Legea 10/2001. Decizia nr. 77/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 77/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 77/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 77
Ședința publică de la 28.01.2016.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 158 A din 19.01.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C. C., B. R. M. și B. A. și cu intimații chemați în garanție M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și S.C. HERĂSTRĂU N. S.A..
P. are ca obiect: acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul M. R. L., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți B. C. C., Bule R. M. și B. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2016, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar și consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului chemat în garanție M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și intimatul chemat în garanție S.C. Herăstrău N. S.A..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților prezente, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul intimaților reclamanți B. C. C., B. R. M. și B. A. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8000 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.152 din 27.01.2016, pe care o depune la dosar însoțită de factura nr.224/27.01.2016.
Reprezentantul intimatului chemat în garanție M. București prin Primarul General solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală, având în vedere că instanțele anterioare au avut în vedere aplicarea legii speciale și nu dispozițiile art. 1387 din Codul civil.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7490 din 13.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._ , instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții B. C. C., B. R. M. și B. A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților suma de 101.621,05 lei cu titlu de preț actualizat, a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință, invocată de chematul în garanție M. București prin Primar General, ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de chematul în garanție M. București prin Primar General, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chematul în garanție M. București prin Primar General, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanție S.C. Herăstrău N. S.A., cu sediul în București, ., sector 1, ca neîntemeiată și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamanților suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub nr._ , în data de 09.11.2012, reclamanții B. C. C., B. R. M., B. A. i-au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și pe pârâta Primăria M. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtelor la plata sumei de 500.000 lei reprezentând prețul actualizat plătit de aceștia, în calitate de chiriași, cu privire la imobilul situat în București, ., Sector 1, în condițiile în care contractul de vânzare-cumpărare nr. 581/_/13.11.1996, încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Prin încheierea din 18.03.2013, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria M. București și a dispus scoaterea acesteia din cauză.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
Pe fondul cauzei, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată iar în subsidiar, a solicitat chemarea în garanție a S.C. Herăstrău N. S.A. și a M. București prin Primar General pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărarea nr. 581/_/1996.
În drept, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a invocat prevederile art. 1337 și 1344 C. civ., Legea nr. 10/2001, art. 60-63 C. proc. civ., Decretul nr. 167/1958.
Evaluând probele administrate în cauză, instanța de fond a constatat că la data de 13.11.1996, reclamanta B. C. C. și soțul acesteia, B. I., în calitate de cumpărători, au încheiat cu Primăria M. București, reprezentată prin S.C. Herăstrău N. S.A., în calitate de vânzător, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. 581/_, având ca obiect locuința situată în București, ., ., în suprafață utilă de 143,53 mp, reprezentând o cotă indiviză de 50,89% din imobil. La data de 12.05.2001 a decedat B. I., de pe urma sa rămânând ca moștenitori legali B. C. C., B. R. M. și B. A., după cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 110/30.10.2001, eliberat de BNP Popper C. și T. S. B..
Prin decizia civilă nr. 1025/8.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca urmare a respingerii recursului declarat de pârâții B. C. C. și B. I. împotriva deciziei civile 70/A/10.02.2003 a Curții de Apel București, s-a constatat în mod irevocabil nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 581/_/13.11.1996. Totodată, pârâții B. C. C. și B. I. au fost obligați să le lase moștenitorilor reclamantei V. M. în deplină proprietate și posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Prin încheierea de ședință de la data de 13.03.2013, instanța a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei M. București și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei M. București, dispunând scoaterea din cauză a acesteia.
Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de chematul în garanție M. București s-a a constatat că Primăria M. București a fost scoasă din cauză prin încheierea din 18.03.2013, iar apoi cererea de chemare în garanție a fost formulată de Ministerul Finanțelor Publice în contradictoriu cu M. București, iar nu în contradictoriu cu Primăria M. București. Prin urmare, excepția vizează o instituție care nu mai este parte în prezenta cauză, fiind neîntemeiată.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a M. București, s-a reținut că aceasta este întemeiată, întrucât nu M. București este entitatea prevăzută de art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, care evaluează și vinde apartamentele care fac obiectul acestei, M. București nefiind persoana care a încasat comisionul de 1% din preț.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, instanța a reținut incidența art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, prevederi legale cu caracter special și derogatoriu față de răspunderea pentru evicțiune de drept comun, reglementată de Codul civil, astfel că trebuie aplicate cu prioritate, conform principiului specialia generalibus derogant.
Pe fondul cererii de chemare în judecată, instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001. În acest sens, s-a constatat că contractul de vânzare-cumpărare nr. 581/_/1996 încheiat de reclamanta B. C. și soțul acesteia, B. I., în calitate de chiriași, a fost întocmit cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aspect ce rezultă în mod neechivoc din soluția de constatare a nulității absolute a acestui contract, pronunțată prin decizia civilă nr. 70/A/10.02.2003 a Curții de Apel București, soluție menținută prin decizia civilă nr. 1025/8.02.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
De asemenea, instanța a reținut că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă contractul nr. 581/_/1996 a fost anulat.
Ca atare, s-a apreciat că în temeiul art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au dreptul la restituirea prețului actualizat achitat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 581/_/1996 în sumă de 24.868.729 lei vechi, actualizat, potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Raportându-se la reactualizarea prețului achitat de reclamanți realizată prin raportul de expertiză contabilă judiciară s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea sumei de 101.621.05 lei noi.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că, potrivit art. 41 alin. 1 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 112/1995, acest comision de 1% a fost perceput de S.C. Herăstrău N. S.A. pentru serviciul prestat, anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria M. București și cumpărătorii-chiriași. În speță, societatea care a intermediat vânzarea avea dreptul la plata comisionului în temeiul contractului de mandat încheiat cu Primăria M. București, iar îndeplinirea obligației de către S.C. Herăstrău N. S.A. conduce la concluzia că respectivul comision a fost încasat în mod legal. În același timp, art. 50 alin.(2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu instituie și o obligație corelativă a unității vânzătoare de a achita Ministerului Finanțelor Publice comisionul de 1% din prețul de care a beneficiat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, care va cădea în pretenții, instanța l-a obligat pe acesta să achite reclamanților cheltuielile de judecată efectuate în cauză, respectiv suma de 500 lei, reprezentând onorariu de expert, achitat conform dovezii anexate la fila 63.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel Ministerul Finanțelor Publice.
În motivarea cererii apelului apelantul a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului.
De asemenea, s-a susținut ca în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 din Codul civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț, dat fiind că deposedarea cumpărătorilor de apartamentul ce face obiectul litigiului, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui tert.
S-a criticat sentința recurată și sub aspectul obligării Ministerului Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț. S-a solicitat să se aibă în vedere faptul ca Ministerul Finanțelor Publice nu a fost nici parte și nici mandatar la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar potrivit prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, reiese că acest comision de 1% a fost reținut de către mandatarul Primăriei M. București, în speța, ..
În concluzie, s-a arătat că debitorii obligației de restituire a comisionului de 1% sunt M. București prin Primarul General și ., astfel că eronat instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul său, provocându-i astfel un prejudiciu.
În ceea ce privește cheltuielile de judecata consideră ca este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria M. București prin mandatara sa a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
În plus a învederat instanței faptul ca, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Prin decizia civilă nr.158/A/19.01.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut în esență, că în cauză sunt aplicabile dispozițiile exprese, speciale, ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10//2001, prin care s-a stabilit în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să plătească persoanelor evinse, ale căror contracte prin care au dobândit bunuri în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost desființate, prețul de piață sau prețul actualizat. Prin urmare, legea atribuie în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel de cauze Ministerului Finanțelor Publice, prin derogare de la regimul juridic de drept comun al răspunderii pentru evicțiune, conform căruia răspunderea pentru evicțiune ar reveni vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare.
În referire la cea de-a doua critică, Tribunalul a constatat că această critică este strâns legată de prima critică formulată, astfel încât considerațiile expuse mai sus sunt relevante și pentru a răspunde acestei critici în sensul că nu sunt incidente regulile răspunderii vânzătorului pentru evicțiune prevăzute de art. 1337 Cod civil, ci dispozițiile speciale exprese și derogatorii prevăzute de art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În aceea ce privește obligarea apelantului la plata întregului preț actualizat, inclusiv a comisionului de 1% din preț, s-au avut în vedere dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care au stabilit în mod expres nu numai calitatea procesuală pasivă, ci și suma care va trebui să fie plătită cumpărătorilor evinși, respectiv în cauza de față prețul actualizat. Legea nu face nici o derogare cu privire la comisionul de 1% perceput de mandatarul care a intermediat vânzarea și încasat de acesta la data vânzarea. Prin urmare, nu se poate face o astfel de distincție, având în vedere că acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
În privința cheltuielilor de judecată, s-a reținut că, în raport de prevederile art. 274 C.proc.civ., numai apelantul care a fost parte la judecata și care are calitate procesuală pasivă putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în condițiile existenței culpei procesuale.
Împotriva acestei decizii a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului recurentul pârât a susținut următoarele:
În mod greșit a fost obligat la plata sumei de 101.621,05 lei, reprezentând preț actualizat, în condițiile în care nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanta și este terț fata de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria M. București.
Apreciază că în conformitate cu dispozițiile art.1337, art.1341 și următoarele din Cod civil, se impune să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei M. București pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
A arătat că dispozițiile art.50 din Legea nr.10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire aprețului la valoarea de piață, iar deposedarea autorului reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.
De asemenea, recurentul a solicitat a se avea în vedere și dispozițiile art.1344 din Codul Civil.
Recurentul a mai susținut că dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 reglementează în mod expres situația în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat Ia restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările șt completările ulterioare.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului, este terț față de contract. A apreciat că în situația evingerii cumpărătorilor, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria M. București, în conformitate cu dispozițiile art.1337 Cod civil, iar această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
Totodată, recurentul a criticat hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește menținerea obligației stabilite în sarcina sa de restituire a întregului preț actualizat, inclusiv a comisionului de 1%.
Astfel, Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare ce a avut ca obiect imobilul în litigiu, mandatarul statului în încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr.112/1995 fiind Primăria M. București prin S.C. H. N. SA, care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.
În raport de prevederile art.41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, consideră că instanța trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, să fie aplicat la valoarea reactualizata a imobilului și nu la cea achitată în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și să oblige partea care a încasat comisionul, să îl restituie din prețul actualizat.
De asemenea, recurentul a învederat că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 Iei.
Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art.274 Cod proc.civ. și neexistând nici temei legal, recurentul consideră că este neîntemeiată obligarea Ia plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 și urm. C.proc.civ., Legea nr.10/2001 și art.1337 și urm. C.civ.
Intimații reclamanți nu au formulat întâmpinare.
În recurs nu au fost administrate probe noi, în condițiile art. 305 din Codul de procedură civilă.
Preliminar, în ceea ce privește normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea reține că în raport de data sesizării cu acțiunea introductivă a Judecătoriei Sectorului 5 București – 09.11.2012- prezenta acțiune este supusă normelor înscrise în codul de procedură civilă de la 1865, conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Referitor la motivul de recurs vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentului pârât.
Curtea reține că una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea. Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitatea procesuală pasivă).
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea apreciază că într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 Cod civ.), care în speță este M. București.
Numai că, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, trebuie avut în vedere faptul că acestea au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Contrar susținerilor din recurs, prin dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială, dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate, la restituirea prețului actualizat de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale.
În temeiul acestei dispoziții legale, Curtea retine că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii), această normă specială derogând de la normele generale ale Codului civil care reprezintă dreptul comun și care presupune restituirea prestațiilor de către vânzătorul care a încasat prețul, în virtutea principiului spegialia generalibus derogant.
Mai mult, critica se impune a fi înlăturată si prin prisma faptului că premisa acestui tip de răspundere invocată de recurent presupune valabilitatea contractului de vânzare cumpărare și pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terț asupra obiectului vânzării. Or, această condiție nu este îndeplinită în cauză, în raport de constatările intrate în putere de lucru judecat din litigiul care a avut ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanți.
Față de cele expuse anterior privind normele legale incidente în speță, apar ca vădit neîntemeiate și susținerile recurentului privind aplicabilitatea în cauză a regulilor din materia evicțiunii și răspunderea vânzătorului, în această materie, conform dreptului comun – Codul civil.
Prin urmare, în aplicarea art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, cum este și cazul în speță, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Ca atare, criticile recurentului vizând lipsa legitimării sale procesuale pasive în cauză, sunt nefondate.
În referire la critica vizând greșita admitere a acțiunii în raport de prevederile înscrise în art. 1337 și urm. din Codul civil.
Critica este nefondată.
Astfel, din verificarea considerentelor deciziei recurate, Curtea reține că prima instanță a reținut incidența în cauză doar a prevederilor art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, iar nu a normelor care reglementează evicțiunea înscrise în art. 1337 și următoarele din Codul civil de la 1864, tribunalul constatând în mod explicit că în cauză nu sunt incidente prevederile din Codul civil referitoare la garanția pentru evicțiune.
Mai mult, deși se poate reține că, în sensul său etimologic, evicțiunea desemnează pierderea unui drept prin judecată – evincere est vicendo in judicio alguid auferre – Curtea apreciază, așa cum s-a arătat în analiza precedentei critici că în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicțiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, astfel că în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desființează, cum este și cazul în speță, ca o consecința a admiterii acțiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulității, respectiv desființarea contractului cu efect retroactiv, cu consecința repunerii părților în situația anterioară (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acest act nu s-ar fi încheiat, și, cum obligația fiecăruia dintre părțile contractului sinalagmatic, desființat retroactiv, deși executată, apare ca și când nu a existat vreodată, restituireaprestațiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat iar nu pe răspunderea contractuală.
Pe de altă parte, nu se poate face abstracție de împrejurarea că scopul acțiunii de față este reprezentat de obținerea prețului unui imobil în raport de care printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că a fost preluat în mod abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și al cărui regim juridic a fost reglementat în mod special prin dispozițiile Legii nr.112/1995 și ulterior prin Legea nr.10/2001 modificată și completată prin Legea nr.247/2005 și prin Legea nr.1/2009. În acest context pretențiile reclamanților nu puteau fi soluționate pe calea dreptului comun, ci doar pe calea legii speciale reprezentate de prevederile înscrise în art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de Codul civil de la 1864.
Aceasta întrucât, prin dispozițiile legii speciale s-au avut în vedere ambele ipoteze, respectiv și aceea a eludării Legii nr.112/1995, dar și aceea a respectării Legii nr.112/1995, astfel că aceste norme înlătură de la aplicare dreptul comun, în virtutea principiului spegialia generalibus derogant.
Prin urmare, în mod judicios a reținut instanța de fond că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1334 sau art. 1337 și urm. din Codul civil, ci cele speciale înscrise în art. 50 alin. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora răspunderea pentru restituirea prețului actualizat plătit de reclamanți în temeiul unui contract constatat nul absolut revine recurentului pârât.
Tot astfel, în ceea ce privește comisionul de 1%, din prețul achitat de cumpărător, restituirea acestuia este, de asemenea, în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice potrivit art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, care nu face nicio distincție, referindu-se la preț în general.
De altfel, din perspectiva societăților de administrare a imobilelor, comisionul reprezintă plata serviciului prestat în favoarea statului, constând în încheierea contractelor de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, Curtea retine că potrivit art. 41 alin. 1 din HG nr. 20/1996: „unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A., după caz. Procentul de 1% se constituie așadar în remunerația cuvenită societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de vânzare cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat societății în temeiul legii.
Or, în cauză, nu s-a probat că acest mandat a fost revocat, respectiv că obligațiile asumate de intimatul chemat în garanție, în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
În aceste condiții, prin raportare și la prevederile art. 1547 din Codul civil, cererea de chemare în garanție formulată de recurentul pârât a fost corect soluționată, critica recurentului cu acest obiect, impunându-se a fi respinsă.
În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a cererii reclamanților având ca obiect cheltuieli de judecată.
Critica este nefondată.
Astfel, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Potrivit prevederii legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea lor, sumele cheltuite pentru administrarea probelor.
Or, câtă vreme prin voința legiuitorului, pârâtul are obligația de a acorda despăgubiri reclamanților constând în prețul actualizat al imobilului de care titularii acțiunii au fost privați, acesta fiind cel care a obligat pe reclamanți să avanseze, anticipat, sumele de bani solicitate cu titlul de cheltuieli de judecată, în onorariu de expert, intimații fiind îndreptățiți să recupereze de la partea care a pierdut litigiul, cheltuielile astfel făcute.
Curtea constată, totodată, că recurentul pârât Ministerul Finanțelor Publice nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamanților. Aceeași poziție calificată de nerecunoaștere, a acestei părți pârâte, se regăsește de altfel, și în cuprinsul motivelor de apel și respectiv de recurs.
Curtea reține, de asemenea, că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul. Pârâtul datorează cheltuielile de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, odată ce a acțiunea formulată împotriva sa a fost constată ca fiind întemeiată.
Având în vedere că pârâtul Ministerul Finanțelor Publice nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea conform celor expuse anterior (de a restitui prețul actualizat, chiar dacă nu a participat la încheierea contractului), punându-i astfel pe reclamanți în situația de a solicita pronunțarea unei hotărâri judecătorești și implicit de a efectua cheltuieli în legătură cu desfășurarea procesului, acesta se află în culpă procesuală, astfel că în mod legal a fost obligat, în temeiul art. 274 Cod procedură civilă, la suportarea lor.
În același timp, suma solicitată de reclamanți în prima fază procesuale cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinește în opinia prezentei instanțe, cerințele statuate în jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta fiind probată, cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reală, a fost avansate în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al intimaților reclamanți, fiind necesară și are un cuantum, pe care îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei.
Ca urmare, în aplicarea art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
În aplicarea art. 316 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 298 și art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea, în raport de soluția adoptată în recurs, reținând, totodată, culpa procesuală a recurentului, va dispune obligarea acestuia la plata către intimații reclamanți B. C. C., B. R. M. și B. A., a cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 lei, reprezentând parte din onorariul de avocat în sumă totală de 8.000 lei, achitat de aceștia din urmă, în calea de atac a recursului, conform chitanței nr. 152/27.01.2016.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că în prezenta cale de atac, s-a acordat un singur termen de judecată, iar apărătorul angajat de intimații reclamanți în cauză nu a formulat întâmpinare, nu a realizat demersuri pentru obținerea de eventuale noi probatorii, iar totalul onorariului de avocat solicitat este în mod vădit disproporționat, sub aspectul volumului de muncă prestată în concret, în cauză și impus de problemele de drept dezbătute în prezenta pricină care nu antamează elemente de noutate, în materia aplicării art. 50 și următoarele din Legea nr.10/2001, instanțele având o practică unitară, dar și raportat la circumstanțele concrete ale speței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE împotriva deciziei civile nr.158/A/19.01.2015, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți B. C. C., B. R. M., B. A. și intimații chemați în garanție S.C. HERĂSTRĂU N. S.A. și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Obligă recurentul, către intimații B. C. C., B. R. M. și B. A., la 1.000 lei cheltuieli de judecată reduse conform art.274 alin.3 C.proc.civ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.-A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
2 ex./22.02.2016
---------------------------------------------
T.B.-Secția a III-a – C.V.
- A.G.
Jud.Sector 1 – A.M.M.-L.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 95/2016. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 155/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
