Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine. Decizia nr. 19/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 19/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 19/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 19 A
Ședința publică de la 21.01.2016.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul pârât C. A. C., împotriva sentinței civile nr.281 din 06.03.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. Ș..
P. are ca obiect – exequator.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul pârât C. A. C. personal, lipsind intimata reclamantă C. Ș..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
A fost legitimat apelantul pârât C. A. C., care prezintă C.I., . nr._, eliberată de SPCEP Sector 6 la data de 13.11.2015, având CNP_.
Apelantul pârât arată că nu mai are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Apelantul pârât solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.281/6.03.2015, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta Caracas Ș.în contradictoriu cu pârâtul C. A. C. și a recunoscut pe teritoriul României efectele Hotărârii nr._/2014 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza - Spania, în cauza cu nr.986/2012-2a.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a constatat că princerereaînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă la data de 19.12.2014, sub nr._, reclamanta Ș. Caracas a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. A. C., recunoașterea de plin drept, pe teritoriul României, spre a se bucura de autoritatea de lucru judecat, a Sentinței nr.376/2014, pronunțată de către Judecătoria de Prima Instanța și Instrucție nr. 16 Zaragoza, Spania.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este pronunțată de o instanță competentă să judece cauza, este definitivă și este pronunțată cu legala citare a pârâtului, conform procedurii prevăzute în Regulamentul C.E. nr.1393/2007 și a dispozițiilor art. 1095 (2) Cod procedura civila, fiind respectat dreptul la apărare al acestuia, respectiv că există reciprocitate în temeiul unei convenții încheiate între România și Spania;
De asemenea, reclamanta a precizat că pârâtul a fost citat în conformitate cu art.4 și următoarele din Regulamentul C.E. nr.1393/2007 și art.1095 alin. 2 din codul de procedură civilă român, că acestuia i-a fost comunicat actul de sesizare și citația pentru termenul de dezbateri în fond, fiindu-i respectat dreptul la apărare precum și dreptul de a exercita căile de atac împotriva hotărârii mai sus menționate.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art.1094 din Codul de procedura civila respectiv pe cele ale Regulamentului C.E. 44/2001 și Regulamentului C.E. 2201/2003.
În susținerea cereriis-au depus la dosar, în copii înscrisuri constând în: sentința civilă nr.376/2014, pronunțată de Judecătoria de Prima Instanța și Instrucție nr. 16 Zaragoza, Spania și traducerea autorizată a acestei hotărâri sub semnătura legalizată a traducătorului; certificate de efectuare sau neefectuare a notificării sau comunicării actelor, constituind dovada îndeplinirii procedurii de citare a pârâtului și de comunicare a hotărârii și traducerea autorizată a acestor certificate sub semnătura legalizată a traducătorului; Certificatul prev.de art.39 (Anexa II) din Regulamentul CE 2201/2003 și traducerea autorizată a acestui certificat sub semnătura legalizată a traducătorului.
Cerereaa fost legal timbrată.
Tribunalul București, analizând temeinicia acestei cereri a reținut că în speță reclamanta Caracas Ș. a solicitat recunoașterea Sentinței nr.376/2014 pronunțată în cauza nr.986/2012-2a de Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza, Spania, prezentând totodată Certificatul prev. de art.39 din Regulamentul CE 2201/2003 .
Prin Sentința nr.376 pronunțată în Dosarul nr.986/2012-2a, Judecătoria de primă Instanță nr.6 Zaragoza, în urma cererii înaintate de reclamanta Ș. Caracas împotriva pârâtului A. C. C., a încredințat spre creștere și educare mamei pe fiul acestora, G. A. C., a atribuit mamei în exclusivitate exercițiul autorității părintești și a stabilit contribuția tatălui la întreținerea copilului.
Conform Certificatului prevăzut de art.39 din Regulamentul CE 2201/2003, Sentința nr.976/2014 produce efecte juridice în stătul de origine.
Tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile impuse de dispozițiile art. 37 alin. 1, art. 38 și art. 39 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, direct aplicabil în statele membre ale Uniunii Europene, respectiv că, în cauză, sunt direct aplicabile dispozițiile Regulamentului (CE) nr.4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, potrivit cărora „O hotărâre pronunțată într-un stat membru care are obligații în temeiul protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.
Având în vedere că petenta a depus la dosarul cauzei documentele prev.de art.37 alin.1 lit.a și b din Regulament (respectiv copie a hotărârii de divorț și certificatul prev.de art.39 din Regulament, în forma apostilată, precum și traduceri autorizate ale acestor documente, și că reclamanta a depus aceste documente, respectiv că a depus documentele prev.de art.37 alin.2 din Regulament, că nu s-a relevat niciunul din motivele de nerecunoaștere a hotărârii, prev.de art. 23 din Regulament (cu observarea prevederilor art. 24 potrivit cărora criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și Ia articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14); 4. având în vedere și dispoz. OUG nr.119/2006, Tribunalul a admis cerereași a recunoscut, în baza dispozițiilor legale evocate, Sentința nr.376/2014 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr. 6 Zaragoza - Spania în Dosar nr. 986/2012-2a.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul C. A. C..
În motivarea apelului, apelantul a susținut următoarele critici:
1.Nulitatea sentinței apelate pentru nelegala compunere a instanței, ca efect al neparticipării la ședința publică a reprezentantului Ministerului Public.
2. Nulitatea cererii de chemare în judecată, în temeiul art.81,82 și 83 C.proc.civ., ca urmare a introducerii acesteia de către un reprezentant convențional fără îndeplinirea formelor legale de reprezentare, (procură specială, contract) și în lipsa unui mandat legal acordat.
3.Nulitatea cererii de exequator, în raport cu prevederile art.81-83, art.148-151, art.153-155 și 1101 alin.1, art.200 alin.1 și 2, art.194-197 C.proc.civ., precum și a prevederilor art. 201 din Codul de procedură civilă.
4.Nulitatea absolută a sentinței apelate, în temeiul art.174 și art.178 C.proc.civ..
În acest sens, apelantul a susținut în esență, că în cauză au fost încălcate prevederile art.200 C.proc.civ. alin.1 și 2, nefiindu-i comunicată cererea reclamantei și nici actele doveditoare anexate de aceasta.
Susține apelantul că nu a fost citat, fiind împiedicat să formuleze apărări în cauză și excepții, precizând că se înscrie în fals în temeiul prevederilor art.164 raportat la art.304 la art. 307 C.proc.civ., falsul fiind produs, în aprecierea sa de către agentul ce a efectuat procedura.
5. Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că în temeiul prevederilor art.1096 C.proc.civ., alin.1 lit.b,e și f, refuză recunoașterea hotărârii nr._/2014 a Judecătoriei de Primă Instanță nr.6 Zaragoza-Spania în cauza nr.986/2012-2a.
În acest sens, apelantul a precizat că din considerentele sentinței apelate rezultă că s-a depus certificat de divorț, act fals, deoarece nicio dată apelantul nu a fost căsătorit legal cu intimata, nu a fost de acord cu încredințarea tutelei minorului spre educație și creștere, intimata Caracas Ș. profitând de un acord notarial de 60 de zile pentru deplasarea minorului în vizită în Spania la rude, fără a se mai întoarce în România, răpind minorul.
A susținut că minorul este cetățean român, astfel că în conformitate cu normele de drept române și ale CEDO, acțiunile de încredințare și tutelă a minorului se soluționează de către statul al cărui cetățean este minorul, fapt pentru care sentința instanței din Zaragoza - Spania este lovită de nulitate absolută, respectiv că la pronunțarea hotărârii de către instanța din Spania au lipsit și nu au fost efectuate anchetele sociale obligatorii, iar actele menționate în considerente sunt niște falsuri fabricate în Spania de către Caracas Ș., deoarece nu se poate pronunța un divorț în lipsa unei căsătorii legale, instanța din Spania pronunțând o hotărâre prin încălcarea dreptului la apărare și nereprezentare în instanță. A apreciat apelantul că prin sentința pronunțată, cu încălcarea legii și a drepturilor procedural procesuale și la apărare, instanța de judecată practic a legiferat ilegal și nelegitim o răpire internaționala de minor.
Față de susținerile și motivele invocate, apelantul a solicitat casarea sentinței 281/2015, iar prin rejudecarea cererii, respingerea acesteia ca nelegală, netemeinică și formulată de o persoană fără drept de reprezentare și cu încălcarea normelor de drept și procedurale, prevăzute expres de Legea 134/2010.
Intimata reclamantă Caracas Ș. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Intimata a solicitat respingerea excepției nulității absolute a sentinței apelate, apreciind că procedura de citare cu pârâtul a fost îndeplinită, iar cererea de chemare în judecată a fost comunicată apelantului la adresa pe care acesta a indicat-o prin intermediul cererii de apel.
Cât privește excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului reclamantei, a arătat că această excepție se impune a fi respinsă, deoarece, în calitatea sa de reprezentant al reclamantei, avocatul poate, în baza împuternicirii avocațiale, să introducă pe rolul instanțelor de judecată orice acțiune sau cerere.
În condițiile anterior precizate, intimata apreciază ca fiind nefondate susținerile apelantului referitoare la absența unui mandat legal acordat și necomunicarea acestuia către părțile litigante.
Intimată a mai susținut că excepția nulității cererii de exequator este nefondată, în raport de faptul că niciuna dintre dispozițiile invocate în cuprinsul apelului nu au fost încălcate.
Pe fondul cauzei, intimata a apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantului, în ceea ce privește nerespectarea de către instanța de fond a dispozițiilor art.200 alin.1 și 2 C.proc.civ., aceasta întrucât acțiunea introductivă a fost formulată cu respectarea tuturor exigențelor prevăzute de art.200 și art.194-197 C.proc.civ. În acest sens, intimata arată că cererea de chemare în judecată conține toate mențiunile obligatorii care ar fi putut conduce la anularea acesteia, iar apelantul nu precizează în calea de atac care sunt actele de procedură a căror nulitate absolută o solicită.
Intimata a arătat că cererea de chemare în judecată a fost în mod legal comunicată apelantului, că susținerea referitoare la absența procurorului de la ședința de judecată este, de asemenea, nefondată, respectiv că în ciuda susținerilor apelantului, din lecturarea sentinței pronunțate în Spania nu rezultă nici faptul că intimata a fost vreodată căsătorită cu apelantul și nici acordul acestuia pentru încredințarea minorului, astfel intimata aceste motive de apel exced motivelor pentru care sentința apelată s-ar impune a fi reformată sau anulată.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate, prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, Curtea, reține următoarele:
1.În referire la critica vizând nulitatea sentinței apelate pentru nelegala compunere a instanței, ca efect al neparticipării la ședința publică a reprezentantului Ministerului Public.
Critica este nefondată.
În acest sens, Curtea reține incidența art. 92 alin. 3 din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „În cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii, sub sancțiunea nulității absolute a hotărârii”.
Potrivit acestei norme, participarea procurorului și formularea de concluzii în cauzele civile nu este obligatorie decât în acele situații expres și limitativ prevăzute de lege.
Or, în cauză, nu este incidentă o atare situație în care legea să prevadă obligativitatea formulării de concluzii de către reprezentantul Ministerului Public, nici prevederile Codului de procedură civilă, nici cele ale OUG nr. 119/2206, aprobată prin Legea nr. 191/2007, respectiv cele ale Regulamentelor CE nr. 2201/2003 și nr.4/2009, direct aplicabile în cauză, neimpunând o atare condiție.
De altfel, nici apelantul nu a fost în măsura să indice un temei legal care să justifice critica sa de apel cu acest obiect, susținerile generice ale acestuia vizând incidența prevederilor art.81, art. 82, art. 83, art. 174, art. 178, art. 200, art.1101 alin.1, art. 1096, art.148-151, art.153-155, art.194-197 C.proc.civ., respectiv a art.201 din Codul de procedură civilă, în condițiile în care aceste norme nu impun o atare condiție, nefiind de natură să conducă instanța de apel la o altă concluzie în privința temeiniciei acestui motiv de apel.
2. Este nefondată și critica vizând nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa calității de reprezentant al reclamantei.
Astfel, Curtea reține că în speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamantă, care, așa cum se deduce din cuprinsul acesteia, a procedat și la semnarea acesteia.
Or, potrivit ar. 175 din Codul de procedură civilă, actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Cum în cauză nu este incidentă situația premisă impusă de această normă legală, cererea de chemare în judecată cu care a fost investită instanța de fond fiind semnată de parte, Curtea nu poate reține ca fondată susținerea apelantului în sensul că cererea de chemare în judecată este nulă.
Pe de altă parte, împrejurarea că în prima instanța, reclamanta a fost reprezentată în fața instanței de fond de către avocat, nu este de natură a conduce la concluzia temeiniciei acestei critici, în condițiile în care, actul de investire al instanței poartă semnătura părții litigante, constatarea eventuală a lipsei calității de reprezentant a avocatului angajat de reclamanta în cauza, putând avea relevanță doar în privința actelor de procedură realizate de acest reprezentant în numele părții, iar nu a tuturor actelor de procedură realizate în cauză.
De altfel, o atare susținere nici nu este fondată, în condițiile în care, la dosarul de fond a fost atașată la fila 4, împuternicirea avocațială . nr._/2014, care poartă mențiunea că avocatul în cauză, V. Pătrascu atestă identitatea părților, conținutul și data contractului de asistență juridică în baza căreia s-a eliberat împuternicirea. Or, câtă vreme, în conformitate cu prevederile art. 239 alin. 1 și 3 lit. a din Statutul profesiei de avocat împuternicirea avocațială face dovada legitimării avocatului față de terți cu forță probantă deplină, până la înscrierea în fals, acest înscris face dovada calității de reprezentant al reclamantei pentru avocatul menționat, fără a fi necesară prezentarea a însăși contractului de asistență juridică sau a unei procuri speciale cum netemeinic susține apelantul.
3. În referire la motivul de apel vizând nulitatea sentinței apelate ca efect al necitării apelantului în faza procesuală a fondului și a necomunicării către acesta a cererii de chemare în judecată, respectiv a înscrisurilor anexate acesteia.
Critica este fondată, în lumina considerentelor ce vor fi evidențiate în cele ce urmează.
În acest sens, Curtea apreciază că analiza acestei critici nu poate face abstracție de împrejurarea că procedura de soluționare a unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești străine are caracter contencios.
Ca atare, se reține, în aplicarea prevederii inserate în art. 1087 din Codul de procedură civilă și în lipsa unei dispoziții speciale naționale sau comunitare, derogatorii, că în cauză, sunt pe deplin incidente normele inserate în 153 din Codul de procedură civilă și următoarele, care impun instanței sesizate cu soluționarea unei cereri având un astfel de obiect, citarea pârâtului în raport de care se pretinde că refuză recunoașterea.
În cauză, din verificarea actelor dosarului de fond rezultă că prima instanța a omis a dispune comunicarea cererii de chemare în judecată și a înscrisurilor anexate acesteia către pârât, iar pentru termenele stabilite în cauză, pentru realizarea cercetării judecătorești și pentru dezbaterea în fond a cauzei, pârâtul apelant nu a fost citat, acesta nefiind prezent nici la termenele de judecată stabilite în cauză.
Sub acest aspect, Curtea reține că deși apelantul a susținut că se prevalează de procedura cercetării falsului, în privința actelor de procedură realizate în prima instanță, care ar induce concluzia că a fost citat, respectiv că i s-au comunicat cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia, o atare cerere este, în mod vădit, lipsită de obiect, date fiind circumstanțele anterior reliefate care conturează, cu evidență, modalitatea în care s-a desfășurat judecata în primă instanță.
Față de aceste considerente, reținând că prima instanța în mod eronat a judecat cauza în lipsa apelantului, care nu a fost legal citat, în temeiul art. 480 alin. 3 teza 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite apelul, va anula sentința civilă apelată și, constatând că niciuna dintre părtile litigante nu a solicitat, în mod expres, prin cererea de apel sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare, va proceda, în continuare, la evocarea fondului, reținând, totodată, că celelalte susțineri referitoare la încălcarea dreptului la apărare al pârâtului, nu justifică, în accepțiunea legiuitorului, o altă măsură, fiind evident, că, urmare a comunicării hotărârii, acesta a putut avea acces la actele dosarului și astfel și posibilitatea de a le cunoaște și a avut posibilitatea de a formula apărările apreciate necesare, în calea de atac devolutivă declarată, vătămarea invocată fiind astfel înlăturată.
Procedând la evocarea fondului cauzei, Curtea reține următoarele:
Reclamanta C. Ș. a solicitat recunoașterea, pe teritoriul României a sentinței nr.376/2014 pronunțată în cauza nr.986/2012-2a de Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza, Spania.
Prin această hotărâre judecătorească, în urma cererii înaintate de reclamanta Ș. Caracas împotriva pârâtului A. C. C., Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza, Spania a dispus încredințarea minorului G. A. C. spre creștere și educare către reclamantă, a atribuit mamei în exclusivitate exercițiul autorității părintești și a stabilit contribuția tatălui la întreținerea copilului.
Prin urmare, în cauză, sunt incidente dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, și cele ale Regulamentului (CE) nr.4/2009 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, acte comunitare direct aplicabile în statele membre ale Uniunii Europene.
Astfel, potrivit art. 21 alin. 1-3 din Regulamentului (CE) nr. 2201/2003:
„Hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură. În special și fără a aduce atingere alineatului (3), nu este necesară nici o procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu dreptul respectivului stat membru. Fără a aduce atingere secțiunii 4 din prezentul capitol, orice parte interesată poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute de secțiunea 2 din prezentul capitol, pronunțarea unei hotărâri de recunoaștere sau de refuz al recunoașterii hotărârii”.
Tot astfel, Curtea reține prevederile art. 23 din Regulamentul CE nr. 4/2009, potrivit cu care: „O hotărâre pronunțată într-un stat membru care nu are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură specială. În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în prezenta secțiune, ca hotărârea să fie recunoscută”.
Curtea constată, așadar, că toate susținerile apelantului pârât vizând incidența în cauză a prevederilor art.1096 C.proc.civ. și următoarele, sunt nefondate, în acest sens, prezenta instanța de apel reținând că normele invocate sunt inserate în Titlul III din Codul de procedură civilă, intitulat „Eficacitatea hotărârilor străine”, iar în conformitate cu art. 1094 din Codul de procedură civilă, dispozițiile legale cuprinse în acest titlu, vizează exclusiv actele de jurisdicție contencioasă sau necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene. Or, în cauză, statul emitent al hotărârii care se solicită a fi recunoscută este un stat membru al Uniunii Europene.
În apărare, apelantul a susținut că deși din considerentele sentinței apelate rezultă că s-a depus certificat de divorț, acest act este în opinia sa, fals, deoarece niciodată nu a fost căsătorit legal cu intimata.
Curtea reține însă că, așa cum rezultă neîndoielnic din cuprinsul hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, obiectul litigiului soluționat prin acest act jurisdicțional nu a fost desfacerea unei căsătorii ci, încredințarea minorului ai căror părinți sunt părțile litigante și stabilirea autorității părintești respectiv a obligației de întreținere ce revine părinților. Ca urmare, toate susținerile apelantului cu acest obiect, nu pot fi apreciate ca relevante în soluționarea cauzei. Curtea va înlătura, pe cale de consecință și argumentele pârâtului vizând caracterul fals al certificatului emis conform art. 39 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, câtă vreme acestea au fost fundamentate exclusiv pe împrejurarea că părțile litigante nu au fost căsătorite.
Reținând incidența art. 23 și art. 26 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, Curtea nu poate primi în prezenta procedură ca și argumente pentru respingerea cererii de recunoaștere a hotărârii sus menționate, aspectele vizând lipsa acordului pârâtului privind încredințarea minorului spre educație și creștere, către intimata Caracas Ș., neefectuarea în litigiul de încredințare a unor anchete sociale, greșita pronunțare a unui un divorț în lipsa unei căsătorii legale, respectiv apărările acestuia vizând conduita intimatei care ar fi profitat de un acord notarial prin care putea deplasa minorul în vizită în Spania la rude, timp de 60 de zile, refuzând ulterior să se întoarcă în România, răpind minorul, folosirea de către intimata în cadrul procedurii desfășurate în Spania a unor acte „fabricate” de aceasta.
Astfel, potrivit acestor norme, instanța din statul de recunoaștere, nu are competența de revizui în fond hotărârea judecătorească, pronunțată într-un stat membru, ce face obiect al recunoașterii, singurele cazuri în care se poate refuza recunoașterea, fiind cele limitativ prevăzute de art. 23 din regulamentul menționat și care vizează: a) cazul în care recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se solicită recunoașterea, luând în considerare interesul superior al copilului; b) cazul în care, cu excepția procedurilor urgente, aceasta a fost pronunțată fără a-i da copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de procedură din statul membru în care se solicită aceasta; (c) cazul în care actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat și astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea, cu excepția cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc; (d) la solicitarea oricărei persoane care susține că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părintești, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată; (e) cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești în statul membru în care se solicită recunoașterea; f) cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată ulterior în materia răspunderii părintești într-un alt stat membru sau în statul terț în care copilul își are reședința obișnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplinește condițiile necesare recunoașterii sale în statul membru solicitat, respectiv g) cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 56.
Or, presupusa încălcare de către Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragosa a normelor care interzic răpirea internațională de copii, prin încredințarea minorului, spre creștere și educare către mama care domiciliază în Spania, motivat de faptul că pârâtul și-a dat doar un acord temporar pentru deplasarea copilului, în scopul vizitării unor rude, modalitatea în care s-a apreciat asupra condițiilor materiale sau morale ale părinților de a crește și educa copilul și a utilității și necesitării anumitor probatorii pentru a se tranșa sub acest aspect, nu poate fi analizată de către instanțele române, dat fiind că implică o examinare pe fond a hotărârii străine care excede cazurilor enumerate de art. 23 din Regulament.
Tot astfel, potrivit art. 12 din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediata. Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu. Or, potrivit hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, instanța din Spania a statuat, în urma administrării de probe că minorul locuia, la data pronunțării hotărârii pe teritoriul Spaniei de cca. 7 ani, împreună cu mama sa, în mediul creat de aceasta (aspectul vizând integrarea copilului în acest mediu nefiind contestat de apelant, acesta din urmă neinvocând și mai ales nedovedind nici faptul că ar fi inițiat o procedură conform art. 12 alin. 1 din Convenția menționată), respectiv că tatăl a neglijat îndeplinirea obligațiilor paternale, între acesta și copil neexistând relații sau contacte. Tot astfel, potrivit art. 397 și art. 398 din Codul civil român, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care, constatând existența unor motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
În același timp, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii care se solicită a fi recunoscută, instanța din Spania a precizat că s-a raportat la conținutul și recomandările din raportul întocmit de psiholog. Or, potrivit art. 396 din Codul civil, scopul anchetei psiho- sociale, este tocmai acela de a permite instanței să deceleze nevoile copilului și să aprecieze asupra interesului superior al acestuia.
Deși dreptul la respectarea vieții de familie, prevăzut de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sintagmă care include și relația dintre copilul minor și tatăl său (cauza nr._/94, Elsholz c. Germaniei, hotărârea din 13 iulie 2000) poate fi inclus între principiile generale de drept comunitar, care se inspiră din aceste drepturi fundamentale, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente.
Or, în speță, în raport de cele anterior reliefate, constatând totodată, că statuarea instanței străine asupra situației de fapt reținută în baza probelor administrate, se încadrează în ipoteza normelor legale citate și că s-a realizat în limitele unei marje de apreciere care nu îi poate fi în mod rezonabil contestată, nu se impune reținerea incidenței unei situații privind ordinea publică ca motiv de refuz al recunoașterii hotărârii judecătorești pronunțate de către Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza – Spania, în cauza cu nr.986/2012-2a.
Tot astfel, nu pot fi primite susținerile pârâtului în sensul nulității hotărârii a cărei recunoaștere se solicită, dat fiind că minorul este cetățean român, astfel că în conformitate cu normele de drept române și ale CEDO, acțiunea de încredințare și tutelă a minorului se impunea a fi soluționată de instanțele din România.
În acest sens, în cauză nu se poate reține o situație de încălcare a ordinii publice de drept internațional român prin nesocotirea dispozițiilor legale referitoare la competența exclusivă a jurisdicției române, dat fiind că potrivit sistemului adoptat de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, diferit de cel al altor documente internaționale, dar în acord cu principiile dezvoltate în jurisprudența Curții Europene de Justiție, inclusiv în C-7/98 Dieter Krombach c. André Bamberski: „Competența instanței din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14”. Curtea reține în acest sens, incidența art. 24 din Regulamentul nr. 2201/2003, care interzice controlului competenței instanței judecătorești de origine, statuând că: „Competența instanței judecătorești din statul membru de origine nu poate fi controlată. Criteriul ordinii publice menționat la articolul 22 litera (a) și la articolul 23 litera (a) nu se poate aplica normelor de competență menționate la articolele 3-14”.
De asemenea, deși apelantul a susținut încălcarea dreptului său la apărare și de prezentare în instanță în cadrul procedurii desfășurate în Spania, Curtea reține din interpretarea per a contrario a textului art. 23 alin. (1) lit. c) din Regulamentul nr. 2201/2003, că instanța nu poate refuza recunoașterea dacă pârâtului, care nu s-a prezentat, în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, i-a fost comunicat sau notificat actul de sesizare al instanței (respectiv acțiunea formulată împotriva sa), în timp util, astfel încât aceasta să își poată pregăti apărarea.
Cu privire la aceste susțineri, Curtea constată că nu sunt întemeiate, având în vedere că, așa cum rezultă din certificatul de efectuare a notificării sau comunicării actelor, aflat la fila 36, dosar fond, pârâtul a primit în persoană, actele transmise de instanța din Spania, aspect confirmat de Judecătoria Sectorului 6 București, la data de 23.01.2014.
Curtea consideră necesar să evidențieze că ceea ce norma comunitară incidentă impune a fi respectat este cerința ca părții care se opune recunoașterii să-i fie comunicat în timp util actul de sesizare al instanței, astfel încât partea care a pierdut procesul să fi avut posibilitatea concretă de a se apăra. Or, actul sus menționat face dovada că aceste exigențe sunt îndeplinite în cauza de față.
Pe de altă parte, norma comunitară incidentă, nu impune, drept o condiție de recunoaștere, prezența la proces a părții în defavoarea căreia s-a dat soluția și nici nu condiționează posibilitatea desfășurării procedurii judiciare în absența sa de acordul său prealabil, astfel că se impune respingerea ca nefondată a acestei apărări.
Totodată, Certificatul prevăzut de art.39 din Regulamentul CE 2201/2003, atestă că sentința a cărei recunoaștere se solicită, emisă de 13.06.2014, produce efecte juridice în statul de origine, fiind executorie și poartă mențiunea că hotărârea a fost comunicată pârâtului la data de 08.07.2014.
Reținând că în cauză, nu s-a făcut dovada că hotărârea a cărei recunoaștere se solicită este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată de o instanță română, într-un litigiu între aceleași părți sau cu o hotărâre pronunțată anterior de o instanță dintr-un stat membru sau dintr-un stat terț, între aceleași părți și având același obiect, că nici din apărările formulate de părțile litigante nu s-a pus în discuție un alt impediment evident de natură a determina refuzul recunoașterii hotărârii, respectiv că cererea de recunoaștere a sentinței străine, promovate de reclamantă este însoțită de toate dovezile prevăzute de art. 37 din Regulamentul CE nr. 2201/2003, Curtea, în evocarea fondului, va admite cerereași va recunoaște, în baza dispozițiilor legale evocate, Sentința_/2014 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza – Spania, în cauza cu nr.986/2012-2a.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul pârât C. A. C., cu domiciliul în București, ..26, ., ., sectorul 6, împotriva sentinței civile nr.281/6.03.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. Ș. și cu domiciliul ales la Cabinet de avocatură V. P., cu sediul în Târgoviște, ..9, ., județul Dâmbovița.
Anulează în tot sentința apelată și, evocând fondul:
Admite cererea formulată de reclamantă.
Recunoaște pe teritoriul României efectele hotărârii nr._/2014 pronunțată de Judecătoria de Primă Instanță nr.6 Zaragoza – Spania, în cauza cu nr.986/2012-2a.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 21.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. I. M.-A. N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
4 ex./8.02.2016
-----------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – N.M.
| ← Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
