Pretenţii. Decizia nr. 1328/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1328/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-12-2015 în dosarul nr. 1328/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1328
Ședința publică de la 14.12.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - F. D.
********************
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți I. T. și I. M. M. și de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.2860 A din 07.09.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Cauza are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă recurenții-reclamanți I. T. și I. M. M., prin avocat D. Sorica, în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 03.12.2015, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar și intimatul-pârât M. București prin Primarul General, prin consilier juridic M. I., în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea recurenților-reclamanți întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, care a fost comunicată și părții adverse, conform dovezi de citare aflată la dosarul cauzei, precum și înscrisuri în susținerea cererii de repunere în termenul de recurs.
Curtea pune în discuție cererea de repunere în termenul de recurs și excepția tardivității recursului și acordă părților cuvântul pe acest aspect.
Apărătorul recurenților-reclamanți solicită admiterea cererii de repunere în termenul de recurs, având în vedere faptul că recurenții nu se aflau în București la momentul comunicării hotărârii instanței de apel.
În ceea ce privește excepția tardivității recursului arată că lasă la aprecierea instanței.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea cererii de repunere în termenul de recurs, ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția, solicită admiterea acesteia și respingerea recursului ca fiind tardiv formulat.
Apărătorul recurenților-reclamanți solicită respingerea recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acesteia, ca nefondată, având în vedere faptul că a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât instanța de recurs în primul ciclu procesual a lămurit acest aspect în raport de dispozițiile art.501 din Legea nr.10/2001.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, solicită respingerea acestuia ca nefondat, având în vedere faptul că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 501 din Legea nr.10/2001, pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea.
Ca atare, solicită să se dea eficiență deciziei civile nr.658 din 14.04.2009 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă, când s-a dezlegat cauza în fond și s-a stabilit că reclamanții au pierdut imobilul în litigiu, printr-o acțiune în revendicare prin comparare de titluri.
De asemenea, solicită să se constate că instanța de recurs în primul ciclu procesual a stabilit că ambele părți sunt beneficiarele unui bun în accepțiunea art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la CEDO și că fiecare parte trebuie să fie recompensată, proprietarul cu restituirea în natură a bunului, iar dobânditorul pe Legea nr.112/1995 cu contravaloarea imobilului la valoarea de piață, conform standardelor naționale de evaluare.
La interpelarea instanței, apărătorul recurenților-reclamanți arată că aceștia au părăsit imobilul la data soluționării dosarului de evacuare.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică și legală, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001.
În cea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acesteia ca nefondată, în raport de dispozițiile art. 501 din Legea nr.10/2001.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.2860/A/07.09.2015, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în evocarea fondului, a admis acțiunea precizată, formulată de apelanții reclamanți I. T. și I. M. în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 110.000 Euro către reclamanți, la cursul BNR din ziua plății reprezentând preț, piață imobil și a obligat pârâtul la plata sumei de 3200 lei, cheltuieli de judecată către reclamanți.
În considerentele deciziei, s-a reținut că prin contractual de vânzare-cumpărare nr. N00073/23.09.1996 încheiat între . calitate de mandatar al Municipiului București și reclamanții I. T. și I. M. M., în calitate de cumpărători, în temeiul Legii 112/1995, aceștia din urmă au dobândit dreptul de proprietate asupra . în București, .. 17, . și cota de 27,19 mp teren situate sub construcție.
Prin decizia civila nr. 410 A/06.04.2007 a Tribunalului București-Secția a IV-a Civila, rămasă irevocabilă prin decizia civila nr. 658/14.04.2009 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civila, a fost admisă acțiunea în revendicare formulata de Bucsan C., în contradictoriu cu reclamanții din prezenta cauza și au fost obligați I. T. și I. M. M. sa lase numitei Bucsan C. în deplina proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat.
Tribunalul a reținut că efectul pronunțării acestei hotărâri judecătorești a constat în pierderea de catre reclamanti a dreptului de proprietate asupra apartamentului dobandit prin contractul de vanzare-cumparare, ceea ce ii indreptateste pe acestia sa solicite despagubiri pe temeiul garantiei pentru evictiune.
Legiuitorul a derogat de la normele dreptului comun, și a instituit norme speciale care reglementează obligația de restituire a prețului plătit de către cei ale căror titluri de proprietate au fost desființate în justiție prin hotărâri irevocabile.
Dispozițiile art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 stabilesc ca restituirea prețului prevăzut la art.50 alin.2 și alin.21 din Legea nr.10/2001 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, act normativ care a fundamentat perfectarea contractului de vânzare – cumpărare.
Art.501 din Legea nr.10/2001 prevede ca proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Noțiunea de contract desființat a fost explicitată de legiuitor din perspectiva modalității în care poate surveni operațiunea, respectiv ca urmare a unei acțiuni în anulare sau, după caz, a unei acțiuni în revendicare (art.20 alin. 21 din Legea nr.10/2001).
În cauza a fost incidenta aceasta din urma ipoteza, contractul de vânzare-cumpărare nr. N00073/23.09.1996 a fost lipsit de eficienta în plan juridic ca urmare a admiterii, prin decizia civila nr. 410/06.04.2007 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr._/3/2005, ramasa irevocabila, a acțiunii în revendicare formulata de reclamanta Bucsan C. împotriva pârâților I., reclamanți în prezenta cauza.
În consecința, tribunalul a apreciat că acțiunea este întemeiată așa încât a fost admisă, astfel cum a fost precizata în fata Judecătoriei sectorului 6 București și a obligat paratul M. FINANȚELOR PUBLICE sa plătească reclamanților suma de 110.000 euro, reprezentând valoarea de piață a apartamentului nr. 4 din imobilul situat în București, .. 17, sector 2, care a fost stabilita conform raportului de expertiza efectuat în cauza. Tribunalul a arătat că, deși prin raportul de expertiza a fost indicata o valoare mai mare, totuși precizarea cererii sub aspectul cuantumului a fost efectuată în fața judecătoriei. În evocarea fondului, o modificare a cuantumului acestor pretenții nu a fost formulata, așa încât în respectarea principiului disponibilității, tribunalul a acordat valoarea indicată de reclamanți prin precizarea depusa la data de 19.02.2013 ( fila 29- dosar JS6), în suma de 110.000 euro.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 3.200 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat și onorariu expert.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice criticând decizia sub aspectul dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
O primă critică are în vedere greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice .
Se arată că Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului de vânzare – cumpărare, cât și pentru dispozițiile imperative ale art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 .
Primăria Municipiului București are calitate procesuală în cauză, aceasta având calitatea de vânzătoare în actul de vânzare – cumpărare.
O altă critică are în vedere faptul că nu sunt întrunite cerințele art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv contractul de vânzare - cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995 și acest contract să fi fost desființat pe cale judecătorească.
Astfel, nu s-a reținut buna credință a intimaților reclamanți prin hotărâre judecătorească și nici faptul că acel contract a fost desființat.
În condițiile în care proprietarii au făcut diligențe pentru restituirea în natură a imobilului, chiriașii ar fi trebuit să se abțină de la cumpărarea bunului, iar vânzătorul să îl înștiințeze că nu știe cine este cu certitudine proprietarul bunului, astfel încât reclamanții în calitate de cumpărători nu pot fi decât de rea – credință, știind că imobilul este revendicat.
Actul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească, în cauză fiind doar admisă acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, fără să se anuleze contractul de vânzare - cumpărare nr.N00073/23.09.1996.
Cea de-a treia critică are în vedere valoarea imobilului reținută prin raportul de expertiză, apreciind că este exorbitantă, instanța, în virtutea rolului activ, având posibilitatea să reducă valoarea stabilită de expertul G. C. la nivelul anului 2015, astfel încât să reflecte prețul real practicat pe piața imobiliară.
Se arată că scăderea volumului tranzacțiilor pieții imobiliare, impunându-se o diminuare cu 30% a acestei valori. Expertul nu a efectuat nicio corecție legată de blocajul pieței imobiliare, în fapt având loc o îmbogățire fără justă cauză.
O altă critică formulată are în vedere acordarea cheltuielilor de judecată, recurentul apreciind că nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nefăcându-se vinovat de declanșarea litigiului.
De asemenea, arată că nu are nicio culpă procesuală, dispozițiile art.274 C.proc.civ. fiind greșit aplicate.
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va respinge acest recurs ca nefondat având în vedere următoarele considerente:
Una dintre condițiile cerute pentru ca o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.
Spre deosebire de capacitatea procesuală care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății. Altfel spus, numai o anumită persoană poate fi reclamant(ă), respectiv pârât(ă), în cadrul raportului juridic litigios. Condiția calității procesuale prezintă o importanță considerabilă, deoarece raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între persoanele care își dispută dreptul în litigiu.
Întrucât codul de procedură civilă nu cuprinde o definiție a calității procesuale, în doctrină s-au conturat diferite concepții în legătură cu această noțiune.
Astfel, s-a considerat că în procesul civil, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa, ca parte, în procesul civil. Această justificare nu presupune cu necesitate existența unui drept subiectiv, rezultat al stabilirii unui anumit raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale active) și nici o obligație inclusă în conținutul unui raport juridic de drept substanțial (în cazul calității procesuale pasive).
Într-o altă opinie, prin calitate procesuală se înțelege îndreptățirea, respectiv obligația legală a unei persoane fizice sau juridice, de a figura într-un anumit proces în calitate de parte. Calitatea de parte în proces trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului și, respectiv, al obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material asupra judecății. Calitatea de reclamant într-un anumit proces poate aparține numai persoanei ce pretinde că i-a fost încălcat un drept al său, iar calitatea de pârât numai persoanei despre care se afirmă că a încălcat sau nu a recunoscut acel drept. Calitatea procesuală este deci titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.
S-a impus concepția potrivit căreia calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală activă) și, pe de altă parte, existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în același raport juridic (calitate procesuală pasivă). Definiția menționată a fost confirmată în mod constant și de jurisprudența actuală.
Raportat la criticile concrete formulate, Curtea constată că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 Cod civil), care în speță este M. București.
Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare, o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. În ce privește sumele încasate din aceste vânzări, ele nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, respectiv restituireaprețului de piațăal imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru. (21) Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. (3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (21) se face de către M. Economiei și Finanțelor*) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”. Totodată, potrivit disp. art. 501 C.pr.civ. „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză”.
Curtea apreciază că prin noțiunea de contract de vânzare-cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă legiuitorul a avut în vedere actul translativ de proprietate lipsit de efecte juridice fie prin admiterea unei acțiuni în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, între cele două ipoteze diferind doar limitele de despăgubire a cumpărătorului în raport de eludarea sau respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului. Astfel, chiar dacă art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu explicitează ce trebuie să se înțeleagă prin desființarea contractelor, această desființare are în vedere atât situația în care contractul a fost anulat ori constatat nul printr-o hotărâre judecătorească, dar și situația în care față de cumpărător s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
Această interpretare este susținută de prevederile art. 20 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 1/2009, care prevede că în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de M. Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor. Chiar dacă acest text privește un alt drept al chiriașului cumpărător decât cel ce face obiectul prezentului litigiu, el dezvăluie intenția legiuitorului de a asimila desființării contractului nu doar situația în care a intervenit sancțiunea nulității relativ la contract, ci și pe aceea în care cumpărătorul în baza unui contract a fost evins într-o acțiune în revendicare.
În plus, prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001, a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea sau eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații, este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare - potrivit regulii general acceptate specialia generalibus derogant - norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispozițiilor Codului civil în materie de garanție pentru evicțiune și a art. 50, respectiv art. 501 din Legea nr. 10/2001, se reține că cel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru despăgubirile reprezentând prețul de piață al imobilului, este pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Ca atare, criticile sale, în sensul că nu a fost parte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care nu ar avea calitate procesuală, sunt nefondate.
Sunt netemeinice și criticile potrivit cărora Ministerul Finanțelor Publice leagă obligația de plată a prețului și calitatea sa procesuală exclusiv de constatarea nulității contractului. În acest sens, Tribunalul reține că potrivit art. 50 alin. 21 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață acei chiriași – cumpărători ai imobilelor, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, respectarea prevederilor legii menționate exclude sancțiunea nulității, o astfel de sancțiune intervenind în cazul în care actul juridic conține efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci încalcă dispozițiile legii. În consecință, referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă implică pierderea bunului de către chiriașul – cumpărător în urma evingerii sale prin admiterea acțiunii în revendicare.
În concluzie, pârâtul – recurent Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă, iar pe fondul acțiunii în pretenții, față de disp. art. 50 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, datorează restituirea prețului de piață.
Potrivit art. 50 alin. 21 și art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață acei chiriași – cumpărători ai imobilelor, prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Or, respectarea prevederilor legii menționate exclude sancțiunea nulității, o astfel de sancțiune intervenind în cazul în care actul juridic conține efecte contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, deci încalcă dispozițiile legii. În consecință, referirea legiuitorului la desființarea contractului prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă implică pierderea bunului de către chiriașul – cumpărător în urma evingerii sale prin admiterea acțiunii în revendicare.
În consecință, susținerea recurentului pârât cum că disp. art. 501 din Legea nr. 10/2001 ar condiționa dreptul de restituire a prețului de piață de anularea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995, nu are nicio susținere în textul legal amintit. Dimpotrivă, pentru ca fostul chiriaș, cumpărător al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, să poată beneficia de dispoziția legală ce îi recunoaște un drept de restituire a prețului de piață al imobilului cumpărat, se impune ca acel contract de vânzare – cumpărare să nu fi fost anulat sau constatat nul, pentru că doar astfel se poate aprecia că a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
În acest sens, se constată, că prin decizia civilă nr.410/6.04.2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 658/14.04.2009 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de Bucsan C. în contradictoriu cu recurenții din prezenta cauză, I. T. și M.-M., fiind obligați aceștia să lase reclamantei Bucsan C. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.
În decizia civilă nr.658/2009 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă s-a reținut că buna-credință a cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 nu prezintă relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile de drept comun.
Prin urmare, acțiunea în revendicare a vizat compararea a două titluri valabile, astfel încât nici din acest punct de vedere criticile formulate de recurent nu sunt întemeiate.
Nici critica referitoare la valoarea prea mare a imobilului nu este fondată.
În cauză, raportul de expertiză a fost efectuat de expertul B. M., și nu de cel indicat prin motivele de recurs, instanța având în vedere valoarea rezultată prin metoda costurilor, precum și cererile efective ale reclamanților.
Nici critica referitoare la cheltuielile de judecată nu este întemeiată, întrucât recurentul pârât este cel care a căzut în pretenții, întrucât a pierdut procesul. Pe de altă parte, Curtea reține că reclamanții nu își puteau valorifica dreptul la despăgubiri altfel decât prin promovarea prezentei acțiuni, ceea ce a presupus costuri cu expertiza și cheltuielile de avocat.
Suma de 3.200 lei, la care a fost obligat recurentul pârât, este rezonabilă în raport cu munca depusă de avocat pe parcursul soluționării cauzei desfășurată în perioada 19.11.2012 și data pronunțării sentinței de fond.
Și reclamanții au formulat recurs, criticând sentința ca nelegală și netemeinică, sub aspectul dispoz.art.304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
De asemenea, s-a formulat și o cerere de repunere în termenul de recurs, întemeiată pe dispoz.art.103 C.proc.civ., arătându-se în dezvoltarea acesteia că reclamanții au intrat în posesia deciziei civile nr.2860/2015 la data de 30.10.2015, când au revenit din concediu în București.
Pe fondul cauzei, se susține o greșită aplicare a principiului disponibilității, sub aspectul valorii de piață a imobilului.
Analizând cu prioritate cererea de repunere în termenul de recurs, Curtea arată că potrivit art.103 C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În acest din urmă caz, actul de procedură se va împlini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, termen în care vor fi arătate și motivele împiedicării.
Decizia nr.2860/7.09.2015 a fost comunicată recurenților I. T. și M. M. la data de 14.10.2015, astfel cum rezultă din dovada de comunicare – fila 217-218 din dosarul de fond.
Cererea de recurs a fost formulată și înaintată instanței la 02.11.2015, cu depășirea termenului prevăzut de dispoz.art.301 C.proc.civ.
În susținerea cererii de repunere în termen, reclamanții au invocat faptul că în perioada în care și s-a făcut comunicarea se aflau în concediu de odihnă în orașul S., depunând la dosar declarația autentică a proprietarei vilei și actele de proprietate ale acesteia, unde s-au cazat recurenții.
Efectuarea concediului de odihnă în alt oraș decât cel de reședință nu poate fi asimilat unei împrejurări excepționale, astfel încât partea să fi fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința ei pentru a putea îndeplini actul de procedură, respectiv promovarea căii de atac a recursului.
Față de aceste dispoziții legale, declarația proprietarei imobilului în care au fost cazați recurenții în perioada 10.10.2015 – 30.10.2015 este lipsită de relevanță, întrucât efectuarea concediului de odihnă nu poate fi asimilată împrejurărilor menționate de art.103 C.proc.civ.
Față de această situație, Curtea va respinge cererea de repunere în termen și, în consecință, va respinge recursul formulat de recurenții reclamanți, ca tardiv formulat.
Având în vedere dispozițiile art.312 cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ., se va respinge recursul formulat de recurentul pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de repunere în termen formulată de recurenții reclamanți, ca neîntemeiată.
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți I. T. și I. M. M. împotriva deciziei civile nr.2860 A din 07.09.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca tardiv.
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.2860 A din 07.09.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
F. D.
Red.D.A.B
Tehnored.B.I.
2 ex/27.01.2016
--------------------------------------------
T.B-Secția a III-a – C.V.
- A.G.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 12/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Sentința nr. 818/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
