Pretenţii. Decizia nr. 12/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-01-2016 în dosarul nr. 12/2016
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
(_ )
DECIZIA CIVILĂ NR.12
Ședința publică din 13.01.2016
Curtea constituită din:
Președinte - A. P. B.
Judecător - M. G. R.
Judecător - I. S.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul N. F..
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulate de contestatoarea P.-R. I. împotriva deciziei civile nr.1898 din 25.11.2013, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr._/3/2011, în contradictoriu cu intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic C. A., în calitate de reprezentant al intimatul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, în baza delegației pe care o depune la dosar; lipsește contestatoarei P.-R. I..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită și că a fost atașat dosarul în care a fost pronunțată hotărârea contestată, după care Curtea pune în discuție excepția de necompetență materială, invocată de contestatoare.
Reprezentantul intimatului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea excepției ca neîntemeiată, față de obiectul cauzei, anume contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate de Curtea de apel București.
Reprezentantul Parchetului pune aceleași concluzii, de respingere a excepției, având în vedere că potrivit art.319 alin.1 din codul de procedură civilă contestația în anulare se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă. Ținând seama de critica ce vizează eroarea materială, competența în soluționarea prezentei contestații în anulare îi revine Curții de Apel București.
În urma deliberării, Curtea respinge excepția de necompetență materială, invocată de contestatoarea P.-R. I., având în vedere dispozițiile art.319 alin.1 din Codul de procedură civilă și împrejurarea că se atacă decizia civilă nr. 1898 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la 25.11.2013.
Reprezentanții intimatului și al Ministerului public arată că nu au cereri prealabile de formulat, iar Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra contestației în anulare.
Reprezentantul intimatului S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice solicită respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată. Susține că hotărârea contestată nu este rezultatul unei erori materiale, astfel cum susține partea adversă, ci se bazează pe probatoriul administrat în cauză.
Reprezentantul Ministerului Public solicită, de asemenea, respingerea ca neîntemeiată, a contestației în anulare. Din examinarea situației invocate rezultă că nu se constată vreo eroare materială în această decizie, prin omiterea sau confundarea unor elemente ori date importante din dosarul cauzei. În contestație se invocă, în concret, nu greșeli de fapt ci greșeli de judecată de coroborare a celor două hotărâri judecătorești invocate, definitive și irevocabile, cu privire la aceeași situație, aceea a acordării unor despăgubiri materiale urmare unor măsuri administrative cu caracter politic, greșeli ce nu pot fi îndepărtate pe calea contestației în anulare.
CURTEA,
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._/3/2011, reclamanta P. R. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării sale.
În motivarea acțiunii reclamanta P. R. A. a arătat că prin sentința 969/22.09.1958 a fost condamnată pentru crimă prevăzut de art. 209 alin. 1 și ultim., art. 25 pct. 6 C. penal și art. 463 și 304 C.J.M. la o pedeapsă de 18 ani muncă silnică, 7 ani degradare civică și confiscarea averii.
Hotărârea de condamnarea a avut ca efect afectarea profundă a vieții personale și profesionale a reclamantei. De asemenea i-a fost afectată starea de sănătate.
Caracterul politic al condamnării a fost nelegal, imorală și eminamente politica efectuată într-un simulacru de proces, lucru acceptat ulterior și de S. R.. Izolarea, bătăile, privarea de lumina și hrană. Ca atare solicită restituirea tuturor bunurilor confiscate abuziv cu titlu de despăgubiri materiale în cuantum de 300.000 lei precum salariul de care a fost privată.
Prin cererea precizatoare formulată la 21.dec.2011 reclamanta a solicitat daune materiale reprezentând c/val. următoarelor bunuri mobile confiscate, 2 ceasuri de aur, 3 ceasuri de mână, un autoturism, mobilă de sufragerie, 3 biblioteci, 5 carpete, obiecte de îmbrăcăminte, 3 covoare, etc.
Valoarea totală a daunelor materiale este de 509.565 lei stabilită prin raportul de expertiză efectuat în dosarul nr._/299/2007.
Prin cererea completatoare reclamanta a solicitat salariul curent pentru perioada încarcerării estimat la 10.000 lei pentru cei 5 ani de detenție, în valoare reactualizată.
În dovedirea acțiunii au fost anexate – sentința penală 909/22.09.1958 pronunțată de Tribunalul M. București, inventarul bunurilor mobile, confiscate în baza sentinței penale 909/1958, decizia 168/17.07.1962 a Tribunalului Suprem – Colegiul M. al R.P.R., adresa nr._/3.08.1963 mandat de arestare preventivă, sentința civilă nr._/29.06.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, proces-verbal de percheziție, decizia 518/18.03.2004 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, certificat de moștenitor nr. 14/2013 emis de BNP D. N. E..
Prin sentința civilă nr.882/24.04.2013, Tribunalul București – secția a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
În considerentele hotărârii s-au reținut, în temeiul art.1 și 5 din Legea nr. 221/2009, următoarele:
Prin sentința penală nr.909 /1958 reclamanta P. R. A. a fost condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de 18 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 pct.1 C.pen., art. 25 pct. 6 al. 1 C.penal, art. 463 și 304 C.J.M.
Prin deciziunea nr. 168/17.07.1962 pronunțată de Tribunalul Suprem al R.P.R. Colegiul M. a fost admis recursul în supraveghere declarat de Procurorul General al R.P.R. și a fost casată sentința penală nr. 909/22.09.1958 a T.M.B., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina reclamantei P. R. A., din art. 284 pct. 1 C.p. în art. 209. pct. 2 lit. b C.pen și reducerea pedepsei la 5 ani închisoare și 4 ani interdicție corecțională.
În conformitate cu art.1 alin.2 din Legea 221/2009 constituie de drept condamnare cu caracter politic condamnarea pronunțată pentru fapta prev. de art. 209 din Codul penal de la 1938, iar potrivit art.4 alin.3 din lege, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 – 22 dec.1989 pot solicita instanței constatarea caracterului politic al condamnării, cererea putând fi introdusă și după decesul persoanei de orice persoană fizică sau juridică interesată ori din oficiu de P. de pe lângă tribunalul în circumscripția în care domiciliază persoana interesată.
De asemenea se reține că în conformitate cu art.5 alin.1 lit.a) din Legea 221/ 2009 orice persoană care a suferit o condamnare cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv, poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii tribunalului în raza căruia este situat domiciliul.
Deși reclamanta P. R. A. a suferit o condamnare cu caracter politic, tribunalul va respinge acțiunea ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Procesul civil este guvernat de o . principii între acestea fiind și dreptul de dispoziție al părților. Aceasta înseamnă că judecătorul se pronunță numai în limitele învestirii sale și doar cu privire la obiectul cererii.
În speță reclamanta a investit instanța cu o acțiune în pretenții fără ca în cererile sale respectiv cererea introductivă și cererile precizatoare formulate pe parcursul judecării cauzei să solicite printr-un capăt de cerere distinct, constatarea caracterului politic al hotărârii de condamnare.
Chiar dacă reclamanta a indicat în cererea de chemare în judecată temeiul juridic al acțiunii, art.1 din Legea 221/2009, acest capăt de cerere nu a fost formulat distinct, iar instanța nu a fost legal investită; în conformitate cu art.129 C.proc.civ. instanța este obligată potrivit principiului disponibilității să soluționeze cauza numai în limitele investirii sale și a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut.
Având în vedere că cererea de obligare la plata de daune morale sau materiale reprezintă o cerere accesorie în raport cu cererea principală, și că cererea având ca obiect constatarea caracterului politic al hotărârii de condamnare nu a fost formulată, tribunalul va respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Se mai reține și că singurele bunuri ce pot fi restituite în temeiul Legii 221/2009 respectiv despăgubiri, se poate dispune numai cu privire la imobilele preluate abuziv, astfel cum rezultă din interpretarea disp. art. 5 alin.1 lit. b).
Astfel potrivit art.5 alin.1 lit.b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005.
Prin decizia civilă nr.1898/25.11.2013 Curtea de Apel București – Secția a III-a a respins recursul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Curtea, analizând recursul potrivit art.304/1 Cod procedură civilă, a constatat că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație - Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, pentru următoarele argumente:
Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, "dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare".
Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate - anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.
Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.
Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).
Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.
Or, deși în cuprinsul art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de "despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate", fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.
Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art.5 alin.(1) lit. b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.
Astfel, art.5 alin.(1) lit.b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate "despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (...), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (...) în condițiile Legii nr. 10/2001 (...) sau ale Legii 247/2005".
Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.
Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare".
Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.
Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație - Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.
Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.
Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.
Aceste considerente au fost avute în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr.6/2013 pronunțată în recurs în interesul legii,general obligatorie pentru instanțe, astfel încât soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică.
La data de 23.07.2014, petenta P. R. I. I. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr.1898/25.11.2013, cerere care a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
În motivarea contestației în anulare, contestatoarea a arătat următoarele:
În fapt, prin decizia civilă nr.1898/2013, pronunțată la data de 25.11.2013, de către Curtea de Apel București - Secția III Civila in dosarul nr._/_, având ca obiect legea 221/2009, instanța a respins recursul său prin hotărâre irevocabila, împotriva căreia a formulat și revizuire.
Prin admiterea in parte si menținerea restului dispozițiilor sentinței in dosarul nr._/3/2010 la Curtea de Apel București. Secția a IV a Civila, a apărut un motiv de contestație în anulare având în acest caz o hotărâre bazată pe o eroare materiala, decizia atacata stabilind deja caracterul politic al condamnării și dispunând restituirea prin echivalent a restului de bunuri ce nu fusese restituit inițial in dosarul nr._/299/2007 al Jud. Sect. 2 București. Totodată mama sa a fost declarata de Ministerul Justiției/S. R., „erou in lupta anticomunista”, certificat care se afla în toate dosarele ce s-au desfășurat in fata instanțelor. Contestatoarea a explicat instanței de recurs acest aspect, a explicat ca a atacat cu recurs neconstatarea de către instanța de fond a faptului ca fusese deja stabilită o situație juridica asupra căreia instanța nu se mai putea pronunța încă odată.
Pentru toate aceste considerente, ținând cont ca rezultatul hotărârii din recurs se bazează pe o eroare materiala, contestatoarea solicită admiterea cererii formulate, anularea în întregime a deciziei atacate si, pe cale de consecința, să se dispună in recurs admiterea recursului si obligarea pârâtului S. R. si la restituirea prin echivalent a restului de bunuri ce nu au mai fost acordate ulterior in dosarul_/299/2007, plus cele trei obiecte descoperite ulterior, precum si contravaloarea salariului neîncasat reindexat si reactualizat.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 503 Cod procedura civila.
Legal citat, intimatul nu a formulat întâmpinare.
Examinând contestația în anulare formulată împotriva deciziei civile nr. 1898/25.11.2013 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă, Curtea constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:
Conform art. 318 teza 1, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare și atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Greșeala materială reglementată de articolul 318 teza I C.pr.civ. are în vedere erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecății și care au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Este deci vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată.
Textul vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de calificare juridică a acțiunii, de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care s-au apreciat probele și s-au stabilit raporturile dintre părți, de calificarea juridică a acțiunii, sau de modalitatea de interpretare și aplicare a legii ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac prin declararea unui recurs la recurs.
În speța de față, deși invocă greșeala materială, contestatoarea susține că instanța de recurs nu a ținut seama de o hotărâre prin care, într-o altă cauză, s-a stabilit caracterul politic al condamnării și s-au restituit anumite bunuri; de asemenea, susține că instanța nu a ținut seama de un înscris prin care mama sa a fost declarară de S. R. „erou al luptei anticomuniste”.
Or, aceste aspecte nu se circumscriu noțiunii de eroare materială astfel cum este reglementată de dispozițiile legale arătate anterior, ci vizează greșeli de judecată, ce privesc fondul propriu-zis al procesului.
În raport de considerentele expuse și ținând seama de dispozițiile art.318 teza I C.pr.civ., contestația urmează a fi respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea P.-R. I. împotriva deciziei civile nr.1898 din 25.11.2013, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr._/3/2011, în contradictoriu cu intimatul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 13.01.2016.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. B. M. G. R. I. S.
GREFIER
E. C.
Red. A.P.B.
Tehnored.C.S./A.P.B.
2 ex/ 11.02.2016
C.A.B.Secția a III-a Civilă - I.B.
- D.M.
- D.A.B.
| ← Cereri. Decizia nr. 37/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1328/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
