Legea 10/2001. Decizia nr. 160/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 160/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2013 în dosarul nr. 160/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.160
Ședința publică de la 31.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul pârât P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1567 din 24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. M., G. D., G. V., G. P., S. ( fostă S.) M., S. E., S. L. și S. T..
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentei pârâte P. M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, intimatul reclamant G. P. asistat de avocatul M. A.-F., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, același avocat reprezentând în proces și interesele intimatului reclamant G. V., intimatul reclamant S. E. personal, lipsind intimații reclamanți V. M., G. D., S. ( F. S.) M., S. L. și S. T..
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.01.2013, a unei întâmpinări formulate de către intimații reclamanți G. V. și G. P., în exemplare suficiente pentru comunicare tuturor părților din proces.
La solicitarea instanței, intimații reclamanți prezenți în instanță se legitimează după cum urmează: S. E. prezintă CI, . nr._, eliberată de SPCEP S5 biroul 2 la data de 30.11.2006, având CNP_; G. P. prezintă CI, . nr._, eliberată de SPCEP S4 biroul 2 la data de 02.07.2007, având CNP_.
Curtea comunică reprezentantului recurentei pârâte o copie a întâmpinării depuse la dosar, acesta arătând că nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de conținutul acestui act procedural.
Verificând actele și lucrările dosarului, Curtea va avea în vedere că, deși instanța de fond a reținut tardivitatea cererii modificatoare și precizatoare la termenul de judecată din 17.09.2012, cerere prin care partea reclamantă înțelege să nu se mai judece cu P. M. București, renunțând la judecată în contradictoriu cu această pârâtă, aspect care nu a fost consemnat în mod expres de către instanța de fond prin hotărârea pronunțată, Curtea constată că Tribunalul București nu a înțeles să pronunțe soluția și în contradictoriu cu P. M. București, acest aspect nefiind criticat prin motivele de recurs, astfel încât apreciază că nu se impune citarea în recurs a acestei pârâte, constatând procedura legal îndeplinită pentru acest termen de judecată.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul recurentei pârâte P. M. București solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii, apreciind că procedura administrativă trebuia epuizată. Solicită a se avea în vedere și faptul că Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării.
Arată că înțelege să susțină și motivul de recurs ce vizează cheltuielile de judecată.
Avocatul intimaților reclamanți G. V. și G. P. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
Solicită a se observa că recurenta pârâtă invocă ca unic motiv de recurs critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, respectiv că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, însă recurenta nu precizează în ce constă nerespectarea procedurilor legale.
Urmează a se avea în vedere că argumentele aduse de către recurenta pârâtă nu pot fi reținute de către instanța de recurs, întrucât reclamanții au respectat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, au depus notificarea prin executorul judecătoresc înregistrată sub nr. 9686/13.07.2001, notificare ce a fost însoțită de înscrisurile doveditoare. Arată că P. M. București avea obligația de a răspunde în termen de 60 de zile de la depunerea notificării potrivit dispozițiilor imperative ale art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr. 10/2001, termen așa cum corect a apreciat instanța de fond, nu a fost respectat.
Consideră că recurenta P. M. București avea obligația de a comunica în scris părților pe care le reprezintă faptul că documentația atașată notificării este incompletă și în ce constă acest fapt. Nu este obligatoriu ca persoana îndreptățită să declare că nu mai are acte de depus. Solicită a se observa că pe parcursul celor 12 ani de la momentul depunerii notificării părțile reclamante au făcut nenumărate demersuri pentru ca notificarea să fie soluționată, iar răspunsurile Primăriei M. București erau comunicate cu întârziere, răspunsuri care demonstrează că unitatea deținătoare a tergiversat în mod abuziv și nejustificat soluționarea notificării. Pe de altă parte, instanța de judecată poate sancționa refuzul nejustificat al unității notificate de a emite decizie sau dispoziție motivată în termen legal.
O altă critică a recurentei pârâte vizează obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, invocând dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă. Solicită a se observa că și acest motiv de recurs este nefondat, având în vedere faptul că pârâta a căzut în pretenții, respectiv s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia.
Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.
Intimatul reclamant S. E. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală. Învederează faptul că a încercat să rezolve pe cale administrativă soluționarea notificării, însă toate demersurile sale au rămas fără rezultat, astfel încât a fost nevoit să apeleze la justiție pentru a i se respecta dreptul de proprietate.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, reclamanții V. M., G. D., G. V., G. P., S. M., S. E., S. L., S. T. au solicitat în contradictoriu cu pârâții P. M. București prin Primarul General, P. M. București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor la nivelul valorii de piață a imobilului compus din construcție și teren în suprafață de 420 mp. situat în București, ., sector 2.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că autorii lor G. D. și G. E. au avut în proprietate terenul în suprafață de 420 mp. și imobilul din ., sector 2. Terenul a fost dobândit prin contract de vânzare cumpărare din 26 iulie 1935 – Grefa Tribunalului I. Secția notariat nr._. Ulterior la data de 07.10.1936 urmare a autorizației 44/d s-a construit imobilul format din parter și 2 etaje compus din 6 apartamente. Terenul și imobilul au trecut în proprietatea statului conform Decretului nr. 92/1950. Nu s-au plătit despăgubiri. Preluarea în proprietatea statului a fost publicată în Buletinul Oficial_ -poziția 2807.
Ulterior, imobilul a fost demolat conform deciziei 670/1975 iar terenul este ocupat de un complex de blocuri. Ținând cont că imobilul a fost demolat iar terenul nu este liber nici măcar parțial restituirea în natură este imposibilă, motiv pentru solicită despăgubiri.
Au arătat că au notificat în termen prin executor judecătoresc P. M. București sub nr. 9686/13.07.2001 și că până în prezent cererea lor de acordare a despăgubirilor în echivalent pentru imobilul și terenul din ., sector 2, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 nu a fost soluționată.
Pârâta P. Capitalei avea obligația de a răspunde în 60 de zile de la notificare potrivit dispozițiilor imperative ale art. 25 alin. 1 și art. 26 din Legea nr.10/2001, termen ce nu a fost respectat.
În drept au fost invocate disp. art. 112 C.pr.civ, Legea nr. 10/2001 modificată, republicată, inclusiv prin Legea nr. 247/2005, art. 20, 21 din Constituția României, practica CEDO, practica ÎCCJ și a Curții de Apel, Legea nr. 202/2010, Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Pârâta Instituția Prefectului M. București a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive iar pe fond respingerea cererii ca inadmisibilă.
A fost încuviințată proba cu înscrisuri.
La termenul din 21.05.2012 reclamanții au precizat cadrul procesual, cererea fiind apreciată la termenul din 17.09.2012, ca fiind tardiv formulată.
Prin sentința civilă nr.1567/24.09.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanți, a obligat pârâta P. M. București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul situat în București, ., sector 2 compus din teren în suprafață de 420 mp și construcție, a obligat pârâta la plata sumei de 1200 lei cheltuieli de judecată ( onorariu de avocat parțial).
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin notificarea nr.312/2001 în baza Legii nr.10/2001 reclamanții au solicitat despăgubiri pentru imobilul situat în București, ., sector 2, imobil ce a fost în proprietatea autorului lor G. D. și E. conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/1935 și autorizația nr.44/07.10.1936.
Din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei reclamanții au făcut dovada calității de persoane îndreptățite conform art.4 lit. b din Legea nr.10/2001, iar prin actele de proprietate anterior menționate s-a făcut dovada, conform art. 23 din același act normativ a dreptului de proprietate al autorilor asupra imobilului litigios.
Referitor la situația juridică a imobilului se reține că acesta a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 la poziția nr. 2807 din anexa decretului fiind menționată G. D.E., act normativ ce nu poate constitui titlu de proprietate valabil pentru stat în raport de disp. art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001.
Totodată, s-a mai reținut că imobilul construcție a fost demolat în anul 1975 în prezent terenul aferent construcției demolate fiind ocupat de construcții tip A (P+8), alei de circulație și trotuare pietonale cu rețele edilitare subterane, spațiu verde, parcare auto amenajată.
În această situație, tribunalul a apreciat că reclamanții beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri conform disp. art.11 alin.4 din Legea nr.10/2001, despăgubiri ce urmează a fi stabilite conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în baza procedurii speciale prevăzută de acest titlu, instanța neavând atribuții de a stabili direct cuantumul acestor despăgubiri.
Față de considerentele menționate, tribunalul a admis cererea, a obligat pârâta P. M. București prin Primar General să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru imobilul situat în București, ., sector 2 compus din teren în suprafață de 420 mp. și construcție.
Potrivit disp.art.274 C.pr.civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1200 lei (onorariul de avocat parțial) instanța apreciind că acesta este justificat în parte raportat la munca depusă de avocat (numai formularea acțiunii) și complexitatea cauzei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul P. M. București prin Primarul General, solicitând modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ., recurentul pârât a arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării formulate în condițiile Legii nr.10/2001 și să oblige pârâtul să emită o dispoziție de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în ., sector 2, ce nu poate fi restituit în natură.
Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiată pe Legea nr.10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea înregistrată de reclamanți.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art.22 și urm. din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art.21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18.05.1994. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza „Golder contra Regatului Unit”, 1975 că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, precum și că „există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept”.
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Cap.III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Notificarea reclamanților urmează a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr.10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură nu este posibilă potrivit legii, doar în parte, se va emite o dispoziție de restituire și o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii pentru partea de imobil imposibil a fi restituit în natură.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și a celorlalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. Pct.28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Obligația instanței de judecată de a soluționa pe fond notificarea, în cazul refuzului unității deținătoare întemeiată în drept pe decizia nr.XX/2007 nu o îndreptățește pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr.10/2001.
În cazul unei astfel de contestații, instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile Legii nr.10/2001.
Pe de altă parte, analizând dispozițiile art.274 C.proc.civ., în ceea ce privește obligarea pârâtului la plata de cheltuieli de judecată, recurentul consideră că în mod greșit a fost reținută această obligație în sarcina municipalității, atâta timp cât nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acesteia în condițiile textului de lege mai sus menționat, mai mult, instanța de fond ar fi trebuit să aibă în vedere și dispozițiile art.274 alin.3 C.proc.civ., aceste cheltuieli fiind nepotrivit de mari față de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat.
Intimații reclamanți au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, intimații au arătat în esență că recurentul încercă că acrediteze ideea că nu a soluționat notificarea timp de 12 ani pe motiv că reclamanții nu au respectat dispozițiile pct.23.1. și pct.28.1 din H.G. nr.498/2003, respectiv că a fost împiedicată de aceștia să soluționeze notificarea deoarece nu au depus o declarație expresă în sensul că nu mai au acte de depus, această declarație, în opinia recurentului, fiind obligatorie.
Din textele de lege invocate chiar de recurentul pârât, pct.23.1 și pct.28.1 din H.G. nr.498/2003, coroborate cu toate probele aflate la dosarul cauzei rezultă că P. M. București nu a respectat termenul de 60 zile de a comunica în scris faptul că reclamanții au depus o documentație incompletă.
Recurentul pârât acuză instanța de fond că a încălcat dispozițiile Legii nr.10/2001, fără a preciza concret în ce constă această încălcare și ce articole a nesocotit instanța de fond. Intimații reclamanți apreciază că recurentul pârât nu cunoaște semnificația unei decizii a Curții Supreme dată într-un recurs în interesul legii.
De asemenea, recurentul critică nejustificat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată, invocând art.274 C.proc.civ., în sensul că nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale.
Având în vedere dispozițiile art.274 C.proc.civ., intimații apreciază că în mod corect recurentul, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții. În ceea ce privește afirmația că suma de 1200 lei reprezentând cheltuieli de judecată este nepotrivit de mare, rezultă indubitabil că recurentul nu cunoaște valoarea pricinii, aceasta fiind expres specificată și în cererea de chemare în judecată.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, în limitele stabilite prin criticile cu care a fost legal investită, Curtea reține că în cauză, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este soluționarea pe fond a notificării adresate recurentului, de către reclamanți, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Or, termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare este de 6o de zile de la data înregistrării notificării, termen care deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.
Curtea reține, totodată, faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial- real sau de creanță- indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dat fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).
Or, așa cum rezultă din adresa nr._/06.06.2012, emisă de P. Mun. București, Diretia Juridic, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârât.
Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Deși în recurs se invocă faptul că reclamanții nu ar fi completat dosarul administrativ, cu o precizare din care să rezulte că nu mai au alte dovezi de prezentat, Curtea constată că în cauză, la solicitarea instanței de fond a fost atașat acest dosar administrativ, iar din verificarea conținutului acestuia rezultă că recurentul pârât a formulat o solicitare de completare a dosarului administrativ doar la data de 25.05.2010, fără ca în cuprinsul acesteia să se regăsească o atare solicitare.
Tot astfel, înscrisurile solicitate au fost atașate la dosarul administrativ încă din data de 22.06.2010. Cu toate acestea, notificarea nu a fost soluționată pe cale administrativă până la data formulării acțiunii.
Or, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii.
Chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatorului, deoarece în acest mod solicitantului i se deschide calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea sa privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.
Faptul că în cauză, prima instanța a procedat la o analiza pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea de probe, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamant, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.
Totodată, Curtea constată că prima instanță a indicat în mod clar și detaliat nu numai situația juridică a imobilului în litigiu, dar și calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, concluzia finală fiind aceea a constatării caracterului abuziv al preluării imobilului solicitat a fi restituit prin notificare și a incidentei art. 2 alin. 1 lit. a, art. 4 lit. b și art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Curtea apreciază totodată că, pentru ca o critică în recurs să-și găsească finalitatea în soluția pronunțată de instanța de judecată, ea trebuie formulată cu claritate - să concretizeze aspectul de nelegalitate sau de netemeinicie vizat în mod expres și să se configureze pe raportul juridic concret dedus judecății-particularitățile fiecărei cauze fiind importante în opera de înfăptuire a justiție, dat fiind caracterul abstract și general al dispoziției legale incidente materiei respective.
Or, recurentul deși invocă o nesocotire a prevederilor Legii nr. 10/2001, nu a înțeles să se conformeze obligației de a argumenta în concret această critică, susținerea din recurs fiind exclusiv una generică, fără trimitere la probele administrate sau apreciate ca fiind greșit evaluate și nici la textul de lege greșit aplicat sau interpretat.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge acest motiv de recurs ca nefondat.
Referitor la cea de-a doua critică, Curtea o apreciază, de asemenea, ca nefondată.
Astfel, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.
Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.
Cheltuielile de judecată sunt cele efectuate de către părți și se compun din taxele de timbru, din sumele cheltuite pentru transportul și cazarea acestora, sumele cheltuite pentru administrarea probelor – exempli gratia, onorarii experți, de asemenea, din onorariile avocaților sau cheltuielile făcute pentru deplasarea acestora.
Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 275 Cod de procedură civilă, conform căruia: „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.
În speța dedusă judecății, Curtea constată că recurentul pârât nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamantei. Aceeași poziție calificată de nerecunoaștere, a acestei părți pârâte, se regăsește, de altfel, și în cuprinsul motivelor de recurs.
Așa fiind, întrucât acțiunea reclamanților a fost admisă aceștia erau îndreptățiți, conform dispozițiilor legale citate la restituirea sumelor avansate cu titlul de cheltuieli de judecată. Or, în cauză, reclamanții au probat că au achitat un onorariu de avocat în cuantum total de 2.400 lei, conform chitanței nr. 101/12.12.2011, aflată la fila 214 dosar fond.
În același timp, instanța de fond s-a raportat la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei, făcând aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dispunând reducerea cuantumului onorariului angajat de reclamanți la suma de 1.200 lei.
Deși se susține cuantumul exagerat la acestei sume, Curtea nu poate primi această critică, suma stabilită în sarcina recurentului în prima fază procesuală, cu titlul de cheltuieli de judecată, îndeplinind în opinia Curții, cerințele statuate în jurisprudență constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, aceasta a fost probată cu înscrisuri certe, necontestate, fiind deci reală, a fost avansată în legătură cu prezenta cauză, derivă din exercitarea dreptului la apărare al reclamanților, fiind deci necesară și a fost stabilită . care Curtea îl apreciază ca fiind rezonabil, prin raportare la obiectul litigiului și complexitatea concretă a cauzei, care a presupus, nu doar formularea acțiunii ci și efectuarea de demersuri de către avocatul angajat în vedere propunerii și administrării de probe utile soluționării cauzei ca și prezența apărătorului la cele 2 termene acordate în cauză în vederea susținerii intereselor reclamanților.
Pentru toate considerentele anterior expuse, Curtea reține că obligarea recurentului, de către instanța de fond, la plata a ½ din suma avansată cu titlul de cheltuieli de judecată de către reclamanți, raportându-se la soluția dată acțiunii, nu constituie o greșeală de judecată în sensul aplicării greșite a art. 274 alin. 1 și 3 din Codul de procedură civilă, motivul de recurs fiind nefondat.
În consecință, găsind nefondate criticile formulate de recurent, în temeiul art. 312 alin. 1 cu referire la art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul pârât P. M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1567/24.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații reclamanți V. M., G. D., G. V., G. P., S. (fostă S.) M., S. E., S. L. și S. T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehnored.M.I/B.I.
2 ex/6.02.2013
-----------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – I.I.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 44/2013. Curtea de Apel... | Actiune in raspundere contractuala. Decizia nr. 21/2013. Curtea... → |
|---|
