Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine. Decizia nr. 445/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 445/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 445/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.445 A
Ședința publică de la 20.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind pronunțarea apelului declarat de apelanta – reclamantă C. J. A., împotriva sentinței civile nr.2076 din data de 28.11.2013, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât C. M..
Obiectul pricinii – exequator.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 13.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 20.10.2014, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civila, la data de 01.03.2013, sub nr._/3/2013, reclamanta Chiciudeanu J. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. M., pronunțarea unei hotărâri prin care sa se dispună recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârilor din 05.07.2012 si 13.07.2012 pronunțate de Tribunalul Dublin, înregistrate sub nr._/2012.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1999, iar din căsătorie au rezultat doi copii, dintre care unul este în prezent minor.
În anul 2003, pârâtul a devenit cetățean irlandez, iar în luna mai a aceluiași an a suferit un accident de muncă în Irlanda, pentru care a primit în anul 2009 despăgubiri în valoare de 190.000 Euro. În luna mai 2012, reclamanta a aflat că pârâtul a transferat această sumă de bani în conturile bancare ale părinților săi, în România.
În anul 2012, a introdus o cerere de separare de pârât în Irlanda și a solicitat Tribunalului din Dublin luarea măsurii de indisponibilizare a sumei de 190.000 Euro.
Prin ordinul din data de 5.07.2012, Tribunalul din Dublin, prin judecătorul Stewart, a dispus blocarea sumelor de bani transferate de pârât părinților săi, C. A. și C. V..
Acest ordin a fost confirmat la data de 31.07.2012 de Tribunalul din Dublin, prin judecătorul Reynolds.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1039-1096 cod procedură civilă și Regulamentul nr. 2201/2013.
Prin încheierea din data de 22.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, a fost încuviințată cererea de ajutor public judiciar formulată de Ministerul Justiției pentru reclamantă și s-a dispus acordarea ajutorului public judiciar în sensul scutirii de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, asistenței juridice gratuite prin desemnarea unui avocat din oficiu de către Baroul București și asistenței juridice gratuite prin desemnarea unui Birou de executor Judecătoresc.
Prin sentința civilă nr. 2076/28.11.2013, Tribunalul București - Secția a V a Civilă a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu titlu prealabil, că în cauză nu sunt aplicabile nici Regulamentul nr. 2201/2003, indicat de reclamantă în acțiune și nici Regulamentul nr. 44/2001, din al căror câmp de aplicare sunt excluse hotărârile privind regimurile matrimoniale, situație în care cerere de recunoaștere și încuviințare a executării se impune a fi soluționată în condițiile Noului Cod de Procedură Civilă.
S-a reținut că, fiind vorba de un ordin pronunțat de Tribunalul din Dublin, pentru recunoașterea acestuia pe teritoriul României este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții prevăzute expres de art. 1095 din NCPC:
a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii statului de sediu, competența să judece procesul fără însă a fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții;
c) există reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea”.
În speță, s-a constatat că nu s-a făcut dovada caracterului definitiv al ordinelor pronunțate de Tribunalul din Dublin a căror recunoaștere pe teritoriul României se solicită, conform legii statului unde au fost pronunțate.
În ceea ce privește cererea de încuviințare a executării silite pe teritoriul României a ordinelor pronunțate de același tribunla, instanța de fond a apreciat că trebuie avute în vedere prevederile . art.1102, 1103 și 1104 din NCPC.
Art. 1102 C.p.c. prevede că:” (1) Hotărârile străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați a le executa pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării date, la cererea persoanei interesate, de către tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea. (2) Hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României”.
Art. 1103 C.p.c. dispune în sensul că: „ (1) Executarea hotărârii străine se încuviințează cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 1095, precum și a celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o. (2) Dispozițiile art. 1096 și 1097 sunt aplicabile în mod corespunzător și cererii de încuviințare a executării”.
Totodată, art. 1104 stipulează că: „ Cererea de încuviințare a executării, întocmită în condițiile prevăzute la art. 1099, va fi însoțită și de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o”.
În speță, Tribunalul apreciat că nu poate fi încuviințată executarea pe teritoriul României a ordinelor pronunțate de Tribunalul din Dublin întrucât nu a fost făcută dovada caracterului lor definitiv și executoriu, conform legii statului unde au fost pronunțate, cât și prin raportare la faptul că, astfel cum rezultă din corespondența e-mail atașată la ultimul termen de judecată, prin acestea s-au luat măsuri provizorii, excluse în mod expres de la încuviințarea executării pe teritoriul României de legea română.
Prin cererea formulată la data de 10.01.2014, curatorul special C. M. a solicitat completarea și lămurirea dispozitivului sentinței, în sensul pronunțării asupra onorariului cuvenit și asupra modalității de plată a acestuia.
În drept, au fost invocate prevederile art. 444, ar. 58 C.p.c., art. 48-49 din OUG nr. 80/2013, Protocolul încheiat între UNBR și Ministerul Justiției în anul 2010.
La termenul de judecată din data de 13.02.2014, în ședință publică, Tribunalul a calificat cererea formulată ca fiind o cerere de completare dispozitiv, iar sentința civilă nr. 295/13.03.2014 a admis cererea și a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr.2076 din 28.11.2013 pronunțata de Tribunalul București Secția a IV-a Civila in dosarul nr._, în sensul că onorariul curatorului special C. M. este în valoare de 300 lei și se avansează de la bugetul statului, în condițiile art.49 din OUG nr.80/2013, prin Baroul București. Sumele avansate din bugetul Statului cu titlu de remunerație pentru curatorul special constituie cheltuieli judiciare și sunt puse in sarcina părți care pierde procesul.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin dispozitivul sentinței a cărei completare se solicită, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului accesoriu de cerere referitor la onorariul d-nei curator C. M., desemnată în cauză pentru a apăra interesele pârâtului C. M..
A avut în vedere și faptul că, în mod evident, partea reclamantă nu are posibilitatea avansării onorariului d-nei curator, de vreme ce prin încheierea din data de 22.01.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă a fost încuviințată cererea de ajutor public judiciar formulată de aceasta, fiind scutită de la plata taxei de timbru și timbrului judiciar aferente cererii soluționate prin sentința al cărei dispozitiv se solicită a fi completat.
Reținând și faptul că avansarea onorariului nu poate fi pusă nici în sarcina pârâtului, în prezent domiciliul acestuia nefiind cunoscut, Tribunalul a constatat. că în cauză nu se poate face aplicabilitatea art. 48 din OUG nr. 80/2013 și reținând incidența prev. art. 49 din același act normativ a dispus ca onorariul să fie avansat de la bugetul Statului în condițiile art.49 din OUG nr.80/2013 prin Baroul București, având în vedere prev. art. I pct. 6 din Hotărârea nr. 852/14.12.2013 a Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Tribunalul a atras atenția asupra dispozițiilor art. 49 alin. 1 teza finală din OUG nr. 81/2013, conform cărora sumele avansate din bugetul Statului cu titlu de remunerație pentru curatorul special constituie cheltuieli judiciare și sunt fi puse in sarcina părții care pierde procesul.
Împotriva sentinței civile nr. 2076/28.11.2013 a formulat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel a susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 22 alin. 4 din codul de procedură civilă, deoarece nu a pus în discuția părților schimbarea temeiului juridic al acțiunii.
În continuare a arătat că, dacă ar fi analizat acțiunea conform temeiului juridic indicat de apelanta reclamantă, instanța ar fi observat că nu era necesar în cauză Certificatul eliberat în baza art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, imposibil de obținut, după cum rezultă din corespondența mail anexată acțiunii, deoarece dispozițiile acestui regulament nu erau incidente în cauză.
Și în ipoteza în care se considera că sunt incidente în cauză dispozițiile noului cod procedură civilă, referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor străine pe teritoriul României, instanța de fond ar fi trebuit să constate că erau îndeplinite toate condițiile impuse de legea română - art. 1095 NCPC pentru admiterea acțiunii și recunoașterea hotărârilor indicate în acțiune, pronunțate de Tribunalul Dublin, pe teritoriul României.
Luând, însă, în considerare caracterul relațiilor de familie din care decurge cererea sa de chemare în judecată, apelanta reclamantă consideră că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 21 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, care prevăd că ,,hotărârile judecătorești pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la o procedură,,.
În finalul motivelor de apel apelanta a invocat lipsa de rol activ a judecătorului fondului și aprecierea incompletă și eronată de către acesta a probatoriului administrat în cauză.
În dezvoltarea motivului ce viza lipsa de rol activ a redat dispozițiile art. 22 din NCPC, iar în susținerea motivului ce viza aprecierea probelor a arătat că instanța de fond avea posibilitatea să accepte documente echivalente sau chiar să dispună dispensarea de obținerea lor, în temeiul rolului activ, în conformitate cu dispozițiile art. 1099 alin. 3 cod procedură civilă.
Intimatul pârât C. M. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat susținând, în esență că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei, apreciind că nu poate fi încuviințată executarea pe teritoriul României a ordinelor pronunțate de Tribunalul Dublin, în considerarea dispozițiilor clare din NCPC.
Analizând sentința instanței de fond, în raport de dispozițiile legale incidente în cauză și de motivele de apel, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale de atac, Curtea va reține că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, reclamanta Chiciudeanu J. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. M., pronunțarea unei hotărâri prin care sa se dispună recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârilor din 05.07.2012 si 13.07.2012 pronunțate de Tribunalul Dublin, înregistrate sub nr._/2012.
Din actele depuse la dosar a rezultat că cele două hotărâri indicate de apelanta reclamantă în acțiune reprezintă de fapt ordinul prin care Tribunalul Dublin a dispus la data de 05.07.2012 ca: intimatul pârât să nu risipească banii datorați la creditul din numărul său de cont_ în banca Irlandei; suma de_.00 euro transferați din același cont în contul deschis pe numele mamei sale în banca PT B. să fie blocată până la un ordin ulterior din partea tribunalului; suma de_.00 euro transferați din același cont în contul deschis pe numele tatălui pârâtului să fie blocată până la un ordin ulterior din partea tribunalului; Banca Irlandei din Dundrum să furnizeze avocaților detaliile conturilor în care a fost depusă suma de_ euro; ridicarea regulei ,,în cameră,, în scopul de a comunica cu banca Irlandei și Banca Românească la crearea ordinelor menționate; libertatea solicitantului de a emite, depune și oferi servicii de scurtă durată la notificarea moțiunii pentru a 12-a zi a lunii iulie; libertatea de a aplica și rezervarea costurilor și ordinul din data de 31.07.2012 prin care același tribunal a confirmat ordinul din 05.07.2012.
La pct. 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, se prevede expres faptul că în ceea ce privește hotărârile judecătorești de divorț, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale și nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorț, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.
În condițiile în care, prin hotărârile invocate de apelanta reclamantă în acțiune Tribunalul Dublin a dispus, la cererea reclamantei, luarea unor măsuri accesorii, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză dispozițiile acestui regulament, ci dispozițiile interne cuprinse în NCPC ce reglementează recunoașterea și executarea hotărârilor străine pe teritoriul României.
Se impune a fi subliniat și faptul că, deși în acțiune apelanta reclamantă a invocat ca temei juridic al acesteia și dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, prin motivele de apel revine susținând că certificatul eliberat în baza art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, imposibil de obținut, după cum rezultă din corespondența mail anexată acțiunii, deoarece dispozițiile acestui regulament nu erau incidente în cauză.
Este adevărat că art. 22 din NCPC reglementează expres obligația judecătorului de a pune în discuția părților calificarea juridică exactă a acțiunii, ori de câte ori constată că părțile au dat acesteia o altă denumire, dar instanța de control judiciar constată că în soluționarea acțiunii de față, aceste dispoziții nu au fost încălcate de prima instanță.
Aceasta deoarece, textul are în vedere ipoteza în care judecătorul dă o altă calificare juridică actelor sau faptelor deduse judecății prin acțiune, ceea ce în cauză nu s-a făcut de către instanța de fond.
Prin acțiune, reclamanta a solicitat recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârilor din 05.07.2012 si 13.07.2012 pronunțate de Tribunalul Dublin, înregistrate sub nr._/2012, iar în drept a invocat atât dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, cât și dispozițiile noului cod de procedură civilă.
Faptul că la soluționarea cauzei instanța a avut în vedere doar dispozițiile noului cod de procedură civilă incidente în materia recunoașterii hotărârilor judecătorești străine și executării acestora pe teritoriul României, apreciind că dispozițiile regulamentului indicat nu sunt incidente, nu echivalează cu schimbarea calificării juridice a actelor sau faptelor deduse judecății, astfel cum se susține de apelantă.
Dispozițiile art. 1094 și 1095 din NCPC, indicate și de apelanta reclamantă în acțiune, ca temei juridic al cererii sale, reglementează expres atât hotărârile străine recunoscute de plin drept în România, cât și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească celelelte hotărâri străine pt a fi recunoscute în România.
Astfel, potrivit art. 1094 din NCPC hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul personal al cetățenilor statului unde au fost pronunțate sau dacă, fiind pronunțate într-un stat terț, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetățenie al fiecărei părți ori, în lipsă de recunoaștere, au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă conform dreptului internațional privat român, nu sunt contrarii ordinii publice de drept internațional privat român și a fost respectat dreptul la apărare.
Ordinele pronunțate de Tribunalul Dublin, indicate în acțiune nu fac parte din aceste hotărâri, critica formulată de apelanta reclamantă în acest sens urmând a fi respinsă ca nefondată.
Reglementând condițiile în care hotărârile străine, altele decât cele prevăzute de art. 1094 din NCPC, pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de autoritatea lucrului judecat, art. 1095 din NCPC prevede, printre acestea, condiția ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată, motiv pentru care instanța de apel constată că este nefondată și critica prin care apelanta reclamantă susține că erau îndeplinite toate condițiile impuse de legea română, indicând dispozițiile art.1095, pentru admiterea acțiunii.
Deși o astfel de dovadă a fost administrată în apel, instanța constată că aceasta nu este de natură să ducă la schimbarea sentinței instanței de fond deoarece scopul acțiunii reclamantei îl reprezintă recunoașterea efectelor acestor ordine pe teritoriul țării noastre prin punerea lor în executare, iar conform dispozițiilor art. 1102 din NCPC hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii și cele date cu executare provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.
Pe de altă parte, executarea hotărârii străine se încuviințează cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 1.095, precum și a celei ca hotărârea să fie executorie potrivit legii statului de sediu al instanței care a pronunțat-o.
Din înscrisurile administrate în apel a rezultat că ordinele emise de Tribunalul Dublin sunt definitive, dar nu și faptul că acestea ar fi executorii potrivit legii statului de sediu al instanței care le-a pronunțat.
Invocând lipsa de rol activ a judecătorului fondului, apelanta reclamantă se limitează în susținerea acestui motiv de nelegalitate în redarea dispozițiilor art. 22 alin. 2 și 7 din NCPC, fără a indica concret situațiile de fapt și de drept ce ar putea duce la concluzia încălcării acestor dispoziții legale.
Pe lângă faptul că o astfel de motivare nu satisface exigențele art. 470 din NCPC, instanța reține obligația de a avea rol activ impune judecătorului îndatorirea de a să stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Judecătorul de la instanța de fond a avut rol activ în soluționarea cauzei. A pus în vedere reclamantei să depună la dosar Certificatul eliberat în baza art. 39 din Regulamentul nr. 2201/2003, pentru a se putea stabili dacă sunt sau nu incidente în cauză dispozițiile acestui regulament; a numit curator special pentru pârât, în condițiile art. 167 din NCPC și a încuviințat reclamantei proba cu înscrisuri solicitată.
Faptul că judecătorul de la instanța de fond nu a dispus administrarea altor probe nu înseamnă că nu și-a exercitat rolul activ, el apreciind ca fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Exercitarea rolului activ este un drept exclusiv al judecătorului, lăsat la aprecierea sa, în funcție de specificitatea fiecărei cauze. În situația în care și-a putut forma convingerea intimă asupra cauzei, pe baza probelor administrate de părți, judecătorul nu are obligația legală de a ordona alte probe.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond este legală și temeinică, instanța va dispune, în baza art. 488 din NCPC respingerea apelului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă C. J. A., cu domiciliul ales la av.P. T., în București, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.2076/28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât C. M., cu domiciliul ales la av.C. M., în București, Calea Călărașilor nr.235, ., ., cu domiciliul în Dublin, Dublin 18, ..31, Sandyford Irland, în Aiud, ..5, J. A. și în Aiud, Auron Feuncu nr.5, județ A., și curatorul C. M. domiciliată în București, Calea Călărașilor nr.253, ., ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 20.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
DOINIȚA M. I. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.B.I
8 ex./17.06.2014
-----------------------------------------------
T.B.- Secția a IV-a – A.M.V.
| ← Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 464/2014. Curtea... | Exequator. Recunoaștere înscrisuri / hotarâri străine.... → |
|---|
