Pretenţii. Decizia nr. 25/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 25/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-01-2012 în dosarul nr. 25/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 25 R
Ședința publică de la 11.01.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- D. Y.
JUDECĂTOR:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant V. I. împotriva Sentinței civile nr. 934/13.05.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect, pretenții – despăgubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 17.06.2010, reclamantul V. I. (fost C. I. I.) a solicitat in contradictoriu cu pârâtul S. R., pronunțarea unei hotărâri prin care sa fie obligat paratul la plata sumei de 400.000 euro cu titlu de daune morale, prejudiciu suferit în urma condamnării sale prin sentința penalanr. 1018/24.10.1950a Tribunalului București, condamnare cu caracter politic.
In motivare, s-a arătat că prin sentința penală nr.1018/24.10.1950 a fost condamnat la 4 ani temnița grea si 4 ani degradare civica pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și a executat 4 ani si 2 luni închisoare, în perioada 11.11._54.
Reclamantul a arătat că a fost arestat când era in ultimul an de liceu, iar în urma condamnării a fost încarcerat la Penitenciarul Jilava unde a fost supus unor percheziții făcute într-un regim dezumanizant.
Reclamantul a menționat că deși trebuia eliberat la 11.11.1995, a fost ținut până la data de 05.01.1954, arătând că suferințele la care a fost supus in perioada de detenție, i-au afectat sănătatea si au lasat urmari adanci atat asupra sa cat si a familiei, motiv pentru care a considerat că este îndreptățit la plata de daune.
A arătat ca singura măsura reparatorie acordata de S. R. in baza Decretului nr.118/1990 a fost recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei de detenție și acordarea unei indemnizații lunare începând cu 27.09.1990.
Prin sentința civilă nr. 934/13.05.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și a respins
acțiunea formulata de reclamantul V. I., ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul este îndreptățit sa solicite daune morale, având în vedere dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit carora orice persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare
In susținerea acestei cereri, reclamantul a mai invocat dispozițiile pct.8 al Rezoluției 1096/1996 a Consiliului Europei, art.1000 alin.3 c.civ. raportate la art.1-4 din Legea 221/2009.
Referitor la Rezoluția nr. 1096/1996 a Consiliului Europei, tribunalul a reținut că prin decizia 1360/2010, Curtea Constituționala a constatat ca S. R., după 1989, a adoptat o . legi in vederea reparării suferințelor cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reglementari care au tinut seama de Rezolutiile Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulata "Masurile de eliminare a mostenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" si nr. 1481 (2006) intitulata "Necesitatea condamnarii internationale a crimelor comise de regimul comunist".
Curtea a constatat că scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin însăși recunoașterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind in deplina concordanta cu recomandările Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decat o obligatie "morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate in perioada comunista. De altfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotararea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein si altii impotriva Germaniei si prin Hotararea din 2 februarie 2010 in Cauza K. si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifica de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. “
Revenind la speta de fata, inițial reclamantul si-a întemeiat cererea privind acordarea de daune morale pe disp.art.5 din legea 221/2009, insa dat fiind ca prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale au fost declarate ca neconstituționale disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, reclamantul a adaugat in sustinerea acestui capat de cerere si dispozitiile legale sus mentionate.
In ceea ce priveste celelelate dispozitii legale invocate, respectiv art.1000 alin.3 cod civil si art.5 si 10 din Conventie, Tribunalul retine ca dreptul la actiune pentru daune morale al reclamantului s-a prescris datorita faptului ca acțiunea pentru repararea pagubelor este o acțiune civilă, prin care se urmărește realizarea unui drept patrimonial, iar regula instituită în acest caz este aceea a prescriptibilității dreptului la acțiune.
Nici Constituția și nici tratatele internaționale nu prevăd termene pentru exercitarea acțiunii în reparație, făcând trimitere la legea internă, care are menirea de a reglementa modalitățile procedurale de exercitare a acestui drept (idee regăsită prin analogie și în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție).
Potrivit art. 3 din Decretul 167/1958 termenul prescripției este de 3 ani, acesta fiind intervalul de timp stabilit de lege, înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.
Regula generală privind începutul cursului prescripției dreptului la acțiune este consacrată de art. 7 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 care în acord și cu prevederile art. 1886 c.civil prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
În speță, atare drept s-a născut la data producerii prejudiciului, și în situația cea mai favorabilă reclamantului la 22 decembrie 1989, dată după care era liber să reclame, să solicite îndreptarea nedreptăților suferite în timpul vechiului regim.
Cum insa reclamantul nu a solicitat pana la acest moment daune morale, rezultă cu evidență că excepția prescrierii dreptului material la acțiune este întemeiată.
Art. 5 par. 5 din CEDO dispune doar că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Aceasta înseamnă că pentru exercitarea dreptului la acțiune în scopul obținerii despăgubirilor trebuie să se țină cont de reglementările interne.
Tribunalul a reținut de asemenea, că indiferent dacă reclamantul si-a schimbat temeiul de drept inițial invocând art.1000 alin.3 cod civil si 5 CEDO, dreptul său la acțiune este prescris, deoarece reglementarea europeană invocată nu prevede că acțiunea prin care se urmărește repararea pagubei cauzate prin deținerea sau arestarea nelegală este imprescriptibilă extinctiv. Pentru stabilitatea raporturilor juridice, legiuitorii statelor care aplică Convenția au dreptul de a stabili un termen limită până la care persoanele vătămate să fie obligate să exercite acțiunea având ca obiect despăgubirile menționate.
Împotriva sentinței tribunalului, a declarat recurs reclamantul V. I..
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul susține că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică, întrucât instanța de fond nu a avut în vedere consecințele deciziei Curții Constituționale asupra dreptului nostru din perspectiva art. 6 CEDO, care garantează dreptul la un proces echitabil a art. 1 al Protocolului 12 la Convenție, a art. 14 al Convenției privitor la discriminare, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, aceasta limitându-și motivarea la simpla frază cu caracter enunțiativ, în sensul că prin decizia Curții Constituționale 1358/21.10.2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 și că nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale.
Art. 6 al Convenției care garantează dreptul la un proces echitabil impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice în principiu intervenția legiuitorului pe parcursul unui litigiu care ar putea afecta acest principiu. Un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului ci trebuie să se justifice rațional, în raport cu principiul egalității cetățenilor în fața legii. Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri formulate în temeiul Legii nr. 221/1009 nu au fost soluționate prin pronunțare unei hotărâri judecătorești definitive ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă.
Mai susține recurentul că art. 1 al Protocolului 12 adițional la Convenție statuează că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nici o discriminare.
Curtea de la Strasbourg a evidențiat că în baza art.14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „ nu are o justificare obiectivă și rezonabilă” adică dacă nu urmărește un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de instanța de judecată, durata procesului și finalizarea acestuia, depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate al organelor judiciare, incidente legate de procedura de citare, complexitatea cazului, exercitarea căilor de atac sau alte împrejurări.
Instituirea unui tratament discriminatoriu între persoane îndreptățite la despăgubiri conform Legii nr. 221/2009 în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
Aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din lege, ce declanșaseră procedurile judiciare în temeiul unei legi previzibile și accesibile poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.
Se invocă de asemenea, încălcarea art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO care garantează dreptul de proprietate invocându-se o cauză similară a Curții (K. și Iouri Kiladzevc contra Georgiei în care Curtea a apreciat că existența unei legi cu caracter general de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă, chiar dacă la momentul sesizării instanței legea făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile de compensare.
Examinând criticile formulat, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Reclamantul a investit instanța la data de 17.06.2010 cu o cerere privind plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, pronunțată prin sentința penală nr. 1018/24.10.1950 a Tribunalului M. București.
Cauza a fost soluționată în primă instanță la data de 13.05.2011, moment situat după declararea neconstituționalității art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009.
Prin deciziile nr. 1358 /21 octombrie 2010 și 1360 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituționale, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. 1 lit. a teza a I-a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În esență, Curtea a reținut că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate și că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele, iar textul de lege astfel cum este redactat este prea vag, încălcând regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice, conducând la aplicarea incoerentă a acestuia.
Ca efect la admiterii excepției de neconstituționalitate, actul normativ declarat neconstituțional pentru viitor, este lipsit de efecte în temeiul unei hotărâri a instanței de contencios constituțional, hotărâre cu caracter general obligatoriu și care se bucură de putere de lucru judecat.
Ca atare, efectele declarării neconstituționalității actului normativ se produc și în privința cauzei de față, deoarece până la data pronunțării instanței de contencios constituțional, reclamantul nu era în posesia unei hotărâri definitive prin care dreptul să-i fi fost recunoscut de instanță, aflându-ne în fața unei norme imperative de ordine publică.
Reclamantul nu poate pretinde că norma legală în vigoare la data promovării acțiunii se aplică pe tot parcursul procesului, chiar dacă aceasta a fost declarată neconstituțională, deoarece dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege, este supus evaluării jurisdicționale. Nu avem de a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum, ci cu o situație juridică de natură legală căreia i se aplică legea nouă în măsura în care aceasta o surprinde în curs de constituire .
Ca atare, cum la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu putea fi considerată ca ultra activând în absența unei dispoziții legale exprese, acțiunea reclamantului nu putea fi admisă.
În ceea ce privește încălcarea normelor internaționale invocate de recurentul – reclamant, Curtea constată netemeinicia acestei critici.
Astfel, în privința dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din CEDO, instanța europeană în cadrul controlului exercitat asupra respectării dispozițiilor mai sus enunțate de către autoritățile naționale ale statelor contractante a statuat că textul în discuție „nu se aplică unei proceduri ce tinde la recunoașterea unui drept care nu are nici un fundament legal în legislația statului contractant în cauză”.
Or, aceasta este chiar situația dedusă judecății, CEDO stabilind în situații similare că reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă, că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu legea în vigoare la data intentării acțiunii, după ce această lege a fost invalidată și „nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor și nu în baza legii, așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii” (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei).
În ceea ce privește respectarea dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, în jurisprudența CEDO, s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară, trecută în puterea lucrului judecat”, ceea ce nu este cazul în speță unde nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă de confirmare a dreptului anterior deciziei de declarare a neconstituționalității.
Recurentul nu poate pretinde nici existența unei „speranțe legitime” susceptibile de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece existența dreptului său nu este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale, neexistând în dreptul intern o bază suficientă care să contureze noțiunea de speranță legitimă. Pe de altă parte, norma legală nu ducea în sine la dobândirea dreptului, ci acesta se realiza în urma verificărilor realizate de organul jurisdicțional privind îndeplinirea cerințelor legii.
De asemenea, nu putem vorbi nici de încălcarea art. 14 din Convenție. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. În speță, situația de dezavantaj sau de discriminare în care pretinde că s-ar afla recurentul - reclamant, are o justificare obiectivă, fiind determinată de controlul de constituționalitate.
În raport de aceste considerente, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant V. I. împotriva sentinței civile nr. 934/13.05.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11.01.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. Y. P. F. M. A.
GREFIER
F. J.
Red. DY
Tehnored. GC/TI - 2 ex
02.02.2012
Jud. fond
I. S. F.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 448/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act. Decizia nr. 291/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
