Legea 10/2001. Decizia nr. 38/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 38/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2016 în dosarul nr. 38/2016
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.38 R/2016
Ședința publică din data de 21.01.2016
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: G. S.
JUDECĂTOR: A. C. B.
JUDECĂTOR: A. M. M.
GREFIER: D. M.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta pârâtă P. M. BUCUREȘTI, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr.433/08.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2012*, în contradictoriu cu intimații reclamanți C. A. și C. M., cauza având, ca obiect, „Legea nr.10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimații reclamanți C. A. și C. M. personal și asistați de avocat N. A., cu împuternicire avocațială la fila 13, lipsind recurenta pârâtă P. M. București.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că intimații reclamanți au depus la dosar întâmpinare, la data de 07.01.2016, prin serviciul registratură, un exemplar al acesteia fiind comunicat recurentei pârâte.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau acte de depus, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Apărătorul intimaților reclamanți C. A. și C. M. solicită respingerea recursului, ca nefondat, conform motivelor invocate prin întâmpinare. Arată că în susținerea recursului, P. M. București invocă excepția lipsei capacității de folosință rap. la disp. art.20 și 21 și art.77 din Legea nr.215/2001, iar în încercarea dea-și susține această apărare, reprezentantul Primăriei indică textul de lege din art.20 din Legea nr.215/2001, dar omite să menționeze și cuvântul „municipiile”. Astfel, recurentul susține că potrivit textului de lege amintit, comunele, orașele și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală, omițând cu bună-știință sau rea-intenție cuvântul „municipiile”, or potrivit art.21 pct.1 din Legea nr.215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină. Pe de altă parte, arată că pe parcursul acestui proces, care a avut mai multe faze, niciodată P. M. București nu a invocat această excepție și nu a depus întâmpinare, ceea ce echivalează cu recunoașterea pretențiilor reclamanților. Prin urmare, într-un dosar al cărui obiect este Legea nr.10/2001, așa cum a fost calificat, se impune respingerea unei asemenea excepții.
De asemenea, apărătorul intimaților reclamanți solicită și respingerea excepției inadmisibilității cererii prin care se solicită obligarea unității deținătoare care a încheiat cu intimații reclamanți contractul de închiriere să soluționeze capătul de cerere privind cumpărarea imobilului în care aceștia locuiesc de peste 30 de ani. Sub acest aspect, arată că P. M. București a răspuns numeroaselor adrese efectuate, așa cum rezultă din dosarul de fond, faptul că există notificare formulată în baza Legii nr.10/2001, care nu a fost însă, soluționată, deși potrivit Legii nr.10/2001, orice notificare formulată în baza acestei legi se soluționează în cel mult 60 de zile de la data depunerii. Or, în speță, timp de 14 ani P. M. București nu a reușit să soluționeze acele notificări formulate, așa cum susține, de alte persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001. În raport de această atitudine a recurentei, arată că potrivit art.723 C.pr.civ. drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului pentru care acestea au fost instituite de către legiuitor.
Apărătorul intimaților reclamanți solicită și respingerea motivului de recurs privind aprecierea recurentei pârâte în legătură cu sentința civilă nr.1170/12.06.2013, deoarece această hotărâre a fost supusă căii de atac, iar Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă s-a pronunțat prin decizia civilă nr.586/08.04.2014 în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea Primăriei M. București de a răspunde soților C. în legătură cu solicitarea de cumpărare a apartamentului în litigiu, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, care s-a pronunțat în sensul admiterii acestui capăt de cerere.
Concluzionând, apărătorul intimaților reclamanți arată că a atașat la întâmpinare planșe foto care dovedesc starea de degradare a acestui imobil, chiriașii fiind dispuși să efectueze reparațiile necesare, dar în condițiile în care pot deveni proprietari, după 30 de ani în care au locuit în imobil. Solicită respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 19.10.2012 pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a Civilă, reclamanții C. A. și C. M. au chemat în judecată pe pârâta P. M. București, prin Primar General, solicitând să fie obligată pârâta la soluționarea cererii nr._/24.04.2008 și să comunice modalitatea de soluționare a acesteia în legătură cu cumpărarea apartamentului în care reclamanții locuiesc.
La termenul din 12.06.2013, în ședință publică, reclamanții au precizat că obiectul cauzei vizează obligația pârâtei de a soluționa notificările pentru apartamentul ocupat cu contract de închiriere de către reclamanți și soluționarea cererii de cumpărare a acestui apartament, precizare față de care tribunalul a constatat că este competent material și teritorial să soluționeze cererea.
Prin sentința civilă nr. 1170/12.06.2013, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale active pe capătul de cerere având ca obiect soluționarea notificărilor și a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă, a admis excepția prematurității pe capătul de cerere având ca obiect soluționarea cererii de cumpărare a imobilului și a respins acest capăt de cerere ca prematur formulat.
Cu privire la primul capăt de cerere, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, cererea împotriva refuzului nejustificat al entității deținătoare de a soluționa notificarea poate fi formulată de persoana îndreptățită (cea care a notificat unitatea deținătoare pentru restituirea în natură sau prin echivalent a bunului imobil).
Persoana care a formulat notificarea este titularul dreptului în raportul juridic întrucât în raport de această persoană a fost instituită obligația corelativă a unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii sau să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, în acest sens fiind și interpretarea dată dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 prin Decizia nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.
În consecință, cum reclamanții nu au calitatea de notificatori ai imobilului situat în București, .. 88, ., aceștia nu au calitatea cerută de lege pentru formularea unei cereri prin care să solicite obligarea unității deținătoare să soluționeze notificările.
Calitatea acestora de chiriași în imobilul notificat nu are nicio relevanță în cauză întrucât nu le conferă dreptul de a interveni în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 pentru restituirea imobilelor preluate abuziv către foștii proprietari, ci doar o opțiune de cumpărare a imobilului care nu se restituie în natură, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În privința capătului de cerere privind soluționarea cererii de cumpărare a imobilului, tribunalul a avut în vedere că una dintre condițiile de exercitare a acțiunii civile vizează dreptul ce se urmărește a fi valorificat pe calea acțiunii. Astfel, dreptul trebuie să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut de lege, să fie exercitat cu bună-credință, să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții suspensive.
În speță, tribunalul a constatat că dreptul reclamanților de a opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl dețin cu contract de închiriere s-a născut, potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, la expirarea termenului prevăzut de art. 14 din același act normativ, respectiv la data de 28.07.1996. Însă, dreptul reclamanților de a cumpăra apartamentul este afectat de o condiție suspensivă, aceea de nerestituire în natură a imobilului către persoanele îndreptățite care au formulat notificare.
Ca urmare, exercițiul acestui drept este împiedicat atât timp cât nu s-a realizat condiția suspensivă, reclamanții neputând cere obligarea debitorului – P. M. București la îndeplinirea obligației corelative de a soluționa cererea de cumpărare a apartamentului, cererea formulată în acest sens fiind prematură.
Prin decizia civilă nr. 586/08.04.2014, Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis recursul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1170/12.06.2013, a casat parțial sentința sub aspectul capătului de cerere având ca obiect soluționarea cererii de cumpărare a imobilului, în sensul că a respins excepția de prematuritate ca nefondată, și a trimis cauza spre continuarea judecății pe acest capăt de cerere la aceeași instanță, menținând cealaltă dispoziție a sentinței.
Instanța de control judiciar a observat că, prin cererea formulată, reclamanții nu au învestit instanța să constate că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a le fi vândut respectivul imobil, ci au solicitat numai ca instanța să dispună asupra obligației pârâtei de a da o soluție cererii lor de a cumpăra apartamentul.
Raportat la acest conținut al cererii reclamanților, care au solicitat numai stabilirea obligației pârâtei de a ieși din starea de pasivitate în ce privește obligația de a le soluționa cererea, și la principiul disponibilității, Curtea a constatat că actualitatea dreptului de a formula această pretenție nu trebuia analizată în raport de aspecte care privesc temeinicia cererii depuse la instituția pârâtă, ci în raport de conținutul raportului juridic stabilit ca urmare a formulării respectivei cereri.
Or, acest raport juridic a generat un drept al reclamanților de a le fi soluționată cererea de cumpărare a locuinței, corelativ obligației pârâtei de a proceda la analiza și soluționarea respectivei cereri corespunzător situației concrete a imobilului și cadrului legal existent la data soluționării ei, iar respectivul drept este unul actual atâta vreme cât pârâta nu a emis un act de dispoziție care să fi avut ca efect desesizarea ei de obligația de soluționare a cererii.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată la aceeași instanță, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, la data de 13.05.2014, sub nr._/3/2012*.
Prin sentința civilă nr. 433 din 08.04.2015, Tribunalul București – Secția a V-a Civilăa admis cererea formulată de reclamanții C. A. și C. M., în contradictoriu cu pârâta P. M. București prin Primar General și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamanților privind cumpărarea apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, .. 88, ..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În fapt, la data de 02.09.1983, între fosta I.C.R.A.L. F. S.A., în calitate de locator, și reclamanta C. A., în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 9026 având ca obiect locuința situată în București, .. 88, ., sector 2, pe o perioadă de 5 ani. Termenul locațiunii a fost prelungit succesiv prin mai multe acte normative.
Prin cererea înregistrată la cabinetul Primarului General sub nr. 268/02.02.2007, reclamanta C. A. a solicitat cumpărarea locuinței închiriate; cu adresa nr. 3236/15.02.2007, Administrația Fondului Imobiliar a răspuns solicitantei că pentru imobilul din .. 88, . a fost înregistrată notificarea nr. 541/05.07.2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, astfel că nu pot fi demarate formalitățile specifice și necesare în vederea finalizării acestei solicitări a chiriașului până la clarificarea situației juridice a imobilului. În cuprinsul adresei s-a menționat că solicitării de cumpărare a apartamentului i se va da curs după soluționarea notificării prin emiterea unei dispoziții a Primarului General.
Ulterior, la data de 19.02.2009, reclamanta C. A. a adresat Administrației Fondului Imobiliar o nouă cerere de cumpărare a locuinței închiriate, înregistrată la această instituție sub nr. 3663, după cum rezultă din adresa nr._/07.10.2014 a Administrației Fondului Imobiliar, cerere ce nu a fost soluționată până la acest moment.
A reținut tribunalul că, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.”
Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 „Sub sancțiunea nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”
În raport de aceste dispoziții legale, tribunalul a constatat că prin formularea cererii de cumpărare a apartamentului închiriat s-a născut în sarcina pârâtei obligația corelativă de soluționare a acestei cereri.
Așa fiind, având în vedere situația de fapt și dispozițiile instanței de control judiciar, obligatorii în rejudecare, conform art. 315 Cod procedură civilă (1865), în temeiul prevederilor art. 1073 cod civil (1864), incident față de data nașterii raportului juridic – 02.02.2007, anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil și art. 3 din Legea nr. 71/2011, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea reclamanților, prin care aceștia solicită să le fie soluționată solicitarea de cumpărare a apartamentului.
Față de aceste considerente, tribunalul a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta să soluționeze cererea acestora privind cumpărarea apartamentului nr. 2 din imobilul situat în București, .. 88, ., urmând ca, la soluționarea cererii, pârâta să aibă în vedere dispozițiile art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs pârâta P. M. București, prin Primarul General.
În motivarea recursului, recurenta a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București, motivat de faptul că, potrivit art. 20 și 21 din Legea nr. 215/2001, comunele, orașele și județele sunt persoane juridice de drept public cu capacitate juridică deplină și un patrimoniu propriu. P. însă nu are personalitate juridică, nici patrimoniu, ci constituie, potrivit art.77 din același act normativ, o structură funcțională cu o activitate permanentă care aduse la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului.
În temeiul art. 62 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă . în relațiile cu persoane fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție.
Prin urmare, P. M. București nu are personalitate juridică și nu poate avea capacitate de folosință, fiind o simplă structură funcțională.
Invocând hotărârile judecătorești pronunțate în cauză, respectiv sentința civilă nr. 1170 din 12.06.2013 și decizia civilă nr. 586 din 08.04.2014, recurenta a arătat că, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea reclamanților privind cumpărarea apartamentului.
Persoana care a formulat notificarea este titularul dreptului în raportul juridic întrucât, în raport de această persoană a fost instituită obligația corelativă a unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, în acest sens fiind și interpretarea dată dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cum reclamanții nu au calitatea de notificatori ai imobilului în litigiu, este inadmisibilă cererea prin care aceștia solicită obligarea unității deținătoare să soluționeze cumpărarea imobilului în litigiu.
Calitatea de chiriași în imobil nu are nicio relevanță, întrucât nu le conferă dreptul de a interveni în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ci doar o opțiune de cumpărare a imobilului care nu se restituie în natură, conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Dreptul reclamanților de a opta pentru cumpărarea apartamentului pe care îl dețin cu contract de închiriere s-a născut la data de 28.07.1996, dar acesta este afectat de o condiție suspensivă, aceea că există notificare nesoluționată formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, de persoanele îndreptățite conform legii speciale.
Ca urmare, exercițiul acestui drept este împiedicat atât timp cât nu s-a realizat condiția suspensivă, reclamanții neputând cere obligarea instituției deținătoare la îndeplinirea obligației corelative de a soluționa cererea de cumpărare a apartamentului.
Nu este vorba de un drept la un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, întrucât chiriașii nu sunt protejați prin legea specială de restituire, ei neavând drept de cumpărare pentru a deveni proprietari, în condițiile formulării unei notificări.
În cauză este incidentă sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, care are scopul de a împiedica modificarea situației juridice a imobilului ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și care face obiectul procedurilor administrative.
În consecință, recurentul a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În motivare, intimații au solicitat respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință, arătând că aprecierea falsă potrivit căreia primăria nu ar avea personalitate juridică deplină, nici patrimoniu, este contrazisă chiar de art. 21 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, potrivit căreia: „unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu”.
Capacitatea de folosință a Primăriei M. București, cât și calitatea procesuală pasivă, rezultă chiar din contractul de închiriere nr. 1810359L din 14.06.1999, prelungit succesiv prin acte adiționale, încheiate între P. M. București, în calitate de proprietar, și C. A..
Mai mult, P. M. București, prin Primarul General, nu a depus întâmpinare nici la instanța de fond, nici la cea de recurs, ceea ce echivalează cu recunoașterea pretențiilor formulate de reclamanți.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, intimații au solicitat respingerea acesteia, având în vedere faptul că motivarea sa nu poate fi reținută, cererea fiind deopotrivă tardiv formulată.
Cererea reclamanților nu poate fi socotită nici inadmisibilă, nici prematur formulată, atâta vreme cât reclamanții au solicitat obligarea Primăriei M. București de a ieși din starea acesteia de pasivitate, iar pârâta nu a emis vreun act de dispoziție care să fi avut ca efect desesizarea ei de obligația de soluționare a cererii. În sensul arătat s-a pronunțat, în recurs, decizia civilă nr. 586/08.04.2014 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă.
Aprecierea recurentei în legătură cu sentința civilă nr. 1170 din 12.06.2013 nu își poate găsi justificarea la acest moment, deoarece aceasta a fost supusă controlului judiciar, instanța de recurs pronunțându-se prin decizia civilă nr. 586 din 08.04.2014.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor expuse mai sus, Curtea constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu P. M. București, prin Primarul General, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la soluționarea cererii nr._ din 24.04.2008, precum și să le comunice modalitatea de soluționare a acesteia în legătură cu apartamentul în care locuiesc.
Ulterior, reclamanții au precizat obiectul cauzei, arătând că acesta vizează obligația pârâtei de a soluționa notificările pentru apartamentul ocupat cu contract de închiriere de către reclamanți și soluționarea cererii de cumpărare a acestui apartament.
În primul ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 1170 din 12.06.2013, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca fiind formulat de persoane fără calitate procesuală activă, capătul de cerere având ca obiect soluționarea notificărilor și a respins, ca prematur formulat, capătul de cerere având ca obiect soluționarea cererii de cumpărare a imobilului.
Prin decizia civilă nr. 586 din 08.04.2014 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu minori și de familie, s-a admis recursul formulat de recurenții-reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1170 din 12.06.2013, s-a casat parțial sentința sub aspectul capătului de cerere având ca obiect soluționarea cererii de cumpărare a imobilului, în sensul că s-a respins, ca nefondată, excepția de prematuritate și a fost trimisă cauza spre continuarea judecății pe acest capăt de cerere la aceeași instanță, fiind menținută cealaltă dispoziție a sentinței.
În rejudecare, prin decizia civilă recurată, pârâta a fost obligată să soluționeze cererea reclamanților privind cumpărarea apartamentului în litigiu.
Prin motivele de recurs recurenta a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei M. București și inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, excepții absolute care pot fi invocate în orice stare a pricinii, contrar celor susținute de intimați prin întâmpinare, dar care sunt nefondate, având în vedere următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei capacității procesuale de folosință, este real că potrivit art. 77 din Legea 215/2001, primăria comunei, orașului sau municipiului este o structură funcțională cu activitate permanentă, constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.
În același timp, potrivit art. 20 alin.1 din Legea nr. 215/2001 comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale iar art. 21 alin. 1 prevede că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu
Potrivit art. 62 alin. 1 din lege, primarul reprezintă . în justiție.
În cauză însă, reclamanții nu au chemat în judecată P. M. București, ca structură funcțională, ci P. M. București, prin Primarul General. Cum primarul reprezintă în justiție unitatea administrativ teritorială, diferența de terminologie este una formală, neputându-se aprecia că entitatea care figurează în cauză ca pârât nu are capacitate procesuală de folosință pentru a se impune aplicarea sancțiunii specifice acestei excepții.
În ceea ce pricește inadmisibilitatea formulării cererii, Curtea constată că, prin motivele de recurs, recurentul a făcut referire la sentința civilă nr. 1170 din 12.06.2013 pronunțată în primul ciclu procesual prin care capătul de cerere privind soluționarea cererii de cumpărare a imobilului a fost respins ca prematur formulat. Recurenta a apreciat ca fiind corectă această soluție, reluând considerentele reținute de prima instanță în motivarea hotărârii.
Sentința respectivă a fost însă casată în parte sub acest aspect, fiind respinsă excepția prematurității pe capătul de cerere având ca obiect soluționarea cererii de cumpărare a imobilului și trimisă cauza în vederea rejudecării acestui capăt de cerere.
Ca atare, orice aspecte ce vizează prematuritatea formulării cererii nu mai pot fi repuse în discuție, deoarece se opun cu forță obligatorie dispozițiile deciziei de casare, pe care, în rejudecare, instanța de fond avea obligația de a le respecta, conform art. 315 Cod procedură civilă.
Recurenta a mai arătat că cererea de obligare a soluționării cererii de cumpărare a apartamentului este inadmisibilă, deoarece reclamanții nu au calitatea de notificatori ai imobilului.
O asemenea critică, ce pune de fapt în discuție legitimarea procesuală activă a reclamanților este însă, nefondată, deoarece titularul dreptului în raportul dedus judecății în cadrul unei asemenea cereri, este persoana care a formulat cererea de cumpărare a apartamentului, respectiv reclamanții.
Obiectul cererii deduse judecății îl reprezintă o obligație de a face, respectiv aceea ca pârâta să soluționeze cererea formulată de reclamanți privind cumpărarea apartamentului, iar în aceste limite s-a și pronunțat instanța prin decizia recurată, respectând prevederile art. 315 C.pr. civ.
În raport cu obiectul cererii formulate, toate criticile care privesc temeinicia cererii reclamanților privind cumpărarea imobilului exced prezentului litigiu, astfel că nu se impune analizarea lor.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art.274 alin. 1 C.pr. civ., Curtea va obliga pe recurentă la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, reprezentând onorariu de avocat, cu aplicarea disp. art. 274 alin. 3 C.pr.civ, apreciind că în raport cu valoarea pricinii și munca depusă de avocat în faza procesuală a recursului (redactarea întâmpinării și reprezentarea părților la un singur termen de judecată), se justifică diminuarea onorariului de avocat, achitat conform chitanței nr.CA 126/17.11.2015 (fila 37 din dosar) .
Văzând și disp. art. 377 alin. 2 pct. 4 C.pr. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă P. M. București, prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 433/08.04.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2012*, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. A. și C. M..
Obligă recurenta la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații reclamanți, conform art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.01.2016.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
G. S. A. C. B. A. M. M.
GREFIER,
D. M.
Red/Tehnored AMM
Tehnored. PS 2 ex.
Jud. fond: E. D.
| ← Strămutare. Decizia nr. 211/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 33/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
