Legea 10/2001. Decizia nr. 979/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 979/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-09-2015 în dosarul nr. 979/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Decizia civilă nr.979
Ședința publică din 29.09.2015
Curtea constituită din:
Președinte- I. S.
Judecător- C. G.
Judecător - M. H.
Grefier- N. - C. I.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul-pârât M. București prin Primar General împotriva sentinței civile nr.1160 din 08.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă T. V. Z. și intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cauza are ca obiect: acțiune civilă în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al Municipiului București prin Primar General, conform delegației ce o depune la dosar și avocat E. P., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 10.08.2015 emise de Baroul București, lipsind reprezentantul intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se obiectul și stadiul procesual al dosarului și modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare. Se arată că intimata-reclamantă T. V. Z. a depus întâmpinare – 3 ex., la data de 14.09.2015, câte un exemplar al acesteia fiind comunicat recurentului și intimatului-pârât.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-pârât M. București prin Primar General, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii pronunțate de instanța de fond în sensul înlăturării obligației de emitere a unei dispoziții motivate privind acordarea de măsuri compensatorii. Consideră că în mod greșit instanța a reținut incidența în speță a dispozițiilor deciziei nr.XX/2007, a refuzului nejustificat de soluționare a notificării.
Intimata - reclamantă T. V. Z., prin avocat, pune concluzii de respingere a recursului promovat de M. București prin Primar General, arătând că instanța de fond a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art.25 din Legea nr.10/2001 și a Normelor metodologice de aplicare a acesteia, ce prevăd obligația unității deținătoare de a se pronunța prin decizie sau dispoziție motivată în termen de 60 de zile de la data depunerii notificării/actelor doveditoare.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 26.10.2012, sub nr. de dosar_ , reclamanta T. V. Z. a chemat în judecată pârâții M. București prin Primarul General și S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că reclamanta este persoana îndreptățită la acordarea măsurilor reperatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, constând în plata despăgubirilor bănești pentru imobilul construcție compusă din magazin și casa de locuit și teren în suprafață de 195 mp. situat în București, Calea Crângași, nr.3 bis, sect.6, obligarea pârâților în solidar, la plata sumei provizorii de 150.000 euro în echivalent lei la momentul plații, reprezentând despăgubirile bănești acordate pentru imobilul construcție (magazin și casa de locuit) și teren în suprafața de 195 mp. situat în București, Calea Crângași nr. 3 bis, sect.6, calculate la valoarea de circulație actuală.
În subsidiar, în măsura respingerii capătului 2 din petit, solicită obligarea pârâtului M. București prin Primarul General sa se pronunțe asupra Notificării nr.2536/10.08.2001 (dosar Legea 10/2001 nr._/13.08.2001) adresate prin intermediul executorului judecătoresc, prin dispoziție sau decizie motivată, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de Legea nr.10/2001, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în sumă de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligației.
În fapt, a arătat reclamanta că este moștenitoarea autorilor săi părinți, conform Certificatului de moștenitor nr.360/09.05.1977 eliberat la decesul tatălui său, Trpkovski Jocsim și a Certificatului de deces nr.13-368/17.04.1996 de pe urma mamei sale, Trpevska Sugra, reclamanta fiind unica moștenitoare a autorilor săi părinți.
Prin Notificarea nr.2536/10.08.2001, adresată prin intermediul executorului judecătoresc pârâtului Municipiului București prin Primar General, s-a format dosarul nr._/13.08.2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București Calea Crângași nr. 3 bis, sector 6, compus din construcție S+P+E (magazin-centru de pâine și casa de locuit) și teren aferent în suprafața de 195 mp.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1935 și transcris sub nr._/1935 de fostul Tribunal I. Secția notariat, autorii săi Trpkovski Jocsim și Trpevska Sugra au dobândit în calitate de soți imobilul construcție compus din subsol, parter și etaj (două camere ocupate de un centru de pâine și șapte încăperi de locuit, cu două bucătarii, din care două sunt etajate, astfel cum rezultă și din schița construcției întocmită la data de 13.07.1929 pe numele proprietarului L. Roseanu) și teren aferent în suprafața de 195 mp., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.360/09.05.1977.
Imobilul în cauză a fost preluat în mod abuziv de către statul român în baza Decretului 223/1974, autorul său fiind constrâns să părăsească țara din anul 1951, astfel cum rezultă și din certificatul 102/1978 eliberat de Ambasada fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia.
Din certificatele emise de Secțiile Financiare de la acea dată, rezultă că autorii săi se aflau înscriși cu imobil construcție și teren în suprafață de 195 mp. pentru care plăteau taxe și impozite.
Prin Declarația notarială autentificată sub nr. 1891/30.10.2000 la BNP F. M., a dovedit că autorul său tată decedat la data de 24.07.1964 în Macedonia, Trpkovksi Joksim, este una și aceeași persoana cu Tripcovici Iocsim, iar reclamanta mai apare în unele acte oficiale și cu numele Trpevska V. Zlata și Trpevska Vidovka Z., numele corect fiind Trpevska V. Z..
Deși de la această dată au trecut mai mult de 60 de zile, pârâta a refuzat nejustificat să-i dea vreun răspuns, creându-i în acest mod un imens prejudiciu, cu atât mai mult cu cât reclamanta este o persoană de vârstă înaintată și orice așteptare ar presupune pierderea pentru totdeauna a compensațiilor prevăzute de lege.
Prin decizia nr. XX/2007, ICCJ Secțiile Unite, admițând recursul în interesul legii cu privire la aplicarea art. 26 din Legea nr. 10/2001, a statuat că "instanța de judecata este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate" (cauza Faimblat c. României).
În drept, s-a întemeiat pe art. 22 și urm. din legea 10/2001, art. 1075 și urm. C.civ. și jurisprudența CEDO (cauzele mai sus citate, art.6 parag.l din CEDO)
La data de 22.10.2014, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosarul cauzei prin intermediul serviciului registratură al instanței, „Note de Ședință” prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri în echivalent cu valoarea de piața a imobilului, având în vedere Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea topografie.
La termenul din data de 23.10.2013, Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin raportare la primul capăt de cerere principal, precum și excepția inadmisibilității celui de-al doilea capăt de cerere principal, pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acel termen.
Prin sentința civilă nr.1160/8.10.2014, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins primul capăt de cerere principal prin care reclamanta a solicitat a se constata că este persoană îndreptățită, formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins cel de-al doilea capăt de cerere principal prin care reclamanta a solicitat a fi obligați pârâții în solidar la plata sumei provizorii de 150.000 Euro, ca inadmisibil; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Trepevska V. Z. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General; a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru imobilul construcție compusă din magazin și casă de locuit și teren în suprafață de 182,54 mp situat în București, Calea Crângași nr. 3 bis, sector 6; a obligat pârâtul la emiterea unei dispoziții motivate privind propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte stabilite conform dispoz.art.21 alin.6 și 7 din Legea nr.165/2013 pentru imobilul compus din construcție compusă din magazin și casă de locuit și teren în suprafață de 182,54 mp situat în București, Calea Crângași nr. 3 bis, sector 6, scăzându-se valoarea actualizata a despăgubirilor deja acordate; a luat act că reclamanta nu a solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, nr.2535/10.08.2001 transmisă prin B. A. P., reclamanta din prezenta cauză, Trpveska V. Z. a solicitat restituirea în natură a imobilului construcție și teren, situat în București Calea Crângași nr. 3 bis, sector 6 compus din teren în suprafață de 195 mp și locuință compusă dintr-un magazin (centru de pâine) și o casă, în conformitate cu prevederile Legii 10/2001, preluat în mod abuziv de către stat. Notificării i-au fost atașate un set de acte, acestea fiind transmise Primăriei București unde au fost înregistrate făcând obiectul dosarelor nr._,_,_, nesoluționate până în prezent.
În ceea ce privește dovada calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că imobilul obiect al notificării formulate, compus din teren în suprafață de 195 m.p. și construcție, situat în București, Calea Crângași nr. 3 bis, sector 6, a fost proprietatea autorilor reclamantei.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1935 și transcris sub nr._/1935 de fostul Tribunal I. Secția Notariat, Trpkovski Jocsim și Trpevska Sugra, părinții reclamantei, au dobândit în calitate de soți imobilul construcție compus din subsol, parter și etaj (doua camere ocupate de un centru de pâine și șapte încăperi de locuit, cu doua bucătarii, din care doua sunt etajate, astfel cum rezulta și din schița construcției întocmita la data de 13.07.1929 pe numele proprietarului L. R.) și teren aferent în suprafața de 195 mp., astfel cum rezulta din Certificatului de moștenitor nr. 360/09.05.1977.
Prin Declarația notariala autentificata sub nr.1891/30.10.2000 la BNP F. M., reclamanta a dovedit că tată său, decedat la data de 24.07.1964 în Macedonia, Trpkovksi Joksim, este una și aceeași persoana cu Tripcovici Iocsim, iar reclamanta mai apare în unele acte oficiale și cu numele Trpevska V. Zlata și Trpevska Vidovka Z., numele corect fiind Trpevska V. Z..
Din certificatele emise de Secțiile Financiare de la acea dată (fila 14), rezultă ca autorii reclamantei se aflau înscriși cu imobil construcție și teren în suprafața de 195mp. pentru care plăteau taxe și impozite.
De asemenea, calitatea de proprietar a autorilor reclamantei rezultă și din istoricul de rol fiscal (fila 149) emis de Consiliul Local Sector 6 Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6.
Reclamanta este moștenitoarea autorilor săi părinți, conform certificatului de moștenitor nr. 360/09.05.1977 eliberat la decesul tatălui său Trpkovski Jocsim și certificatului de deces nr. 13-368/17.04.1996 de pe urma mamei sale Trpevska Sugra, reclamanta fiind unica moștenitoare a autorilor săi părinți.
În privința modalității de preluare a bunului imobil în proprietatea statului, Tribunalul a reținut că imobilul în cauza a fost preluat în mod abuziv de către statul roman în baza Decretului 223/1974, tatăl său fiind constrâns sa părăsească tara din anul 1951, astfel cum rezulta și din certificatul 102/1978 eliberat de Ambasada fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia (fila 12).
Potrivit istoricului de rol fiscal de la fila 149 a dosarului cauzei, emis de Consiliul Local Sector 6 Direcția de Impozite și Taxe Locale Sector 6, rezultă că la data de 6.12.1974 s-a trecut fără plată în proprietatea statului, imobilul din București, Șoseaua Crângași nr. 3 bis, sector 7, format din două corpuri de clădire, precum și terenul aferent în suprafață totală de 182,54 mp, fost proprietatea numitului Tripcovici Ioxim, în baza Deciziei nr. 698 din data de 25.05.1977, emise de Consiliul Popular al Municipiului București – Comitetul Executiv.
Potrivit Normei metodologice de punere în aplicare a art. 1 din Legea 10/200, preluarea unui imobil în temeiul Decretului nr. 223/1974 se încadrează în preluare abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat.
Normele metodologice propun următoarele recomandări de soluționare:
- în ipoteza în care locuința respectivă nu a fost înstrăinată de stat către o terță persoană, se va dispune restituirea în natură, cu obligația respectării drepturilor chiriașilor prevăzute de lege și, după caz, cu obligația rambursării de către persoana îndreptățită a despăgubirii primite, actualizate cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002
- în ipoteza în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege; în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat în mod obligatoriu locuința sa către stat, se vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege pentru diferența dintre suma primită, actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 184/2002, și valoarea de piață a locuinței, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.
Din cele expuse, Tribunalul a reținut că reclamanta a făcut atât dovada formulării în termen a notificării, dovada calității acesteia de persoană îndreptățită la restituire în sensul art. 3 și 4 din Legea nr.10/2001, precum și a preluării abuzive a imobilului, în sensul art. 2 din lege.
Pentru soluționarea notificării, este necesară identificarea bunului ce face obiectul notificării, motiv pentru care în cauză a fost întocmit un raport de expertiză în specialitatea topografie pentru a se identifica terenul preluat abuziv, nefiind utilă administrarea probei cu expertiză construcții dat fiind faptul că potrivit raportului de expertiză în specialitatea topografie, pe terenul identificat nu mai există nici o construcție veche din fostul imobil trecut în proprietatea statului.
Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie efectuat în cauză de expertul P. C., suprafața imobilului ce face obiectul notificării, prin raportare la actele de proprietate și actele de preluare, este de 182 mp, nefiind liber, fiind afectat de lucrările de sistematizare a zonei cu ocazia construirii noului pod Grant, podul vechi fiind dezafectat.
În ceea ce privește construcția existentă pe terenul expropriat de la autorii notificatoarei, ce a fost ulterior demolată, Tribunalul a reținut că aceasta era compusă din subsol, parter și etaj (două camere ocupate de un centru de pâine și șapte încăperi de locuit, cu două bucătarii, din care două erau etajate, astfel cum rezultă și din schița construcției întocmită la data de 13.07.1929 pe numele proprietarului L. R. ce a înstrăinat imobilul către părinții reclamantei.
Având în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, care nu a identificat o suprafață de teren liber, Tribunalul a reținut că nu se poate restitui în natură nici una dintre parcelele de teren care compun imobilul ce face obiectul notificării, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art.10 alin.1 din Legea 10/2001, potrivit cărora: în situația imobilelor preluate în mod abuziv și ale căror construcții edificate pe acestea au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber și pentru construcțiile rămase nedemolate, iar pentru construcțiile demolate și terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent și dispozițiile art.10 alin. 2 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a) - f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Potrivit dispoz.art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu disp. art. 25.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a facut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Tribunalul a constatat că dosarul administrativ este complet, astfel încât notificarea poate fi soluționată
Prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a reținut că, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură. Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Ca atare, tribunalul, competent să soluționeze pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al unității deținătoare sau al entității învestite cu soluționarea notificării acesteia, a apreciat că reclamanta a făcut dovada calității de persoane îndreptățite, a preluării abuzive în proprietatea statului a imobilului aflat sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și a imposibilității de restituire în natură a imobilului notificat.
În prezenta cauză au devenit incidente prevederile Legii nr.165/2013, având în vedere dispozițiile art.4 din acest act normativ, conform cărora dispozițiile prezentei legi se aplică (....) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În conformitate cu art. 26 alin. 1 din Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 165/2013, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea măsurilor compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.
Potrivit art. 21 din legea 165/2013, Tribunalul a reținut că: (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.
(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.
(7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).
(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, Comisia Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).
(9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, Comisia Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, solicitând modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivare, recurentul pârât arată că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării nr.2536/2001 formulate în condițiile Legii nr.10/2001.
În motivele de fapt ale acțiunii, s-a invocat dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001 .
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia, duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr.10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 1094.
În acest sens, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regalului Unit", 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamantului urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiceiul Legii nr.10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivii legii, doar în parte, se va emite și o dispoziție de restituire în natură și o dispoziție de propunere cu acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus actele doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării (pct.23.1 din H.G. nr.498/2003). Pct.28-1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod Procedură Civilă.
Intimata a formulat în termen legal întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului advers, ca nefondat.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri, potrivit art.305 Cod Procedură Civilă.
Curtea de Apel București s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3, art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând sentința recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din același act normativ, Curtea apreciază recursul promovat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Motivele de recurs ale pârâtului M. București, circumstanțiate de ansamblul criticilor referitoare la abilitarea de către legiuitor, a unității notificate, cu atributul soluționării notificării formulate în temeiul Legii 10/2001 și de inexistența unei precizări a intimatului, în sensul art. 25.1 din HG nr. 250/2007 (greșit invocându-se HG 498/2003 care nu mai este în vigoare),sunt neîntemeiate.
i. Astfel, la dosar, există dovada formulării notificării prin executor judecătoresc, de către intimata reclamantă, la data de 10.08.2001, a notificării însoțite de copii ale actelor doveditoare (filele 30 și urm. dosar fond).
ii. Curtea observă faptul că potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 (art.23 înainte de republicarea din septembrie 2005, a legii), „în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură”.
Sub un al doilea aspect, caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării (termen epuizat la momentul intrării în vigoare a noii Legi 165/2013, aplicabil cauzei prezente, date fiind dispozițiile exprimate în mod expres de Curtea Constituțională prin decizia sa nr.88 din 27 februarie 2014: „art. 4 teza a doua din Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art.33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii”), rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Prin acceptarea tezei contrare, a caracterului de recomandare al termenului, s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire care intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării, este un termen de recomandare, ar însemna în plus, să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare, durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
De altfel, sub același aspect, al caracterului termenului în discuție, prezenta instanță de recurs constată că, analizând prin prisma temeiului art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale referitor la dreptul de acces la o instanță, caracterul eficace al procedurii instituite de Legea 10/2001, Curtea de la Strasbourg a arătat următoarele: „Curtea observă că, într-adevăr, reclamanților care au inițiat la data de 27 aprilie 2001 procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 li s-a respins acțiunea în constatare la data de 8 aprilie 2002, deși nu fusese pronunțată nici o decizie administrativă în termenul legal de 60 de zile de la data introducerii cererii lor administrative. De asemenea, primăria nu a solicitat informații suplimentare într-un termen rezonabil, solicitare care, dacă era cazul, ar fi putut fi luată în considerare de instanțe ca semn de activitate din partea autorității administrative competente. Modul în care instanțele le-au respins reclamanților acțiunea fără a analiza comportamentul organelor administrative și respectarea de către acestea din urmă a procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pune sub semnul îndoielii eficiența accesului la o instanță judecătorească, conferit reclamanților (Cauza Faimblat împotriva României – hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 141 din 06 martie 2009, paragraful 33).
Mult mai tranșant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat sub același aspect în discuție, în recenta cauză M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,că „din practica națională reiese că la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat, obligația ce le revenea, de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile”, apreciind că acest fapt reprezenta o problemă sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
Așadar, în temeiul tuturor acestor argumente, nu se poate acredita concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând circa 12 ani de la data când recurentul trebuia să răspundă la notificare, potrivit considerentelor anterioare.
Critica recurentului pârât relativă inexistenței unei precizări din partea notificatoarei în sensul art. 25.1 din HG nr. 250/2007, nu este întemeiată, atât timp cât recurentul pârât nu a formulat vreo adresă către aceasta, privind caracterul insuficient al documentației pentru fundamentarea dispoziției care urma a fi emisă, potrivit obligației instituite de al.4 al normei juridice invocate.
În consecință, deoarece art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, Curtea observă că din acel moment, creditorul putea cere instanței, îndeplinirea ei, această posibilitate procedurală fiind recunoscută de altfel, în mod expres și obligatoriu prin Decizia în interesul legii nr. XX/2007 a instanței supreme ce acordă atributul soluționării în astfel de cazuri, și instanței de judecată, contrar deci, criticii recurentului.
iii. Remediul procesual recunoscut în contrapunere față de pasivitatea autorităților administrative, este configurat de accesul conferit persoanelor notificatoare, la instanța de judecată, pentru soluționarea pe fond, a cererii lăsate în nesoluționare.
Această posibilitate eficace recunoscută, reprezintă o formă juridică de aplicare concretă a dreptului fundamental consacrat de art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților sale Fundamentale, el garantând oricărei persoane, dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Articolul consfințește astfel "dreptul la o instanță", cu privire la care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât unul dintre aspecte.
În cauza M. A. și alții c. României - Hotărâre din data de 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 noiembrie 2010,Curtea E.D.O. a reamintit că „115. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: el se pretează la limitări admise implicit deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare de către stat. (...)Cu toate acestea, Curții îi revine obligația de a statua în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției; ea trebuie să se convingă că limitările implementate nu restrâng accesul oferit individului într-un asemenea mod sau într-o asemenea măsură încât dreptul să fie încălcat în însăși substanța lui. (...) 119. Or, din practica națională reiese că, la data evenimentelor, autoritățile competente își încălcau în mod repetat obligația ce le revenea de a răspunde la cererile de restituire sau de despăgubire în termenul legal de 60 de zile. Problema sistemică ce a împiedicat funcționarea procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 le-a pus pe persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative controlului jurisdicțional prevăzut de lege. (...)120. În ceea ce privește posibilitatea de a sancționa întârzierea autorităților administrative în analizarea cererilor, Curtea observă că, prin decizia din data de 19 martie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au hotărât ca, în lipsa unui răspuns din partea autorităților administrative în termenul legal, instanțele să fie abilitate să statueze în locul lor asupra fondului cererilor și să dispună, dacă este cazul, restituirea bunurilor. Acest recurs a devenit efectiv la data de 12 noiembrie 2007, la data publicării sale în Monitorul Oficial (Faimblat, menționată mai sus, § 42). (...)121. În lumina considerentelor de mai sus, Curtea concluzionează că, înainte ca recursul introdus prin decizia din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție să devină efectiv, doamnele A. și P. s-au aflat în imposibilitatea de a solicita în fața instanțelor interne restituirea apartamentului în litigiu”.
Așadar, calea judiciară consacrată de Decizia în interesul legii nr. XX/ 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, este un remediu procesual recunoscut pe deplin, persoanelor ale căror notificări nu au fost soluționate în termenul legal evocat anterior.
Întrucât prezenta acțiune este întemeiată și pe decizia în interesul legii evocată, Curtea constată că recursul promovat de pârâtul M. București, este nefondat, instanța putând statua asupra fondului cererii în contradictoriu cu pârâtul evocat, astfel cum în cauză, s-a și procedat, motive pentru care în temeiul art. 312 Cod Procedură Civilă, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, va lua act că intimata - reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva sentinței civile nr.1160 din 08.10.2014 pronunțate de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă T. V. Z. și intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Ia act că intimata reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.09.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
N.-C. I.
Red.M.H.
Tehnored.M.H/B.I.
2 ex/T.B.-Secția a IV-a – E.A.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 450/2015. Curtea de Apel... | Evacuare. Decizia nr. 304/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
