Pretenţii. Decizia nr. 188/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 188/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-02-2013 în dosarul nr. 188/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 188
Ședința publică de la: 04.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
MINISTERUL PUBLIC, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel,a fost reprezentat de procuror, D. V. C..
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul-pârât S. R. PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE, cât și de recurentul M. P.-P. DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 1200/20.06.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a civilă în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații-reclamanți C. M., C. T., C. C..
P. are ca obiect – pretenții în baza Legii nr. 221/2009.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 28.01.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 04.02.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, deliberând reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1200 din 20 iunie 2011, Tribunalul București – Secția a V a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice Argeș; a admis în parte acțiunea, formulată de reclamanții C. M., C. T. și C. C. față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 39.159 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea terenului agricol în suprafață de 47,5 ha situat în .; a obligat pârâtul la 5.000 lei daune morale către reclamanți; a obligat pârâtul la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această sentință civilă tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 21 decembrie 2009, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă sub nr._, reclamanții C. M., C. T. și C. C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea acestora la acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunului imobil – teren agricol – confiscat în urma exproprierii abuzive, imobil cu o suprafața de 47,5 ha situat în .; acordarea de despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro, echivalent lei, pentru traumele fizice și psihice la care au fost supuși autorii reclamanților și implicit și aceștia, cumulate cu privarea de dreptul de folosința asupra bunului confiscat pe nedrept, prejudicii suferite din cauza masurilor abuzive dispuse de către S. Comunist, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata făcute cu ocazia acestui proces.
Prin întâmpinarea formulată la data de 18 martie 2010, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive față de dispozițiile art. 4 alin. 4 ultima teză din Legea nr. 221/2009 coroborat cu dispozițiile cuprinse în preambulul art. 5 alin. 1 din act normativ, arătând și că, pârâta nu are calitate procesuală pasivă în nume propriu, ci poate face oficiul de a reprezenta Ministerul Finanțelor Publice, citat în cauză ca reprezentant al Statului R., dar numai în baza unei împuterniciri cu caracter de mandat special.
Prin întâmpinarea formulată la termenul din 19 martie 2010, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că, prealabil, reclamanții ar trebui sa ne comunice daca au renunțat la acțiunile formulate în baza altor legi reparatorii sau daca au primit un răspuns oficial susțin ca au în derulare proceduri.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamanți ca neîntemeiata, întrucât potrivit dispozițiilor prevăzut la art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acorda doar în cazul condamnărilor, nu și în cazul aplicării unor masuri administrative, ca acelea din speța de față.
Cum, în cauza de față reclamanții nu au suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unor, eventuale, măsuri abuzive, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării acestor măsuri. În acest sens s-a pronunțat și Tribunalul Ialomița – Secția Civila prin sentința civila nr. 1997/F din 17 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr._ .
Cu privire la probe a considerat că instanța trebuie să solicite relații de la toate instituțiile implicate în cauza, în acest sens consideră necesară și utilă să se solicite relații de la: M. Administrației și Internelor – Arhivele Naționale; Asociația Foștilor Deținuți Politici; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
De asemenea a considerat utilă cauzei o declarație pe proprie răspundere, prin care reclamanții sa arate sumele de bani încasate, dacă au beneficiat de tratament gratuit dacă au primit suprafețe de teren sau alte compensații oferite de legislația în vigoare, dacă au beneficiat de scutiri de taxe și impozite etc.
În subsidiar, în măsura ca care se va aprecia că acțiunea formulată de reclamanți este întemeiată, a solicitat să se aibă în vedere faptul că suma solicitată de acesta drept despăgubiri morale, respectiv 100.000 euro este exagerat de mare.
Astfel, instanța ar trebui sa aibă în vedere faptul ca rațiunea dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 221/2009 constă, în primul rând în dezdăunarea celor nevinovați și, în al doilea rând prevederile legale realizează o funcție preventivă, existența unor asemenea dispoziții fiind de natură să sporească vigilentă organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.
Finalitatea proprie a reglementarii privind repararea pagubei produsa prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecințelor unui act de justiție declarat nedrept.
Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 221/2009 trebuie, astfel, coroborat cu dispozițiile privitoare la despăgubirile morale, care se acordă în considerarea persoanei ce a suferit efectiv, acțiunea în plata daunelor morale fiind o acțiune personala.
Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune și existenta unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualități, este totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecințele negative suportate sub aspect fizic și psihic, importanta valorilor morale lezate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate situația profesionala sau sociala a celui care se considera victima măsurii luate.
Analizând probatoriul administrat în cauză, tribunalul a constatat:
Reclamanții C. M., C. T. și C. C. sunt moștenitorii defunctei C. I., decedată la 06 septembrie 2007, în calitate de fii, având fiecare o cotă de 1/3 din succesiune, astfel cum a rezultat din certificatul de calitate de moștenitor nr. 201 din 10 septembrie 2007, emis de Societatea Civilă Notarială MENTOR (fila 19 dosar fond).
Autoarea reclamanților C. I. a avut în proprietate un teren arabil în suprafață de 47,5 ha din M. Slobozia, județul Argeș, pe care l-a obținut prin donație de la mama sa M. I. C. Strudza, autentificat sub nr. 5511 din 08 februarie 1945 de Tribunalului I. – Secția notariat (fila 7 dosar fond), teren care a fost expropriat în anul 1949, când autoarei reclamanților, în raport de calitatea sa de moșier, i s-a fixat și domiciliul obligatoriu în Pitești, măsură ridicată în anul 1955, astfel cum rezultă din hotărârea de trecere în evidență întocmită de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963, din referatul întocmit de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963 și din Nota extrasă din dosarul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la 02 mai 2007 (filele 16 – 18 dosar fond).
Pentru această preluare nici reclamanții și nici autoarea acestora nu au fost despăgubiți și nu au beneficiat de alte măsuri reparatorii în baza legilor speciale, aceștia, în baza Legii nr. 247/2005, primind suprafața de 454,64 ha teren forestier, în calitate de moștenitori ai defunctului S. C. și moștenitorilor ulteriori ai acestuia și în baza Legii nr. 1/2000 primind suprafața de 10 ha teren forestier și 50 ha teren arabil.
Din adresa nr. 2123 din 05 mai 2011, emisă de Primăria Comunei Slobozia – Comisia Locală de fond funciar, a rezultat că pentru terenul în suprafață de 47,5 ha C. I. a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 247/2005, care a fost respinsă de Comisia Județeană Argeș prin hotărârea nr. 20 din 18 aprilie 2006 (filele 92 – 93 dosar fond).
În raport de această situație de fapt, reținută mai sus, tribunalul a avut de soluționat următoarele probleme de drept: incidența în cauză a Legii nr. 221/1010, respectiv dacă poate constitui un temei legal aplicabil pentru cererea de despăgubiri materiale formulate de reclamanți; admisibilitatea cererii de despăgubiri morale în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009; incidența dispozițiilor art. 998 – 999 cod civil și raportat la aceasta excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților; incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2009 dată de Curtea Constituțională; admisibilitatea și temeinicia cererii de despăgubiri morale.
I. În ceea ce privește incidența în cauză a Legii nr. 221/1010, tribunalul a apreciat că aceasta este aplicabilă întrucât: autoarea reclamanților, C. I., a avut fixat un domiciliu obligatoriu în Pitești, în raport de calitatea sa de moșier, potrivit înscrisurilor examinate mai sus.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. 3 se aplică în mod corespunzător”.
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 3 din lege, constituie de asemenea condamnări/măsuri administrative cu caracter politic cele privind persoanele împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, iar potrivit dispozițiile art. 3 lit. c din OUG nr. 214/1999 intră în categoria măsurilor administrative abuzive și stabilirea de domiciliu obligatoriu.
În raport de aceste dispoziții normative și de faptul că împotriva autoarei reclamanților a fost dispusă stabilirea unui domiciliu obligatoriu în Pitești, în raport de calitatea sa de moșier, tribunalul a apreciat că această măsură a avut un evident caracter politic, fiind expresia atitudinii regimului comunist, care a urmărit să pauperizeze și să distrugă clasa socială și politică denumită „moșierime” prin toate categoriile de măsuri luate, printre care confiscarea averilor, desființarea partidelor politice tradiționale, considerate a exprima interesele acestei clase, arestarea și trimiterea în închisoare, etc.
În ceea ce privește cererea de despăgubiri materiale, tribunalul a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
În raport de aceste dispoziții legale și de situația de fapt reținută mai sus, tribunalul a constatat întemeiată cererea reclamanților de acordare de despăgubiri materiale reprezentând echivalentul valoric al terenului în suprafață de 47,5 ha din ., în condițiile în care din adresa nr. 2123 din 05 mai 2011, emisă de Primăria Comunei Slobozia – Comisia Locală de fond funciar, a rezultat că pentru terenul în suprafață de 47,5 ha C. I. a formulat cerere de restituire în temeiul Legii nr. 247/2005, care a fost respinsă de Comisia Județeană Argeș prin hotărârea nr. 20 din 18 aprilie 2006. De asemenea, tribunalul a avut în vedere că restituirea acestui teren nu putea fi dispusă în baza Legii nr. 10/2001, întrucât nu intra în domeniul de aplicare al acesteia, față de dispozițiile art. 8 din lege.
În ceea ce privește apărările pârâtului, în sensul că nu a rezultat că preluarea imobilului s-a făcut pentru faptele ce intră sub incidența Legii nr. 221/2009, tribunalul le-a apreciat ca neîntemeiate, în condițiile în care din hotărârea de trecere în evidență întocmită de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963, din referatul întocmit de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963 și din Nota extrasă din dosarul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității la 02 martie 2007 a rezultat că atât exproprierea terenului autoarei reclamanților cât fixarea domiciliului obligatoriu în Pitești în anul 1949 s-au dispus în considerarea calității sale de moșier (filele 16 – 18 dosar fond).
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, tribunalul a constatat că prin raportul de expertiză, experta T. V. a propus două metode de evaluare, una potrivit prețului pieței, în raport de care valoarea terenului agricol este de 39.159 euro și alta în raport de venitul net care ar fi putut fi obținut, în raport de care valoarea terenului este de 323.000 euro.
Tribunalul a apreciat că se impune a se lua în considerare criteriul valorii actuale de circulație al terenului, atât pentru considerentul că acesta este criteriul avut în vedere de toate legile de reparație, considerat a satisface cerința unei reparații integrale și echitabile, cât și pentru considerentul că valoarea determinată prin metoda venitului net este una incertă, valoarea producției la hectar și a cheltuielilor și costurilor de producție fiind stabilite estimativ fără a exista certitudinea că ar fi putut fi obținută producția avută în vedere de expert la calitatea necesară să atragă prețul luat în calcul.
În consecință, între o valoare certă și una incertă, într-o valoare efectivă și una estimată, tribunalul a apreciat că se impune a se lua în considerare valoarea certă.
Prin urmare, a constatat că valoarea despăgubirilor materiale care urmează a fi plătită reclamanților de către pârât, este de 39.159 euro, în echivalent lei la data plății.
II. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de despăgubiri morale în raport de dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a constatat această cerere ca fiind admisibilă.
Astfel asupra caracterului politic al măsurilor administrative dispuse împotriva autoarei reclamanților s-a statuat mai sus.
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009 „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Interpretând sistematic dispozițiile art.5 alin.1, tribunalul a apreciat că și pentru persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, legiuitorul a reglementat atât dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral (lit. a), cât și dreptul de obține despăgubiri materiale (lit. b). Chiar dacă prin formularea de la lit. a se prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, tribunalul a apreciat că în condițiile în care, în ipoteza de reglementare, astfel cum este enunțată anterior enumerării măsurilor reparatorii, sunt incluse atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, toate categoriile de măsuri reparatorii sunt aplicabile și persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În același sens, tribunalul a avut în vedere prin raportare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, că această restrângere a sferei persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, cu excluderea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, ar fi nejustificată și nu ar respecta cerința proporționalității cu scopul pentru care s-ar dispune, în condițiile în care scopul legii este unul reparatoriu și se adresează persoanelor care au fost persecutate din motive politice, fie prin condamnări cu caracter politic, fie prin dispunerea unor măsuri administrative cu caracter politic.
III. În ceea ce privește incidența în cauză a deciziei nr. 1358/2010 prin care Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, tribunalul a apreciat că aceasta decizie nu este incidentă în cauza.
Astfel, sub un prim aspect, al aplicării legii civile în timp, tribunalul a constatat că acțiunea fost formulată la data de 21 decembrie 2009, iar decizia nr. 1358/2010 a fost publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Conform art. 147 alin. 4 din Constituție, „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
În consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces, se aplică legea în vigoare la momentul sesizării instanței, potrivit principiului tempus regit actum, întrucât raportul juridic de drept civil substanțial s-a născut ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile recunoscute de legea civilă în vigoare la momentul declanșării litigiului, neputându-se reține că raporturile juridice nu erau pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, doar pentru faptul că a intervenit o abrogare sau o declarare de neconstituționalitate a legii.
În acest sens, tribunalul a reținut că in însăși Curtea Constituțională a reținut, în Decizia nr. 1354/2010, referitoare la același act normativ că „la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81)”.
Sub un alt aspect, tribunalul a avut în vedere că examinarea consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra drepturilor părților trebuie realizată din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1, al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, al art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale și al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Tribunalul a apreciat că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Principiul preeminenței dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun, cu excepția unor motive imperioase de interes general, ingerinței puterii legiuitoare în administrarea justiției, în scopul de a influența deznodământul judiciar al litigiului și impun ca motivele invocate pentru a justifica asemenea măsuri să fie analizate cu cea mai mare circumspecție (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994). Acest principiu se aplică și legilor interpretative, adică cele promulgate pentru a clarifica dispoziții legale anterioare (cauza Smokovitis și alții c. Greciei, hotărârea din 11 aprilie 2002), fiind avute în vedere toate regulile aplicabile ce influențează deznodământul judiciar al unui proces.
În ceea ce privește garanția egalității armelor jurisprudența instanței europene, a statuat în mod constant că aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă”, adică dacă nu urmărește un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat” (cauza Mfiarckx împotriva Belgiei).
Nu a putut fi acceptat nici din această perspectiva un tratament juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează în esență dreptul de proprietate, tribunalul a reținut că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza V. der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și, în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței, cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei; cauza Trgo împotriva Croației.)
Despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta poate fi considerat o „valoare patrimonială”, în sensul articolului 1 din Primul Protocol, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).
Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții (cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, Curtea a reținut că dreptul de a obține bunuri compensatorii este dificil de încadrat în orice categorie juridică, însă este evident că are o valoare patrimonială, iar situația reclamantului a fost agravată de faptul că dreptul său legal a devenit imposibil de aplicat, fiind stins de către legislația din decembrie 2003, prin care solicitantul a pierdut existența dreptului la despăgubire. Curtea a constatat că, în fapt, treptat statul polonez a lipsit de orice eficiență drepturile reclamantei, fără a încerca vreo soluție de a le da satisfacție. În aceste condiții, chiar dacă se a admis existența unor circumstanțe excepționale s-a apreciat că există o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Într-o hotărâre de dată recentă (10 februarie 2010), pronunțată în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul sesizării primei instanțe, respectiv în anul 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998 făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din 11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă.
Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, s-a putut aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.
Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile s-a apreciat că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de trei ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011, pronunțate de instanță supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995 par. 31, 32).
Relevante în analiza problemei de drept ce se cere a fi dezlegată sunt de asemenea și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza B. contra României nr. 1 (hotărârea din 06 decembrie 2007) și D. contra României, hotărârea din 21 februarie 2008).
În concluzie tribunalul a apreciat ca adoptarea deciziei menționate nu lipsește de suport legal prezenta acțiune.
IV. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 998 – 999 Cod civil și raportat la aceasta excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, tribunalul a constatat că pot fi reținute și aceste dispoziții ca temei subsidiar al cererii.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 998 – 999 Cod civil, se impune repararea oricărui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită.
În speță, sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în stabilirea unui domiciliu obligatoriu al autoarei reclamanților în lipsa unei hotărâri judecătorești de condamnare, iar condiția prejudiciului urmând a fi examinată în cele ce urmează; vinovăția fiind suficientă și sub forma culpei cu atât mai mult cu cât răspunderea se întemeiază în principial pe mecanismul juridic al garantării reparației prejudiciului cauzat chiar de către stat care ar trebui ca într-o societate democratică să fie garantul drepturilor și libertăților fundamentale; legătura de cauzalitate este intrinsecă în acest gen de încălcări.
În condițiile în care abia în 02 mai 2007 autoarea reclamanților a putut lua cunoștință de motivarea stabilirii domiciliului obligatoriu din înscrisurile aflate în dosarul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, astfel cum a rezultat din viza de ieșire aplicată de această instituție de înscrisurile constând în hotărârea de trecere în evidență întocmită de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963, din referatul întocmit de MAI – Serviciul Muscel la 12 martie 1963 și din Nota extrasă din dosarul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității la 02 mai 2007 (filele 16 – 18 dosar fond), dreptul la acțiune nu este prescris, acțiunea fiind formulată la data de 21 decembrie 2009, deci înăuntrul termenului prevăzut de art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.
V. În ce privește temeinicia cererii de daune morale, tribunalul a apreciat că este esențial a se stabili dacă prin măsura administrativă dispusă împotriva autoarei reclamanților, i-au fost încălcate drepturi fundamentale, drepturi nepatrimoniale și dacă această încălcare a determinat un prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale.
Sub aspectul încălcării drepturilor fundamentale, tribunalul a avut în vedere că prin stabilirea unei măsuri administrative de impunere a unui domiciliul obligatoriu, s-a produs o încălcare a dreptului persoanei la liberă circulație, incluzând și dreptul de a-și alege domiciliul, recunoscute de art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Sub aspectul existenței unui prejudiciu susceptibil a fi acoperit prin acordarea unor daune morale, tribunalul a apreciat că încălcarea drepturilor nepatrimoniale are consecințe specifice în planul vieții psihice a individului, sub aspectul configurării imaginii de sine, încrederii, aptitudinilor de afirmare ca ființă umană și socială, recunoașterii din partea celorlalți.
Or, condițiile în care s-a produs stabilirea domiciliului obligatoriu, respectiv politica dusă împotriva clasei sociale și politice căreia îi aparținea autoarea reclamanților, de umilire, de marginalizare, de pauperizare și de exterminare nu au pot fi reținute a avea consecințe directe și esențiale asupra vieții psihice a autoarei reclamanților, a încrederii sale esențiale în ceilalți, în sine, în existență.
În ce privește cuantumul despăgubirilor morale, tribunalul a apreciat că se impune a se avea în vedere dispozițiile art. 5 lit. a teza a II a potrivit cărora: „La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Tribunalul a reținut că autoarei reclamanților i-a fost recunoscută calitatea de persoană persecutată politic în baza Decretului-lege nr. 118/1991 prin Hotărârea nr. 3120 din 23 ianuarie 1991, potrivit susținerilor reclamanților formulate prin notele scrise (fila 102 dosar fond), recunoaștere de natură a constitui prin ea însăși o compensație a drepturilor încălcate din perspectiva imaginii de sine și recunoașterii sociale, totodată fiindu-i acordate și alte drepturi pecuniare, respectiv plata unor indemnizații lunare, asistență medicală și medicamente în mod gratuit în unitățile sanitare de stat, etc., care se constituie totodată în forme de compensare materială a prejudiciului încălcat.
Jurisprudența a statuat că acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale are ca scop repararea suferințelor psihice într-un mod specific și anume, prin stabilirea unor despăgubiri care să permită la acest moment crearea unor condiții mai bune de viață, facilitarea accesului la instrumente mai perfecționate de tratament, de divertisment, toate cu scopul de a putea oferi o compensare la acest moment suferințelor psihice și fizice îndurate.
Prin raportare la această finalitate care nu mai poate fi atinsă în condițiile în care cel care a suferit încălcările drepturilor sale nepatrimoniale nu mai există, la faptul că această formă de reparație nu este ținută să respecte principiul reparării integrale a prejudiciului, întrucât nu există criterii obiective pentru estimația acestuia, ci se urmărește acordarea unei satisfacții echitabile, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciile morale având ca scop repararea într-un mod specific a unor suferințe care de altfel nu pot fi șterse sau înlăturate, judecând în echitate și din perspectiva faptului că ar fi excesiv ca generațiile actuale să suporte consecințele grevării statului cu datorii care ar face iluzoriu orice sistem de garanție sau de protecție socială din partea acestuia, tribunalul a apreciat că suma de 5.000 lei, reprezintă o despăgubire minimă dar care atinge scopul reparatoriu al dispoziției legale pe care se fundamentează.
În consecință, tribunalul a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 39.159 euro, în echivalent lei la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea terenului agricol în suprafață de 47,5 ha situat în . și a obligat pârâtul la 5.000 lei daune morale către reclamanți.
În baza art. 274 Cod de procedură civilă, a obligat pârâtul la 800 lei cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu de expert.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și M. P. – parchetul de pe lângă Tribunalul București.
S. român prin Ministerul Finanțelor Publice în esență își motivează recursul în sensul că, art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă arată că se alică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a făcut în cursul procesual; de asemenea despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 astfel cum a fost redactată inițial care au același scop ca și indemnizația prevăzută în art. 4 din Decretul-lege nr. 148/1990 nu pot fi considerare drepte, echitabile și rezonabile.
Totodată cele învederate în motivele de recurs (legat de speranța legitimă) sunt de acord cu jurisprudența CEDO (cauza Slavov contra Bulgariei) cât timp instanța de contencios european a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează să se asigure repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim anterior iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor încălcări ale drepturilor omului să nu creeze noi nedreptăți.
Se indică și un subsidiar, în care solicită respingerea daunelor morale. Totodată s critică și acordarea daunelor materiale cei 39.159 euro pentru 47,5 ha teren (situați în .) având în vedere că acestea se restituite dacă nu i-au fost restituite prin alte legi speciale (Legea nr. 10/2001 și nr. 247/2005 precum și Legea nr. 18/1991).
S-a invocat și excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 (motive recurs filele 8 – 22 dosar).
M. P. – parchetul de pe lângă Tribunalul București în esență are ca motiv de recurs greșita acordare a daunelor morale și materiale, față de decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a României cât și faptul că nu a făcut dovada (pentru daunele materiale, de situația prevăzută de Legea nr. 18/1991) motive de altfel identice cu cele ale Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice (filele 2 – 7 dosar).
Recursurile sunt fondate.
Referitor la excepția de neconstituționalitate, aceasta a fost respinsă prin decizia nr. 1 din 17 noiembrie 2013, atașată la dosar, trimisă de Curtea Constituțională.
Referitor la problema daunelor morale acesta este cert greșită de prima instanță în raport de decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și decizia nr. 12 din 19 noiembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Fără a relua argumentele ample expuse în motivele de recurs ale ambelor recurenți, este cert că în conformitate cu cele două decizii amintite, dar și jurisprudența CEDO, aceste daune nu se puteau acorda și greșit a procedat prima instanță.
Așa fiind conform art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 și art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă se va admite recursurile.
Referitor la daunele materiale raporta la art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009.
După cum reiese din mijloacele de probă de la dosar, cele 47,5 ha teren situate în ., în valoare de 39.159 euro (conform expertizei de la dosar) au fost solicitate la Comisia locală de fond funciar iar cererea de restituire i-a fost respinsă prin hotărârea nr. 20 din 18 aprilie 2006 de Comisia Județeană Argeș (temeiul fiind Legea nr. 247/2005). Terenul a fost expropriat în urma măsurii politice în anul 1949 (în considerarea calității de moșier a proprietarului).
Or, nu se mai pune problema că nu s-a încercat restituirea prin legi speciale anterioare Legii nr. 221/2009. dar s-a făcut și a fost și respinsă.
Fiind vorba de o expropriere, temeiul legal era Legea nr. 10/2001 modificată de Legea nr. 247/2005 cum corect a făcut recurentul.
Ca atare sub acest aspect motivul de recurs nu poate fi primit.
În consecință, se va admite recursurile în baza art. 3041 și art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă în baza art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă se vor admite recursurile, se va modifica sentința civilă recurată în ce privește daunele morale în sensul că respinge acțiunea pentru acordarea acestor daune morale ca neîntemeiată.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Văzând și art. 316 Cod de procedură civilă;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de recurentul MINISTERUL PUBLIC – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva sentinței civile nr. 1200 din 20 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._/3/2009, în contradictoriu cu intimații – reclamanți C. M., C. T. și C. C..
Modifică sentința civilă recurată în sensul că respinge acțiunea în ce privește daunele morale, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
C. M. T. D. A. F. P.
Grefier,
Rădița I.
Red.C.M.T.
Tehnodact.C.F.
2ex./05.03.2013
T.B.-S.5.-E.F.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1216/2013. Curtea de Apel... | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
