Legea 10/2001. Decizia nr. 446/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 446/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 446/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 446
Ședința publică de la 17.03.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
JUDECĂTOR - D. A.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurentul-pârât, S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-PRIN-DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.884.A. din 04.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanții, BÎLĂ I. și B. G..
P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 10.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 17.03.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr._/28.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată:
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții B. I. și B. G. împotriva pârâtului S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 165.609 lei, reprezentând preț de piață imobil.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu expert.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ /04.05.2011, reclamanții B. I. și B. G. au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General solicitând instanței obligarea acestora la plata prețului de piață al imobilului situat în București, ., parter, ., preț pe care l-au achitat către CGMB – DPI – DAFI și Ministerul de Finanțe. Reclamanții au mai solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea cererii, s-a arătat, în esență, că prin contractul de vânzare – cumpărare nr. N 198/24.03.1997 încheiat cu CGMB – DPI – DAFI, în temeiul legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit apartamentul situat în București, ., parter, .. Prin Sentința civila nr.7881/2006 pronunțata în dosarul nr._/299/2005, Judecătoria Sectorului 1 București i-a obligat pe reclamanți sa lase în deplina proprietate și liniștita posesia imobilul către M. M. și V. G. A.. Sentința civila a rămas irevocabila prin respingerea apelului prin Decizia civila nr. 1909/A/2006 și respingerea recursului prin Decizia civila nr. 1454/11.09.2007. Reclamanții au mai arătat ca pana în prezent nu li s-a restituit prețul achitat și nici contravaloarea îmbunătățirilor realizate și ca sunt moștenitorii lui B. S., în calitate de soție și respectiv fiu.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 și 50 ind. 1 din HG 923/2010, Legea nr.10/2001.
La termenul din data de 19.01.2012 instanța a invocat din oficiu, a pus în discuție și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București și Municipiul București prin Primarul General, pentru considerentele reținute în încheierea de la acel termen.
La același termen de judecata reclamanții au precizat că în prezenta cauza solicita doar prețul imobilului și într-un alt dosar solicita despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului.
Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnica în construcții. Raportul de expertiza a fost depuse la dosar la data de 23.02.2012, iar răspunsul la obiecțiuni la data de 21.05.2012.
La termenul din data de 21.06.2012, paratul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.
Potrivit art. 137 C.., instanța va analiza mai întâi excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de parat.
Deși dosarul nr._/299/2005 a fost soluționat în mod definitiv la data de 28.11.2006 și în mod irevocabil la data de 11.09.2007, instanța apreciază ca termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la data la care reclamanții au predat imobilul, iar acest lucru s-a realizat pe calea executării silite la data de 10.06.2008, după cum rezulta din procesul verbal încheiat de executorul judecătoresc A. I. la acel moment (f. 7). P. la acest moment reclamanții s-au aflat în posesia imobilului astfel ca împotriva lor nu a început să curgă termenul de prescripție cu privire la dreptul material la acțiune privind prețul imobilului. Cererea de chemare în judecata a fost depusa la data de 04.05.2011, deci înainte de împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, motiv pentru care instanța va respinge excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:
La data de 24.03.1997 B. I. și B. S., în calitate de cumpărători, au încheiat cu CGMB – DPI – DAFI, în temeiul Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N 198 (f. 3) având ca obiect imobilul situat în București, ., parter, ..
Prin sentința civilă nr. 7881/22.05.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă (f. 36-45), a fost admisă acțiunea în revendicare imobiliară promovată de numiții M. M. și V. G. A., iar reclamanții din prezenta cauză au fost obligați la predarea apartamentului respectiv. În cadrul acestui dosar instanța a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare. De asemenea, nu a fost contestata buna credința a reclamanților la încheierea actului, ci s-a considerat ca aceasta nu valorează proprietate.
Art. 45 alin. 1 din Legea 10/2001, prevede ca actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la data de 24.03.1997, deci înainte de . Legii 213/1998.
De asemenea, potrivit art. 50 ind. 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață a imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Instanța reține că, în speță, sunt îndeplinite aceste condiții. Astfel, prin sentința civilă nr. 7881/22.05.2006 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, reclamanții au fost obligați sa lase imobilul în deplina proprietate și liniștita posesie numiților M. M. și V. G. A..
Instanța reține că admiterea, în mod irevocabil, a unei acțiuni în revendicare formulate împotriva reclamanților din prezenta cauză și obligarea acestora să predea imobilul părții care a câștigat procesul echivalează cu o desființare a titlului lor.
În decizia nr. 3769 din 9 mai 2011, pronunțata de Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală s-a reținut ca „după . Legii nr. 1/2009, publicată în M.Of. nr. 63 din 03.02.2009, trebuie realizată distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare - cumpărare, încheiat cu rea-credință, ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acțiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.
Înalta Curte apreciază astfel că, menținându-se alin. 2 al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. 3 al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. 2 și alin. 21, și introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși (deposedați), în sens larg, se impune acordarea valorii de piață, a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menținându-se valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriașii au fost evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.”
În speța, prin sentința civilă nr. 7881/22.05.2006, contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, iar acțiunea în revendicare a fost admisa pe baza comparării titlurilor de proprietate.
Astfel cum este menționat în concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză (f. 52), valoarea imobilului este de 165.609 lei. În ceea ce privește aspectele invocate de parat în sensul ca valoarea stabilita pentru construcție conține TVA, expertul le-a avut în vedere la răspunsul la obiecțiuni și a stabilit valoarea de piața cu care imobilul s-ar vinde pe piața imobiliara.
Pentru considerentele expuse, instanța va admite cererea formulată de reclamanți împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și va dispune obligarea acestuia la plata către reclamanți a sumei de 165.609 lei reprezentând preț de piața al imobilului situat în București, ., parter, ..
În temeiul art. 274 alin. 1 C.proc.civ. instanța va dispune obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată – onorariu de expert”.
Împotriva sentinței civile nr._/28.06.2012, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, s-a formulat apel de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, astfel cum s-a reținut în decizia din apel:
„Dreptul reclamanților de a cere restituirea prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.N 198/24.03.1997 este prescris, întrucât acest drept s-a născut la data pronunțării deciziei civile în anul 2006 și irevocabila la data de 11.09.2007, definitiva și executorie, prin care Curtea de Apel București a constatat nulitatea absoluta a acestui contract de vânzare-cumpărare și nu la data când s-a realizat executarea silita în ziua de 10.06.2008 .
Cererea reclamanților reprezintă o acțiune personală supusa termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctiva, iar potrivit dispozițiilor art.18 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctiva, instanța judecătoreasca este obligata ca, din oficiu, sa cerceteze, daca dreptul la acțiune sau la executarea silita este prescris.
Din modul de formulare al dispoziției legale, precum și din interpretarea sistematica a prevederilor legale referitoare la prescripție extinctiva, rezulta ca, de lege lata, prescripția este o instituție juridica de ordine publica, care trebuie verificata din oficiu de instanța de judecata.
Astfel, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958, republicat privitor la prescripția extinctiva: „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în Iepe, (art.1 alini)
Termenul prescripției este de 3 ani (...) (art. 3 alin. (1)."
Art. 7. al aceluiași decret, la alin. 1 prevede ca " Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".
Potrivit dispozițiilor art.376 alin.(1) din Codul de procedura civila: „(1) Se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum și orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege", coroborate cu dispozițiile art.377 alin.(1) pct.3 din același act normativ: ,,(1) Sunt hotărâri definitive: (...) 3. hotărârile date în apel", este evident faptul ca și decizia civila nr.1454/11.09.2007, pronunțata în apel de Curtea de Apel București, este definitiva și executorie.
Or, de la data la care hotărârea menționata mai sus (decizia civila nr.1454/11.09.2007) a rămas definitiva și executorie și pana la data introducerii prezentei acțiuni, respectiv 04.05.2011 au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanții nu a făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr.167/1958, de natura a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.
Dacă înlăuntrul termenului de prescripție "creditorul" nu cheamă în judecata pe "debitorul" sau, întrucât a rămas în pasivitate o perioadă de timp mai mare decât cea stabilită de lege, pierde dreptul material la acțiune, adică nu mai poate cere instanței judecătorești sau vreunui alt organ de jurisdicție ocrotirea dreptului sau.
În mod greșit instanța de fond în soluția data a statuat faptul ca are calitate procesuala, fapt pentru care invoca excepția lipsei calității procesual pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice având în vedere următoarele considerente:
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și numitul T. S. A., este terț fata de acest contract.
În situația evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia sa fie instituita obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 Cod civil.
Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu .
Potrivit dispozițiilor art. 1344 din Codul Civil daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.
Pe plan procesual calitate procesuala pasiva nu poate avea, . acțiune, decât unitatea administrativ-teritoriala vânzătoare (în speța Municipiul București), nicidecum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul ca acesta nu a fost parte contractanta în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cat și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În speța nu se realizează identitatea impusa de lege intre cel care este titularul obligației din raportul juridic de desdăunare, obligație corelativa dreptului reclamanților la obținerea despăgubirii și cel care a stat în judecata în calitate de parat.
De altfel, instanța, obligând Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului, încalcă și normele referitoare la repartiția bugetara, deoarece contul din care se fac plăți pentru obligațiile Statului R. nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este străin fata de raportul juridic dedus judecații.
Reclamanții nu au reușit sa probeze legitimitatea procesuala a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, raportul juridic dedus judecații fiind de natura pur contractuala intre Primăria Municipiului București, prin mandatara sa, . reclamanți, iar nerespectarea acestuia, antrenează răspunderea civila contractuala.
Pentru a se putea vorbi de răspundere civila contractuala trebuie ca intre cel chemat sa răspundă și cel fata de care se răspunde, sa existe un contract, o legătura contractuala. Aceasta este premisa majora a angajării răspunderii contractuale.
În condițiile în care Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în speța, nu poate fi îndeplinită o alta condiție a răspunderii civile contractuale, respectiv vinovăția debitorului.
Legiuitorul a prevăzut în mod expres situația în care poate fi obligat la restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, și anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile restituirea se face doar de către Ministerul Finanțelor Publice și nu de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare .
În speța de fata parata a chemat în judecata Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului R..
Prin urmare, Primăria Municipiului București, prin mandatara sa S.C. DPI-DAFI., are calitate procesuala pasiva în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanții.
Pe fondul cauzei, acțiunea este neîntemeiata având în vedere următoarele:
Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 - "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare. încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."
Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piața este necesara îndeplinirea a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În prezenta cauza, nu este îndeplinită nici o condiție din cele doua prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001:
a) cu privire la existenta unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reaua credința a reclamanților nu poate fi pusa la îndoiala, dat fiind faptul ca aceștia știau sau ar fi putut ști ca imobilul este revendicat de către fostul proprietar, ca ar fi putut sau ca ar fi trebuit sa se informeze despre demersurile întreprinse de acesta și ca pasivitatea ii este imputabila, (ex. Hotărârea nr. 510/2003 a Curții Suprema de Justiție).
Nu exista nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamanta ar fi fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare, aceștia nedepunând minime diligente înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urmau sa-l achiziționeze, motiv pentru care în speța de fata contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
Având în vedere ca acest contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea Legii 112/1995, condiție de baza pentru admiterea capătului de cerere referitor la achitarea prețului de piața, acesta este neîntemeiat în raport cu dispozițiile alin. 2 al art. 501 din Legea 10/2001
Netemeinica și nelegala este hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește reținerea concluziilor din raportul de expertiza care a stabilit o suma exorbitanta la evaluarea imobilului .
Astfel, în cadrul metodelor de evaluare nu este menționată nicio corecție legată de blocajul actual al pieței imobiliare (când cererea este mult mai mică decât oferta, practic, cu mici excepții, numărul tranzacțiilor imobiliare din zonă și în general este nul, iar prețurile cuprinse în anunțurile imobiliare reprezintă numai voința vânzătorilor care încearcă menținerea prețurilor cât mai apropiate de nivelul perioadei 2007-2008, perioada maximală a exploziei prețurilor în tranzacțiile imobiliare). Ca urmare, apreciem o corecție negativă de 10% pentru procese în curs și de cea, 30% pentru locația menționată prin luarea în considerare și a raportului defavorabil cerere ofertă, negocieri, comisioane etc).
Suma stabilita în raport este exagerat de mare pentru imobilul în cauza, respectiv: 165.609 lei, pentru un apartament cu 2 camere la nivelul anului 2012, reclamanții achiziționându-l în anul 1997 la un preț de 6.542.054 lei RON cu mult sub prețul pieții. Exista o diminuare a valorii cu cel puțin 30% din valoarea reala.
Evaluatorul, nu a introdus în cadrul factorilor de individualizare și pe cel referitor la ponderea dintre cerere și oferta aferenta actualului blocaj al pieței imobiliare, apreciata de noi la: - 30% .
În speța operează îmbogățirea fără justă cauză, fiind aberant ca reclamanții sa încaseze în 2012 o diferența de suma în plus fata de valoarea achitata în contractul de vânzare cumpărare de 100 de ori mai mare, valoare care depășește cu mult însăși valoarea de circulație a imobilului pe piața imobiliara de la ora actuala.
Referitor la plata cheltuielilor de judecata, se critica hotărârea instanței în ceea ce privește obligarea paratului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata, întrucât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecata.
Neexistând culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal este neîntemeiata obligarea și la plata cheltuielilor de judecata.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 282 și urmat, din C.proc.civ., art. 1337 Cod civil, Legea nr.10/2001, Legea nr. 1/2009, Legea nr. 112/1995
Potrivit art. 17 din Legea 146/1997, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La data de 21.05.2013, intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelul ca fiind neîntemeiat și pe fond să fie menținute sentința instanței de fond ca fiind legala și temeinica, pentru următoarele motive:
În mod corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, apreciind ca, termenul de prescripție de 3 ani a început sa curgă de la data când am predate imobilul iar acest fapt s-a realizat la data de 10.06.2008 conform procesului verbal încheiat de executorul judecătoresc A. I..
P. la momentul când s-a făcut executarea silita au fost în posesia imobilului astfel ca, nu a început sa curgă termenul de prescripție cu privire la dreptul material la acțiune privind imobilul.
Termenul de prescripție nu putea sa curgă decât de la data predării imobilului, datorita faptului ca, din moment ce au locuit în imobil și aveau posesia acestuia nu puteau cere restituirea prețului.
Aceasta acțiune este imprescriptibila ținând cont de faptul ca este vorba de un drept de proprietate.
Prezenta acțiune ce este reglementata de o lege speciala privind dreptul de proprietate drept pentru care aceasta acțiune este imprescriptibila.
Pe fond acțiunea este întemeiată, întrucât au cumpărat în baza Legii 112/1995 imobilul situat în București, ., parter, ., asa cum rezulta din contractul de vânzare cumpărare nr. N 198/24.03.1997 de la C.G.M.B. D.P.I. -D.A.F.I.
Prețul imobilului a fost de 6.542.054 rol și a fost achitat integral, asa cum rezulta și din Adresa nr. 1777/12.02.1997, a Consiliului General al Municipiului București, Direcția de Administrare a Fondului Imobiliar, cu chitanța nr._/05.02.1998.
În mod corect a reținut instanța de fond ca, prin Sentința civila nr. 7881/2006 pronunțata de Judecătoria sector 1 București irevocabila, au fost obligate sa predea imobilul către M. M. și V. G., s-a admis excepția prescripției cu privire la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și nu fost constatata reaua credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Actul de proprietate s-a considerat ca a fost valabil fiind încheiat cu respectarea legii în vigoare la momentul încheierii acestuia respectiv 24.03.1997, deci înainte de . legii nr. 213/1998.
În baza art. 50 ind.l alin. 1 din legea 10/2001 proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate cu respectarea legii 112/1995 care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piața a imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
În mod corect a reținut instanța de fond ca, admiterea unei acțiuni în revendicare și obligarea la predarea imobilul părții care a câștigat acțiunea în revendicare echivalează cu o desființare a titlului lor.
De asemenea în mod corect instanța a ținut seama la pronunțarea sentinței și de Decizia nr. 3769/2011 pronunțata de ICCJ. Ținând cont de faptul ca, actul de vânzare cumpărare nr. N 198/24.03.1997, nu a fost anulat, ci a fost admisa acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor.
În baza art. 51 din Legea nr. 10/2001 cererile privind restituirea prețului actualizat plătit pentru aceste imobile în baza Legii 112/1995 iar plata sumelor se vor face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 115-118 C.Pr.Cv., art. 50 și art. 50 ind. 1 din HG 923/2010, Legea 10/2001”.
Prin decizia civilă nr.884/A/2.10.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, s-a respins apelul ca nefondat, cu obligarea la cheltuieli de judecată a apelului, pentru următoarele considerente:
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința apelata sub aspectul motivelor de apel invocate, Tribunalul retine următoarele:
“În ceea ce privește excepțiile invocate de către apelanta, Tribunalul, constatând ca acestea se circumscriu unor veritabile critici ale sentinței pronunțate de instanța de fond, va proceda la analizarea lor ca și motive de apel.
1. În ceea ce privește soluția data de instanța de fond excepției prescrierii dreptului material la acțiune, Tribunalul apreciază ca în mod corect aceasta a apreciat ca excepția nu este întemeiata și a respins-o ca atare.
În plus fata de argumentele instanței de fond, se retine ca dreptul la acțiune privind contravaloarea imobilului în litigiu formulata în baza Lg. 10/2001, este legat de nașterea interesului în promovarea acestei acțiuni, astfel încât, nu se poate considera ca pana la pierderea posesiei imobilului, reclamanții aveau interes sa promoveze prezenta acțiune.
Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanții au pierdut posesia imobilului la data de 10.06.2008, iar actinia, raportat la aceasta data, a fost introdusa în interiorul termenului general de prescripție.
În ceea ce privește susținerea intimaților cum ca acest drept ar fi imprescriptibil, Tribunalul urmează sa o înlăture, reținând ca prezenta acțiune este una personala care poate fi sancționata în caz de pasivitate a titularului dreptului la acțiune.
2. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul retine următoarele:
Tribunalul constata ca aceasta excepția privește doua aspecte, pe de o parte se invoca lipsa calității motivat de faptul ca apelanta nu a fost parte în raportul contractual care a dus la nașterea unui drept de regres în caz de evicțiune, și în al doilea rând se invoca faptul ca titularul obligației prevăzuta de Lg.10/2001 este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu S. R. prin acest reprezentant.
În ceea ce privește primul aspect al excepției, Tribunalul constata ca acțiunea în restituirea prețului de piața al imobilului situat în București ., parter, . este întemeiata exclusiv pe dispozițiile legii 10/2001, iar nu pe răspunderea civila contractuala sau pe evicțiune. Limitele cadrului procesual sub aspectul obiectului sunt fixate de către reclamanți, instanța fiind chemata sa analizeze pretențiile acestora astfel cum acestea au fost motivate în fapt și drept.
Chiar daca dreptul la pretenții s-a născut în patrimonial reclamanților – intimați în urma pierderii dreptului de proprietate asupra imobilului ca urmare a faptului ca au fost evinși, în acest caz, legiuitorul a înțeles sa stabilească în mod explicit cine este titularul obligației de dezdăunare, și anume S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
De altfel, izvorul acestei răspunderi se afla chiar în obligația proprietarului vânzător de a-l dezdăuna pe cumpărătorul evins, proprietarul fiind S. R., doar ca vânzarea s-a făcut prin alt reprezentant decât Ministerul Finanțelor Publice, respectiv prin Consiliul General al Municipiului București, DPI DAFI.
În ceea ce privește cel de al doilea aspect al excepției, Tribunalul apreciază că potrivit dispozițiilor art. 50.3 din normele metodologice de aplicare a Lg.10/2001, restituirea prețului actualizat sau, după caz, a prețului de piață se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, în temeiul hotărârilor judecătorești, rămase definitive și irevocabile, prin care s-a dispus restituirea prețului actualizat plătit de chiriaș, în cazul desființării contractelor încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sau, după caz, a prețului de piață al imobilelor, în cazul desființării contractelor încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Obligația de restituire a prețului în cele doua forme prevăzute de legea speciala este în sarcina Statului R., iar în acest caz particular, legiuitorul a înțeles sa numească ca reprezentant, Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București.
Prin urmare, legea arata care este organismul statal care va acorda despăgubirea, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, iar nu faptul ca răspunderea pentru despăgubire aparține acestei instituții.
Legea trebuie interpretata nu numai în litera ci și în spiritual ei. Astfel, Lg.10/2001, prin art. 50 vine sa recunoască o culpa a statului care, prin diversele sale organisme (în speță CGMB) a acționat în mod nelegal, procedând la înstrăinarea unor imobile fără sa aibă calitatea de proprietar, generând în felul acesta prejudicii fie în patrimoniul foștilor proprietari, fie în patrimoniul celor care, cu buna credința, au achiziționat imobilele în care locuiau în calitate de chiriași. Prin urmarea obligația de dezdăunare aparține tot statului prin organismele sale, în speță, prin Ministerul Finanțelor Publice.
3. În ceea ce privește criticile formulate pe fondul pretențiilor, Tribunalul retine:
Apelanta invoca faptul ca nu exista nicio hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca intimații – reclamanți au fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare.
Aceasta critica este în mod evident nefondata. Buna credința, în sistemul de drept romanesc, se prezuma pana la proba contrara, iar în speța aceasta prezumție nu a fost răsturnata întrucât nu exista nicio hotărâre care sa constate reaua credința a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare.
De altfel, aspectele invocate de către apelanta privind diligentele pe care trebuia sa le întreprindă intimații în calitate de cumpărători în baza Lg.112/1995 nu pot face obiect de analiza în aceasta acțiune. Odată învestită cu a acțiune ca cea de fata, instanța este chemată să verifice în ce măsura condițiile prevăzute de Lg. 10/2001 sunt îndeplinite.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 501 din lega 10/2001 astfel cum a fost modificata, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză efectuata de instanța.
Din aceste dispoziții legale, se desprind următoarele condiții pe care trebuie sa le îndeplinească inițiatorul unei astfel de acțiuni și pe care instanța trebuie sa le aibă în vedere:
Astfel, titularul acțiunii trebuie sa fi cumpărat de la stat (prin reprezentanții săi), un imobil la care se refera Lg.112/1995, respectiv un imobil cu destinația de locuința care a intrat în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Contractul de vânzare cumpărare sa fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Lg.112/1995 (astfel cum erau în vigoare la momentul încheierii contractelor), respectiv cumpărătorul sa fi fost chiriaș în imobil, anterior vânzării, acesta sa nu fi fost restituit în natura fostului proprietar și imobilul sa nu beneficieze de dotări speciale în sensul art. 10 din lege. Foștilor proprietari li se restituiau în natura imobilele doar în doua situații prevăzute de art. 2 din Lg.112/1995, respectiv daca locuiau în imobil în calitate de chiriași ai statului sau daca erau libere de chiriași, pentru restul imobilelor urmau sa primească despăgubiri.
Aceste contracte sa fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sau, astfel cum se desprinde din Decizia ICCJ nr.3769/09.05.2011, sa fie considerate ca și desființate, cum este cazul celor care au fost evinși fără ca instanțele sa constate în mod expres nulitatea contractelor, efectele fiind similare, iar o interpretare contrara ar fi discriminatorie și în dezacord cu principiile CEDO.
Se retine de către tribunal ca toate aceste condiții au fost îndeplinite în speță de către intimații cumpărători, iar prezumția de buna credința a acestora nu a fost răsturnata și nici nu a fost reținuta reaua în hotărârea instanței prin care au fost obligați sa lase imobilul în deplina proprietate evingătorilor.
În ceea ce prevestea cea de a doua critica formulata pe fondul cauzei, respectiv cea privind valoarea imobilului și cuantumul stabilit prin raportul de expertiza, Tribunalul retine:
Intimații – reclamanți au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului cumpărat în baza legii 112/1995, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea despăgubirilor urmând a se stabilii prin expertiză efectuata de instanța.
Potrivit raportului de expertiza, pentru imobilul în litigiu care este compus dintr-un apartamentul în suprafața utila totala de 105,02 mp. și teren în suprafața de 130,94 m.p. s-a calculat o valoare de piață de 165.609 lei.
Aceasta valoare nu a fost contestata de către apelanta, critica pe care aceasta a făcut-o la fond a privit valoarea inițială stabilita în raportul de expertiza depus la data de 23.02.2012, respectiv cea de 306.866 lei, apelanta raportându-se la doua metode de calcul - cea prin metoda valorii de înlocuire potrivit cu care valoarea imobilului ar fi fost de 121.152 lei fără TVA și cea prin metoda comparațiilor potrivit cu care valoarea imobilului ar fi fost de 191.639 lei fără TVA.
Răspunzând obiecțiunilor apelantei, expertul a recalculat valoarea de circulație a imobilului și a ajuns la o valoare de 165.609 lei.
Criticile formulate direct în apel cu privire la aceasta ultima valoare nu pot fi primite de către instanța aceasta constituind motive noi ce nu au făcut obiect de analiza în prima instanța.
În ceea ce privește critica adusa cheltuielilor de judecata, Tribunalul apreciază ca aceasta este nefondata, apelanta căzând în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 C.p.civ. și care nu se raportează la vreo culpa anterioara introducerii acțiunii, fiind suficient ca de la data introducerii acțiunii partea sa fi devenit de “rea credința” prin nerecunoașterea pretențiilor pe care instanța le-a considerat întemeiate.
F. de cele reținute mai sus, Tribunalul va respinge apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat.
În baza art. 274 C.p.civ., constatând ca apelantul este în culpa procesuala, îl va obliga la plata către intimați a cheltuielilor de judecata efectuate în acest ciclu procesual, respectiv la plata sumei de 2000 lei reprezentând onorariu avocat conform chitanței depusa la dosar, f. 36”.
Împotriva deciziei civile nr.884/A/04.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ a formulat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate, cu invocarea art.304 pct.9 C.proc.civ. – aplicarea greșită a legii.
1.-În motivare s-a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând a se observa că dreptul la restituirea prețului achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare N 198/24.03.1997, s-a prescris – drept născut la data pronunțării deciziei civile privind constatarea nulității absolute a contractului – în 2006, irevocabilă la data de 11.09.2007, și nu la data când a avut loc executarea silită în ziua de 10.06.2008.
Iar termenul general de prescripție aplicabil este 3 ani, potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958, iar potrivit art.18 din acest act normativ, instanța este obligată din oficiu să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris, rezultând astfel că prescripția constituie o instituție de ordine publică.
Potrivit art.7 din decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune – astfel cum s-a arătat mai sus.
Or, de la data prin care decizia civilă nr.1454/11.09.2007 a Curții de Apel București a rămas definitivă și executorie, a trecut mai mult de 3 ani, până la data introducerii acțiunii – 04.05.2011, iar reclamanții nu au făcut dovada existenței vreuneia dintre situațiile de întrerupere ori suspendare a cursului prescripției prevăzute de art.13-16 din Decretul nr.167/1958.
În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că dreptul la contravaloarea imobilului în baza Legii nr.10/2001, este legat de nașterea interesului în promovarea acestei acțiuni, respectiv la data pierderii posesiei bunului.
2.-S-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractului, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de contract, incidente fiind prevederile art.1337 și urm. C.civ. privind evicțiunea, legitimare procesuală pasivă având în cauză vânzătoarea Primăria Municipiului București.
Iar dispoziția de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară.
S-a citat decizia civilă nr.4929/29.10.2001 a Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia obligația de restituire a prețului de piață actualizat se întemeiază pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, dar și instituția îmbogățirii fără justă cauză, astfel că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, potrivit art.1334 – 1337 și urm. C.civ. și art.970 C.civ.
În speță, legitimare pasivă avea partea contractantă Municipiul București prin mandatar C.G.M.B. – D.P.I.-D.A.F.I., nicidecum Ministerul Finanțelor Publice.
3.-În situația în care nu vor fi primite cele două excepții, s-a solicitat să se constate greșita respingere a apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe, soluția fiind netemeinică și nelegală, astfel:
Pentru a se acorda prețul de piață, potrivit dispozițiilor art.501 din Legea nr.10/2001 este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: 1.ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995; 2. contractele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În speță însă, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție, prevăzută în mod imperativ de textul de lege, art.501 din Legea nr.10/2001, fiind astfel neaplicabil în speță.
4.-În mod greșit a fost omologat raportul de expertiză de către instanța de fond și instanța de apel, în mod greșit a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la „valoarea de circulație a imobilului”, Legea nr.10/2001 – art.50 alin.21 adaugă „prețul de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare”.
Astfel, evaluarea nu s-a efectuat de către expertul tehnic, astfel ca în prealabil să solicite informații privind tranzacțiile imobiliare recente pentru imobile similare, respectiv cele privind cererea și oferta.
Valoarea stabilită este exagerată, față de valoarea achitată în contractul de vânzare-cumpărare, în speță operând îmbogățirea fără justă cauză.
Obligația de garanție pentru evicțiune, în nici un caz nu presupune valoarea de piață a imobilelor ce au făcut obiectul legii nr.112/1995, ci prețul real de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care a fost unul preferențial în baza legilor speciale, operând principiul simetriei.
S-a invocat și jurisprudența C.E.D.O., art.1 din Protocolul 1 adițional și art.6, în sensul că în speță nu s-au dovedit încălcările acestor drepturi fundamentale europene.
S-a invocat faptul că în mai multe cauze contra României (R., T. T. contra României, Pincova&Pinc contra Republicii Cede, Kalinova contra Bulgariei, etc.), Curtea Europeană a concluzionat în sensul că remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului reactualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea art.1 Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. fiind respinsă ca inadmisibilă pentru neepuizarea remediilor oferite de dreptul intern.
S-a solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, constatând că dreptul la acțiune s-a prescris ori acțiunea s-a formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, sau în subsidiar, pe fond, ca neîntemeiată.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul nu este fondat, potrivit considerentele ce urmează:
- Prima critică este vădit nefondată, întrucât dincolo de reținerea de către instanța de apel a legării datei începerii cursului prescripției dreptului la acțiune în cauză de data pierderii posesiei bunului prin executarea hotărârii în revendicare, când s-a născut interesul formulării acțiunii, recurentul pârât ignoră textul nou de lege în temeiul căruia, chiriașii cumpărători care și-au pierdut bunul pe care l-au achiziționat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, în acționarea în justiție de către foștii proprietari, respectiv de moștenitorii acestora, beneficiază de un nou termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data intrării în vigoare a prevederilor art.501 din Legea nr.10/2001 – articol nou introdus prin Legea nr.1/30.01.2009.
Or, față de data introducerii acțiunii în pretenții pendinte, 04.05.2011, prescripția dreptului material privind obținerea despăgubirilor pentru bunul pierdut în acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, nu era astfel împlinit.
Prezentele considerente sunt menite să și complinească motivarea deciziei recurate.
- Critica privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice pentru restituirea contravalorii prețului de piață al bunului către reclamanți, cu invocarea principiului relativității efectelor actelor juridice – cu privire la părțile contractante și nu față de terți, astfel cum este și această instituție a Statului R., a incidenței art.1337 și urm. C.civ. privind evicțiunea, care conduce la concluzia că legitimare procesuală pasivă are Primăria Municipiului București prin mandatar C.G.M.B., în calitatea sa de vânzător al bunului, potrivit și unei decizii în acest sens a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.4929/2001 – nu poate fi primită, ea fiind nefondată.
În acest sens, Curtea constată că recurentul ignoră legea specială care i-a conferit Ministerului Finanțelor Publice ca instituție publică în S. R., legitimare procesuală pasivă, inclusiv în acțiunile privind acordarea prețului de piață al imobilului pierdut de către chiriașii cumpărători, acționați în instanță de către foștii proprietari – respectiv Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin legea nr.1/2009, care în art.50 alin.3 statuează: „Restituirea prețului prevăzut la alin.(2) și (21) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art.13 alin.6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare”.
Or, prevederile legii speciale susmenționate se aplică prioritar față de evicțiunea din dreptul comun, art.1337 și urm. din Codul civil, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”.
Iar decizia Curții Supreme de Justiție invocată din anul 2001 nu este relevantă pentru acțiunea pendinte promovată la 04.05.2011, când incidente sunt noile prevederi ale Legii nr.10/2001, modificată și completată prin Legea nr.1/2009.
- Nici critica de fond din recursul motivat nu poate fi primit, întrucât susținerea recurentului pârât privind neîndeplinirea cerințelor art.501 din legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009, este vădit greșită, practica judiciară fiind unitară în interpretarea și aplicarea acestui text de lege, potrivit voinței legiuitorului, care vizează dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului achiziționat cu respectarea legii nr.112/1995, pierdut în acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, termenul utilizat, impropriu de „desființare” a contractului de vânzare-cumpărare, în înțelesul de lipsire de eficiență (caducitate) juridică, iar nu în acela de „nulitate” – această din urmă noțiune constituind sancțiunea privind neîndeplinirea cerințelor legale, încă de la data încheierii contractului, iar nu la o dată ulterioară lui, ca în cazul evicțiunii, când contractul, deși nu este nul, rămâne fără nici un efect față de titlul fostului proprietar recunoscut ca preferabil, astfel că nu va mai putea fi valorificat pentru a se obține imobilul în natură.
În speță, sunt aplicabile astfel, prevederile art.501 din Legea nr.10/2001, modificată, astfel că reclamanții chiriași cumpărători, în baza și cu respectarea prevederilor legii nr.112/1995 (de bună-credință) au pierdut bunul în fața foștilor proprietari, într-o comparare a celor două titluri valide: cel vechi al foștilor proprietari și cel obținut potrivit Legii nr.112/1995, preferință fiind acordată celui dintâi.
În aceste condiții, reclamanții beneficiază de dreptul reglementat de textul susmenționat de lege, privind obținerea contravalorii bunului, asupra căruia au pierdut dreptul de proprietate, în împrejurările prezentate mai sus, iar nu ca urmare a unei acțiuni în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nrN 198/24.03.1997, când nu s-ar fi născut decât dreptul la restituirea prețului achitat conform Legii nr.112/1995 și actualizat, potrivit art.50 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Susținerea așadar că nu sunt îndeplinite cele două cerințele ale art.501 din Legea specială aplicabilă, nu poate fi primită.
- Nici critica de la punctul 4 al recursului motivat nu este fondată, întrucât expertiza tehnică de evaluare a bunului a respectat criteriile prevăzute de legea și actele normative în vigoare, iar aspectele de nelegalitate se impuneau a fi supuse atenției instanței, la primul termen după depunerea raportului de expertiză la dosar – potrivit art.212 alin.2 C.proc.civ., respectiv solicitarea expertizei contrarii, care să combată expertiza tehnică efectuată anterior, cu stabilirea obiectivelor în clar, în scris, la dosar și cu elemente certe de comparație relevante în aprecierea sa: contracte încheiate pentru imobile de aceeași valoare și destinație din zona vizată, ghidul tarifar utilizat de anumite instituții, etc.
Or, în recurs, aceste chestiuni nu mai pot face obiect de analiză, peste termenul fixat de lege, în plus ele țin de netemeinicia hotărârii de fond, și de reaprecierea probatoriului administrat, reapreciere care nu este posibilă decât în apel, care este devolutiv, nu și în calea de atac extraordinară a recursului.
Jurisprudența C.E.D.O. invocată nu prezintă relevanță în speță, pentru a nu fi acordat prețul de piață al imobilului solicitat, în contra dreptului cu acest conținut reglementat în mod expres de către legiuitor – art.50 alin.21 din Legea nr.10/2001, modificată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE-PRIN-DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr.884/A din 04.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanții BÎLĂ I. și B. G..
Obligă recurentul la plata către intimații reclamanți a sumei de 1.000 lei cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
F. P. C. M. T. D. A.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
2 ex/25.03.2014
--------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – E.M.S.
- C.V.
Jud.Sector 1 – R.F.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Uzucapiune. Decizia nr. 448/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
