Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 650/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 650/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-05-2015 în dosarul nr. 650/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.650
Ședința publică de la 25.05.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - F. D.
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul G. R. B., împotriva deciziei civile nr.791 A din 18.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă-reclamantă I. C. și cu intimatul-reclamant-pârât G. G..
Cauza are ca obiect – partaj bunuri comune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că nu s-a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit prin rezoluția de primire a cererii de recurs de către recurentul G. R. B..
Se mai învederează faptul că s-a depus din partea intimatei-pârâte-reclamante note de ședință prin care solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, invocă excepția netimbrării cererii de recurs și reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 26.04.2000, sub nr._ (nr. în format vechi 6249/2000), reclamantul G. G. a chemat-o în judecată pe pârâta I. (fostă G.) C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei și atribuirea apartamentului situat în București, ., ., ., sector 2, către reclamant, ca urmare a faptului că bunul imobil menționat a fost dobândit prin contribuția sa exclusivă.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a căsătorit cu pârâta la data de 01.10.1976, căsătorie care a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 9115/1995.
Reclamantul a mai arătat că în timpul căsătoriei cu pârâta aceștia au dobândit împreună apartamentul, dar contribuția sa a fost exclusivă, motiv pentru care a solicitat atribuirea către el a apartamentului. În acest sens, reclamantul a menționat faptul că apartamentul a fost cumpărat de cei doi soți la data de 30.09.1992, printr-un contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate, dar ulterior acestui moment pârâta a părăsit domiciliul conjugal, lăsându-i în grijă cei doi copii minori. De asemenea, reclamantul a mai menționat faptul că ratele casei au fost plătite de către el, pârâta neavând nicio contribuție financiară.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus următoarele acte: copia contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr._/30.09.1992 (f. 3), precum și schița imobilului (f. 5).
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 36 alin. 1 C.fam.
Acțiunea a fost legal timbrată cu taxă de timbru în valoare de 150.000 ROL și timbru judiciar în valoare de 3000 ROL.
Pârâta a fost citată prin publicitate conform art. 95 C.proc.civ. și nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat la judecarea cauzei.
În ședința publică din data de 18.10.2000, instanța, în temeiul art. 167 C.proc.civ., a încuviințat pentru reclamant proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtei și proba testimonială, considerându-le utile, pertinente și concludente pentru justa soluționare a cauzei.
În cadrul probelor încuviințate, instanța a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar și a procedat la audierea martorilor P. I. (f. 25) și B. N. (f. 26), declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosar.
Instanța nu a putut proceda la administrarea interogatoriului pârâtei, întrucât aceasta nu s-a prezentat la judecată, iar față de aceste împrejurări apărătorul reclamantului a solicitat instanței aplicarea art. 225 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr._/29.11.2000, pronunțată în dosarul nr. 6249/2000 a fost admisă acțiunea formulată de reclamant, s-a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei un apartament bun comun situat în București, ., ., ., sector 2, s-a constatat că reclamantul a avut o contribuție exclusivă la dobândirea acestui apartament, dispunându-se ieșirea din indiviziune a părților și atribuirea către reclamant a imobilului anterior menționat.
La data de 29.01.2010, pârâta I. (fostă G.) C. a formulat apel împotriva sentinței anterior menționate, apel care a fost admis prin Decizia Civilă nr. 847/29.09.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă, dispunându-se desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.
În considerentele acestei decizii s-a reținut că hotărârea judecătorească nu a fost comunicată, iar citarea pârâtei prin publicitate s-a făcut cu rea credință.
Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 847/29.09.2010, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a Civilă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 671/01.06.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, la data de 27.01.2011.
La data de 16.09.2011, pârâta-reclamantă I. (fostă G.) C. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul partajării bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, să se constate contribuția egală la dobândirea bunurilor comune de 50% pentru fiecare parte, atribuirea bunurilor, cu obligarea la plata unor sulte corespunzătoare și respingerea cererii cu privire la celelalte aspecte invocate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt, pârâta a arătat că, în timpul căsătoriei dintre părți, a fost cumpărat apartamentul situat în București, ., ., ., sector 2, fiind bun comun. A arătat pârâta-reclamantă că în anul 1994 a plecat să lucreze în Israel cu acordul reclamantului și a trimis în mod constant sume de bani în țară pentru întreținerea familiei, împrejurare care rezultă din corespondența purtată între părți. Până în anul 1994, când a plecat în Israel, pârâta-reclamantă a realizat venituri salariale constante, contribuind la întreținerea familiei, iar ulterior plecării, a contribuit cu sume de bani, inclusiv la întreținerea minorului încredințat reclamantului-pârât, acesta din urmă solicitându-i diferite sume de bani și confirmând primirea acestora. Mai arată pârâta-reclamantă că nu a cunoscut existența cauzei în care s-a pronunțat divorțul și că solicită ca imobilul să se atribuie reclamantului pârât cu obligarea la plata unei sulte corespunzătoare.
La data de 10.10.2011, pârâta-reclamantă a depus o cerere completatoare a cererii reconvenționale, prin care a solicitat obligarea pârâtului reclamant la plata unei sume de bani, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, astfel: la plata sumei de 5750 euro, reprezentând contravaloare lipsă de folosință în perioada septembrie 2009 – august 2011; la plata lunară a sumei de 150 de Euro, din septembrie 2011 până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj.
În motivarea cererii, pârâta-reclamantă a arătat că a fost plecată din țară în perioada 1993 - 2009, iar în momentul în care s-a întors, reclamantul-pârât i-a refuzat accesul în imobil, fiind astfel nevoită să închirieze o locuință cu 250 euro lunar, în perioada septembrie 2009 – august 2011. Ulterior, a fost nevoită să părăsească această locuință, întrucât nu avea venituri pentru a achita chiria, iar suma solicitată a calculat-o ca fiind 50% din contravaloarea lunară a unei chirii practicate pe piața liberă în zona în care se află imobilul bun comun.
Reclamantul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale și atribuirea în exclusivitate a imobilului.
În motivare, reclamantul-pârât a arătat că imobilul a fost achiziționat la data de 30.09.1992, că în anul 1993 pârâta-reclamantă a plecat în Israel pentru o vacanță de 3 luni și nu a mai revenit în țară, că între anii 1994-1995, intimata a avut 5 domicilii diferite, iar din momentul soluționării divorțului, respectiv în anul 1995, foștii soți nu au mai păstrat în nici un fel legătura, deși minorul G. B. fusese încredințat reclamantului-pârât, iar pârâta-reclamantă a fost obligată la plata unei pensii de întreținere, pe care nu a achitat-o. Mai arată reclamantul pârât că susținerile pârâtei-reclamante referitoare la faptul că nu a cunoscut împrejurarea că s-a pronunțat divorțul nu pot fi reținute, din chiar cuprinsul unei scrisori depuse de aceasta la dosar și nedatată, rezultând contrariul, reclamantul pârât comunicându-i inclusiv intenția de a introduce acțiunea de partaj. Precizează reclamantul-pârât că pârâta-reclamantă a încercat să inducă în eroare instanța de judecată cu privire la sumele pe care le-ar fi transmis, adăugând în colțul din stânga sus al unei scrisori, faptul că ar fi trimis 2300 de dolari, însă respectiva scrisoare nu cuprinde o asemenea mențiune. Reclamantul-pârât a învederat că după plecarea din țară a fostei soții, s-a ocupat exclusiv de creșterea și educarea celor 2 copii, rezultați din căsătorie. Prin urmare, arată reclamantul–pârât să imobilul îi aparține în exclusivitate, având în vedere că a achitat avansul dintr-un împrumut personal, ratele au fost oprite din salariul său, cei doi copii i-ai fost încredințați, la scurt timp după achiziționarea imobilului pârâta a părăsit țara, iar aceasta nu a plătit niciodată pensia alimentară.
Prin încheierea din data de 06.01.2012, a fost admisă în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de pârâta-reclamantă, fiind scutită aceasta de plata sumei de 8040 lei, dispunându-se, totodată, eșalonarea restului taxei judiciare de timbru în cuantum de 1970,45 lei, în 12 rate lunare.
Sub aspectul probatoriului, în cauză au fost încuviințate ambelor părți proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce și proba testimonială cu 2 martori, precum și proba cu expertiză construcții, iar pentru pârâta-reclamantă și proba cu expertiză contabilă.
S-au administrat proba cu interogatorii reciproce, proba cu înscrisuri, iar în administrarea probei testimoniale au fost audiați martorii B. N. și P. I., propuși de reclamantul-pârât și B. A. M. și C. Cristan G., propuși de pârâta-reclamantă.
La dosar au fost depuse raportul de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert D. Patriciia, răspunsul expertului la obiecțiunile formulate de pârâta-reclamantă, precum și raportul de expertiză specialitatea contabilitate, întocmit de expertul A. Eden.
Prin sentința civila nr._/12.07.2013, analizând cererile, prin prisma motivelor formulate, a apărărilor invocate și a probelor administrate, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, pronunțată în dosarul nr. 9115/1995, Judecătoria Sectorului 2 București a dispus desfacerea căsătoriei încheiate între reclamant și pârâtă la data de 01.10.1976, revenirea pârâtei la numele anterior căsătoriei, încredințarea către reclamant spre creștere și educare a minorului G. B., cu obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreținere, în cuantum de 15.000 rol lunar, precum și atribuirea către reclamant a beneficiului folosinței apartamentului situat în București, ., ., . până la partaj. Sentința a rămas definitivă (potrivit reglementării legale din momentul pronunțării) la data de 27.12.1995.
Susținerile pârâtei-reclamante, în sensul că nu a cunoscut existența acestui litigiu sunt irelevante în contextul în care este vorba despre o hotărâre definitivă (irevocabilă) pe care pârâta-reclamantă nu a atacat-o.
În timpul căsătoriei, la data de 30.09.1992, soții G. au dobândit împreună apartamentul situat în București, ., ., ., sector 2, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr._/30.09.1992. Astfel cum rezultă din chiar cuprinsul contractului de vânzare cumpărare depus la dosar, 10% din prețul apartamentului, respectiv suma de 10.926 lei vechi, a fost achitată cu titlu de avans, conform chitanței nr._/30.11.1992, iar diferența de 90% a fost achitată în perioada decembrie 1992 – aprilie 2000. Deși în adresele depuse la dosar, respectiv adresa nr._/10.11.2010 emisă de Administrația Fondului Imobiliar (f. 192), adresa nr. 616/06.06.2012 emisă de S.C. F. S.A. și adresa nr._/21.06.2012 emisă de Administrația Fondului Imobiliar, există neconcordanțe cu privire la cuantumul ratelor achitate și la momentul achitării primei rate, instanța reține că achitarea avansului de 10% și împrejurarea că ultima rată s-a achitat în aprilie 2000, nu pot fi puse la îndoială, existând o concordanță între înscrisuri, sub aceste aspecte. În lipsa chitanțelor de plată a ratelor și a documentelor contabile, în privința cărora a expirat termenul de păstrare, în cauză nu se poate ajunge la o reconstituire exactă a modului în care s-a achitat apartamentul, mai ales că, potrivit contractului, apartamentul urma a fi achitat în rate timp de 10 ani, până în 2002, or, ultima rată s-a achitat în aprilie 2000.
Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam. (aplicabil în cauză, fiind vorba despre o căsătorie încheiată și desfăcută sub imperiul acestui act normativ), bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soți sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar, potrivit alin. 3 al aceluiași articol, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Astfel, în temeiul prezumției relative de comunitate instituite de către legiuitor, orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soți se consideră comun, câtă vreme nu se face dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într-una din categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.
Prin urmare, având în vedere faptul că soții au dobândit imobilul în timpul căsătoriei și nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute de art. 31 C. fam., care se referă la bunurile proprii ale soților, instanța reține că acest apartament este bun comun al soților. Momentul dobândirii imobilului este cel al încheierii contractului de vânzare cumpărare, fiind irelevantă împrejurarea că prețul nu s-a achitat integral în acel moment.
Cu privire la cota de contribuție la dobândirea bunurile comune, prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a pretins constatarea în beneficiul său a unei contribuții exclusive la dobândirea apartamentului, susținând că pârâta-reclamantă nu are nicio contribuție financiară în acest sens.
Față de prevederile art. 30 alin. 1 C. fam., instanța a reținut că în ceea ce privește cota de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune, aceasta se apreciază prin raportare la totalitatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, iar nu în mod individual, prin raportare la anumite bunuri în parte. La stabilirea cotei de contribuție, trebuie să se țină seama nu doar de veniturile obținute de către soți, ci și de contribuția acestora la realizarea sarcinilor comune ale gospodăriei, respectiv de munca fiecăruia dintre soți în cadrul gospodăriei comune.
Din probele administrate rezultă că pârâta-reclamantă a plecat în Israel la data de 26.05.1993 (întrebarea nr. 5 la interogatoriu), susținerile acesteia inițiale cu privire la faptul că plecarea a avut loc în anul 1994 fiind infirmate de probele administrate.
Până la acest moment, al plecării din țară, pârâta-reclamantă realiza venituri din muncă, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (fila 193-198), aspect pe care, de altfel, reclamantul pârât nu l-a contestat. Acesta din urmă nu a depus la dosar dovada veniturilor pe care le-a realizat pe parcursul căsătoriei și nici nu a susținut, cu atât mai puțin a dovedit, că ar fi avut venituri ce depășeau substanțial pe cele realizate de soția sa, cel puțin până la momentul în care aceasta a plecat la muncă în străinătate.
Din corespondența purtată între părți, ulterior plecării pârâtei reclamante din țară, rezultă că relația dintre soți era una bună, că plecarea a avut loc cu consimțământul soțului, dar mai ales că pârâta reclamantă trimitea bani soțului. Relația dintre părți s-a deteriorat treptat, ultima scrisoare fiind datată 23.07.1995, în condițiile în care hotărârea de desfacere a căsătoriei a rămas definitivă la 27.12.1995.
Așadar, având în vedere corespondența purtată, instanța constată că, și după plecarea din țară, pârâta-reclamantă a contribuit la cheltuielile comune, chiar dacă nu există date concrete cu privire la cuantumul exact al acestei contribuții, în repetate rânduri, reclamantul pârât exprimându-și speranța că soția sa îi va trimite bani (f. 54, 56, 64, 65- verso, 66- verso dosar apel, fila 42 dosar recurs), sau recunoscând faptul că a primit bani (fila 55, 68 dosar apel, fila 158, fila 163), sau justificând cheltuielile făcute (f. 61, 66 dosar apel) sau exprimându-și dorința de a i se trimite bani prin alte persoane (f. 55 – verso, 59, 68 dosar apel). Instanța reține că autoturismul pentru care reclamantul pârât a solicitat sume de bani a fost achiziționat, astfel cum rezultă din scrisoarea nedatată depusă la fila 35 – dosar recurs. Înscrisurile depuse la dosar de către pârâta reclamantă (filele 151, 207) și care ar atesta primirea unor sume de bani de către diferite persoane pentru a le da soțului, se coroborează cu scrisorile anterior menționate, în care soțul își exprimă dorința de a i se trimite bani prin terțe persoane.
Pe de altă parte, susținerile reclamantului-pârât în sensul că s-a ocupat de copiii rezultați din căsătorie, sunt doar parțial adevărate, întrucât din înscrisurile depuse la dosar (fila 170, diplome școlare – filele 184-187, fila 55, 59 dosar apel), rezultă că G. R. B. s-a aflat în grija bunicilor materni, în localitatea Leordeni, Argeș, până în anul 1997, aspect recunoscut și de reclamantul pârât la interogatoriu (întrebarea 11- fila 225). Așadar, chiar și o perioadă după desfacerea căsătoriei fiul părților a locuit cu bunicii materni, după cum și fiica, majoră la data desfacerii căsătoriei, a locuit o perioadă cu aceiași bunici, aspect recunoscut la interogatoriu (întrebarea 19 – fila 226) și confirmat și de toți martorii audiați în cauză.
Îndeplinirea de către pârâta-reclamantă a obligației de întreținere pentru minorul G. B., după desfacerea căsătoriei, este neconcludentă, în cauză, însă oricum susținerile reclamantului pârât în acest sens sunt combătute de înscrisurile depuse la dosar (f. 60 dosar apel, filele 45 – 46 dosar recurs). Este adevărat că unele dintre înscrisurile depuse în acest sens atestă plata unor sume de bani chiar și după majoratul fiului părților, fiind lipsite de orice relevanță în contextul analizat (f. 40 – 52 Dosar apel).
În ceea ce privește plata avansului se reține că este neconcludentă împrejurarea că reclamantul-pârât s-a împrumutat de la colegii de serviciu, martorii P. I. și B. N. (filele 227-229), atâta timp cât restituirea împrumutului s-a realizat din bani comuni, pe parcursul căsătoriei, nefăcându-se dovada că sumele restituite ar fi fost bun propriu.
Similar, faptul că ratele apartamentului au fost reținute din salariul pârâtului-reclamant este, de asemenea, lipsit de relevanță în condițiile în care salariul constituie bun comun, în măsura în care este vorba despre un venit încasat în timpul căsătoriei.
Instanța, având în vedere probele administrate, a apreciat că se impune a se recunoaște o contribuție egală a părților la dobândirea bunurilor comune, pornind de la împrejurarea că în cauză nu s-a făcut dovada unei contribuții diferite, nerăsturnându-se prezumția în acest sens. Până la plecarea din țară nici nu s-a contestat această contribuție egală, iar ulterior, s-a probat faptul că pârâta reclamantă a contribuit la dobândirea bunurilor comune și la suportarea sarcinilor căsătoriei, reclamantul pârât nefăcând dovada că sumele de bani trimise ar fi fost inferioare veniturilor sale. De asemenea, s-a reținut că relațiile dintre soți s-au deteriorat cu puțin timp înainte de pronunțarea divorțului, astfel încât perioada scurtă dintre cele două momente nu justifică reținerea unei cote inferioare de contribuție din partea pârâtei-reclamante.
Sub același aspect al contribuției egale, s-a mai reținut că recunoașterea reclamantului – pârât din scrisoarea nedatată, (dar trimisă după desfacerea căsătoriei, întrucât face vorbire despre „câștigarea” fiului și despre atribuirea imobilului – 57 – 58 dosar apel), prin care este de acord cu împărțirea egală a bunului, este relevantă în acest sens.
Împrejurarea incontestabilă că reclamantul-pârât a suportat exclusiv ratele apartamentului după desfacerea căsătoriei este irelevantă în contextul aprecierii contribuției acestuia la dobândirea bunurilor comune. Această concluzie este determinată de faptul că bunul s-a apreciat a fi dobândit de soți în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, chiar dacă prețul urma a se achita în rate, iar contribuția soților trebuie raportată la totalitatea bunurilor comune. Suportarea exclusivă a ratelor după desfacerea căsătoriei naște în patrimoniul reclamantului pârât un drept de creanță cu privire la aceste rate, fără a se putea ajunge la o reapreciere a cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune, în condițiile în care comunitatea a încetat odată cu căsătoria. Asupra acestui drept de creanță, relevant în condițiile în care bunul s-ar fi atribuit pârâtei-reclamante, instanța nu s-a va pronunțat, nefiind învestită cu o asemenea cerere.
Corespondența purtată între părți atestă fără putință de tăgadă că pârâta-reclamantă contribuia la cheltuielile căsătoriei, simpla împrejurare că aceasta se afla în Israel, în condițiile în care este cert faptul că trimitea bani soțului, neputând conduce la concluzia contrară. Contribuția pârâtei-reclamante este confirmată și de martorul Cârciuvoianu C. G. (fila 232) care a arătat că, în calitate de șofer, a ridicat din vama Pitești și a dus mamei pârâtei reclamante pachete și bani trimise din străinătate pentru copii care, la acel moment, se aflau în grija bunicilor materni.
Prin urmare, instanța a reținut o contribuție egală a soților la dobândirea apartamentului – bun comun.
Valoarea imobilului a fost avută în vedere ca fiind stabilită de expert conform răspunsului la obiecțiuni, respectiv suma de 214.176 (fila 358), din care s-a scazut valoare îmbunătățirilor de 18.296 lei, reținându-se că valoarea este de 195.880 lei.
Cu privire la îmbunătățiri, s-a constatat că valoarea acestora nu poate fi avută în vedere, întrucât din probele administrate, nu a rezultat ca acestea au fost făcute în perioada căsătoriei, scrisoarea depusă la dosar (fila 206 verso) provenind de la un terț nu este datată și mai mult, din cuprinsul acesteia reiese faptul că relațiile foștilor soți nu erau unele cordiale. De asemenea, din raportul de expertiză a rezultat că îmbunătățirile au fost realizate după anul 2001, împrejurare care este confirmată de înscrisurile depuse la dosar (f. 262 – 291).
Prin urmare, avându-se în vedere dispozițiile art. 36 C.fam., instanța a dispus sistarea stării de coproprietate în devălmășie asupra imobilului și a atribuit bunul reclamantului pârât, având în vedere împrejurarea că acesta locuiește în imobil, dar mai ales acordul părților sub acest aspect.
Pentru egalizarea loturilor, a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a unei sulte de sulte de 97.940 lei, reprezentând ½ din valoarea bunului imobil.
Cu privire la cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantului-pârât la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiat în condițiile în care ocuparea exclusivă a imobilului de către reclamantul pârât este legitimă. Astfel, prin sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, pronunțată în dosarul nr. 9115/1995 de Judecătoria Sectorului 2 București s-a atribuit către reclamant beneficiul folosinței apartamentului situat în București, ., ., ., sector 2 până la partaj. Or, abia în cadrul prezentului dosar se soluționează partajul. Acordarea contravalorii lipsei de folosință este justificată în opinia pârâtei-reclamante de fapta ilicită a reclamantului pârât constând în ocuparea exclusivă a imobilul, împiedicând-o astfel să folosească apartamentul bun comun și încălcându-i dreptul de folosință ce decurge din calitatea de proprietar codevălmaș. În cauză, însă ocuparea exclusiv de către reclamantul pârât a imobilului are la bază atribuirea folosinței prin sentința anterior menționată, nefiind vorba despre o faptă ilicită. Astfel, cum s-a arătat anterior, împrejurarea că pârâta-reclamantă nu s-a putut apăra în această cauză este lipsită de relevanță în contextul în care nu a atacat această sentință, dreptul de folosință exclusivă al reclamantului pârât, până la partaj, fiind recunoscut printr-o hotărâre irevocabilă.
Având în vedere aceste considerente, în temeiul textelor de lege indicate anterior, instanța a admis în parte, atât acțiunea principală, cât și cererea reconvențională, dispunând în sensul celor arătate.
Cu privire la cererea reclamantului-pârât de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 C.pr.civ., având în vedere împrejurarea că acțiunea a fost admisă în parte, iar instanța a reținut cota egală de contribuție a părților la dobândirea bunului comun supus partajului, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 2488,51 lei cheltuieli de judecată, reprezentând ½ din: taxa judiciară de timbru de 15 RON și timbrul judiciar 0,3 RON achitate în primă instanță (fila 2), taxa judiciară de timbru de 4 lei, timbrul judiciar 0,15 lei (fila 66) și 2380 lei onorariu avocat achitate în apel (fila 80), 1171,5 lei taxă judiciară de timbru și 0,7 lei datorate în fond după casare (fila 127), 700 lei onorariu expert (fila 252), 705,38 lei taxă judiciară timbru în completare (fila 408).
Împotriva acestei sentinte a declarat apel în termen legal I. (fosta G.) C., prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea la plata contravalorii lipsei de folosința formulat prin cererea reconvențională, cu cheltuieli de judecată, în motivare arătând următoarele:
În fapt, prin cererea reconvențională formulată în cauză, s-a solicitat instanței și obligarea paratului reclamant G. G. la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea lipsei de folosința a imobilului bun comun și achitarea unei sume lunare până la rămânerea irevocabilă a sentinței de partaj, motivat de faptul că în calitatea sa de coproprietar al bunului imobil supus partajului a fost lipsită de folosința bunului din 2009 până în prezent. Capătul de cerere a fost precizat prin solicitarea (omologarea expertizei contabile în cauză, urmând ca instanță să se raporteze la valorile stabilite prin expertiză.
Prin sentința civilă nr._/12.07.2013 instanță de fond a respins cererea reconvențională având ca obiect obligarea reclamantului - parat la plata contravalorii lipsei de folosința, motivat de faptul că prin sentința de desfacere a căsătoriei, apartamentul a fost atribuit reclamantului până la partaj.
Se apreciaza de catre apelanta că sub acest aspect al soluționării capătului de cerere, având ca obiect obligarea la plata contravalorii lipsei de folosința este sentința este neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
După cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr._/30.09.1992, cumpărători sunt foștii soți, G. G. și G. C., apartamentul fiind un bun comun dobândit în timpul căsătoriei. Aceasta calificare a apartamentului ca bun comun supus partajării este data și de către instanță de fond, având în vedere soluția pronunțată prin care se constată că părțile au dobândit acest bun imobil în timpul căsătoriei cu o contribuție de 50% fiecare.
Având în vedere aceste aspecte de fapt, este incontestabil că în cauză sunt incidente normele aplicabile proprietatii comune în devălmășie, caracterizată prin dreptul fiecăruia dintre coproprietari de a face singur acte de administrare și de folosința în măsura în care nu se aduce atingere folosinței concomitente a celuilalt coproprietar.
Probele administrate în cauza susțin privarea sa de folosința imobilului încă din momentul în care s-a întors în țara, în anul 2009. Însuși reclamantul-parat a recunoscut că i-a interzis să foloseasca apartamentul, la interogatoriu-întrebarea 16 fila 226.
Motivarea instanței de fond, în sensul că ocuparea exclusivă apartamentului de către apelantul reclamant este legitima prin prisma sentinței pronunțate în dosarul de divorț nu poate fi reținută ca un argument judicios.
După cum rezultă din sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, reclamantului apelant i-a fost atribuita folosința apartamentului în considerarea încredințării minorului G. B., actualmente major, în aplicarea art.38 codul familiei, text abrogat prin O.U.G. 138/2000. Textele lege ulterioare procesului de divorț dintre părțile cauzei au exclus posibilitatea atribuirii folosinței locuinței proprietate comună unuia dintre soți, excepție făcând situațiile în care este vorba despre o locuința față de care exista o detenție precară (închiriere), putându-se atribui beneficiul contractului de închiriere sau pe calea unei ordonanțe președințiale conform art. 613/inidce 2 C.. Această ultimă soluție este reflectată și în cuprinsul NCC, făcându-se o corelație cu drepturile protejate de Convenția EDO și făcându-se distincție între situația în care există pe rolul instanțelor procesul de partaj sau nu. Se poate observa că modificările legislative ulterioare procesului de divorț au condiționat atribuirea folosinței locuinței conjugale de existență pe rol a procesului de partaj, tocmai pentru a se asigura protecție drepturilor corelative ale soților asupra bunurilor comune.
Prin urmare, chiar dacă în anul 1995 a existat o soluție de atribuire a folosinței bunului comun, această situație nu poate fi menținută în prezent tocmai din perspectiva legislației europene la care România a aderat, aceasta din urmă nepermițând încălcarea dreptului de proprietate. Prin împiedicarea sa de a exercita unul dintre atributele dreptului de proprietate-folosinta - îi este încălcat însuși dreptul de proprietate comună, drept aparat de Convenția EDO. Apelanta este titulara a dreptului de coproprietate devălmașă, după cum însăși instanța de fond a constatat, astfel ca prin sentința pronunțata apreciaza că îi este încălcat dreptul protejat de art. l din Protocolul adițional la Convenție.
Atât practica, cât și jurisprudența conturate în ultimii ani susțin inadmisibilitatea cererilor accesorii de atribuire a bunului comun unuia dintre soți până la soluționarea partajului, apreciindu-se că, în fapt, este vorba despre o evacuare mascată, ceea ce determina încălcarea dreptului de proprietate-drept fundamental protejat de Constituție și de Convenția EDO.
Așadar, nici evoluția legislației în sensul protejării dreptului de proprietate al fiecărui cetățean nu poate fi ignorată, atât timp cât vorbim și despre situații care în timp au cunoscut soluții diverse tocmai prin prisma aderării României la Uniunea Europeană.
Se considera că instanța nu poate face abstracție de situația concretă a cauzei, având în vedere faptul că din 2009 (momentul întoarcerii în țară) și până în prezent este lipsită de folosința bunului comun, neputându-se bucura de protecția dreptului sau, fiind nevoită să locuiasca fie cu chirie, fie tolerata de alte persoane, doar pentru că, la un moment dat, a existat posibilitatea atribuirii folosinței bunului comun.
Pe de altă parte, nu trebuie neglijată nici împrejurarea ca în prezent ne aflam în faza de rejudecare a cauzei, a unui proces de partaj început în 2000, reluat în 2009-2010, tocmai ca urmare a unor încălcări procedurale care au avut loc și care nu fac decât se mențină starea de incertitudine a unei soluții asupra partajului bunurilor comune, proces la care se raportează instanță de fond. Se naște întrebarea ce se întâmplă cu drepturile sale protejate, atât timp cât procesul de partaj durează mai multe cicluri procesuale, mai multe faze de rejudecare, sub protecția așa numitei legitimități a folosinței exclusive data de sentința de divorț?! Cu siguranța că o astfel de soluție nu poate fi menținuta prin această perspectivă reținută de instanță de fond.
Ceea ce trebuie avut în vedere de către instanță de apel este împrejurarea că trebuie să ne raportăm la situația existentă în acest moment, la posibilitățile de protecție a dreptului de coproprietate prevăzute de lege în acest moment, astfel încât să nu se continue perpetuarea încălcării drepturilor mele.
Este evident că apelantul-reclamant folosește exclusiv bunul împreună doar cu soția sa, însă, în același timp, este la fel de evident faptul ca apelanta a fost nevoită să îsi închirieze alt bun să poata locui undeva, deși, legal, este coproprietar al unui bun.
Prin acoperirea lipsei de folosința s-ar restabili ordinea de drept încălcată, în sensul asigurării unei echivalente materiale pentru toată această perioadă în care am fost împiedicata de a mă folosi de bunul meu că un coproprietar.
D. pentru care apreciaza că trebuie să i re recunoască dreptul de a primi despăgubirea egală cu contravaloarea lipsei de folosința, conform valorii rezultate din expertiza contabilă întocmită în cauză.
Menținerea soluției instanței de fond sub aspectul criticat conduce la încălcarea dispozițiilor art. 35 din C.fam. Aplicabil în cauză, referitoare la faptul că soții administrează și folosesc împreună bunurile comune, iar toate probele dovedesc că am fost lipsită de folosința apartamentului de la revenirea în țară și până în prezent.
Pentru toate acestea, solicit admiterea apelului astfel cum a fost formulat.
În drept, art. 282 și urm. Cod proc.civ.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel G. G., solicitând admiterea apelului, desființarea hotărârii apelate și pe fondul cauzei, rejudecând:
În principal, admiterea acțiunii formulate și respingerea cererii reconvenționale formulată de către parata, să se constate că imobilul dobândit în timpul căsătoriei se datorează unei contribuții exclusive a reclamantului și, pe cale de consecința, să se dispună ieșirea din indiviziune a părților și atribuirea bunului imobil către reclamant.
-Iar în subsidiar, dacă se va considera că și parata a avut o contribuție la achiziționarea imobilului ce face obiectul prezentului dosar, să se constante că, cota reclamantului de contribuție este una majoră și să se dispună pe cale de consecința atribuirea imobilului către reclamant, cu obligarea la plata unei sulte ce se cuvine paratei,
În motivarea apelului se arată următoarele:
În fapt, instanța de fond în mod greșit a reținut că bunul imobil ce face obiectul partajului este un bun comun, limitându-se doar la faptul că în cauză nu ar fi incident nici unul din cazurile prevăzute la art. 31 din Codul Familiei, în conditiile în care părțile din prezența cauză s-au căsătorit în anul 1976, căsătorie în urma căreia au rezultat doi copii.
În anul 1993, intimata - parata I. C. a părăsit România, plecând în Israel pentru o vacanță de 3 luni de zile inițial, pentru că ulterior să decidă să rămână în Israel și să revină în cele din urmă în țara în luna mai a anului 2009.
Relațiile dintre cei doi s-au depreciat imediat după plecarea intimatei din țară și în cele din urmă căsătoria dintre părți a fost desfăcută prin sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 2 în cadrul dosarului nr. 9115/1995.
Prin pronunțarea acestei sentințe civile, sentința care nu a fost atacată în vreun fel de către parata, în urma probatoriului administrat în cauză, instanța a considerat în mod legal și temeinic ca imobilul ce face obiectul prezentului dosar să fie atribuit reclamantului, având în vedere declarațiile martorilor în cauza care s-au coroborat cu susținerile reclamantului care au dus instanța la concluzia că reclamantul a avut o contribuție exclusivă asupra acestui imobil.
Pentru a pronunța sentința de divorț, instanță a reținut în mod corect faptul că avansul de 10% din prețul imobilului a fost achitat de către reclamant, fiind împrumutat de către martorii reaudiați și în acest dosar, respectiv: P. I. și B. N., iar diferența de preț a fost achitata tot de către reclamant, ratele lunare pe termen de 10 ani fiind oprite direct din salariul acestuia.
Mai mult decât atât, se solicita a se observa că prin aceeași sentința, cei doi minori au fost încredințați reclamantului, astfel că și aceasta reprezintă o motivație în decizia instanței de la acea vreme și despre care consideră că trebuie avută în vedere vis-a-vis de cota de contribuție a reclamantului la dobândirea imobilului.
Se solicita sa se țina cont de faptul că reclamantul G. G. nu a primit sume de bani din partea paratei așa cum instanța a reținut ca fiind corecte susținerile intimatei, acestea fiind nereale.
Consideră că reținerile instanței de fond sunt eronate și contrare probatoriului administrat, deoarece, este evident că relațiile dintre cei doi s-au depreciat după o foarte scurtă perioadă de timp, respectiv din anul 1993 de la plecarea intimatei din țară și achiziționarea imobilului partajat și până în anul 1995, când a fost pronunțat divorțul dintre părți, despre care apelantul G. G. îi aducea la cunoștința intimatei printr-o scrisoare aflată la dosarul cauzei.
Autoturismul la care face referire instanța de fond că ar fi fost achiziționat în timpul căsătoriei reprezintă o reținere eronată, în sensul că reclamantul G. G. nu a achiziționat decât un autoturism, respectiv Dacia L., achiziționat la data de 24.10.2006, din venituri proprii, ulterior desfacerii căsătoriei dintre cei doi, atașând în acest sens înscrisuri.
Se solicita a se observa că nu rezultă din scrisorile aflate la dosarul cauzei faptul că intimata ar fi transmis vreo sumă de bani apelantului, ci este vorba doar de notițe pe care intimata singură le-a trecut în aceste scrisori, despre care intimatul nu face niciodată referiri că ar fi primit vreodată sume de bani.
Singurele sume de bani pe care intimata le-a transmis în țara au fost trimise exclusiv către și pentru copiii minori, pentru care oricum ar fi trebuit să plătească pensie alimentară fostului soț, respectiv G. G., pensie alimentară pe care intimata nu a achitat-o niciodată.
Totodată, supune atenției răspunsul la interogatoriu oferit de către intimata-parata I. C., respectiv:
A) la întrebarea nr. 4, intimata-parata răspunde că nu cunoaște faptul că ratele lunare au fost achitate de către reclamant, acestea fiind de fapt reținute direct prin statele de plată. Ori, având în vedere că vorbim despre perioada 1992-1995, într-un cadru familial normal, consideră că aceste detalii ar fi trebui să fie cunoscute de către ambii soți, având în vedere că se achiziționa un imobil și ne referim în acest sens la modalitatea achiziției bunului.
B) La întrebarea nr. 8, parata răspunde afirmativ, în sensul că sumele de bani trimise în țară prin intermediul Smith World Trans către G. B. erau destinate exclusiv acestuia, creșterii și educării sale, aceasta recunoscând la interogatoriu că “îl ruga pe minor să nu îi spună tatălui despre sumele de bani trimise către acesta".
Se solicita a se observa reaua-credința de care a dat și dă dovadă în continuare intimata I. C., în sensul că la propunerea reclamantului de a dona apartamentul copiilor, aceasta a fost refuzat, ceea ce dovedește clar că nu interesează decât partea financiară ce poate rezulta din partajarea acestui imobil.
Mai mult decât atât, se solicita a se observa că prin sentința civilă de desfacere a căsătoriei, parata a fost obligată la plata unei pensii de întreținere pentru cei doi minori, obligație care nu a fost niciodată respectată de către parata. Foarte important este faptul că aceasta nu a menționat nimic despre acest aspect.
Deși cunoaștem cu toții că pensia de întreținere se plătește către soțul căreia i-au fost încredințați minorii spre creștere și educare, reaminteste că acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.
Cu toate acestea, putem însă cataloga sumele de bani care au fost trimise exclusiv minorului G. B. ca fiind sume destinate creșterii și educării sale.
Însa aceste sume de bani nu au ajuns niciodată la reclamant spre a-i fi de folos la creșterea și educarea celor doi minori și nu au fost de ajuns niciodată, îngrijirea și educarea a doi minori fiind o sarcină îndestulătoare și nerecunoscuta pe de altă parte de către parata.
Se aminteste faptul că acest apartament a fost achiziționat de către reclamant cu câteva luni înainte de plecarea paratei în străinătate, prin contribuție exclusivă, care este dovedită prin înscrisuri și cu ajutorul celor doi martori audiați în cauză. Avansul a fost achitat cu sume de bani împrumutate de la cei doi martori, iar restul de preț a fost achitat în rate lunare timp de 10 ani, ratele fiind reținute direct din salariul acestuia.
Este evident ca împrumuturile de la cei doi martori pentru achitarea avansului imobilului au fost restituite de către apelant din veniturile sale, ulterior desfacerii căsătoriei dintre părți.
Se solicita a se observa în acest sens declarațiile martorilor audiați în cauza P. I. și B. N., care întăresc afirmațiile.
Totodată, se solicita a se tine cont că parata nici măcar nu cunoaște modalitatea de achiziție a acestui imobil, aspect ce reiese din răspunsul la interogatoriu oferit instanței de judecată și care dovedește interesul acesteia cu privire la imobilul supus partajarii.
Se menționeaza faptul că intimata-parata a părăsit țara în anul 1993 și a revenit în anul 2007. În anul 1995 căsătoria dintre părți a fost desfăcută, aspect adus la cunoștință de către apelant intimatei prin scrisoarea aflată la dosarul cauzei. Imobilul a fost achitat în timp, doar de către apelant, ratele lunare fiind reținute direct din salariul său, timp de aproximativ 10 ani de zile, deci încă 7 ani de zile ulterior desfacerii căsătoriei.
Se depun, totodată, înscrisurile din care rezultă veniturile apelantului, substanțial mai mari decat cele ale intimatei, care deși au fost depuse la dosarul cauzei încă din faza procesuală a fondului, nu au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței civile apelate. În legătură cu veniturile intimatei, solicitase instanței de judecata să nu le aibă în vedere și consideră că acest lucru putea fi făcut și din oficiu, atâta timp cât se poate observa cu ușurința faptul că aceasta părăsise țara și nu avea cum să mai dobândească salariu, astfel că a avut dintotdeauna dubii asupra documentelor ce au fost depuse la dosarul cauzei, respectiv cartea de muncă a acesteia.
Consideră că, raportat la împrejurările dintre părți relatate mai sus, instanța de fond nu a analizat și reținut în mod corect probatoriul administrat atunci când a reținut că ambii soți au avut o contribuție comună la dobândirea imobilului.
În dovedirea celor de mai sus înțelege să se foloseasca de probă cu înscrisuri, precum și de orice altă proba e considerata a fi utilă și pertinentă soluționării cauzei.
S-a atașat dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 360 lei, respectiv 590 lei.
În drept, apelul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 282 și următoarele din Codul de Procedura Civilă.
Prin decizia civilă nr.791/A/18.06.2014, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins ambele apeluri, ca nefondate și a respins cererea de obligare a apelantei pârâte reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut că apelul formulat de apelanta I. C. vizeaza solutionarea gresita a cererii sale reconventionale, prin intermediul careia a solicitat obligarea reclamantului parat la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului în speta.
Tribunalul nu a retinut criticile aduse de aceasta sentintei civile apelate în sensul aratat, avand în vedere ca, în mod corect a retinut instanta de fond ca nu exista temei al obligarii fostului sot la plata contravalorii lipsei de folosința a imobilului în speta.
În acest context, s-a reținut ca prin sentința civilă nr. 7667/17.10.1995, pronunțată în dosarul nr. 9115/1995 de Judecătoria Sectorului 2 București s-a atribuit către reclamant beneficiul folosinței apartamentului situat în București, ., ., ., sector 2 până la partaj.
D. urmare, nu se poate vorbi de lipsirea paratei reclamante de exercițiul unuia dintre atributele proprietății codevălmașe, fara drept, ci folosința a fost exercitata de către reclamantul parat în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile, neavând relevanta în acest context ce s-a avut în vedere la luarea acestei masuri, câtă vreme cu putere de lucru judecat, aceasta situație a fost tranșata astfel pana la partaj.
Cat privește apelul formulat de reclamantul parat, referitor la greșita reținere a caracterului de bun comun a imobilului în speța, respectiv a contribuției egale a foștilor soți la dobândirea acestuia, Tribunalul a constatat ca în mod corect și punctual a analizat prima instanța probatoriul administrat în cauza, raționament ce a condus la soluția pronunțata în cauza.
În acest sens, s-a retinut că, astfel cum rezultă din înscrisurile atașate la dosar, la data de 30.09.1992, așadar în timpul căsătoriei, soții G. au dobândit apartamentul situat în București, ., ., ., sector 2, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr._/30.09.1992.
Sub aspectul regimului juridic al bunului în speța, cât timp nu poate fi reținuta incidența vreunei situații reglementate de art.31 din C.fam., și reținând data dobândirii bunului ca fiind situata în timpul căsătoriei părților, în temeiul prezumției relative de comunitate instituite de art. 30 din C.fam., care nu a fost răsturnată, acesta are caracter de bun devălmaș, neputând fi reținute alte împrejurări de fapt apte sa determine încadrarea acestuia într-o altă categorie.
Privind contribuția părților la dobândirea bunului imobil în litigiu, de asemenea, nu a putut fi reținută o cotă diferențiată, în condițiile în care din probele administrate în cauza a rezultat ca părțile au contribuit la sarcinile căsătoriei cu veniturile pe care le realizau.
În acest sens, s-a reținut că, privind cota de contribuție la dobândirea bunurilor care formează masa partajabilă, potrivit dispozițiilor art. 29 din Codul familiei, act normativ incident în speță, „soții sunt obligați să contribuie în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei”.
Referitor la acest aspect, Tribunalul a subliniat că, într-adevăr, viața în comun a soților, gospodăria lor comună și creșterea copiilor determină împletirea intereselor patrimoniale ale celor doi parteneri, atât cu privire la drepturi, cât și la obligații, însă raporturile patrimoniale nu alcătuiesc o reglementare de sine stătătoare, ci una care este subordonată finalității raporturilor personale izvorâte din căsătorie. În consecința raționamentului expus, Tribunalul a subliniat că aportul soților la achiziționarea bunurilor în timpul căsătoriei nu poate fi reținut exclusiv în raport de veniturile realizate de fiecare, respectiv a unui calcul strict matematic, aprecierea unor contribuții diferențiate impunându-se a se face prin probe convingătoare, din care această situație să rezulte neîndoielnic.
În baza probelor administrate în cauză, Tribunalul a constatat că instanța de fond a reținut în mod corect o contribuție egală a părților la dobândirea bunurilor constatate ca fiind achiziționate în timpul căsătoriei părților, și astfel, că nu a rezultat cu evidență că aportul adus de vreuna dintre părți ar îndreptăți reținerea unei cote majoritare a acesteia la dobândirea bunurilor comune, pentru considerentele ce vor fi expuse:
În speță, astfel cum a rezultat din probele administrate în primă instanță, precum și prin completarea lor în apel, ambii soți au realizat venituri în timpul căsătoriei și, întrucât din probele administrate nu s-a putut determina contribuția certă a părților la dobândirea bunului reținut în masa partajabilă, s-a reținut o contribuție egală a părților la dobândirea acestuia.
Din analiza înscrisurilor depuse de părți privind dovedirea cotei de contribuție la dobândirea bunurilor comune, în lipsa altor mijloace de probă care să poată fi valorificate pentru reținerea unei cote diferențiate, s-a reținut realizarea de către ambii soți a veniturilor din muncă.
Împrejurările invocate de către reclamantul pârât în susținerea contribuției sale exclusive la dobândirea bunului imobil în litigiu, privind achitarea avansului, respectiv a ratelor pentru bunul imobil dobândit în timpul căsătoriei, numai de către acesta, sau creșterea și educarea copiilor rezultați din căsătorie, nu pot fi avute în vedere, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, s-a probat că pârâta reclamantă a contribuit la sarcinile căsătoriei, inclusiv după plecarea din țară, prin trimiterea unor sume de bani către soțul său. Tribunalul nu a reținut susținerile apelantului reclamant pârât, în sensul că fosta soție nu a trimis sumele de bani menționate în înscrisurile atașate dosarului sau că aceste sume sunt trecute de către parte, în condițiile în care la dosar există înscrisuri reprezentate de scrisori expediate de chiar apelantul reclamant pârât prin care acesta confirmă primirea unor sume sau solicită trimiterea altora, nefiind contestat conținutul acestor înscrisuri.
De asemenea, prin probele administrate nu s-a probat o diferență a veniturilor realizate de către reclamantul pârât care să poată fi apreciată de prima instanță ca fiind una substanțială, deoarece în timpul căsătoriei acestea au fluctuat, iar analiza cotei de contribuție se realizează prin raportare la întreaga durată a căsătoriei, precum și la toate bunurile achiziționate. Mai mult, în speță nu s-a demonstrat că pârâta reclamantă ar fi fost o persoană risipitoare, care să nu fi contribuit la bunul mers al gospodăriei soților cu veniturile realizate, și astfel la dobândirea bunurilor reținute ca făcând parte din masa bunurilor de împărțit.
În considerarea argumentelor expuse, Tribunalul a respins ambele apeluri formulate de părți împotriva sentinței civile nr._/12.07.2013 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosarul civil nr._, ca nefondate.
Față de disp. art. 274 din C.pr.civ., și în raport de soluția pronunțată privind apelul formulat de apelantul G. G., s-a respins cererea de obligare a apelantei pârâte reclamante la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs G. R. B., criticând-o pentru nelegalitate.
La termenul de judecată din 25.05.2015, Curtea, din oficiu, a invocat excepția netimbrării cererii de recurs.
Curtea, deliberând cu prioritate, potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ., asupra excepției netimbrării recursului, constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Conform rezoluției de primire a cererii de recurs, a fost stabilită în sarcina recurentului obligația satisfacerii timbrajului în cuantum de 4 lei – taxă judiciară de timbru și 0,15 lei – timbru judiciar.
Potrivit dispozițiilor art.20 alin.3 din Legea nr.146/1997, neîndeplinirea obligației de timbrare până la termenul stabilit de instanță se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
Curtea constată că recurentul a fost legal citat pentru termenul din 09.02.2015 cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și timbru judiciar în sumă de 0,15 lei sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de citare regăsindu-se la fila 10 din dosarul de recurs, aceasta îndeplinind toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 100 alin. 3 Cod de procedură civilă.
Cu toate acestea, recurentul nu și-a îndeplinit obligația legală de timbrare până la termenul acordat.
În consecință, în baza dispozițiilor legale sus-menționate, Curtea urmează a dispune anularea recursului ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurentul G. R. B., împotriva deciziei civile nr.791 A din 18.06.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă-reclamantă I. C. și cu intimatul reclamant-pârât G. G..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25.05.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
F. D.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/03.06.2015
----------------------------------------
T.B– Secția a V-a – M.S.
- M.D.P.
Jud.Sector 2 – A.M.
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
