Evacuare. Decizia nr. 304/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 304/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 304/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.304
Ședința publică de la 25.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - S. G.
JUDECĂTOR - S. I.
JUDECĂTOR - G. C.
GREFIER - I. N. - C.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs promovată de recurenta – reclamantă D. M., împotriva deciziei civile nr.248A din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți O. K. și A. D. C..
Obiectul pricinii acțiune civilă pentru evacuare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei de recursuri, se prezintă intimata-pârâtă O. K., legitimată cu CI ._,în nume propriu și ca mandatar al intimatei-pârâte A. D. C., în baza procurii judiciare nr.3998 din 10.12.2008, ce o depune în copie la dosar, lipsind recurenta-reclamantă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererii de recurs, fiind comunicate intimatelor, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare atașată la dosarul cauzei, precum și că recurenta-reclamantă D. M. nu s-a conformat obligației stabilite prin rezoluție administrativă, în sensul achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4,00 lei și a timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei.
La interpelarea instanței, intimata-pârâtă, în calitate și de mandatar al intimatei A. D. C. susține că nu a fost declarată cale de atac împotriva hotărârii prin care s-a soluționat cererea de evacuare a acesteia, în dosarul disjuns, astfel că a sentința rămas definitivă.
Curtea pune în discuție excepția nulității recursului pentru netimbrarea cererii.
Intimata –pârâtă pune concluzii de admitere a excepției de netimbrare.
Solicită încuviințarea probei cu înscrisuri.
Curtea, luând act de concluziile puse asupra excepției de netimbrare, față de solicitarea intimatei, urmează a îi da cuvântul în subsidiar și pe fondul recursului, context în care încuviințează proba propusă.
Curtea constată că o parte din înscrisurile înfățișate instanței, respectiv un proces verbal din anul 2012, de predare a locuinței și planșe fotografice, se regăsesc în dosarul instanței de apel, așa încât Curtea nu le mai reține ca fiind utile a fi depuse încă o dată și ia act că se depune în cadrul probei cu înscrisuri încuviințată, adeverința nr._/09.09.2013 emisă de Consiliul Local B..
Intimata-pârâtă, având cuvântul, solicită respingerea cererii de recurs, ca rămasă fără obiect.
Curtea, reține cauza, în principal pe excepția de netimbrare și în subsidiar, în cazul prezentării părții până la sfârșitul ședinței de judecată, pe aspectele de fond.
După reținerea cauzei spre soluționare, dar înainte de sfârșitul ședinței de judecată, se depune prin Serviciul Arhivă o cerere de acordare a unui termen de judecată pentru imposibilitate de prezentare formulată de D. M., prin avocat D. P. I., anexând în copie următoarele: chitanță nr._/11.09.2013 reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 4,0 lei, adeverință medicală avocațială nr._/07.02.2014 eliberată de Baroul București, chitanță onorariu avocat în sumă de 500 lei.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr._ la data de 20.04.2007, reclamanta D. M. a chemat în judecat pe pârâții O. K. și A. D. C., solicitând să se dispună evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., sector 1, pentru lipsa de titlu și obligarea pârâților în solidar la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este proprietara terenului situat la adresa de mai sus, compus din teren în suprafața de 466 mp și construcție edificata pe acest teren, dar ca pârâții ocupa abuziv imobilul.
Pârâta O. K. a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a ambelor parate și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata și plata cheltuielilor de judecata.
Pârâta A. D. C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității de reprezentant al reclamantei a numitului D. P. I., excepția lipsei calității procesuale pasive a ambelor parate și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, cu cheltuieli de judecata.
Prin încheierea de ședința din 19.10.2007 instanța a respins excepțiile lipsei calității de reprezentant fata de dovada depusa la dosarul cauzei și având în vedere ca, calitatea de avocat nu presupune procura pentru a semna acțiunea și excepția lipsei calității procesuale pasive și a unit cu fondul excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civila nr._/30.11.2007 Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea de chemare în judecata, disjungând cererea fata de cealaltă pârâtă.
Prin decizia civila nr.417A/2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a fost admis apelul formulat de reclamanta D. M., s-a desființat sentința civila apelata și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București a cauza a fost înregistrată la 23.11.2009, sub nr._ ..
Prin sentința civilă nr.4396/12.03.2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea de chemare în judecata ca fiind formulata de o persoana fără calitate procesuala activa.
Prin sentința civilă nr.1245A/2010 pronunțată de Tribunalul București –Secția a III-a Civilă s-a admis apelul și s-a desființat în tot sentința trimițându-se cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 1 București.
În considerentele deciziei s-a apreciat că reclamanta a justificat legitimarea procesuală activă, prin depunerea titlului de proprietate, decizia civilă nr.2136A/09.10.1997 completată prin încheierea din 11.11.1997 pronunțate de Tribunalul București –Secția a IV-a Civilă, intrată în puterea lucrului judecat, conform cu care reclamanta deține suprafața totală de 446 mp., din care în urma exproprierii a rămas suprafața de 65 mp.
Cauza a fost înregistrată, din nou, pe rolul Judecătoriei sector 1 București sub nr._ .
Prin sentința civilă nr._/18.11.2011 pronunțată în dosar nr._, de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost respinsă excepția inadmisibilității cât și cererea privind pe reclamanta D. M. și pe pârâtele O. K. și A. D. C..
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut sub aspectul excepției de inadmisibilitate că reclamanta a arătat ca este proprietara terenului situat la adresa de mai sus, compus din teren în suprafața de 466 mp și construcție edificata pe acest teren. Așa fiind, calificarea acțiunii ca fiind una de evacuare, care prin excelenta se refera doar la raporturi locative, făcuta de către reclamanta, nu poate atrage sancțiunea inadmisibilității, pentru că dreptul de proprietate al reclamantului protejat de lege este susceptibil de a fi apărat în principal prin acțiunea în revendicare, dar și prin alte mijloace de protecție legala, cu condiția să fie o acțiune în realizarea dreptului și nu una în constatare.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut din probele administrate că prin sentința civila nr.2022/05.02.2009 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a dispus evacuarea pârâților D. G. și O. K. din imobilul situat în București, ., sector 1, sentința rămasa definitiva și irevocabila prin Decizia nr.1085/A/1999 pronunțata de Tribunalul București Secția a V-a Civila, investita cu formula executorie, fiind pusa în executare prin încheierea la data de 12.11.2004 a unui proces verbal de evacuare.
Față de cele reținute, instanța de fond a apreciat ca pârâții nu ocupa în fapt imobilul respectiv, aceasta împrejurare fiind dedusa din coroborarea înscrisului de mai sus cu rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București din data de 25.01.2005 și depozițiile martorilor audiați.
Față de cele reținute, prima instanță a respins cererea de evacuare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta D. M. solicitând admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii formulată de reclamantă și evacuarea pârâților din imobilul situat în București, ., sector 1 pentru lipsă de titlu, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cursul procesului.
În motivarea apelului, apelanta reclamantă a arătat că în mod greșit a fost respinsă acțiunea în evacuare, întrucât eronat instanța de fond a reținut că pârâtele nu ocupă, în fapt imobilul respectiv, invocând o rezoluție a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 din data de 25.01.2005.
Or, din probele administrate a rezultat că pârâtele ocupă atât imobilul situat în București, ., sector 1, cât și imobilul situat în București, ., sector 1, fără a avea vreun titlu valabil, cu precizarea că aceste două imobile se învecinează.
Imobilul situat în București, ., sector 1, inițial era compus din teren în suprafața de 466 mp. și construcțiile edificate pe acest teren, iar în urma aplicării Legii nr.198/1994 și OUG nr.228/2008 a fost expropriată suprafața de 401 mp din suprafața totală de 466 mp, astfel că în urma exproprierii, imobilul arătat mai sus se compune din teren în suprafață de 65 mp și construcțiile edificate pe acest teren.
Pe de altă parte arăt că prima instanță nu s-a preocupat în nici un fel pentru stabilirea situației de fapt a imobilului situat în București, ., atât cu privire la existența suprafeței de teren de 65 mp și a construcțiilor existente pe acest teren cât și cu privire la faptul dacă acest imobil este împrejmuit pe toate laturile precum și dacă pârâtele, ocupând imobilul învecinat, situat în București, ., sector 1, ocupă și acest imobil, situat în București, ., sector 1.
De asemenea, prima instanță nu a avut rol activ în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Deși a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, martori, interogatorii, cercetare locală etc., instanța nu a administrat probele solicitate deși potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, judecătorul putea ordona, din oficiu, administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, în scopul aflării adevărului în cauză.
De altfel, respingerea acțiunii fără administrare de probe a fost consecința firească a respingerii de către instanță a acțiunii formulate prin două sentințe pronunțate anterior, respectiv sentința civilă nr._ din 30.11.2007 prin care s-a admis excepția autorității de lucru judecat și sentința civilă nr.4396 din 12.03.2010 prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale active.
Anterior introducerii prezentei acțiuni în evacuare, prin sentința civilă nr.2022 din 05.02.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/1998, s-a dispus evacuarea pârâților O. K. și D. G. (autorul pârâtei A. D.-C. din prezenta cauză) din imobilul situat în București, ., sector 1, hotărâre definitivă și irevocabilă, ce a fost pusă în executare, iar ulterior punerii în executare a acestei hotărâri, pârâtele au ocupat din nou imobilul situat în București, ., sector 1.
Prin întâmpinarea depusă, intimatele pârâte O. K. și A. D. C. au formulat întâmpinare la apelul formulat în cauza de către reclamanta D. M., solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea în tot a hotărârii apelate ca fiind legala și temeinică, precum și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de proces.
Prin decizia civilă nr. 248A/11.03.2013 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă D. M..
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că susținerea apelantei reclamante în sensul că intimatele pârâte ocupă imobilul din București, Șoseaua Odăii nr.147, sector 1, este neîntemeiată.
Sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere că în cauză reclamanta nu a dovedit ocuparea imobilului de către pârâte, reținând că, acestea din urmă au ocupat imobilul învecinat situat în ., însă în ceea ce privește imobilul în litigiu, din nicio probă administrată în cauză, nu a rezultat că pârâtele îl ocupă și că împiedică folosința reclamantei.
Împrejurările relatate de martora R. A.-M. referitoare la posibila folosire de către pârâta O. K., a puțului de apă amplasat pe terenul din Șoșeaua Odăii, nu sunt de natură a conduce la concluzia că aceasta ocupă imobilul și că îngrădește accesul reclamantei.
În ceea ce privește criticile aduse hotărârii de fond din perspectiva respingerii de către prima instanță a probatoriului propus de reclamantă, tribunalul a apreciat că ele nu mai subzistă, față de împrejurarea că în apel a fost încuviințată apelantei reclamante cererea de probatorii, fiind administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba testimonială.
Împotriva acestei decizii, la data de 10.12.2013 a declarat recurs reclamanta D. M., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe fond, schimbarea în tot a sentinței apelate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.304 alin.1 pct.7,8 și 9 Cod procedură civilă, recurenta – reclamantă a arătat că instanța de apel, prin motivarea deciziei pronunțate, nu a răspuns la motivele de apel prezentate în memoriul de apel, încălcându-se astfel dispozițiile art.261 Cod procedură civilă potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea având în astfel de situații un caracter formal – motiv prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Recurenta – reclamantă arată că motivarea soluției de respingere a apelului, adoptat de tribunal, se rezumă la o singură frază, aceea că „în cauză reclamanta nu a dovedit ocuparea imobilului de către pârâte și, se reține că, acestea din urmă au ocupat imobilul învecinat situat în ., însă în ceea ce privește imobilul în litigiu, din nicio probă administrată în cauză, nu a rezultat că pârâtele îl ocupă și că împiedică folosința reclamantei”, în condițiile în care tribunalul nu a analizat și nu s-a pronunțat în nici un mod asupra susținerilor făcute de recurentă, în sensul că pârâtele, ocupând imobilul situat în București, ., sector 1 (situație reținută de către instanța de apel), o împiedică permanent și constant să folosească imobilul învecinat, situat în București, ., sector 1 și îi îngrădește accesul la acest imobil, compus din teren în suprafață de 65 mp. și construcțiile edificate pe acest teren - magazia și puțul de apă.
De altfel, dintotdeauna, pârâtele au ocupat imobilul situat în București, ., sector 1 atât înainte de exproprierea suprafeței de 401 mp. din suprafața totală de 466 mp. (în anul 2008), cât și după aceea, când imobilul a rămas cu teren de 65 mp. și construcțiile edificate pe acest teren – magazie și puțul de apă.
Prin urmare, neîndeplinirea cerințelor art.261 Cod procedură civilă echivalează practic cu nepronunțarea pe fondul cauzei, astfel că hotărârea pronunțată nu poate fi analizată de instanța de recurs sub aspectul legalității și temeiniciei.
Instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății/ evacuarea pârâtelor din imobilul situat în București, ., sector 1, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit al acestuia, considerând în mod greșit că susținerile reclamantei, în sensul că intimata-pârâtă ocupă imobilul din București, ., sector 1, este neîntemeiată, iar sub acest aspect, tribunalul a avut în vedere că în cauză, reclamanta nu a dovedit ocuparea imobilului de către pârâte și că acestea împiedică folosința lui de către reclamantă - motiv prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă.
Instanța de apel nu a luat în considerare următoarele împrejurări: - că prin sentința civilă nr. 2022 din 05.02.2009, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în dosarul nr._/2008 s-a dispus evacuarea pârâților O. K. și D. G. (autorul pârâtei A. D. C. din prezenta cauză) din imobilul situat în București, ., sector 1, hotărâre definitivă și irevocabilă, iar după punerea în executare a acestei hotărâri, de către executorul judecătoresc, pârâtele au ocupat din nou acest imobil, cât și partea rămasă din acest imobil, după exproprierea suprafeței de 401 mp. din suprafața totală de 466 mp., imobil compus din teren în suprafață de 65 mp. și construcțiile aflate pe acest teren – magazia și puțul de apă; / că prin sentința civilă nr.7119 din 12.04.2011 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2007, hotărâre definitivă și irevocabilă, intimata – pârâtă O. K. a fost obligată să-i plătească suma de 722 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, ., sector 1 în sumă de 1545 Euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru imobilul situat în București, ., sector 1, prejudiciu produs prin lipsirea recurentei de posibilitatea de a folosi imobilele proprietatea sa; - că prin sentința civilă nr._/06.07.2010 pronunțată Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2010, hotărâre definitivă și irevocabilă, intimata - pârâtă O. K. a fost obligată să/i plătească suma de 1616 Euro, reprezentând despăgubiri (contravaloarea lipsei de folosință), pentru imobilul situat în București, ., sector 1, cât și pentru imobilul situat în București,., sector 1, prejudiciu produs prin folosirea imobilelor proprietatea sa de către pârâta O. K..
Prin urmare, rezultă cu certitudine că pârâtele O. K. și A. D. C., ocupă în mod abuziv imobilul situat în București, ., sector 1, astfel că aprecierea instanței de apel, în sensul că susținerea recurentei nu poate fi decât o interpretare greșită a probelor administrate, în cauză s/a făcut dovada certă a ocupării imobilului situat în București, ., sector 1, de către pârâte.
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea legii – motiv prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă - deoarece, în primul rând, instanța de apel nu a avut rol activ, potrivit art.129 Cod procedură civilă.
Potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Recurenta, arată că deși a solicitat proba testimonială (cu audierea a doi martori) și cercetarea locală (la fața locului), instanța de apel a încuviințat audierea unui singur martor și a respins proba cu cercetarea la fața locului.
Ori, cercetarea la fața locului era atât de necesară și utilă, pentru simplul fapt că instanța de apel s-ar fi lămurit asupra împrejurării de fa????? Și anume că pârâtele ocupă ambele imobile, iar imobilul situat în București, ., sector 1 este împrejmuit pe 3 laturi, ia pe latura care se învecinează cu imobilul situat în ., sector 1 nu este (nu există) gard, astfel că pârâtele ocupă imobilul în litigiu, folosind întregul imobil, inclusiv puțul cu apă ce se află în compunerea imobilului.
În al doilea rând, instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat, înscrisurile aflate la dosar, fără a face vreo referire la aceasta.
Din toate fotografiile prezentate și necontestate de către pârâte se poate observa că între imobilul situat în București, ., sector 1, rămas după exproprierea suprafeței de 401 mp., compus din teren în suprafață de 65 mp. și construcțiile aflate pe acest teren (magazia și puțul de apă) și imobilul ce se învecinează cu acesta, situat în Bucurețti, ., sector 1, nu există nici o împrejmuire (gard),astfel că pârâtele au ocupat nestingherit ambele imobile, folosindu-se în mod special puțul cu apă, pentru a se aproviziona cu apă potabilă pentru întreținerea acestora.
Din declarațiile extrajudiciare ale numiților B. F. și L. C. (filele 99 și 100 dosar), rezultă că cele două imobile sunt ocupate de către pârâte.
Din motivarea sentinței civile nr.7119/12.04.2011, cât și a sentinței civile nr._/06.07.2012 pronunțate de către Judecătoria sectorului 1 București, hotărâri definitive și irevocabile, rezultă cu certitudine că pârâta O. K. a ocupat imobilul în litigiu (situat în ., sector 1), cât și imobilul situat în București, ., sector 1, ambele proprietatea recurentei – reclamante, cauzându-i un prejudiciu constând în contravaloarea lipsei de folosință prin lipsirea sa de posibilitatea de a folosi imobilele proprietatea recurentei.
Nu în ultimul rând, arată recurenta – reclamantă că, hotărâre pronunțată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel a reținut în mod greșit, că nu a dovedit ocuparea imobilelor de către pârâte, iar susținerea sa, în sensul că intimatele pârâte ocupă imobilul din București, ., sector 1 este neîntemeiată, fără a face trimitere la vreuna din probele administrate în cauză (înscrisuri, interogatorii, martori, etc.)
De altfel, instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art.225 Cod procedură civilă, în cazul în care, intimata – pârâtă A. D. C., fără motive temeinice, a refuzat să se prezinte în fața instanței pentru a răspunde la interogatoriu (fila 69 dosar apel).
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.
În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea motivelor de critică în dispozițiile art 304 cod procedură civilă, Curtea apreciază ca nefondată această excepție, având în vedere că aspectele critice invocate de reclamantă au fost întemeiate pe prevederile art 304 pct 7, 8 și 9 cod procedură civilă și vizează și chestiuni de nelegalitate. Pentru aceste rațiuni, excepția urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.
Având în vedere că recurenta și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 7, 8 și 9 cod procedură civilă și făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.
Cu privire la primul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 7 cod procedură civilă, referitor la nemotivarea hotărârii atacate, Curtea constată că, aceste dispoziții consacră trei ipostaze ale aceluiași motiv de modificare a hotărârii și anume lipsa oricărei motivări, situația în care motivarea conține considerente străine de natura și obiectul litigiului precum și situația în care motivarea cuprinde motive care sunt contradictorii.
Existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, care impun instanței să evidențieze motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților. Dând eficiență acestor criterii stabilite de legiuitor, Curtea reține că, pentru prima instanța, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă situația de fapt și modul de stabilire a acesteia, precum și aplicarea dispozițiilor legale incidente cu consecințele juridice ce decurg pentru părți, iar pentru instanțele de control judiciar, motivarea hotărârilor trebuie să conțină răspunsul în fapt și în drept pentru toate motivele de critică formulate de părți.
De asemenea, trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă nu este determinată de volumul considerentelor ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile art 261 pct 5 cod procedură civilă, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestită. Esențial este ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.
Făcând aplicarea acestor aspecte teoretice la speța de față, Curtea reține că decizia recurată a fost redactată cu respectarea acestor cerințe procedurale, instanța de apel răspunzând motivelor de critică cu care a fost investită, cu argumente atât din punct de vedere al situației de fapt cât al aplicării prevederilor legale incidente. În ceea ce privește corectitudinea din punct de vedere juridic a acestor argumente, Curtea constată că aceasta este un aspect ce ține de legalitatea raționamentului urmat de instanță pentru pronunțarea soluției, chestiune care poate forma obiect de analiza pentru instanța de recurs în limitele oferite de prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Curtea apreciază că, la nivel teoretic, se mai impune o precizare legat de maniera în care se face departajarea între cele două motive de modificare, în sensul că instanța de control judiciar este în situația de examina criticile formulate din perspectiva dispozițiilor art 304 pct 9 cod procedură civilă, în situația în care nu se pune problema unei motivări care să conțină argumente contradictorii sau străine de natura cauzei, ci ele derivă dintr-o interpretare eronată a prevederilor legale.
Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că, în dezvoltarea acestui motiv de critică, recurenta a învederat faptul că tribunalul a motivat soluția de respingere a apelului printr-o singură frază, în care se arată, în esență, faptul că nu s-a făcut dovada faptului că pârâtele ocupă imobilul în litigiu și nu a răspuns susținerilor reclamantei în sensul că pârâtele ocupă imobilul și că au împiedicat-o în permanență să folosească imobilul, îngrădindu-i accesul la imobil. În completare recurenta a evidențiat faptul că pârâtele au ocupat imobilul din totdeauna, chiar și anterior exproprierii. Pentru a răspunde acestor aspecte critice, Curtea subliniază faptul că motivarea instanței de apel este succintă și la obiect, tranșând chestiunile de fapt și de drept care se pun în speță, tribunalul statuând în sensul că din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că pârâtele ar fi ocupat imobilul și că ar împiedica folosința reclamantei. Această chestiune tranșată de instanța de apel constituie o împrejurare de fapt, care nu scapă cenzurii instanței de recurs, în considerarea caracterului extraordinar și nedevolutiv al căii de atac a recursului și prin care tribunalul tocmai a răspuns susținerilor reclamantei referitoare la ocuparea imobilului de către pârâte. În egală măsură, scapă cenzurii instanței de recurs, susținerile reclamantei legate de ocuparea permanentă a imobilului de către pârâte, inclusiv anterior momentului exproprierii, în condițiile în care această chestiune reprezintă o împrejurare de fapt, pe care instanța de recurs nu este îndrituită să o examineze.
Pentru toate aceste aspecte, Curtea reține că motivarea deciziei recurate corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art 261 pct 5 cod procedură civilă, cuprinzând punctul de vedere al instanței asupra chestiunilor de fapt și de drept invocate prin motivele de apel, iar maniera succintă de redactare a considerentelor, care cuprind punctual răspunsul pentru aspectele critice, cu care a fost investită instanța, este de natură să invalideze susținerile recurentei în sensul că nu s-ar fi soluționat fondul litigiului.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile ar 304 pct 8 cod procedură civilă, Curtea observă că acesta se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.
Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care nu se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic pentru calificarea naturii juridice a acestuia sau pentru clarificarea sensului acestora, ci trebuie soluționată acțiunea în evacuare a pârâtelor din imobilul în litigiu, organul judiciar având a tranșa asupra aspectelor de fapt și de drept ale speței, constând în ocuparea imobilului de către pârâte și stabilirea titlului cu care se exercită stăpânirea imobilului.
În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta face referire la hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile care s-au purtat între părți, de care se folosește pentru a concluziona în finalul susținerii acestui motiv de critică în sensul că pârâtele ocupă imobilul în cauză, astfel că reținerile instanței de apel în această privință sunt rezultatul unei interpretări eronate a probelor. Așa cum s-a arătat deja în cele ce preced, instanța de recurs examinează decizia instanței de apel exclusiv din perspectiva legalității, acest semnificând că nu poate cenzura situația de fapt, modul de stabilire a acesteia și nici maniera de interpretare a probelor. Pe cale de consecință, reținând că instanța de recurs nu poate modifica situația de fapt stabilită de instanțele de fond, Curtea constată că susținerile reclamantei exced limitelor controlului judiciar exercitat în calea de atac a recursului.
În ceea ce privește ultimul motiv de recurs formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.
În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta a invocat lipsa de rol activ a instanței de apel, nesocotindu-se astfel, în opinia sa dispozițiile art 129 cod procedură civilă. Dispozițiile alineatului 5 al acestui text de lege constituie suportul juridic pentru aplicarea acestui principiu al dreptului procesual civil, care permite organului judiciar să facă uz de toate mijloacele procedurale pentru aflarea adevărului în cauza dedusă judecății, prin stabilirea corectă a situației de fapt și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente. Aceste dispoziții, care au caracter general, trebuie interpretate și aplicate în coroborare cu normele ce guvernează judecata în faza procesuală a apelului, relevante fiind,din această perspectivă, precum și prin raportare la aspectele învederate de recurentă, dispozițiile art 295 cod procedură civilă.
În ceea ce privește aspectele relative la neîncuviințarea în maniera cerută de către instanța de apel a probelor solicitate de către reclamantă, Curtea constată că posibilitatea administrării de probatorii în apel este supusă unor cerințe, care decurg din interpretarea sistematică a dispozițiilor art 292 și art 295 cod procedură civilă.
Astfel, potrivit prevederilro art 292 cod procedură civilă, părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, cu posibilitatea pentru instanța de apel de a încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În ipoteza în care apelul nu este motivat ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se pronunță, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. De asemenea, relevante sunt și dispozițiile art 295 al 2 cod procedură civilă, care conferă posibilitatea instanței de control judiciar de a încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.
Pe cale de consecință, pentru a răspunde acestei critici, Curtea, din examinarea coroborativă a normelor procedurale anterior menționate, spre deosebire de judecata în primă instanța, când părțile au posibilitatea procedurală să propună și să administreze orice probe, apreciate ca pertinente, concludente și utile cauzei de către organul judiciar, în faza apelului, deși este o cale devolutivă de atac, probațiunea este circumscrisă unor condiții, care decurg, în principal, din dispozițiile art 295 alin 2 cod procedură civilă. Aceste prevederi legale statuează în sensul că instanța de control judiciar va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă le consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Evidente că cerința necesități se apreciază prin raportare la complexitatea probatoriului administrat deja în fața primei instanțe, cât și prin raportare la motivele de critică invocate prin cererea de apel. De asemenea, trebuie observat și faptul că legiuitorul nu impune instanței de apel refacerea, completarea materialului probator administrat în faza judecății de fond sau administrarea de probe noi, ci lasă această chestiune la aprecierea instanței de control judiciar, astfel că nu se poate considera că respingerea unei probe de către instanța de apel, determină automat o încălcare a acestor dispoziții legale.
Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea, față de teza probatorie propusă de apelanta reclamantă, față de natura probelor cerute și față de poziția procesuală exprimată de partea adversă chiar în fața instanței de control judiciar, apreciază că soluția de respingere a probelor solicitate este în concordanță cu dispozițiile legale, fiind respectată marja de apreciere pe care legiuitorul o recunoaște instanței de apel. Pe cale de consecință, Curtea reține că limitarea numărului martorilor propuși nu este de natură să acrediteze ideea unei administrări necorespunzătoare a probelor, în condițiile în care esențial este conținutul depoziției testimoniale, iar, în raport de aspectele relevate de martor, instanța poate suplimenta, din oficiu sau la cererea părților, numărul martorilor dacă acest lucru apare ca fiind necesar pentru deplina clarificare a tuturor împrejurărilor de fapt. În ceea ce privește proba cu cercetare la fața locului, Curtea apreciază că, față de teza probatorie expusă de reclamantă și anume dovedirea faptului că imobilul este ocupat de către pârâtă și că nu există gard între cele două proprietăți, în mod corect tribunalul a soluționat cererea de probatorii în sensul respingerii, în condițiile în care pentru dovedirea acestor aspecte existau alte mijloace de probă mai pertinente.
În ceea ce privește susținerile recurentei relative la modul de valorificare a unora dintre probele administrate și anume înscrisurile aflate la dosar și înlăturate de tribunal, potrivit opiniei reclamantei și declarațiile extrajudiciare de martori, Curtea reține că nu pot forma obiect de analiză în recurs, datorită caracterului nedevolutiv al acestei căi de atac.
În privința hotărârilor judecătorești, a căror motivare reclamanta o invocă pentru a susține o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, Curtea constată că această chestiune a mai fost adusă în discuție în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs și a primit deja răspuns, astfel că reiterarea argumentației apare ca inutilă.
În privința ultimei critici subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, Curtea consideră necesar să sublinieze încă o dată faptul că aspectele legate de ocuparea imobilului de către pârâte constituie o situație de fapt, tranșată de către instanța de apel și asupra căreia, în lipsă administrării unor înscrisuri noi în recurs, de natură să contureze o altă situație, instanța de recurs nu poate face niciun fel de aprecieri, având doar posibilitatea legală de a verifica legalitatea soluției recurate, pornind de la împrejurările de fapt astfel cum au fost stabilite de instanțele de fond.
În legătură cu aplicarea prevederilor art 225 cod procedură civilă, Curtea apreciază că nu se poate reține nicio neregularitate, deoarece aplicarea acestor dispoziții procedurale nu conduce automat la pronunțarea unei soluții conforme susținerilor părții care a propus proba cu interogatoriul, în condițiile în care mărturisirea, în actualul sistem probator nu mai este considerată o probă absolută, organului judiciar fiind recunoscută libertatea de a stabili situația de fapt în urma unei analize coroborative a tuturor mijloacelor de probă administrate. Această opțiune a legiuitorului rezultă din faptul că dovezile nu au valoare probatorie prestabilită, astfel că nu se poate pune problema unei ordini ierarhice a acestora, toate mijloacele de probă administrate într-un litigiu fiind lăsate la libera apreciere a instanței de judecată, sub aspectul forței probante, evident, cu respectarea regulilor particulare ce configurează regimul juridic al fiecărui mijloc de probă și a obligației organului judiciar de a-și motiva soluția adoptată.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge excepția nulității recursului ca neîntemeiată și recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă D. M. împotriva deciziei civile nr.248A din 11.03.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a V/a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți O. K. și A. D. C..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
C. N. I.
Red.I.S.
Tehnored. C.S./IS
Ex.2/11.03.2014
T.B. Secția a V-a Civilă – E.F.
- E.P.-J.
Jud.sector 1 București - A.D.T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 979/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 319/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
