Obligaţie de a face. Decizia nr. 47/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 47/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 47/2016
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 47 A
Ședința publică de la 28.01.2016.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant V. I., împotriva sentinței civile nr. 38 din 14.04.2015, pronunțată de Tribunalul G. – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL MEDIULUI ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE și ORAȘUL MIHĂILEȘTI PRIN PRIMAR.
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. F. C., în calitate de reprezentant al apelantului reclamant V. I., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2015, eliberată de Baroul G., pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Orașul Mihăilești prin Primar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul apelantului reclamant arată că nu mai are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul apelantului reclamant solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii apelate și reținând cauza spre rejudecare, să se dispună admiterea acțiunii.
Consideră că instanța de fond a reținut în mod eronat a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, câtă vreme reclamantul a învestit instanța cu soluționarea a două capete de cerere și anume stabilirea cuantumului justei despăgubiri și obligarea intimaților pârâți la plata acestora, în raport de care apreciază că dreptul la acțiune este imprescriptibil.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.38/14.04.2015, Tribunalul G. a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că prin cererea înregistrată sub nr._ /05.08.2014 la Tribunalul G., reclamantul V. I. a chemat în judecată pe pârâții S. R. – prin Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Orașul Mihăilești – reprezentat prin Primar, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună stabilirea cuantumului just al despăgubirilor cuvenite autorului reclamantului, ca și consecință a exproprierii realizate în anul 1990 asupra imobilului proprietate privată a acestuia constituită din teren intravilan în suprafață de 2500 mp, casă de locuit în suprafață de 148,13 mp, camera de locuit în suprafață de 11 mp și obligarea pârâților la plata despăgubirilor astfel stabilite, către reclamant, persoană îndreptățită la această dezdăunare.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în cursul anului 1990, soția autorului reclamantului, V. R. I., a fost citată în scopul exproprierii proprietății sale constituite din teren curte în suprafață de 2500 mp (250mp în acte) și două case de locuit, ambele edificate din cărămidă și lemn, acoperite cu tablă galvanizată.
Reclamantul a precizat că exproprierea a pornit în temeiul Decretului nr. 209/1987, însă, actele și faptele juridice efective desfășurate în scopul exproprierii au început în anul 1990, iar potrivit art. 4 din Decretul nr. 467/1979, imobilele expropriate treceau în proprietatea statului la data preluării efective a acestora în vederea demolării.
A mai susținut reclamantul că situația din speță reprezintă o excepție atât de la prevederile Legii nr. 10/2001, întrucât exproprierea nu s-a realizat în perioada 06 martie 1945 -22 decembrie 1989, ci în cursul anului 1990, dar și o excepție de la prevederile Legii nr. 33/1994, întrucât exproprierea s-a realizat în temeiul unor documente anterioare datei de 22 dec 1989, iar lucrarea ce s-a efectuat ca urmare a acestei exproprieri, Lacul de Acumulare Mihăilești, reprezintă o utilitate publică, potrivit enumerării art. 6 din Legea nr. 33/1994. Având în vedere modalitatea de stabilire a valorii despăgubirilor, este evident că aceasta este una care nu corespunde sintagmei „dreapta și justa despăgubire”, potrivit și art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și Constituția României, precum și art. 26 din reglementarea legală a exproprierii, o altă condiție necesară a acesteia constă în existența unei despăgubiri drepte și prealabile care să compenseze prejudiciul suferit de proprietar sau de către ceilalți titulari de drepturi reale cu privire la bunul expropriat.
A arătat reclamantul că despăgubirea este”dreaptă” numai dacă va acoperi întreaga pierdere cauzată persoanelor afectate de măsura exproprierii, pierdere care, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. 1 din Legea nr. 33/1994 se compune din valoarea reală a imobilului precum și din prejudiciul cauzat proprietarului. În aceste condiții, este exclusă o plafonare legală a despăgubirii, la un anumit cuantum.
D. consecință, reclamantul a apreciat că numai instanța de judecată are căderea de a soluționa acest neajuns al abuzului săvârșit în anii 1990 în România, respectiv a utilizării unei metode nedrepte de stabilire a despăgubirii. Instanța urmează așadar să stabilească valoarea despăgubirilor care potrivit art. 27 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi mai mică decât aceea oferită de către expropriator (34.774,64 lei).
Tribunalul a constatat că nici una din părți nu contestă situația de fapt, anume că reclamantul a fost expropriat în baza Decretului nr. 209/1987, după anul 1990.
A mai invocat că în perioada ianuarie - aprilie 1990 Constituția României nu era în vigoare, așadar Decretele comuniste încă își puteau produce efectele, ceea ce s-a și întâmplat. Legislația romană însă nu prevede normele aplicabile situației din speță, de aceea, singura aplicabilitate în cauză se impune a o avea legea-cadru privind exproprierea Legea nr. 33/1994.
Pârâtul Orașul Mihăilești a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă, arătând că notificarea reclamantului înregistrată sub nr. 36/2014 a fost transmisă prin intermediul B. B. C. la data de 18.06.2014, fiind primită la Primăria Mihăilești la data de 20.06.2014.
Având în vedere că termenul limită pentru depunerea notificărilor prevăzut de Legea nr. 10/2001, și prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001 era 14.02.2002, prin dispoziția Primarului Orașului Mihăilești nr. 197 din 23.06.201, notificarea a fost respinsă ca tardiv introdusă.
Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca prescrisă.
Tribunalul a considerat că indiferent ce act normativ este aplicabil în speță - Legea 33/1994, ori Legea 10/2001, care prevede un termen de decădere de 6 luni de trimitere a notificării de către reclamant, prelungit până la data de 11.02.2002- dreptul acestuia la acțiune s-a stins ca efect al prescripției generale de 3 ani sau al celuilalt termen de decădere, de 6 luni, atâta timp cât notificarea acestuia a fost trimisă de B. B. C. pe data de 18.06.2014 și fost primită la Primăria Mihăilești pe data de 20.06.2014.
De principiu, atât în vechiul Cod civil, cât și în Noul Cod Civil, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, în consecință pasivitatea reclamantului a avut drept consecință pierderea dreptului său la acțiune.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul V. I., în contradictoriu cu S. R., prin Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Orașul Mihăilești, reprezentat prin Primar.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul V. I., solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate și pe cale de consecință, reținând cauza spre judecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului, reclamantul a susținut că din petitul acțiunii rezultă fără putință de tăgadă că a investit instanța de judecată cu două capete de cerere, respectiv: stabilirea cuantumului justei despăgubiri cuvenite, ca și consecință a exproprierii realizate în anul 1990 asupra imobilului proprietate privată a acestuia constituită din teren intravilan în suprafață de 2500 mp, casă de locuit în suprafață de 148,13 mp, camera de locuit în suprafață de 11 mp și obligarea pârâților la plata despăgubirilor astfel stabilite.
Invocând dispozițiile art. 2502 alin.2 pct.2 din Codul civil, apelantul consideră că dreptul la acțiune față de cererea formulată este imprescriptibil.
De asemenea, a susținut că față de cel de-al doilea capăt de cerere, acesta nu poate fi supus termenelor prescripției întrucât depinde în mod nemijlocit de cel dintâi. Astfel, termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune în primirea despăgubirilor începe să curgă de la data la care acestea sunt recunoscute, iar cuantumul acestora este cert.
Apelantul consideră că, în mod eronat, instanța de fond a considerat acțiunea formulată ca fiind supusă regulilor prescripției, în realitate aceasta fiind o acțiune imprescriptibilă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.2502 Cod civil, art.466-482 C.proc.civ.
Intimații pârâți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, reiterând în esență, apărările formulate în fața primei instanțe.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței apelate prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, Curtea reține caracterul nefondat al apelului.
În acest sens, Curtea reține că în mod judicios a apreciat instanța de fond că a fost investită cu un singur capăt de cerere, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata de despăgubiri, ca și consecință a exproprierii realizate în anul 1990 asupra imobilului proprietate privată a acestuia constituită din teren intravilan în suprafață de 2500 mp, casă de locuit în suprafață de 148,13 mp, susținerile reclamantului vizând faptul că deși a fost privat de dreptul său de proprietate în anul 1990, când a fost pusă în executare măsura exproprierii dispusă prin Decretul nr. 209/1987, nu a beneficiat de o despăgubire dreaptă și echitabilă.
Argumentele reclamantului în sensul că ar fi formulat un prim capăt de cerere principal, care ar avea natura unui acțiuni în constatare, sunt vădit nefondate, în condițiile în care pretinsa cerere în constatare nu reprezintă altceva decât o situație de fapt, constând în situația premisă pe care se grefează orice acțiune în despăgubiri cum este cea cu care reclamantul a sesizat instanța de fond, statuarea asupra existenței sau nu a unui prejudiciu înregistrat de titularul cererii, constituindu-se într-o cerință dintre cele necesare și cumulative impuse atât de dreptul comun, dar și de legislația specială invocată de reclamant, pentru recunoașterea unui drept la reparație.
Or, așa cum rezultă neîndoielnic din motivarea cererii de chemare în judecată, scopul urmărit de reclamant prin formularea cererii de chemare în judecată este acela al dezdăunării sale, cu echivalentul real al bunului imobil de care a fost privat prin exproprierea pusă în executare în anul 1990.
Ca atare, nu este incidentă în speță o împrejurare în care a intervenit o schimbare a obiectului acțiunii de către instanța de judecată, ci este vorba despre îndeplinirea de către instanța de fond a obligației de a avea rol activ, în virtutea căruia acesta era îndreptățită să dea acțiunii cu care a fost sesizată calificarea juridică exactă. Or, calificarea acțiunii se face nu după natura termenilor folosiți de reclamant, ci după motivele de fapt ale cererii și după scopul urmărit prin promovarea acțiunii.
În consecință, apelantul reclamant nu poate invoca cu succes încălcarea de către instanța de fond a principiului disponibilității, întrucât finalitatea acțiunii promovate de acesta a fost corect identificată de instanța de fond, iar în raport de cele ce preced, rezultă că tribunalul a apreciat corect limitele în care judecătorul poate exercita rolul său activ.
Astfel, cererea formulată la data de 05.08.2014, în fața instanței de fond este o acțiune în pretenții prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor sume de bani pentru un prejudiciu cert, care a apărut în perioada 1990. Or, este de necontestat că o acțiune în pretenții, de natura celei promovate în speță, dat fiind că tinde la obținerea protecției unui drept de creanță, personal, este o acțiune prescriptibilă.
Instanța anterioară a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 8 din Decretul 167/1958 privind prescripția extinctivă, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
Acesta întrucât, în speță, așa cum susține chiar reclamantul, faptul generator al prejudiciului este reprezentat de exproprierea acestuia și pierderea posesiei asupra bunului expropriat, executarea în fapt a măsurii dispuse fiind realizată în perioada 1990. Ca urmare, acesta este momentul la care a început să curgă termenul de prescripție, în condițiile în care reclamantul a cunoscut sau putea în mod obiectiv să cunoască de la data deposedării sale atât această faptă, ca și prejudiciul pe care l-a încercat, prin expropriere- care a avut încă de la acel moment caracter cert - acesta fiind privat de un bun imobil, evalabil în bani – respectiv autoritățile statului care au dispus-o și pus-o în aplicare.
Împrejurarea că la data deposedării reclamantului, Legea nr. 33/1994 nu era încă în vigoare, nu este de natură a conduce la o altă concluzie, în condițiile în care reclamantul avea în mod cert posibilitatea de a apela la dreptul comun reprezentat de Codul civil, încă de la data deposedării sale, pentru a putea obține recunoașterea și protecția dreptului dedus judecății.
Or,potrivit normei legale incidente - art. 1 din Decretul nr.167/1958- astfel de drepturi având un obiect patrimonial se sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani, conform art. 3 alin.1 din Decretul nr.167/1958. În același timp, nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege.
Ca urmare, promovarea acțiunii în pretenții la data de 05.08.2014 este realizată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 coroborat cu art. 8 din Decretul nr.167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de anul 1990.
În plus, raportându-se la susținerile reclamantului, Curtea reține că fiind vorba de o faptă săvârșită ulterior anului 1989 - dată la care regimul politic care a dispus măsura exproprierii nu mai acționa, nu se poate reține o imposibilitate de a acționa, a reclamantului, conform dreptului comun. Faptul că reclamantul nu s-a îndreptat împotriva statului, care a adoptat actul normativ de expropriere, respectiv a autorității locale, care a pus în executare măsura exproprierii, cu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 998-999 și următ. din Codul civil, nu poate justifica amânarea sine die a momentului la care începe să curgă termenul de prescripție. Astfel, Curtea constată că nimic nu l-a oprit pe reclamant să acționeze în justiție pârâții împotriva cărora s-a îndreptat în prezenta cauză, în vederea reparării prejudiciului invocat și în prezenta cauză, pe temeiul răspunderii civile delictuale.
Altfel, ar însemna că o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil - prescripția extinctivă să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de momentul în care și-ar procura mijloacele de probă.
Trimiterile acestuia la adoptarea Constituției în anul 1991, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie în cauză, întrucât prevederile art. 480 din Codul civil care ocroteau dreptul de proprietate erau pe deplin aplicabile și oricum nu justifică rămânerea acestuia în pasivitate ulterior adoptării legii fundamentale.
Tot astfel, chiar raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994, în măsura în care s-ar aprecia că aceste norme vizează situații născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, Curtea apreciază că în mod judicios, instanța de fond a reținut incidenta prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, în condițiile în care titularul cererii a rămas în pasivitate și ulterior adoptării acestui act normativ, dată la care deja fusese expropriat și înregistrase prejudiciul invocat în cauză, mai exact timp de cca.20 ani.
Or, acest act normativ nu instituie dispoziții speciale și derogatorii de la dreptul comun, în ceea ce privește dreptul la acțiune dedus judecății, astfel că este corectă statuarea instanței de fond, în sensul că acțiunii de față îi erau și în acest caz, aplicabile prevederile legale anterior citate, termenul de prescripție începând să curgă, pentru reclamant, de la data adoptării acestui act normativ (prescripția fiind împlinită cu mult timp anterior sesizării instanței de fond cu prezenta cauză).
Totodată, și jurisprudența C.E.D.O. confirmă legalitatea soluției pronunțate de tribunal și atacată de apelant. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza JA Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unit).
De altfel, susținerile apelantului în sensul că, urmare a formulării unui capăt de cerere distinct care ar avea, în opinia acestuia, ca obiect o acțiune în constatare, imprescriptibilă, dreptul la despăgubiri ar fi la rândul său, imprescriptibil sunt vădit nefondate, întrucât, pe de o parte, un atare argument, nu justifică în vreun fel admisibilitatea unui astfel de demers din perspectiva art. 35 din codul de procedură civilă și a celor anterior reliefate, din perspectiva a ceea ce s-a solicitat, în realitate pe această cale, iar caracterul prescriptibil al pretențiilor deduse judecății, nu poate fi înlăturat, prin voința părții, ci este reglementat, cu caracter imperativ de lege, fiind evident că acțiunea în despăgubire este o cerere principală, iar nu una accesorie, cum susține apelantul.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 480 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant V. I., cu domiciliul în Mihăilești, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.38/14.04.2015, pronunțată de Tribunalul G., în contradictoriu cu intimații pârâți S. R. PRIN MINISTERUL MEDIULUI ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE, cu sediul în București, ., sector 5, și ORAȘUL M. PRIN PRIMAR, cu sediul în Mihăilești, Calea București, nr.142, județ G..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 28.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
5 ex/22.02.2016/T.G. – G.U.
| ← Conflict de competenţă. Decizia nr. 31/2016. Curtea de Apel... | Succesiune. Decizia nr. 41/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
