

Părțile din prezenta cauză au avut mai multe litigii, fiind rațiunea pentru care s-a solicitat compararea titlurilor.

La acest moment fiind depusă cererea reconvențională, trebuia să fie lămurită situația titlurilor.

Instanța a dispus măsura disjungerii cererii reconvenționale de prezenta cerere, pentru o mai bună administrare a actului de justiție, dar în același timp a statuat că între cele două cereri nu există o strânsă legătură.

Instanța nu a analizat dacă cererile pot sau nu coexista împreună, nesolicitând atașarea dosarului. Ambele instanțe anterioare nu au împărtășit aceeași opinie și s-au pronunțat numai pe actul său de proprietate. Adoptarea acestei măsuri ar rămâne valabilă, actul de adjudecare a fost obținut de la un neproprietar.

Hotărârile pronunțate de instanțele de fond și cea de apel au fost date cu încălcarea art. 5 din Codul civil, reținând că printr-o hotărâre penală ar fi încasat vreo sumă de bani cu titlu de despăgubiri de la soții A..

Se susține că măsura disjungerii a fost nelegală, deoarece ambele cereri trebuiau discutate împreună, iar această măsură a fost criticată în apel, însă instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale cu privire la măsura disjungerii. Mai învederează că motivarea instanței de apel este contradictorie, deoarece reține, pe de o parte că măsura disjungerii este legală, iar pe de altă parte, că între cererea principală și cea reconvențională există o strânsă legătură.

Se solicită admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei la Judecătoria B. în vederea rejudecării împreună a ambelor cereri, respectiv cea principală și cea reconvențională.

Curtea constată închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 17.05.2007, reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâții P. E., A. G., A. N. a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 și transcris sub nr. 2469/13.03.1997.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că respectivul act de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută întrucât la momentul perfectării lui au fost încălcate dispozițiile art. 963, art. 966 și art. 968 C.civ.

Reclamantul a precizat că prin fals și uz de fals garanții ipotecari A. G. și A. N. au vândut pârâtei P. E. bunul imobil situat în ., ., aflat în prezent în proprietatea reclamantului.

A arătat reclamantul că actul de vânzare nr. 1129/1997 s-a încheiat prin fraudarea legii, întrucât s-a prezentat notarului un certificat de sarcini fals prin care se dovedea că bunul nu era ipotecat, cu toate că acesta făcea obiectul contractului de ipotecă autentificat sub nr.6932/05.12.1996, act transcris în evidențele imobiliare; astfel că cei doi garanți ipotecari au urmărit prin perfectarea actului să scoată bunul din patrimoniul lor în condițiile în care banca creditoare nu își recuperare împrumutul acordat.

Reclamantul a arătat că prin sentința penală pronunțata în dos nr. 801/2000 soții A. au fost condamnați, certificatul de sarcini anulat, iar cumpărătoarei-pârâte P. E. i-au fost acordate despăgubiri constatând în restituirea prețului achitat prin contractul de vânzare-cumpărare susmenționat, în cuantum de 1 miliard de lei vechi (din care_ ROL prețul plătit și_ ROL contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului).

A mai precizat reclamantul că, față de situația de fapt expusă, apreciază că actul de vânzare-cumpărare nu mai are nici obiect și nici cauză; iar de vreme ce s-a dispus restituirea prețului plătit pentru achiziționarea imobilului, actul a fost desființat implicit.

Reclamantul și-a întemeiat dreptul de proprietate pe actul de adjudecare nr. 228 bis/2000, prin care a dobândit imobilul în litigiu; totodată a precizat ca începând cu data de 29.04.2004 exercită și posesia imobilului, ca urmare a îndeplinirii formalităților de executare silită.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.963, art.966 și art.968 C.civ.

Pârâta P. E. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat în contradictoriu cu reclamantul-pârât Posirca G. și pârâtă Păștin C. să se constatate nulitatea absolută a actului de adjudecare încheiat la 08.07.2003 asupra imobilului din ..118; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul susmenționat.

Pe cale de întâmpinare, pârâta-reclamantă a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului - acesta nu mai are calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului, în condițiile în care a încheiat la 26.11.2004 contractul de vânzare-cumpărare cu încheierea de legalizare de semnătură nr.5348/26.11.2006 și contractul de cesiune de drepturi litigioase cu pârâta Păștin C.; iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

Astfel, pârâta a arătat că, prin contractul autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 a cumpărat de la soții A. imobilul in litigiu; având convingerea că a dobândit de la adevăratul proprietar; a transcris dreptul în evidențele de publicate imobiliară și a deschis rol fiscal, fiind din anul 1997 și pana în prezent, plătitor de taxe și impozite pentru imobil.

A precizat că, în speță, nu sunt incidente dispozițiile art.963 C.civ. întrucât ipoteca nu presupune deposedarea proprietarului bunului ipotecat; pe de altă parte soți A. au fost condamnați penal pentru că au indus-o în eroare cu privire la situația de fapt și de drept prin prezentarea unui certificat de sarcini fals; dar numai acei din urmă act a fost anulat, nu și contractul de vânzare-cumpărare. A precizat că buna sa credință la momentul încheierii contractului este evidentă, fiind reținut prin sentința penală susmenționată; ca atare, nu poate fi primit motivul de nulitate invocat de reclamant respectiv frauda la lege, care presupune o acțiune săvârșită prin conivență de către cocontractanți în dauna unor terțe persoane, urmărind finalitate interzisă de lege; instanța trebuie să se raporteze la existența elemente esențiale ale actului juridic la momentul încheierii sale, iar nu la o situație ulterioară - generată de un proces ulterior.

A mai arătat pârâta că valabilitatea actului său de proprietate a fost stabilită definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr.1980/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București în dos nr.2451/2004, rămasă definitivă și irevocabilă; raportat la aceasta hotărâre, a înțeles să invoce excepția autorității de lucru judecat.

La termenul de judecată din 06.12.2007 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes a reclamantului în promovarea prezentei acțiuni și autorității de lucru judecat raportat la decizia civilă nr.1980/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dos nr.2451/2004; totodată a dispus disjungerea cererii reconvenționale de judecata acțiunii principale si formarea unui nou dosar, pentru considerentele reținute în încheierea de ședință pronunțată la acea data.

La termenul de judecată din 27.03.2008 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție principală formulată de intervenienta Pastin C., petiție prin care s-a solicitat admiterea acțiunii reclamantului pentru motivele invocate de acesta.

Instanța nu a luat in considerare si nu s-a considerat învestită cu petițiile depuse de intervenienta Păstin C. la filele 141-142 întrucât vizează o cerere de revizuire, iar cele de la filele 154-158 sunt depuse in forma ilizibilă si nu îndeplinesc cerințele art. 112 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr. 2070/09.04.2009, Judecătoria B. a admis acțiunea formulată de reclamant; a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta Păștin C. în contradictoriu cu reclamantul Poșirca G. si pârâții P. E., A. N. și A. G.; a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 la BNP F. M..

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997, pârâții A. G. și A. N. au vândut pârâtei P. E. imobilul situat satul Snagov, ..118, ., compus din teren de 1835 mp și construcția aferentă - parter și 2 etaje - în schimbul prețului de_ Rol.

Prin sentința penală nr.499/31.07.2000 pronunțată în dos nr.801/2000 al Tribunalului București - Secția I Penală, au fost condamnați pârâții A. Gheorhge și A. N. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, 3, 5 C.pen, fals în declarații prevăzut de art.292 C.pen. și uz de fals prevăzut de art.291 C.pen., au fost obligați inculpații în solidar să plătească părții vătămate constituită parte civilă - P. E., despăgubiri civile de 1 miliard lei; a fost anulat actul fals constând în certificatul de sarcini nr.535/13.03.1997.

În considerentele sentinței penale s-a reținut că faptele inculpaților de a induce în eroare pe partea vătămată P. E. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1123/13.03.1997 având ca obiect imobilul situat în .. 118, declarând în fata notarului că imobilul nu era grevat de sarcini, deși cunoșteau că acesta era ipotecat, în favoarea Băncii Internaționale a Religiilor, folosind totodată certificatul de sarcini fals nr.535/13.03.2007, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. 2, 3, 5 C.pen., art.292 C.pen. și art.291 C.pen.

Instanța penală a obligat inculpații la plata sumei de 1 miliard lei vechi către P. E., despăgubire ce cuprindea prețul plătit pentru cumpărarea imobilului -_ ROL și contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia -_ ROL.

Se observă că, pentru a hotărî astfel instanța penală a avut în vedere acceptul inculpaților de a plăti suma respectivă cu titlu de despăgubiri deși „prejudiciul nu era actual și cert întrucât nu s-a judecat dosarul de comandament, principiul disponibilității părților prevalează asupra principiului îmbogățirii fără justă cauză”.

S-a mai reținut că, prin actul de adjudecare întocmit în data de 08.07.2003 imobilul teren și casa situat în .. 118 a fost adjudecat de reclamantul P. G., în schimbul prețului de_ ROL.

Prin contractul încheiat în 26.11.2004 (se observă că doar semnătura de pe acest contract este legalizată în condițiile Legii nr.36/1995 prin încheierea nr. 5349/26.11.2004) reclamantul P. G. a cedat intervenientei Păștin C. drepturile litigioase asupra imobilului situat în ..118 în schimbul prețului de_ ROL.

Instanța de fond a reținut că buna- credință a paratei cumpărătoare nu a fost constată prin decizia civilă nr.l980/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr.2451/2004, cum se afirmă de parte.

Recunoașterea pârâților-vânzători că, la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 1997 a stat o cauză imorală și ilicită - înșelarea cumpărătoarei prin vânzarea către aceasta a unui imobil grevat cu ipotecă, sarcină ce nu i-a fost declarată, respectiv scoaterea bunului din patrimoniul lor, pentru a fi exclus de la executare silită - și mai mult achiesarea acestora la pretențiile pârâtei Postenicu E., urmată de obligarea lor la restituirea prețului primit și la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului, face ca menținerea acestui contract in ființa să reprezinte o încălcare a normelor de drept.

Solicitând si acceptant despăgubirile respective pârâta-cumpărătoare nu mai poate invoca in favoarea sa principiul bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros si pe cale de consecință, menținerea contractului de vânzare-cumpărare.

A păstra in ființă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/2007 ar însemna o nedreptate, in primul rând, față de vânzătorii A. Gheorhge și A. N., care au suportat consecințele răspunderii penale, dar si civile pentru fapta lor, iar al doilea rând, pentru subdobânditorii ulteriori ai imobilului, reclamantul, respectiv intervenienta.

Nu ar fi drept ca parata-cumpărătoare să beneficieze atât de restituirea prețului, inclusiv restul despăgubirii solicitate, cât și de dreptul de proprietate asupra imobilului.

Ca atare, instanța de fond a apreciat că, raportat la situația de fapt reținută, sunt incidente dispozițiile art.966 si 968 C.civ., întrucât încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/2007 s-a făcut având o la bază o cauza ilicită si imorală, astfel ca se impune constatarea nulității lui.

În speță intervine și necesitatea respectării principiului echității, dedus din coroborarea art. 3 cu art.5 C.civ, principiu fundamental al dreptului ce exprimă ordinea, echilibrul și egalitatea, reclamând totodată, asigurarea ordinii juridice și satisfacerea intereselor legitime ale indivizilor.

Referitor la cererea de intervenție formulată de intervenienta Pastin C., instanța a calificat-o ca fiind o intervenție accesorie in interesul reclamantului, întrucât deși, petiția este intitulată intervenție în interes propriu, în cuprinsul ei se solicită admiterea acțiunii reclamantului.

Pentru aceste motive, in baza art. 3, art. 5, art. 966 si art. 968 C.civ., art. 49 alin. 3 C.proc.civ, instanța de fond a admis acțiunea principală si cererea de intervenție și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1129/13.03.1997 la BNP F. M..

Împotriva acestei sentințe, cât și a încheierii de ședință din data de 06.12.2007 a declarat apel pârâta P. E., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 21.07.2009, solicitând admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, urmând ca în temeiul art. 296 C.proc.civ. să se dispună schimbarea în tot hotărârea atacată în sensul respingerii cererii principale ca neîntemeiate.

În motivarea apelului s-a arătat cu privire la cele două excepții invocate (lipsa de interes și autoritatea de lucru judecat), că, în mod greșit, a procedat instanța de fond la respingerea acestora, ținând cont că a arătat că reclamantul P. G. a încheiat la data de 26.11.2004 contractul de vânzare-cumpărare cu încheierea de legalizare de semnătură nr. 5348/26.11.2004. și contractul de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 17.02.2006, cu pârâta Păștin C., iar ca urmare a acestui fapt P. G. nu mai are nicio calitate în această situație de fapt, raportul de drept procesual din prezenta cauză neputându-se stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu, respectiv bunul, reclamantul P. G. neprezentând ceea ce se numește legitimatio ad causam.

Cu privire la cea de-a doua excepție (autoritatea de lucru judecat) a arătat că valabilitatea titlului de proprietate al apelantei a fost stabilită definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 2451/2004, decizie irevocabilă la data de 19.04.2007; prin respingerea recursului declarat de P. G. în cadrul dosarului nr._/2/2005 al Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă. Dosarul nr. 2451/2004 a avut același obiect cu cel al prezentei cauze, astfel încât respingerea excepției autorității de lucru judecat în prezenta cauză apare ca fiind cel puțin neîntemeiată.

Referitor la cele reținute prin sentința atacată s-a solicitat a se avea în vedere că, în primul rând, cu privire la aspectul potrivit căruia buna-credință a apelantei nu ar fi fost constatată prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București — Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr. 2451/2004 s-a învederat că acesta nu poate fi reținut, întrucât pe de o parte buna-credință se prezumă, ea netrebuind demonstrată, instanța de fond, procedând la interpretarea în mod eronat a principiului bunei-credințe, iar, pe de altă parte buna-credință a apelantei existentă la încheierea contractului ce face obiectul prezentei cauze a fost constatată nu numai prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 a Curții de Apel București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 2451/2004, prin care s-a admis apelul formulat de P. G. (hotărâre definitivă și irevocabilă), dar și prin sentința penală nr. 1 din 31.07.2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr. 801/2000.

În acest sens, referitor la buna-credință a apelantei, s-a solicitat a se observa că în cuprinsul hotărârii sus amintite se reține că: „Inculpații au indus în eroare pe partea vătămată P. E. cu ocazia încheierii actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1123/13.03.1997, având ca obiect imobilul situat în ., declarând în fața notarului că imobilul nu era grevat de sarcini deși cunoșteau că acesta era ipotecat în favoarea Băncii Naționale a Religiilor folosind totodată certificatul de sarcini fals cu nr. 535/13.03.1997”.

Buna-credință, înțeleasă drept credință a dobânditorului că a contractat cu un veritabil proprietar, nu este răsturnată în speță, statutul de verus dominus al vânzătorului rezultând din împrejurarea că titlul său era consacrat de certificatul de sarcini.

În al doilea rând, în ceea ce privește afirmația instanței de fond potrivit căreia „Recunoașterea pârâților vânzători că, la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 1997 a stat o cauză imorală și ilicită - înșelarea cumpărătoarei prin vânzarea către aceasta a unui imobil grevat cu ipotecă, (...) face ca menținerea acestui contract înființa să reprezinte o încălcare a normelor de drept”, este de natură să confirme încă o dată buna-credință a apelantei, aspect care este într-o totală contradicție cu cele reținute de instanța fond la pct. 1, unde a reținut că buna-credință a apelantei nu ar fi fost constatată prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă în dosarul nr. 2451/2004.

Consideră apelanta că nu se poate avea în vedere motivarea instanței de fond în sensul că menținerea în vigoare a contractului, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție ar reprezenta o încălcare a normelor de drept, întrucât se află în situația cumpărătorului de bună-credință, și aceasta cu atât mai mult cu cât instanța de fond nu precizează ce anume norme de drept ar fi fost încălcate.

Pe de altă parte buna-credință este un postulat ce se aplică în toate raporturile juridice, astfel încât nu se poate reține cauza ilicită și nici reaua-credință a pârâtei, care să conducă la nulitatea contractului, aceasta la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, făcând dovada demersurilor și diligentelor sale în a afla situația juridică reală a imobilului, de natură să excludă reaua-credință invocată de reclamant.

Pornind de la sentința penală amintită, prin care s-a stabilit în mod clar buna credință de care apelanta a dat dovadă la încheierea convenției încheiate cu soții A. în anul 1997, s-a arătat că în speță, nu poate invocat ca motiv de nulitate absolută frauda la lege, deoarece pentru a exista act fraudulos, este necesar ca ambele părți ale contractului să fi folosit mijloace dolosive, frauda la lege fiind o acțiune săvârșită prin conivență de către cocontractanți în dauna unor terțe persoane, urmărind o finalitate interzisă de lege.

Neparticipând la frauda comisă de vânzători în dauna creditorului ipotecar, cumpărătoarea P. E. a fost de bună-credință la încheierea actului și a devenit proprietar al imobilului în litigiu în condițiile legii.

De altfel, frauda la lege, ca motiv de nulitate, a fost invocată de către reclamant pentru prima dată în recursul declarat de P. G. împotriva deciziei civile nr. 1908/2004, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 2451/2004.

Fiind învestită cu analiza valabilității unui contract din punct de vedere al uneia dintre condițiile sale de fond (cauza), instanța trebuia să se raporteze la existența elementelor esențiale ale actului juridic la momentul încheierii sale, iar nu la o situație ulterioară (generată de un proces ulterior).

Nu se poate vorbi de nulitatea absolută a acestui contract pentru frauda la lege întrucât nu s-a folosit către cumpărătoare P. E. nicio manoperă dolosivă la încheierea actului, în scopul eludării ne dispoziții legale imperative.

Faptul că între vânzătorii A. și Banca Internațională a Religiilor exista un contract de ipotecă, de care de altfel pârâta P. nu a avut cunoștință la momentul încheierii actului atacat, nu este de natură a un raport obligațional între creditorul ipotecar și subdobânditorul imobilului ipotecat, atâta vreme cât acesta din urmă nu a avut cunoștință la momentul cumpărării de existența vreunui asemenea act, ba mai mult a fost indus în eroare, prezentându-i-se un certificat de sarcini fals.

În al treilea rând, cu privire la aspectul reținut de instanță potrivit căruia „solicitând despăgubirile respective, pârâta-cumpărătoare nu mai poate invoca în favoarea sa principiul bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros pe cale de consecință, menținerea contractului de vânzare-cumpărare”, s-a solicitat a se observa că acesta nu poate fi ținut, întrucât așa cum este bine cunoscut buna-credință a dobânditorului cu titlu oneros se apreciază numai în raport de momentul încheierii actului atacat, în speță, contractul de vânzare-cumpărare nr. 1129/13.03.1997, iar nu și în raport aspectele ce pot interveni ulterior, faptul că apelanta a solicitat despăgubiri civile în cadrul acțiunii penale promovate împotriva pârâților vânzători, nu este de natură să teze contractul subsemnatei. Așadar, în considerarea celor mai sus arătate, conform doctrinei în materie în cadrul acțiunii penale „repararea pagubei se poate face prin restituirea lucrurilor, prin restabilirea situației anterioare, prin desființarea totală sau parțială a unui înscris, precum și prin orice alt mijloc de reparare în natură”.

Prin sentința penală nr. 499/31.07.2000 instanța s-a pronunțat asupra laturii civile în sensul obligării inculpaților la plata sumei de 1 miliard lei vechi reprezentând despăgubiri civile. Așa cum pe se poate observa din dispozitivul sentinței menționate, instanța penală nu a dispus și desființarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1129/13.03.1997. înscris perfect valabil, ci numai a actului respectiv certificatul de sarcini nr. 535/13.03.1997 și nici nu a dispus restabilirea situației anterioare.

Din cele arătate rezultă în mod suficient de clar că, odată învestită cu soluționarea laturii civile a acțiunii penale, instanța penală avea posibilitatea să pronunțe cel puțin una dintre soluțiile arătate mai sus. Faptul că în urma analizei acțiunii civile instanța penală nu a dispus nici restabilirea situației anterioare încheierii actului atacat (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1129/13.03.1997) și nici desființarea acestuia, este de natură să dovedească faptul că instanța penală a analizat toate aspectele civile și nu a ajuns la concluzia că actul atacat ar fi nevalabil.

In altă ordine de idei suma de 1 miliard acordată ca și despăgubire apelantei, la nivelul anilor 2001, consideră apelanta că este una nesemnificativă pentru că la acel moment nu reprezenta valoarea reală a imobilului care era de circa 300.000 Euro.

În al patrulea rând, consideră apelanta susținerea instanței de fond potrivit căreia „a păstra înființa contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/2007, ar însemna o nedreptate, în primul rând, față de vânzătorii A. G. și A. N., care au suportat consecințele răspunderii penale dar și civile pentru fapta lor, iar în al doilea rând, pentru subdobânditorii ulteriori ai imobilului, reclamantul, respectiv intervenienta” ca fiind nefondată deoarece răspunderea penală a pârâților vânzători trebuia atrasă indiferent dacă a intervenit sau nu repararea prejudiciului având în vedere faptul că s-a dovedit vinovăția acestora. In plus, în speță chiar se impune păstrarea în ființă a contractului, deoarece, astfel cum s-a învederat, instanța de judecată s-a pronunțat în mod irevocabil asupra acestuia aspect.

Cu privire subdobânditorii ulteriori (reclamantul și intervenienta) s-a arătat că la data de 08.07.2003, în cadrul unui dosar de executare întocmit și instrumentat de executorul judecătoresc B. C., a fost obținut nelegal un act de adjudecare pe numele reclamantului P. G., pentru o datorie a vânzătorilor pârâtei P. E., A. G. și A. N., act de adjudecare care, așa cum s-a arătat și în întâmpinarea depusă, face obiectul mai multor dosare, contestații la executare și cereri pentru constatarea nulității absolute, dar și plângeri penale împotriva executorului judecătoresc.

Apelanta nu a fost parte în acest dosar de executare, astfel că actul de adjudecare a fost obținut de la un neproprietar și neposesor, deoarece soții A. nu mai erau proprietarii imobilului încă de la data de 13.03.1997.

Fundamentul ipotecii, ca și garanție reală imobiliară, constă în aceea că bunul imobil ipotecat poate fi urmărit în mâna oricui s-ar afla, ceea ce presupune că executarea silită se poate valorifica indiferent de persoana subdobânditorului, dar în contradictoriu cu acesta și nu cu proprietarul inițial, așa cum s-a întâmplat în speța de față.

In altă ordine de idei, se ajunge în situația în care se obține un act de adjudecare de la un neproprietar și neposesor, în speță soții A., iar pe de altă parte, subdobânditorul, în speță P. E., a fost privat de dreptul de a purga debitul în sensul art. 1804 și urm. din Codul civil. Invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 963 din Codul civil privind scoaterea imobilului din circuitul civil prin constituirea unei ipoteci cu privire la acesta, este profund neîntemeiată, având în vedere că ipoteca, ca drept real accesoriu, nu presupune deposedarea proprietarului bunului ipotecat și că numai bunurile ce se află în circuitul civil pot fi ipotecate, creditorul ipotecar având posibilitatea de a urmări bunul ipotecat în mâinile oricui s-ar afla.

In plus, subdobânditorul nu avea nicio calitate să analizeze valabilitatea sau nevalabilitatea titlului vânzătorilor, ci avea doar obligația de a depune diligente pentru a cunoaște dacă aceștia aveau sau nu titlu.

Susținerile reclamantului că a întreprins demersuri juridice pentru a-și întări și proteja dreptul de proprietate, prin enumerarea fazelor prin care a trecut imobilul până la adjudecarea lui către reclamant, nu pot fi primite în raport faptul că deși creditoarea B.I.R Sucursala București, a avut un drept de creanță împotriva debitorilor A., aceasta l-a cesionat, pentru ca la doar câteva zile înainte de data licitației, S.C Reconversia S.A să cesioneze creanța reclamantului de astăzi.

Este evidentă reaua credință a reclamantului în încercarea de a obține o îmbogățire fără justă cauză, de vreme ce, de conivență cu creditoarea cedentă S.C Reconversia S.A. a solicitat și scos la licitație imobilul proprietatea pârâtei P. pentru o datorie a vânzătorilor A., fără a-i aduce acesteia la cunoștință.

Or, pe lângă faptul că în dosarul de executare exista o copie a titlului pârâtei de astăzi, exista și o cerere de intervenție în calitate de proprietar.

Mai mult, creditoarei cedente S.C. Reconversia SA, i-a fost comunicat expres de către Primăria comunei Snagov că nu șotii A. sunt proprietari, așa cum rezultă din înscrisurile anexate prezentei.

Pentru a se prevala de o eventuală bună credință, aceasta din urmă cesionează formal dreptul de creanță lanțului de astăzi, așa cum rezultă din contractul de cesiune prețul nefiind achitat. Aceasta fiind adevărata situație de fapt numai de buna credință a dobânditorului nu poate fi vorba în ceea ce îl privește pe reclamantul de astăzi, care încearcă inducerea în eroare a instanței de judecată pretinzând că a cunoscut situația de drept și de fapt la data deplasării executorului judecătoresc, în realitate acesta cunoștea situația dinaintea emiterii actului de adjudecare.

În aceste condiții în executarea prerogativelor bunei-credințe pentru menținerea proprietății neviciate dobândite prin cumpărare, apelanta era obligată să apeleze la instituția purgii văzute de art. 1804 C.civ., în această conjunctură juridică despăgubirile acordate prin hotărârea penală sunt pe deplin justificate, și avute în vedere de instanța penală întrucât în urma săvârșirii infracțiunii, P. E. urma să achite indiferent de situație contravaloarea sumelor ce făceau obiectul ipotecii.

Această dispoziție a instanței penale de acordare de despăgubiri este total și nelegal răstălmăcită de reclamant pentru a-și justifica nelegalitatea actului de adjudecare, respectiv dobândirea proprietății de la un neproprietar.

Pe de altă parte consideră apelanta important să învedereze că prin sentința civilă nr. 3376/17.06.2009, pronunțată în dosarul nr._, în rejudecare, Judecătoria B. a admis cererea apelantei în contradictoriu cu pârâții P. G. și Păștin C., constatând nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și respectiv de subrogație și cesiune de drepturi litigioase din 26.11.2004 încheiate între cei doi pârâți cu privire la imobilul-teren în suprafață de 1835 mp, imobil ce face obiectul contractului apelantei atacat de P. G. în prezenta cauză.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 și urm. C.proc.civ., precum și celelalte prevederi legale indicate în cuprinsul motivelor de apel.

Intimații au formulat, în temeiul art. 115 și urm. C.proc.civ., întâmpinări, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

În apel s-a administrat proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă nr. 1020 A/06.10.2010 Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă P. E. împotriva sentinței civile nr. 2070/09.04.2009 pronunțată de Judecătoria B. și a luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî următoarele:

Potrivit art. 165 C.proc.civ. instanța poate dispune măsura disjungerii cererilor, dacă apreciază fie că una dintre ele este în stare de judecată, fie pentru o mai bună administrarea a cauzei, dacă ele pot fi soluționate și separat.

Ori, alăturarea cererii reconvenționale, care are ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor de proprietate nu numai că tinde la tergiversarea soluționării prezentei acțiuni, care are ca obiect constatarea nulității absolute a titlului de proprietate de care se prevalează apelanta-pârâtă, dar și depinde de soluționarea aceste cereri.

O altă critică a privit dezlegarea dată de către instanța de fond excepțiilor lipsei de interes și autorității de lucru judecat, apelanta-pârâtă susținând că, urmare a încheierii în la 26.11.2004 a contractului de vânzare-cumpărare cu încheierea de legalizare de semnătură nr.5348/26.11.2006 și a contractului de cesiune de drepturi litigioase cu pârâta Păștin C., acesta din urmă nu mai are interes să promoveze prezenta cerere.

Pe situația de fapt, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 pârâții A. G. și A. N. au vândut pârâtei P. E. imobilul situat satul Snagov, ., ., compus din teren de 1835 mp și construcția aferentă - parter și 2 etaje;

Prin sentința penală nr.499/31.07.2000 pronunțată în dos nr.801/2000 de Tribunalul București - Secția I Penală, au fost condamnați pârâții A. Gheorhge și A. N. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, 3, 5 C.pen. fals în declarații prevăzut de art.292 C.pen. și uz de fals prevăzut de art.291 C.pen., au fost obligați inculpații în solidar să plătească părții vătămate constituită parte civilă - P. E., despăgubiri civile de 1 miliard lei, despăgubire ce cuprindea prețul plătit pentru cumpărarea imobilului -_ ROL și contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia -_ ROL;

Prin actul de adjudecare întocmit în data de 08.07.2003 imobilul teren și casa situat în .. 118 a fost adjudecat de reclamantul P. G.;

Prin contractul încheiat în 26.11.2004 reclamantul P. G. a cedat intervenientei Păștin C. drepturile litigioase asupra imobilului situat în ..118;

Prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul civil nr. 2451/2004 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul P. G., în care a solicitat să se constate „exclusiv inexistența bunului imobil în circuitul civil”.

În raport de această decizie, irevocabilă, în mod judicios instanța de fond a respins ca neîntemeiate ambele excepții, întrucât, pe de o parte prin încheierea contractelor amintite reclamantul justifică nu numai interesul de a promova această acțiune, ci chiar calitatea procesuală activă, iar pe de altă parte, întrucât prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București nu au fost analizate nici motivele de nulitate absolută invocate în cauza prezentă și nici apărările invocate, nu operează puterea de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză prevăzută de art. 1201 C.civ.

Tribunalul a respins ca nefondate și criticile în care se susține că instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și să rețină buna-credință a apelantei-pârâte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se solicită a fi constatată.

Este adevărat că buna-credință poate salva de la nulitate actul juridic, însă ea urmează a fi analizată de instanță în raport de situația de fapt specifică, ceea ce în mod judicios a și făcut instanța de fond.

Ori, astfel cum a reținut instanța de fond, pe de o parte, dacă s-ar salva actul juridic, apelanta-pârâtă ar avea în patrimoniu atât bunul imobil cât și contravaloarea lui, constând în despăgubirile încasate prin hotărârea penală, despăgubiri care cuprind atât prețul plătit cât și contravaloarea îmbunătățirilor făcute, iar pe de altă parte, s-ar menține în circuitul juridic civil un contract de vânzare-cumpărare privind un bun a cărui valabilitate poate fi repusă oricând în discuție, împrejurare de natură a afecta siguranța circuitului juridic civil.

Așadar, actul juridic al încălca atât principiile de morală, constituind o sursă de îmbogățire fără justă cauză în favoarea apelantei-pârâte, iar pe de altă parte, pe cele privind legalitatea, ambele prevăzute ca și condiție a actului juridic civil de dispozițiile art. 5 C.civ, astfel că, apelanta-pârâtă nu mai poate invoca in favoarea sa principiul bunei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros si pe cale de consecință, menținerea contractului de vânzare-cumpărare.

În final, tribunalul a reținut, referitor la susținerile ce privesc actul de adjudecare ori criteriile de preferabilitate ale titlului său, că nu va răspunde acestora, ele urmând a fi avute în vedere în dosarul disjuns din cauza prezentă prin încheierea de ședință din 06.12.2007.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta P. E..

În motivarea recursului, se arată că prin sentința atacată cu apel, instanța de fond a admis acțiunea formulată de P. G. și a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 de B.N.P. "F. M.", prin care pârâta a devenit proprietara imobilului compus din casă și teren în suprafață de 1835 mp., situat în județul I., ., .. 118, contract încheiat cu vânzătorii A. G. și A. N..

Prima critică se referă la soluționarea, în mod greșit a celor două excepții invocate privind lipsa de interes și autoritatea de lucru judecat.

Recurenta învederează că, în mod greșit a procedat instanța de fond la respingerea acestora, ținând cont că reclamantul-pârât P. G. a încheiat la data de 26.11.2004 contractul de vânzare­a-cumpărare cu încheierea de legalizare de semnătură nr._04, și contractul de cesiune de drepturi litigioase, încheiat la data de 17.02.2006 cu pârâta Păștin C., iar ca urmare a acestui fapt P. G. nu mai are nici o calitate în această situație de fapt, raportul de drept procesual din prezenta cauză neputându-se stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu, respectiv, bunul, reclamantul P. G. neprezentând ceea ce se numește legitimatio ad causam.

Cu privire la cea de-a doua excepție (autoritatea de lucru judecat) recurenta- pârâtă a arătat că valabilitatea titlului de proprietate al acesteia a fost stabilită definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr.1908/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. 2451/2004. Decizia invocată a rămas irevocabilă la data de 19.04.2007, prin respingerea recursului declarat de P. G. în cadrul Dosarului nr._/2/2005 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă. Dosarul nr._ a avut același obiect cu cel al prezentei cauze, astfel încât respingerea excepției autorității de lucru judecat în prezenta cauză apare ca fiind cel puțin neîntemeiată.

A doua critică se referă la nelegalitatea disjungerii cererii reconvenționale, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă – când hotărârea cuprinde motive contradictorii-

Se învederează că nici una din părțile din proces nu a fost de acord cu această măsură și că această măsură este nelegală și netemeinică.

În opinia recurentei-pârâte, motivarea instanței cu privire la respingerea acestui motiv de apel este lapidară și contradictorie, deoarece instanța nu a analizat dacă cererile pot sau nu coexista, nesolicitând atașarea dosarului.

În realitate, prin cererea reconvențională s-a solicitat revendicarea prin compararea titlurilor, prin aceasta urmărindu-se a se clarifica situația juridică a imobilului în litigiu, prin intermediul justiției, investită să aprecieze asupra preferabilității oricăruia dintre titlurile existente pentru același imobil.

De asemenea, recurenta pârâtă precizează că măsura disjungerii vatămă grav dreptul acesteia la apărare, întrucât prin această măsură se îngrădește dreptul său de acces în justiție, analizându-se doar titlul său, nu și cel al reclamantului.

Instanța a apreciat ca fiind temeinică și legală măsura disjungerii "pentru o mai bună administrare a actului de justiție" dar, totodată a statuat că între cele două cereri există o strânsă legătură.

Se menționează că, în cuprinsul aceleiași motivări, aceeași instanță a arătat că soluționarea cererii reconvenționale depinde de soluționarea acestei cereri, deci sunt în strânsă legătură în ceea ce privește obiectul. Altfel spus, contradicția este evidentă, de vreme ce instanța a apreciat în mod favorabil legătura dintre cele doua cereri, dar același timp a considerat că buna administrare a justiție ar impune-o.

Or, strânsa legătură dintre cele două cereri este evidentă raportat la împrejurarea că, pe calea cererii reconvenționale s-a solicit revendicarea prin compararea de titluri pentru a se determina o dată pentru totdeauna o situație juridică certă asupra imobilului în litigiu, și nicidecum incertă, așa cum își doresc intimații.

Astfel, pe calea comparării titlurilor, instanța a fost investită să analizeze atât legalitatea titlului de proprietate al recurentei-pârâte, cât și cel al intimaților, urmând să dea preferabilitate celui mai bine conturat, și aceasta întrucât efectele faptei penale săvârșite de către pârâții A. se răsfrâng independent de voința părților asupra tuturor persoanelor implicate juridic.

Analizarea împreună a cererilor deduse judecății și lămurirea situației juridice se impune cu atât mai mult cu cât, între părți, începând cu anul 2003 până în prezent se derulează o multitudine de litigii chiar și finalizate, nu au lămurit situația juridică, iscând alte și alte dosare civile și penale.

Mai mult, această măsură, în opinia recurentei-pârâte prejudiciază grav dreptul constituțional al acesteia la liberul acces în justiție, fiind în realitate o evidentă încercare de a se refuza analizarea valabilității titlului deținut de către reclamant.

În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond constatarea ca nelegală a disjungerii cererii reconvenționale, și pentru a nu fi privați de gradele de jurisdicție, solicită casarea hotărârii atacate, precum și hotărârea instanței de fond cu trimiterea cauzei la rejudecare pentru o soluționare unitară a cauzei.

A treia critică se referă la faptul că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, arătând că pentru a justifica respingerea apelului, instanța de apel a reținut că „buna credință poate salva actul juridic, însă ea urmează a fi analizată de instanță în raport de situația de fapt specifică. ( …) dacă s-ar salva actul juridic, apelanta-pârâtă ar avea în patrimoniu atât bunul imobil cât fi contravaloarea lui, (…) fapt ce ar constitui o sursă de îmbogățire fără just temei .... ", dând aplicabilitate art. 5 din Codul Civil în sensul că "nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Prin acest raționament, instanța a încălcat și a aplicat greșit legea, instanța de apel pronunțându-se fără a avea în vedere că nu a fost încasată contravaloarea despăgubirilor menționate, întrucât dispozițiile Sentinței Penale amintite au fost în sensul de menținere a valabilității titlului de proprietate, recurenta arătând că prin dreptul de dispoziție de care beneficiază, nu a pus în discuție posibilitatea încasării despăgubirilor.

Recurenta pârâtă precizează că încasarea despăgubirilor, reprezintă un fapt juridic nereal, deoarece, pe de-o parte, în nici un moment nu s-a susținut că au fost încasate efectiv acele despăgubiri, ci s-a susținut posibilitatea pe care ar fi avut-o P. E. să le încaseze în termenul de prescripție care, în acest moment, s-a împlinit de trei ori. Altfel spus, reclamații nu se pot prevala de hotărârea penală neexecutată și prescrisă.

În situația în care se analizează în vreun fel hotărârea penală de condamnare a soților A., analiza acestei hotărâri în opinia recurentei-pârâte se poate limita doar la situația de fapt stabilită de către instanța competentă și specializată, respectiv instanța penală, care cu putere de lucru judecat a hotărât că la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, recurenta-pârâtă a fost de o totală bună credință, fiind victima unei infracțiuni și datorită bunei credințe a recurentei-pârâte, instanța a dispus menținerea ca valabil a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Pstelnicu E. și soții A..

Se menționează că în ceea ce privește buna credință a recurentei-pârâte există putere de lucru judecat prin soluționarea laturii civile, dar și penale în dosarul amintit, iar, în dosar, nici nu s-a contestat și nici nu s-a răsturnat prezumția bunei credințe, motiv pentru care recurenta-pârâtă nu dorește să dezvolte acest aspect, considerând că este un lucru câștigat.

Însă, atât instanța de fond cât și cea de apel pentru a face aplicabilitatea art. 5 din Codul Civil, reține în mod cu totul nelegal faptic și juridic că recurenta pârâtă ar fi încasat vre-o sumă de bani cu titlu de despăgubiri de la soții A., și de aceea, a înlăturat beneficiile bunei credințe în favoarea recurentei pârâte.

În realitate, arată recurenta-pârâtă nu există asemenea dovadă în dosar, în sensul că ar fi încasat despăgubirile, și mai mult, că acest lucru nu s-a întâmplat, a învederat tuturor instanțelor .

Recurenta pârâtă mai arată că este evidentă încălcarea și aplicarea greșită a art. 5 cod civil în ceea ce privește titlul deținut de aceasta și că motivarea cu privire la înlăturarea bunei credințe atât a instanței de fond cât și a instanței de apel, nu are un raționament faptic, juridic și legal.

Prin cererea dedusă judecății instanța a fost investită să aprecieze asupra valabilității contractului încheiat între P. E. și pârâții A. în 1997. În cadrul dosarului de fond dar și în apel, așa cum era și firesc, dezbaterile s-au purtat asupra condițiilor în care actul a fost încheiat pentru a justifica valabilitatea.

Recurenta pârâtă consideră că atât instanța, cât și reclamanții nu au putut identifica vreo cauză faptică sau juridică existentă la momentul încheierii actului care să justifice nevalabilitatea lui.

În mod cu totul paradoxal, în opinia recurentei pârâte, se încearcă a da putere de lucru judecat raționamentului conform căruia actul din 1997 este nul, întrucât în 2000, deci mult ulterior, printr-o hotărâre judecătorească, vânzătorii au fost obligați la plata unei despăgubiri, reținându-se buna credință a vânzătorului ( sentința penală nr. 499/2000). Deci, actul ar fi nul datorită unor fapte și împrejurări ulterioare încheierii sale.

Se precizează de către recurenta-pârâtă că a achitat în anul 1997 contravaloarea imobilului și că a adus importante îmbunătățiri asupra imobilului, că a existat o ipotecă în privința căreia este necesar a se aplica instituția purgii prevăzută de Codul civil. Prin decizia penală amintită s-au stabilit niște despăgubiri pentru a acoperii purga, acestea nu au fost achitate, în acest moment creanța fiind prescrisă, imobilul a fost adjudecat de către reclamantul P. G. în lipsa recurentei pârâte, iar aceasta a fost alungată din imobil prin violență de către Păștin C..

Aceasta este adevărata situație de fapt pentru care instanța a reținut ne aplicabilitatea art. 5 din Codul civil.

În privința apelului declarat, recurenta pârâtă arată că instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor dezvoltate în motivarea apelului, și drept urmare pentru a nu fi privați un grad de jurisdicție, solicită admiterea recursului.

În final, recurenta pârâtă solicită în temeiul art. 312 din Codul procedură civilă raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. procedură civilă, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal casarea cu trimitere la instanța de fond pentru soluționarea unitară a cererilor deduse judecății, iar în subsidiar, modificarea hotărârilor în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 10.06.2011, Păștin C. a formulat o cerere de recurs nemotivată, aflată la fila 35 din dosarul C..

La termenul de judecată din data de 10.06.2011, instanța a constatat că nu se află atașate în dosarul de apel, dovezile de comunicare ale deciziei civile nr.1020/06.10.2010 pronunțată de către Tribunalul București, motiv pentru care s-a dispus efectuarea unei adrese în acest sens.

De asemenea, s-a luat act că Păștin C. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr.1020/06.10.2010 pronunțate de către Tribunalul București și i s-a pus în vedere acesteia să depună în termen de 15 zile din data de 10.06.2011, motivele de recurs în conformitate cu art.6 din CEDO.

Cu privire la recursul declarat de către Păștin C., instanța constată că aceasta a formulat cererea de recurs nemotivată la data de 10.06.2011, când instanța, constatând lipsa dovezilor de comunicare ale deciziei recurate, a constatat că recursul declarat este formulat în termenul legal.

La același termen de judecată, i s-a pus în vedere să depună motivele de recurs în termen de 15 zile, în conformitate cu dispozițiile art.6 din Cedo și art.303 din Codul de Procedură Civilă.

Având în vedere că motivele de recurs nu au fost depuse nici în termenul de 15 zile și nici ulterior, instanța va constata nulitatea recursului declarat de Păștin C. pentru nemotivare, în conformitate cu art. 306 din Codul de Procedură Civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă P. E. din prisma criticilor formulate, care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de art.304 pct.7 și 9 din Codul de Procedură Civilă, instanța constată că este fondat, pentru următoarele considerente:

Cea de-a doua critică formulată de către de recurenta-pârâtă P. E. cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 120 și art.165 din Codul de Procedură Civilă referitoare la disjungerea cererii reconvențională de cererea principale, este fondată pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare n judecată a fost formulată de către reclamantul P. G. în contradictoriu cu pârâții P. E., A. G., A. N. și a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 și transcris sub nr. 2469/13.03.1997, privind imobilul situat în ., compus din teren intravilan, tarlaua 24, . de 1.835 mp și construcție situat pe ..118. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 963, art. 966 și art. 968 C.civ. De asemenea, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul își justifică calitatea de proprietar în virtutea actului de adjudecare întocmit la data de 08.07.2003.

Cererea reconvențională a fost formulată la al doilea termen de judecată de către pârâta P. E.prin care a solicitat în contradictoriu cu reclamantul-pârât Posirca G. și pârâtă Păștin C. să se constatate nulitatea absolută a actului de adjudecare încheiat la 08.07.2003 asupra imobilului din ..118; obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în ., compus din teren intravilan, tarlaua 24, . de 1.835 mp și construcție situat pe ..118.

La termenul de judecată din data de 06.12.2007, Judecătoria B. a dispus prin încheierea de ședință de la acea dată disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală cu motivarea că este necesar să se administreze proba cu expertiză pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea și că administrarea acestei probe ar întârzia judecarea cauzei principale.

După disjungerea cererii reconvenționale de cererea principală au fost acordate mai multe termene de judecată în cererea principală, astfel încât cauza a fost soluționată de abia la data de 26.03.2009, prin sentința civilă nr.2070/2009 de către Judecătoria B..

Conform art. 120 din Codul de Procedură Civilă „cererea reconvenționalã se judecã odatã cu cererea principalã. (2) Când însã numai cererea principalã este în stare de a fi judecatã, instanța o poate judeca deosebit”. De asemenea, potrivit art. 165 din Codul de Procedură Civilă „în orice stare a judecãții se pot despãrți pricinile întrunite, dacã instanța socotește cã numai una din ele este în stare de a fi judecatã”.

Curtea învederează că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, atunci când a statuat că disjungerea s-a realizat, în mod corect, de către Judecătoria B., pentru următoarele considerente:

În primul rând, între cererea principală și cererera reconvențională există o strânsă legătură, având în vedere că se solicită constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate exhibate de către ambele părți, respectiv atât a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997, pe calea cererii principale, cât și a actului de adjudecare încheiat la 08.07.2003, pe calea cererii reconvenționale. De asemenea, în cadrul cererii reconvenționale s-a solicitat și compararea titlurilor părților pe calea acțiunii în revendicare.

Ambele titluri de proprietate exhibate de către părți privesc același imobil respectiv pe cel situat în ., compus din teren intravilan, tarlaua 24, . de 1.835 mp și construcție situat pe ..118, iar ca motiv de nulitate se învederează atât prin cererea principală, cât și prin cererea reconvențională exista unei cauze ilicite, fraudarea legii și încheierea cu rea-credință a actelor juridice menționate.

În raport de aspectele învederate, instanța de recurs constată că există o strânsă interdependență între obiectul și cauza juridică atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale, care ar fi presupus admiterea unor probe comune pentru a dovedi atitudinea subiectivă a tuturor părților la încheierea actelor juridice exhibate. Mai mult, modalitatea de soluționare a cererii principale avea relevanță atât asupra soluției pronunțate pe cererea reconvențională cât pe capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actului de adjudecare încheiat la 08.07.2003, cât și pe acțiunea în revendicare.

În al doilea rând, se învederează că disjungerea nu poate fi dispusã decât numai în situația în care instanța apreciazã cã una dintre pricini este în stare de judecatã, iar judecata reunitã ar întârzia soluționarea cauzei aflate în stare de judecatã.

În cauza dedusă judecății, se constată că disjungerea s-a dispus la data de 06.12.2007, pe motiv că s-ar întârzia soluționarea cererii principale, deoarece ar fi trebuit să se administreze proba cu expertiză pe cererea reconvențională, pe capătul de cerere privind revendicare.

Din analiza încheierii de ședință de la acea dată, instanța de recurs constată că la acel termen nici măcar nu s-a acordat cuvântul pe probe nici pe cererea principală și nici pe cererea reconvențională și că nici una dintre părți nu a solicitat nici un mijloc de probă, astfel încât punerea în discuție a disjungerii și dispunea acestei măsuri pe motivul că ar fi necesară administrarea probei cu expertiză (probă care nu a fost solicitată de nici una dintre părți la acel termen de judecată), s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor art.165 alin.2 din Codul de Procedură Civilă.

În al treilea rând, se constată că, după disjungerea cererii reconvenționale, prima instanță nu a judecat la același termen de judecată cererea principală, ci au fost acordate mai multe termene, judecarea cererii principale continuând până la data de 09.04.2009, adică mai mult de 1 an și 6 luni de la luarea măsurii disjungerii.

În ultimul rând, se învederează că analizarea împreună a cererilor deduse judecății și lămurirea situației juridice se impunea cu atât mai mult cu cât, între părți, începând cu anul 2003 până în prezent se derulează o multitudine de litigii chiar și nefinalizate și nu au lămurit situația juridică, iscând alte litigii.

Având în vedere considerentele expuse, instanța de recurs constată că este întemeiată cea de-a doua critică, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă.

Cu privire la prima critică formulată referitoare la modul de soluționare al celor două excepții invocate privind lipsa de interes și autoritatea de lucru judecat, instanța de recurs constată că instanțele de fond au soluționat în mod corect excepția lipsei de interes, însă prima instanță nu a analizat efectele deciziei civile nr. 1908/05.10.2004 pronunțată în dosarul nr.2451/2004 de către Curtea de Apel București în raport de unul dintre temeiurile de drept invocate în cuprinsul cererii principale, respectiv art.963 din Vechiul Cod civil care prevede că „numai lucrurile ce sunt in comert pot fi obiectul unui contract”.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată în dosarul nr.2451/2004 de către Curtea de Apel București, instanța a reținut că nu se poate dispune constatarea nulității absolute a contractului vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997, exclusiv pe inexistența bunului imobil în circuitul civil (ca o consecință a ipotecării sale), deoarece bunul s-a aflat în circuitul civil, iar „clauza inserată în contractul de ipotecă, conform căreia imobilul nu poate fi înstrăinat și nici grevat de alte sarcini fără avizul preferabil, nu echivalează cu scoaterea imobilului din circuitul civil”(considerentele hotărârii menționate aflate la filele 30-31 din dosarul Judecătoriei B.).

Prima instanță și nici instanța de apel nu s-a preocupat dacă unul dintre temeiurile acțiunii promovate de către reclamant fusese supus anterior controlului judiciar și se statuase cu putere de lucru judecat.

Pe cale de consecință, în rejudecare, prima instanță va analiza dacă unul dintre temeiurile de drept invocate în cererea principală, respectiv art.963 din Vechiul Cod civil din 1864, a primit o soluționare irevocabilă prin decizia civilă nr. 1908/05.10.2004 pronunțată în dosarul nr.2451/2004 de către Curtea de Apel București, precum și efectele acestui mod de soluționare.

În ceea ce privește cea de-a treia critică formulată referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art.3 și 5 din Codul Civil, și că s-au aplicat în mod greșit dispozițiile privind buna-credință, instanța de recurs constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

Instanțele de fond au analizat cererea de chemare în judecată din prisma art.3 și 5 din Vechiul Cod Civil din 1864, temeiuri juridice care nu au fost invocate de către reclamant nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin concluziile scrise sau orale. Temeiurile juridice care au fost invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, respectiv art.963, 966 și art.968 din Vechiul Cod civil din 1864 nu au fost analizate de către instanțe prin raportare la probele depuse și administrare în fața instanțelor de fond (numai înscrisuri).

Astfel, instanța de recurs constată că nu s-a analizat incidența motivelor de nulitate invocate, respectiv lipsa cauzei și fraudarea legii în raport de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997, ci au fost avute în vedere elemente ulterioare, care nu au nicio relevanță asupra nulității actului juridic menționat.

În ceea ce privește sancțiunea nulității unui act juridic civil, instanța de recurs învederează că nulitatea este acea sancțiunea care lipsește actul juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă. În alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

În cauza dedusă judecății, instanțele de fond nu s-au preocupat să analizeze dacă la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1129/13.03.1997 era incident vreunul dintre motivele de nulitate absolută invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea, pentru aprecierea asupra acestor motive de nulitate, era necesar să se stabilească atitudinea subiectivă a recurentei la data încheierii actului juridic menționat, iar, în realizarea acestei aprecieri, trebuia să se țină cont de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței penale nr. 499/31.07.2000 și al deciziei civile nr.l980/05.10.2004 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr.2451/2004.

Astfel, instanța de recurs va înlătura susținerile primei instanțe, în sensul că cele două hotărâri judecătorești nu au relevanță asupra atitudinii subiective a recurentei P. la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, deoarece prin cele două hotărâri s-a statuat asupra atitudinii subiective a recurentei la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, în rejudecarea cauzei, prima instanță va trebui să țină cont și de efectele pozitive ale autorității de lucru judecat a deciziei civile nr.1332/17.12.2010 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului.

Pentru considerentele expuse, instanța de recurs constată că sunt întemeiate criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, și având în vedere că instanțele nu s-au pronunțat pe fondul cererii principale, precum și a cererii reconvenționale vor fi incidente dispozițiile art.312 din Codul de Procedură Civilă în ceea ce privește casarea hotărârii pronunțată de către instanța de apel și, în conformitate cu art.296-297 din Codul de Procedură Civilă, va admite apelul declarat de apelanta-pârâtă P. E. împotriva sentinței civile nr. 2070/09.04.2009 pronunțată de Judecătoria B. și va desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria B. în vederea rejudecării împreună atât a cererii principale, cât și a cererii reconveționale.

La trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de recurs a avut în vedere și dispozițiile XXII alin.2 din Legea nr.202/2010, care prevăd că dispozițiile „art. 297 alin. 1 și art. 312 alin. 6¹ Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările și completările ulterioare (..) se aplică numai proceselor, cererilor și sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după . prezentei legi”.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată înainte de . legii, astfel încât se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare, fiind prima casare în această cauză. Mai mult, se constată că, chiar dacă dosarul se află de mult timp pe rolul instanțelor de judecată, totuși măsura dispusă a fost solicitată în mod expres de către recurentă și este necesară, pentru a se asigura o judecată corectă, unitară și echitabilă pentru toate părțile din proces, care trebuie să beneficieze de toate gradele de jurisdicție prevăzute de lege, în scopul valorificării în mod efectiv a dreptului de acces la justiție, prevăzut de art.6 din CEDO.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Constată nul recursul declarat de intervenienta Păștin C. împotriva deciziei civile nr. 1020 A/06.10.2010 pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă P. E..

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă P. E. împotriva deciziei civile nr. 1020 A/06.10.2010 pronunțată de Tribunalul București- Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant P. G., intimata-pârâtă A. G. și A. N. și intimata intervenientă Păștin C..

Casează decizia civilă recurată, în sensul că:

Admite apelul declarat de apelanta-pârâtă P. E. împotriva sentinței civile nr. 2070/09.04.2009 pronunțată de Judecătoria B..

Desființează sentința civilă apelată și trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria B..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 27.01.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. Z. S. M. C. A. G. G.

GREFIER

L. D.

Red. DZ

Tehnored. GC – 2 ex

13.02.2012

Jud. apel C. Segărcianu

E. R.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 1100/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Grăniţuire. Decizia nr. 447/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj judiciar. Decizia nr. 1100/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI Grăniţuire. Decizia nr. 447/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI