Pretenţii. Hotărâre din 02-02-2016, Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-02-2016 în dosarul nr. 101/2016

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Î N C H E I E R E

Ședința publică de la 19.01.2016

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea recursului promovat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNCIIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 761 A din data de 09.03.2015, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr.2_, în contradictoriu cu intimata – reclamanta N. A. și cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Obiectul pricinii – pretenții.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă avocat M. M., în calitate de reprezentant al intimata – reclamanta N. A. și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune, lipsind reprezentantul recurentului – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNCIIPIULUI BUCUREȘTI,

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentantul intimatei – reclamante, având cuvântul, susține că împuternicirea avocațiale a depus-o în atașament la întâmpinare.

Curtea constatând că la dosarul cauzei nu există atașată întâmpinarea despre care a făcut vorbire reprezentantul intimatei – reclamantei și nici împuternicirea avocațială, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a se face dovada calității de reprezentant.

La a doua strigare a cauzei, se prezintă intimata - reclamantă N. A. , în baza împuternicirii avocațiale nr._/2015, emise de Baroul București (pe care o depune),și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației depuse la prima strigare a cauzei, lipsind reprezentantul recurentului – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNCIIPIULUI BUCUREȘTI,

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Intimata – reclamanta N. A. prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, având în vedere că primul motiv de recurs este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:

Apreciază că, în mod greșit a fost invocată excepția prescripției dreptului la acțiune de către partea recurentă, aceasta susținând că termenul de prescripției curge de la data de 06.02.2009. Or, la data intrării în vigoare a legii nu exista evicțiune, reclamanta avea calitatea de proprietar și deținea garsoniera situată în București, .. 4 C, sector 1.

Astfel, acest motiv de recurs nu mai putea fi invocat în calea de atac a recurs, în condițiile în care a constituit o dispoziție a instanței de fond și nu a fost atacat cu motive de apel.

Față de cel de-al doilea motiv de recurs, arată că s-a criticat pornind de la o prezumție eronată, în sensul că, contractul de vânzare – cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului București nu a fost desființat printr-o hotărâre irevocabilă, însă nu există o hotărâre irevocabilă care să fi anulat contractul de vânzare – cumpărare (titlul de proprietate al reclamantei), dar prin formularea acțiunii în revendicare de către moștenitorul proprietarului naționalizat, M. Octav, acțiunea în revendicare a fost admisă și titlul moștenitorului proprietarului a fost apreciat ca fiind preferabil titlului reclamantei.

Instanța de apel nu a făcut aprecieri pe buna sau reaua credință a cumpărătorului și nici asupra legalității încheierii contractului în anul 1998. Reclamanta, la momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare a avut credința că a cumpărat garsoniera de la adevăratul proprietar, respectiv de la Primăria Municipiului București, la acel moment nu a existat nici o notificare și reclamanta nu a avut cunoștințe de intenția domnului M. Octav de revendicare a garsonierei; reclamanta a cumpărat garsoniera în 1998 și a achitat-o potrivit dispozițiilor Legii nr.112/1995 și din 01.08.2011 a pierdut bunul prin compararea titlurilor.

Subliniază, temeiul de drept al acțiunii este Legea nr.10/2001 modificată prin art.50¹ precum și față de prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul aplicării acestor texte de lege; acțiunea nu a fost întemeiată pe evicțiunea pe dreptul comun.

Arată că, buna credință se prezumă, reaua credință se dovedește; în considerentele sentinței pronunțate de către Judecătoria Sectorului 1 București nu se fac aprecieri cu privire la faptul că nu a fost încheiat legal contractul de vânzare – cumpărare al reclamantei.

În ce privește motivul referitor la cheltuielile de judecată, de asemenea solicită a fi respins, având în vedere că, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.274 din Codul de procedură civilă.

Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.

Solicită cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, în cuantum de 4.000 lei, potrivit chitanței nr. 23 din 04.12.2015 (pe care o depune).

Intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate și să se aibă în vedere motivul de recurs invocat omisso medio.

CURTEA ,

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art.260 alin. 1 din Codul de procedură civilă

DISPUNE

Amână pronunțarea la 26.01.2016.

Pronunțată în ședința publică, azi, 19.01.2016

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. I. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Dosar nr._

(_ )

Î N C H E I E R E

Ședința publică de la 26.01.2016

CURTEA

Față de imposibilitatea de prezentare a unui magistrat din cadrul completului de judecată aflat în concediu,

DISPUNE

Amână pronunțarea la 02.02.2016.

Pronunțată în ședința publică, azi, 26.01.2016

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. I. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr. 101

Ședința publică de la 02.02.2016

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - G. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului promovat de recurentul – pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNCIIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva deciziei civile nr. 761 A din data de 09.03.2015, pronunțate de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr.2_, în contradictoriu cu intimata – reclamanta N. A. și cu intimatul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 19.01.2016 fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, având nevoie de timp pentru a delibera și față de imposibilitatea de prezentare a unui magistrat din cadrul completului de judecată aflat în concediu, Curtea a amânat pronunțarea la 26.01.2016 și apoi la 02.02.2016, hotărând următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București la data de 4.10.2012, sub nr._, reclamanta N. A. a chemat în judecată pe pârâții STATUL ROMÂN PRIN M. FINANȚELOR PUBLICE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să-i fie acordate despăgubiri egale cu valoarea de piață a garsonierei situate în București .. 4C, sector 1, în suprafață utilă de 38,51 m.p.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a cumpărat imobilul mai sus menționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr._, de la S.C. ROM-VIAL S.A., în baza Legii nr. 112/1995. Ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta a fost evinsă prin acțiunea în revendicare a moștenitorului proprietarului M. A. Octav, imobilul fiind naționalizat și fiind obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, prin sentința civilă nr.6752/07.04.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, pronunțată în dosarul nr._/299/2009, rămasă irevocabilă.

Când reclamanta a cumpărat imobilul, a avut convingerea că statul este proprietar și a fost cumpărător de bună credință. Prin aplicarea legilor proprietății, reclamanta apreciază că are calitatea de terț vătămat în dreptul său de proprietate asupra imobilului vândut acesteia de statul român prin contractul de vânzare-cumpărare nr._, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind astfel lipsită de dreptul său, pe care a crezut că l-a dobândit legal, prin achitarea prețului solicitat de către statul român, constatând ulterior a fi fost un posesor neproprietar.

În temeiul art. 50 alin. (1) și (2) al Legii nr. 10/2001 modificată, reclamanta a solicitat obligarea statului român la măsura restituirii contravalorii acestui imobil, calculată conform standardelor internaționale la valoarea de piață actuală a acestuia, pentru a avea posibilitatea de a-și achiziționa un alt imobil echivalent cu cel pe care a fost obligată să-l predea fostului proprietar al acestuia, conform unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabilă, date de autoritățile judecătorești ale statului român.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 al Primului Protocol al Convenției, ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituția României.

La data de 22.11.2012, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâtul a arătat că Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art. 501, a reglementat și dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial, Partea l nr. 63/03.02.2009 și a intrat în vigoare la data de 06.02.2009. Ca urmare, dreptul cumpărătoarei evinse de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv la 06.02.2009, de la acest moment începând să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 republicat privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Termenul prescripției este de 3 ani. Dreptul cumpărătorilor evins de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu s-a născut la data la care actul normativ mai sus menționat a intrat în vigoare (06.02.2009), acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr. 167/1958 (lege aplicabilă în prezentul litigiu). În consecință, de la data la care Legea nr. 1/2009 a intrat în vigoare, respectiv 06.02.2009, și până la data introducerii acțiunii de către reclamantă, respectiv 04.10.2012, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanta nu a făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art. 13, respectiv art. 16 din Decretul nr. 167/1958, de natură a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.

Pârâtul a mai invocat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și 21 se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Textul de lege enunțat mai sus conferă în mod expres calitate procesuală pasivă în astfel de litigii (atât în privința restituirii prețului de piață, cât și a prețului actualizat) Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul dedus judecății, iar nu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr._ dintre reclamanta N. A. și Primăria Municipiului București prin mandatar, este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului București.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele Cod civil, pârâtul solicită instituirea răspunderii vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A. pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în prezența cauză a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului la valoarea de piață. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. ROM-VIAL S.A., față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de piață. Nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezența acțiune nu există culpa acestei instituții. În plus, instituția Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este una și aceeași cu cea a Ministerului Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.

Pârâtul a solicitat a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora, dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată. Având în vedere dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamantă ca temei de drept al acțiunii, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții. Prima condiție este că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea dea doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În prezența cauză, una dintre cele două condiții prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită în prezența cauză. Cu privire la existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pârâta apreciază că reaua credință atât a vânzătorului, cât și a cumpărătorului nu poate fi pusă la îndoială, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu încălcarea prevederilor legale în vigoare.

Având în vedere, pe de o parte faptul că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață art. 501 din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a celor două condiții expuse mai sus, iar pe de altă parte faptul că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii uneia dintre acestea, apreciem că speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art. 50 din Legea 10/2001. Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de circulație a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori: stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți), stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii, diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune. Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr.112/1995 este unul preferențial, diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile arătate mai sus. În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plată unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr.10/2001. Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, aceștia ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv prin stabilirea, în funcție de prețul plătit la achiziționarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, a tipului de imobil ce ar fi putut fi cumpărat pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil. Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

În situația în care din acest patrimoniu nu a ieșit o sumă de bani suficientă pentru achiziționarea unui imobil în condiții de piață, iar un astfel de contract nu are un caracter aleatoriu, în sensul speculării fluctuațiilor pieței, valoarea prejudiciului și limitele obligației de garanție nu pot fi decât în condițiile arătate mai sus.

Mai mult, prin raportare numai la jurisprudența C.E.D.O în această speță, care face parte, împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art. 20, reclamanta avea obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art.1 din protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).

Este necesară examinarea în ce măsură jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil. Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justă cauză a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit prețurilor stabilite liber pe piață, așadar, la valoarea de piață.

În drept, pârâtul și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art. 115-118 C.proc. Civ., ale Legii nr. 10/2001, ale Decretului nr. 167/1958 și ale art. 1337 și următoarele Cod civil.

La termenul de judecată de la 26.11.2012, reclamanta prin apărător a precizat că renunță la judecată față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și că are calitate de pârât în cauză Ministerul Finanțelor Publice, iar instanța a luat act că are calitate de pârât în cauză Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București și că obiectul cauzei este acțiune în răspundere pentru evicțiune.

La termenul de la 10.02.2014 instanța a procedat la audierea martorilor reclamantei, M. A.-Octav și N. C., sub prestare de jurământ religios, declarațiile fiind consemnate și atașate dosarului cauzei.

Prin sentința civilă nr. 6606/14.04.2014, pronunțata în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 1 București a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR și în consecință, a respins cererea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă; a admis cererea formulată de reclamanta N. A., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, astfel cum a fost modificată și precizată și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei suma de 26.114 euro la cursul BNR din ziua plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, .. 4C, sector 1 și a sumei de 2.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de expert și onorariu de avocat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr._ (fila 7), reclamanta N. A. a dobândit de la S.C. Rom-Vial S.A. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .. 4C, demisol, sector 1, compusă dintr-o cameră, hol, bucătărie, vestibul și pivniță în suprafață utilă de 37,03 mp, contra sumei de 6.118.164 lei, achitată integral potrivit adresei nr. 3030/18.02.2003 emisă de Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar - Serviciul Urmărire Rate și Taxe Concesionare (fila 9).

Prin sentința civilă nr. 6752/07.04.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2009, N. A. a fost obligată să lase numitului M. A. Octav în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul situat în București, .. 4C, demisol, sector 1, astfel cum acesta este individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 486/112/02.11.1998 încheiat între S.C. ROM-VIAL S.A. și N. A..

Sentința a devenit definitivă prin neapelare și irevocabilă la data de 01.08.2011.

Instanța de fond a apreciat că această situație de fapt se circumscrie dispozițiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „(1) Proprietarii ale cărora contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.”

Față de data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr. 6752/07.04.2011 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._/299/2009, care reprezintă momentul în care s-a născut dreptul reclamantei de a se adresa instanței în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că formularea prezentei cereri la data de 04.10.2012 a fost făcută cu respectarea termenului de prescripției de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Excepția prescripției dreptului material la acțiune este așadar nefondată, fiind respinsă ca atare.

S-a considerat că nu se poate accepta opinia potrivit căreia dreptul cumpărătorilor evinși de a cere restituirea valorii de circulație pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr.1/2009, respectiv 06.02.2009, întrucât la acel moment reclamanta nu era evinsă și astfel nu era îndreptățită să apeleze la dispozițiile legale invocate.

Totodată, s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1337 C.civ., ci dispozițiile legii speciale, Legea nr.10/2001, care înlătură de la aplicare dispozițiile de drept comun cu privire la evicțiune. Soluția legiuitorului este o reflectare a principiului de drept ubi emolumentum ibi onus, având în vedere că sumele încasate la momentul vânzării imobilelor au fost virate într-un fond special extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Astfel, calitatea procesuală pasivă a pârâtului în acțiunile de tipul celei de față este stabilită expres în dispozițiile art. 50 alin. (3) și art. 501 din Legea nr.10/2001 și aparține Ministerului Finanțelor Publice, iar nu Municipiului București, prin Primar. Prin urmare, s-a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia din urmă pârât este întemeiată, și, pe cale de consecință, a fost respinsă cererea îndreptată împotriva acestuia ca fiind introdusă față de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Judecătoria a apreciat că art. 501 din Legea nr.10/2001 trebuie interpretat în sensul aplicării lui și în situația în care contractul de vânzare-cumpărare al fostului chiriaș încheiat în baza Legii nr.112/1995 nu a fost desființat, însă acesta a pierdut posesia bunului într-o acțiune în revendicare, cum este și situația reclamantei din prezența cauză. Explicația acestei interpretări rezidă în faptul că poziția reclamantei este mai favorabilă față de cea a unui cumpărător al cărui contract a fost desființat. În speță, contractul reclamantei este valid, dar bunul imobil a fost pierdut ca efect al comparării titlurilor, instanța apreciind că titlul adversarului este mai bine caracterizat.

Aplicând principiul interpretării a fortiori, instanța a apreciat că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de măsurile reparatorii reglementate de textul de lege antemenționat.

De altfel, această interpretare a fost reținută în mod legal prin pct. 8 din Legea nr.1/2009, potrivit căruia se consideră a fi fost desființat și un contract care, deși menținut ca valabil încheiat, nu mai produce efecte, deoarece cumpărătorul a pierdut posesia și proprietatea asupra bunului în urma acțiunii în revendicare.

Inexistența nulităților de drept coroborată cu inexistența unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare de care se prevalează reclamantă duce la concluzia că respectivul contract a fost încheiat cu respectarea dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, instanța de fond a constatat existența în patrimoniul reclamantei a unei creanțe certe, lichide și exigibile în sensul dispozițiilor art. 379 C.proc. Civ. față de pârât.

Pentru determinarea cuantumului acestei creanțe, instanța a avut în vedere raportul de expertiză tehnică refăcut, efectuat de către ing. C. C., expert tehnic judiciar în specialitatea construcții civile și industriale, prin care s-a indicat că valoarea de piață a imobilului situat în București, .. 4C, demisol la data de 20.03.2014 este de 26.114 euro și față de care pârâtul nu a formulat obiecțiuni.

S-a avut în vedere starea imobilului din momentul predării imobilului către persoana care a câștigat în acțiunea în revendicare, astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 22.09.2011 și declarațiile celor doi martori audiați în cauză.

Prin urmare, instanța a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum a fost modificată și precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 26.114 euro, la cursul BNR din ziua plății.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, constatând culpa procesuală a pârâtului, instanța l-a obligat pe acesta să-i plătească reclamantei suma de 2.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu de expert de 800 lei și onorariu de avocat de 1.500 lei, care rezultă din chitanța nr. 76/12.10.2012 (fila 149), apreciat a fi rezonabil, justificat și proporțional cu munca desfășurată de avocat, cu creanța urmărită și cu celelalte criterii stabilite prin art.127 din Statutul profesiei de avocat.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regionala a Finanțelor Publice București, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, apelantul a arătat că hotărârea pronunțata este netemeinica și nelegala, având în vedere următoarele considerente:

Sub un prim aspect, se arată că în mod greșit instanța de fond a statuat faptul apelantul are calitate procesuală pasivă, stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin calitate procesuală se înțelege titlul său modul în care o persoană participa în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces.Calitatea procesuală pasiva presupune existenta identității intre persoana paratului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive implica, în speța, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, având în vedere în acest sens și dispozițiile art. 970 C.civ.

Consideră apelantul că, fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuală pasiva nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță Primăria Municipiului București prin mandatar, nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică:

A) este vorba de existența unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare;

B) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasiva Ministerului Finanțelor Publice. Într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justa cauza), și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., în forma avută la momentul la momentul introducerii acțiunii, "legea parților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanta din prezența cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze, așa cum s-a arătat, un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătoreasca și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație.

C) pentru a reține opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art 1132 C.civ.) și, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130C.Civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Consideră apelantul că nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezența cauza a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală pasiva acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamantul.

Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv M. București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză.

Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezența acțiune nu exista culpa instituției noastre.

Prin urmare, se solicita a se avea în vedere și dispozițiile art. 1344 din Codul Civil, potrivit cărora: “Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii.”

Față de argumentele prezentate, se solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și în consecință, respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, pe fondul cauzei, se arată că acțiunea este neîntemeiata având în vedere următoarele:

Potrivit dispozițiilor prevăzute de art.50 alin. (21) din Legea nr.10/2001 „Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Având în vedere dispozițiile art. 501 din Legea 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piața este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții: prima condiție este că aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Arată apelantul că, luând în considerare faptul că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de dispozițiile speciale legale menționate mai sus, de strictă interpretare, condiții de bază pentru admiterea acțiunii, rezultă că aceasta este neîntemeiata în raport cu dispozițiile alin.1 al art. 501 din Legea 10/2001.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz valoarea de piața a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul legii nr.112/1995, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărarea fost anulat tocmai pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr.112/1995.

Acest aspect reiese însăși din conținutul acțiunii și temeiul de drept invocat reclamanta solicitând în fapt îmbunătățirile necesare și utile în baza art. 48 din Lege 10/2001.

Or în aceste condiții în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului de piața în condițiile în care reclamanții au solicitat în principal prețul plătit actualizat cu indicele de inflație și diferența de valoare și au întemeiat acțiunea pe prevederile dreptului comun privind evicțiunea.

Astfel, o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare, ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- Stabilirea valorii de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamant);

- Stabilirea valorii de circulație la momentul evicțiunii;

- Diferența între valoarea de piața a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piața a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul legii nr. 112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plată unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de piața la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

Astfel, în ceea ce privește imobilele vândute în baza legii nr. 112/1995, obligația de garanție este particularizată, pe de o parte, de situația juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării și, pe de altă parte de normele speciale adoptate în acest sens prin legea nr. 10/2001.

Așadar, pe criterii de simetrie și de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieței imobiliare și nici la prețul de pe piața liberă, obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv legea nr. 112/1995, și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, reclamanta ar fi îndreptățită să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanta la achiziționarea apartamentului în temeiul legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Consideră apelantul că numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanta și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Mai mult, prin raportare numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această speța, care face parte împreună cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare „convenția”), din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art.20, reclamanții aveau obligația să dovedească faptul că au fost încălcate prevederile art. 1 din protocolul adițional nr.1 la Convenție (abuz de putere).

Așadar, trebuie examinat în ce măsură jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.

În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însă trebuie observata particularitatea esențiala a acestei cauze: Reclamanta din acea cauză, doamna Alexandrină R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsa doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât să reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumărescu c. României, întrucât hotărârea judecătoreasca irevocabila prin care reclamanta Alexandrină R. obținuse câștig de cauza reprezenta un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cât și a art. 6 par.1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, această cauză se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr.112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătoreasca irevocabila, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urmă situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerată suficientă o indemnizare care reprezintă o parte din această valoare (Velikovi c. Bulgariei), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României).

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentata, având valoare de principiu, că poate fi considerată suficientă, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului în cauză.

Analizând proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților, Curtea a amintit intru început criteriile folosite într-o cauză de referința anterioară (Pincova și Pine c, Republicii Cehe):

A) dacă reclamanții au cumpărat proprietatea cu bună-credință și fără a putea influența termenii tranzacției;

B) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;

C) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe, ori șansele de a cumpăra alta locuința.

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:

A) în ce măsură cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau în mod evident în scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția în partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, în loc de primar);

B) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, a evaluat în special prin caracterul adecvat al compensației primite, ori care putea fi primită conform procedurilor în vigoare, precum și posibilitatea de a obține o nouă locuința;

În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova și I.) s-a reținut că au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar dacă despăgubirea nu a depășit 30 % din valoarea imobilului (Wulpe) ori nici nu a fost solicitată, dar indemnizația putea fi de cel mult 25 % din aceeași valoare (Stoyanova și I.).

Aceasta grupa de cauze și statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate reține ca, în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotită proporționala și conforma Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioară valorii actuale a imobilului.

Astfel, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatare nulității absolute semnifica în mod logic și necesar ca imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă că el nu intra în câmpul de aplicare a Legii nr. 112/1995, întrucât art. 1 dispune ca această lege se aplica numai imobilelor preluate cu titlu valabil (în urma unei decizii de referința a Curții Constituționale, nr. 73/1995, publicată în M.Of. nr. 177/08.08.1995).

Prin această decizie, Curtea a reținut că „trebuie să se recunoască statului dreptul de a hotăra neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate” (), dar ca „alta este însă situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistentei unei reglementari legale care să constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. „(...)” A considera, într-o dispoziție a legii, ca și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate al statului, ceea ce ar prespune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.”).

Totodată, în cauza T. T. c. României (hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeană a reținut că reclamantul T. T., care a cumpărat cu bună-credință un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni în revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestuia, în urma evicțiunii.

Prin raportare la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat ca „Mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordată de instanțele naționala este suficient pentru a remedia încălcările susținute (n. inst. - Este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii în revendicare). (...)

Jurisprudența indicată de Guvern releva ca persoane aflate în situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piața actuală, ca și restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține ca aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pine, unde Curtea a reținut încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în care reclamanții, aflați într-o situație similară reclamantului din prezența cauza, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat (a se vedea Pincova and Pine, citata supr, **61-64; de asemenea Velikovi și Alții, citata supra, ** 140-141, și Kalinova v. B., no._/98, * 76, 08 november 2007)."

Concluzia Curții a fost ca remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție fiind respinsă ca inadmisibila, pentru ne epuizarea remediilor oferite de dreptul intern.

Este evident că prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piața acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriași, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piața actuală a imobilelor constituie, în mod vădit, o im bogați re fără justa cauza a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în fața legii.

Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferită de situația celor care cumpără un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piața, așadar, la valoarea de piața.

În fine, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, apelantul arată că este necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București prin mandatar S.C. ROM-VIAL SĂ S.A., a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

În plus, se învederează ca, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credința, neglijentă, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.274 Cod proc. Civ. și neexistând nici temei legal, este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27.03.2015, intimata reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefundat.

Prin decizia civilă nr. 761A/09.03.2015 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva sentinței civile nr.6606 din data de 14.04.2014, pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General și cu intimata-reclamantă N. A..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Astfel, primul motiv de apel, referitor la greșita soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu a putut fi reținut.

În acest sens, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 50 alin1 ind 1 din legea nr.10/2001 care stabilesc că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr.112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de aceste prevederi legale, tribunalul a apreciat că prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art.1337-1341 cod civil urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii valorii de prețului de piață al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, Ministerul Finanțelor Publice.

Așa fiind, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către apelantul pârât precum și a temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal în condițiile în care prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține Ministerului Finanțelor Publice.

Susținerea apelantului pârât în sensul că această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziție speciala contrară, fiind formulată în absența unui temei legal și cu ignorarea nepermisă a principiului general de drept specialia generalibus derogant, urmează a fi înlăturată de tribunal.

De altfel, prin adoptarea acestor dispoziții cu caracter special s-a urmărit tocmai evitarea în asemenea litigii a unui întreg șir de procese ce ar implica într-o prima faza participarea vânzătorului răspunzător de garanția contra evicțiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanțelor Publice prin acțiune separată.

În ceea ce privește motivele de fond invocate de apelant, privind lipsa condițiilor prevăzute de lege pentru plata despăgubirii constând în prețul de piață, respectiv ca prin hotărâre irevocabilă să se fi desființat contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, examinând argumentele apelantului, în raport de probatoriul administrat în cauză și dispozițiile legale incidente, tribunalul apreciază că sunt nefondate.

Astfel, potrivit situației de fapt corect reținută de prima instanță, tribunalul a avut în vedere că prin hotărâre judecătorească irevocabilă, intimata reclamantă a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie fostului proprietar imobilul dobândit în temeiul contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul prevederilor legii nr.112/1995, în privința căruia nu s-a făcut vreo dovadă în sensul că a fost constată nulitatea acestuia, nefiind făcute în considerentele hotărârii judecătorești, nici aprecieri referitoare la respectarea condițiilor prevăzute de actul normativ evocat, pentru încheierea sa valabilă.

Potrivit dispozițiile art.50 alin.1 ind.1 din Legea nr.10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Din examinarea textului legal evocat, tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează exclusiv situația acelor contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, reținând totodată, o reglementare defectuoasă a normei menționate, apreciind că, în realitate s-a avut în vedere situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților.

Așa fiind, tribunalul a considerat că acesta este singurul sens ce poate fi dat textului legal evocat și de natură a produce efecte juridice, întrucât, raportând dispoziția legală menționată la principiile și regulile generale de drept, o altă interpretare a normei legale ar fi de natură să o lipsească de orice efect util, ceea ce ar contraveni intenției legiuitorului avută în vedere la edictarea respectivei norme juridice.

Mai mult, trebuie avut în vedere și faptul că interpretarea unei norme juridice trebuie să se facă cu scopul producerii de efecte juridice, motiv pentru care dispozițiile legale anterioare menționate nu sunt incidente în cauză prin raportare la situația de fapt dedusă judecății. Așa fiind, față de cele expuse și în raport de situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că ipoteza textului legal anterior evocat și analizată în cele ce preced, este îndeplinită. Față de cele mai sus evocate, s-au apreciat ca lipsite de fundament legal și străine de natura pricinii referirile apelantului la jurisprudența CEDO în cauze irelevante pentru speța de față.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate de către prima instanță, Tribunalul a avut în vedere împrejurarea că pârâtul, deși a luat cunoștință de raportul de expertiză nu a înțeles să formuleze obiecțiuni și nici cerere pentru efectuarea unei noi expertize, fiind astfel decăzut din acest drept, conform art. 212 raportat la art. 103 Cod procedură Civilă de la 1865, astfel încât asemenea critici nu pot fi invocate direct în apel.

Pe de altă parte, examinând raportul de expertiză, Tribunalul a reținut că acesta a fost efectuat de către un expert judiciar, cu specializarea corespunzătoare, care s-a raportat la standardele internaționale de evaluare, astfel cum rezultă din mențiunile expres din cuprinsul expertizei.

Raportul de expertiză efectuat în primă instanță a luat în calcul aceste standarde, precum și situația imobilului la data predării către fostul proprietar, expertul apreciind în funcție de criterii precum poziționarea acestuia, vechimea, gradul de uzură. Totodată, expertul a avut în vedere valoarea de piață, astfel cum este definită conform standardelor internaționale de evaluare. Prin urmare, Tribunalul a constatat astfel că expertul a răspuns în mod corespunzător obiectivelor stabilite de instanță și a argumentat științific alegerea criteriilor de evaluare a prețului de piață, ținând seama de toate standardele de evaluare, fiind respectate dispozițiile art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001.

Cu privire la motivul de apel referitor la obligarea apelantului pârât la plata cheltuielilor de judecată, Tribunalul a constatat că s-a făcut corecta aplicare a disp. art. 274 C.pr.civ., acesta fiind în culpă procesuală, pentru pierderea procesului.

Împotriva acestei decizii, la data de 18.09.2015 a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a Municipiului București care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.11.2015.

În motivarea recursului său, recurentul – pârât a arătat următoarele:

Hotărârea pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a Civila este netemeinica și nelegala, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).

Consideră ca în mod greșit instanța de apel a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, motiv pentru care înțelege sa reitereze instanței de recurs aceasta excepție, pentru următoarele considerente:

Prescripția extinctiva este o sancțiune îndreptată împotriva pasivității titularului dreptului subiectiv civil prin care se stinge dreptul material la acțiunea prin care acesta ar fi putut obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației colective.

Termenul general de prescripție extinctiva aplicabil acțiunilor personale este instituit de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, ca fiind 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Dreptul invocat de către reclamanta în cauza a fost reglementat prin Legea nr.1/2009.

Dreptul reclamantei de a obține despăgubiri reprezentând prețul de piața al imobilului de care a fost evinsa, este un drept de creanța, având un caracter patrimonial personal și fiind supus termenului de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.

Dreptul la acțiune în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a obține valoarea prețului de piață al imobilului de care a fost evinsa reprezintă un drept subiectiv cu un conținut nou, creat de legiuitor prin Legea nr. 1/2009 și diferit de acțiunea în evicțiune de drept comun.

Consideră ca, prin . Legii nr.1/2009, data fiind situația de drept a reclamantei, preexistenta acestui moment, în patrimoniul acestei s-a născut un nou drept subiectiv, care a înlocuit obligația de garanție contra evicțiunii prevăzuta de dreptul comun (art. 1336 din Codul civil).

Astfel, Legea nr.1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.10/2001, prin introducerea unui nou articol, respectiv art.50 ind.1, a reglementat și dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Acest act normativa fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.63/03.02.2009 și a intrat în vigoare la data de 06.02.2009, acesta fiind, totodată, momentul începerii termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Conform dispozițiilor art. 101 alin. 3 Cod procedura civila, termenul de 3 ani de zile a început la data de 06.02.2009 s-a împlinit la 06.02.2012, moment la care, în lipsa vreuneia din cauzele de întrerupere a cursului prescripției prevăzute de art. 16 alin. 1 din Decretul nr.167/1958, a operat de asemenea prescripția dreptului material la acțiune.

Ca urmare, dreptul cumpărătoarei evinsa de a cere restituirea valorii de piață pentru imobilul în litigiu s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr.1/2009, respectiv 06.02.2009, de la acest moment începând sa curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

Or, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 republicat privitor la prescripția extinctivă: "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat În termenul stabilit În lege. (arf.1 alin1) [. . .]

Termenul prescripției este de 3 ani ( .. .) (arf.3 alin. (1)."

Prin urmare, apreciem ca dreptul cumpărătoarei evinsa de a cere restituirea prețului plătit pentru imobilul în litigiu, s-a născut la data la care actul normativ mai sus menționat a intrat în vigoare (06.02.2009), acest drept fiind supus termenului general de prescripție prevăzut de Decretul nr.167/1958 (lege aplicabila în prezentul litigiu).

În consecință, de la data la care Legea nr.1/2009 a intrat în vigoare, respectiv 06.02.2009, și pana la data introducerii acțiunii, respectiv 04.10.2012, au trecut mai mult de 3 ani, iar reclamanta nu a făcut dovada intervenirii nici uneia dintre situațiile prevăzute la art.13, respectiv art.16 din Decretul nr.167/1958, de natura a suspenda sau întrerupe cursul prescripției.

Față de argumentele prezentate, solicitam Onoratei Instanțe admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile nr.761A_, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, ca fiind prescris.

Critică hotărârea instanței de apel având în vedere faptul ca aceasta în mod greșit a menținut obligarea la plata valorii de piață în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Critică hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește aplicabilitatea în speța a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificata prin Legea nr.1/2009

Potrivit prevederilor art. 501 din Legea 10/2001 - "(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesara îndeplinirea cumulativa a doua condiții: prima condiție este ca aceste contracte sa fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, iar cea de-a doua condiție este că, ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Având în vedere pe de o parte cele menționate mai sus iar pe de alta parte faptul ca reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care sa se anuleze contractul de vânzare-cumpărare, apreciază ca speța nu se circumscrie dispozițiilor imperative prevăzute de art.50 din Legea nr.10/2001.

Față de faptul ca acest contract de vânzare cumpărare nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr.112/1995, condiție de baza pentru admiterea capătului de cerere referitor la valoarea de piață, consideră ca acesta este neîntemeiat în raport cu dispozițiile alin.1 al art. 50¹ din Legea nr.10/2001.

Astfel, obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în nici un caz, valoarea de piață a imobilului, cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr.112/1995.

O aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune și respectiv a stabilirii sporului de valoare ,ar presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:

- Stabilirea valorii de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (și nu a prețului derizoriu plătit de reclamanți);

- Stabilirea valorii de piață la momentul evicțiunii;

- Diferența între valoarea de piață a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare și valoarea de piață a imobilului la momentul evicțiunii, această diferență constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune.

Având în vedere că prețul plătit în temeiul Legii nr.112/1995 este unul derizoriu diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare nu se poate stabili decât în condițiile de diferență arătate mai sus.

În caz contrar ar fi lipsite de eficiență dispozițiile legale privind răspunderea pentru evicțiune, acestea desigur au în vedere plata unui preț real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Prin stabilirea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare se poate stabili valoarea reală a imobilului din acel moment pentru a se putea determina cuantumul real al sporului de valoare, acesta din urmă în nici un caz nu poate fi stabilit la prețul efectiv plătit de chiriașul-cumpărător.

În spiritul protejării drepturilor reclamanților în baza unei legi, respectiv Legea nr.112/1995, și a art.1 din Protocolul nr.1 la CEDO, reclamanții ar fi îndreptățiți să primească numai o despăgubire echitabilă, respectiv cu stabilirea, în funcție de prețul plătit de reclamanți la achiziționarea apartamentului în temeiul legii nr.112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piața liberă cu acest preț la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piață a unui astfel de imobil.

Numai în aceste limite s-ar putea aprecia valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut ca urmare a evicțiunii, și nicidecum prin raportare la valoarea actuală de piață a imobilului, întrucât obligația de garanție pentru evicțiune funcționează pe principiul protejării patrimoniului dobânditorului față de pierderea dreptului dobândit, iar reparația pecuniară pentru această pierdere se apreciază în raport de valoarea efectivă și reală a prejudicierii acestui patrimoniu.

Mai mult, raportându-ne numai la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aceasta speța, care face parte împreuna cu dispozițiile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare "convenția"), din blocul de convenționalitate la care face referire Constituția României în art.20, reclamanții aveau obligația sa dovedească faptul ca au fost încălcate prevederile art.1 din protocolul adițional nr.1 la Convenție ( abuz de putere).

Așadar, trebuie examinat în ce măsura jurisprudența instanței europene impune indemnizarea celor care au cumpărat imobile preluate de regimul comunist, la valoarea de circulație a imobilului, în situația în care aceștia sunt evinși, prin admiterea acțiunilor formulate de vechii proprietari ai acelui imobil.

În cauza R. c. României, Curtea a obligat statul la restituirea valorii de circulație a imobilului către cumpărătorul evins, însa trebuie observata particularitatea esențiala a acestei cauze: Reclamanta din acea cauza, doamna A. R., câștigase deja irevocabil procesul cu evingătorii, fiind evinsa doar ca urmare a admiterii unui recurs în anulare. Prin urmare, cauza R. nu face altceva decât sa reia principiile constant statuate de Curte începând cu cauza Brumarescu c. României, întrucât hotărârea judecătoreasca irevocabila prin care reclamanta A. R. obținuse câștig de cauza reprezenta un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, lipsirea sa de proprietate ca urmare a admiterii recursului în anulare fiind o încălcare atât a acestui articol, cat și a art. 6 par.1 din Convenție, privitor la dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, aceasta cauza se deosebește de alte situații, în care titlul chiriașului cumpărător al imobilului, în temeiul Legii nr.112/1995, nu a fost confirmat și consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabila, de respingere a acțiunii intentate de fostul proprietar, fie în constatarea nulității contractului, fie în revendicare.

Pentru aceste din urma situații, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu impune indemnizarea cumpărătorului evins cu întreaga valoare de circulație a imobilului, fiind considerata suficienta o indemnizare care reprezintă o parte din aceasta valoare (Velikovi c. Bulgariei ), ori contravaloarea prețului actualizat, plătit de cumpărătorul evins (T. T. c. României ).

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a statuat la data de 15 martie 2007 printr-o hotărâre amplu argumentata, având valoare de principiu, ca poate fi considerata suficienta, prin raportare la exigenta proporționalității dintre interesul general care a dus la privarea de bun (repararea nedreptăților comise de regimul comunist) și interesul particular, al celui privat de bun, și o despăgubire care nu se ridica la valoarea de circulație a bunului în cauza.

Analizând proporționalitatea ingerinței în dreptul de proprietate al reclamanților, Curtea a amintit intru început criteriile folosite . referința anterioara (Pincova și Pinc c, Republicii Cehe):

a) daca reclamanții au cumpărat proprietatea cu buna-credința și fără a putea influenta termenii tranzacției;

b ) valoarea compensației, prin raportare la valoarea proprietății;

c ) alți factori sociali, cum ar fi disponibilitatea altei locuințe, ori șansele de a cumpăra alta locuința.

În cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Curtea a întrebuințat următoarele criterii:

a) în ce măsura cauzele care au determinat anularea contractelor reclamanților se încadrau în mod evident în scopul urmărit de reclamanți (abuz de putere ori de poziția în partidul comunist, încălcări substanțiale ale legii) ori se datorau unor omisiuni minore ale administrației, care nu erau imputabile reclamanților (cum ar fi semnarea contractului de către viceprimar, în loc de primar);

b ) greutatea sarcinii suportate de reclamanți, a evaluat în special prin caracterul adecvat al compensației primite, ori care putea fi primita conform procedurilor în vigoare, precum și posibilitatea de a obține o noua locuința;

În alte cazuri (Wulpe; Stoyanova și I. ) s-a reținut ca au existat încălcări substanțiale ale legii cum ar fi cumpărarea unui număr superior de camere celui permis de lege, astfel încât privarea de proprietate nu a dus la încălcarea Convenției, chiar dacă despăgubirea nu a depășit 30% din valoarea imobilului (Wulpe) ori nici nu a fost solicitata, dar indemnizația putea fi de cel mult 25% din aceeași valoare (Stoyanova și I.).

Aceasta grupa de cauze și statuările Curții sunt deosebit de relevante, întrucât se poate retine ca, în situația în care au existat încălcări esențiale ale legii (iar nu doar simple erori formale, imputabile administrației), privarea de proprietate va fi socotita proporționala și conforma Convenției, chiar dacă despăgubirea este net inferioara valorii actuale a imobilului.

Astfel, admiterea acțiunii în revendicare ori în constatare nulității absolute semnifică în mod logic și necesar ca imobilul a fost preluat fără titlu valabil, de unde rezultă ca el nu intra în câmpul de aplicare a Legii nr.112/1995, întrucât art.1 dispune ca aceasta lege se aplica numai imobilelor preluate cu titlu valabil (în urma unei decizii de referința a Curții Constituționale, nr.73/1995, publicata în M.Of. nr. 177/08.08.1995).

Prin aceasta decizie, Curtea a reținut ca "trebuie sa se recunoască statului dreptul de a hotărî neîngrădit asupra regimului juridic al bunurilor intrate în proprietatea sa în baza unor titluri conforme cu legislația existenta în momentul dobândirii dreptului sau de proprietate" ( ..... ), dar ca "alta este însa situația locuințelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur și simplu în fapt, așadar fără titlu, în condițiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului.

În asemenea cazuri, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal, astfel încât, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului. ,,( .... )" A considera, într-o dispoziție a legii, ca și imobilele preluate de stat, fără titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietății persoanelor fizice în proprietate de stat, pe care Constituția din 1991 nu îl cunoaște și care, de aceea, nu poate fi acceptat.").

Totodată, în cauza T. T. r c. României ( hotărârea din 24.03.2009), Curtea Europeana a reținut ca reclamantul T. T., care a cumpărat cu buna-credința un imobil în temeiul Legii nr.112/1995, fiind ulterior evins prin admiterea unei acțiuni în revendicare, nu a epuizat toate remediile juridice interne, apte sa asigure despăgubirea acestuia, în urma evicțiunii.

Raportându-se la art. 35 din Convenție, Curtea a statuat ca "Mai trebuie determinat dacă cuantumul compensației care poate fi acordata de instanțele naționala este suficient pentru a remedia încălcările susținute (n.inst. - este vorba despre încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului, evins prin admiterea acțiunii în revendicare). ( .... )

Jurisprudența indicata de Guvern releva ca persoane aflate în situația reclamantului ar fi primit cel puțin prețul de cumpărare actualizat, uneori chiar despăgubiri până la valoarea de piață actuala, ca și restituirea costurilor rezonabile pentru întreținerea imobilului. Curtea reține ca aceste despăgubiri sunt semnificativ mai mari decât cele din cauza Pincova and Pinc, unde Curtea a reținut încălcarea art.1 din Protocolul nr.1, în care reclamanții, aflați . reclamantului din prezenta cauza, au primit doar prețul de achiziție, neactualizat ( a se vedea Pincova and Pinc, citată supr, **61-64; de asemenea Velikovi și alții, citata supra, ** 140-141, și Kalinova v. Bulgaria, no._/98, * 76, 08 november 2007 )."

Concluzia Curții a fost ca remediile juridice interne, care ofereau reclamantului posibilitatea obținerii prețului actualizat, erau adecvate și suficiente, astfel încât trebuiau epuizate, cererea privind încălcarea articolului 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenție fiind respinsa ca inadmisibila, pentru ne epuizarea remediilor oferite de dreptul intern.

Este evident ca prețul de cumpărare al imobilelor vândute în temeiul Legii nr.112/1995, stabilit de art.16 din normele metodologice de aplicare a acestei legi, era mult inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, precum și în perioada cumpărării acestor imobile de către chiriașii, începând cu anul 1996.

Așa fiind, indemnizarea cumpărătorilor la valoarea de piață actuala a imobilelor constituie, în mod vădit, o îmbogățire fără justa cauza a acestora, care încalcă principiul egalității cetățenilor în față legii.

Astfel situația cumpărătorilor în temeiul Legii nr.112/1995 este esențial diferita de situația celor care cumpăra un imobil potrivit preturilor stabilite liber pe piață, așadar. Ia valoarea de piață.

Prin urmare, atâta timp cat așa cum am arătat, în cauza de față nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50/1 alin.1 din Legea nr.10/2001, consideră ca instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegala și netemeinica, admițând cererea de chemare în judecata în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice întrucât apelantul nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanta în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

2. În ceea ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecata în suma de 2.300 lei, în fond, consideram aceste dispoziții ale instanței de fond și de apel, ca fiind nelegale, întrucât apreciem ca Ministerul Finanțelor Publice nu are obligația de a plăti cheltuieli de judecata, deoarece culpa procesuala nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București prin mandatar se Rom-Vial SA - parte în contractul de vânzare-cumpărare nr._ .

Mai mult, daca se va trece peste argumentul de mai sus, consideră ca este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 Cod civil, privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere ca Primăria Municipiului București, prin mandatarul său - se Rom-Vial SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

Astfel, învederează instanței ca, Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovada de rea credința, neglijenta, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obținerea la plata cheltuielilor de judecata.

Neexistand culpa procesuala, principiu consacrat de procedura civila, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiata obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedura civila; Legii nr.10/2001 și Legii nr. 1/2009.

Intimata N. Angelia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Reclamantul recurent și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivului de reformare punctual precizat.

Acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Din examinarea cererii de recurs, Curtea constată că în esență, pârâtul a criticat decizia instanței de apel sub aspectul soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și sub aspectul obligării recurentului la plata valorii de piață a imobilului.

În ceea ce privește prima critică, relativă la maniera de soluționare a excepției prescripției extinctive, Curtea constată că această chestiune a fost invocată în fața primei instanțe, care a respins-o prin sentința pronunțată și nu a mai format obiect de critică în fața instanței de apel, astfel că soluția judecătoriei, pe acest aspect, a intrat în puterea lucrului judecat. Pe cale de consecință, formularea prezentei critici, în calea de atac a recursului, în contextul în care pârâtul nu a înțeles să formuleze critici în această privință prin apelul declarat, apare ca fiind realizată cu neobservarea principiului non omisso medio, ceea ce constituie un impediment pentru instanța de recurs să mai examineze motivul de critică.

Chiar trecând peste aceste aspecte și considerând, că, în virtutea caracterului său de excepție absolută, poate fi invocată de părți, procuror( daca participă la judecata cauzei) și instanță din oficiu, în orice stadiu procesual, chiar și direct în calea de atac, Curtea reține caracterul nefondat al acestei critici. Pentru fundamentarea acestei concluzii, Curtea constată că proprietatea imobilului, pentru care se cere prețul de piață, în condițiile dispozițiilor art 50 indice 1 din legea 10/2001 a fost pierdută de reclamantă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulate de fostul proprietar, prin sentința civilă nr 6752/07 04 2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, care a rămas definitivă și irevocabilă la data de 01 08 2011. Termenul de prescripție general de 3 ani pentru valorificarea dreptului de creanță, recunoscut, prin dispozițiile art 50 din legea 10/2001, în favoarea foștilor chiriași-cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995, curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de desființare a contractului de vânzare cumpărare sau de admitere a revendicării promovate de fostul proprietar. Făcând aplicarea acestui principiu și având în vedere că acțiunea de față a fost introdusă la data de 04 10 2012, Curtea reține că termenul de 3 ani a fost respectat, astfel că nu se poate reține întemeiată excepția prescripției.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, Curtea constată că, subsumat criticii relative la valoarea de piață a imobilului, pârâtul s-a referit și la îndreptățirea reclamantei de a obține prețul de circulație, criticând de fapt greșita aplicare a dispozițiilor art 50 indice 1 din legea 10/2001, astfel că instanța de recurs pornește în examinarea acestor critici chiar de la interpretarea dispozițiilor legale anterior menționate.

Potrivit prevederilor art 50 indice 1 din legea specială, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziții legale, se desprind două cerințe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda prețul de piață al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foștii chiriași cu respectarea dispozițiilor legii 112/1995 și desființarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea apreciază că, de fapt, intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de legea 112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.

În privința primei condiții, relative la respectarea cerințelor de valabilitate impuse de legea 112/1995, Curtea face următoarele precizări:

Având în vedere că singurul criteriu impus de legiuitor pentru a delimita situațiile în care există îndreptățirea foștilor chiriași cumpărători ai imobilelor în baza legii 112/1995 de a primi prețul de piață, de situațiile în care aceștia sunt îndreptățiți să primească doar prețul reactualizat, este reprezentat de încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea, respectiv cu încălcarea dispozițiilor legii 112/1995, Curtea consideră necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerințelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.

Prevederile legii 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidența acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiție principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispozițiilor art 1 din această lege. Astfel, dispozițiile art. 9 din legea 112/1995 recunoșteau dreptul chiriașilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foștii proprietari sau moștenitorii acestora, cu condiția ca aceștia(chiriașii) sau membrii lor de familie, așa cum sunt definiți de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuință proprietate personală, după data de 01.01 1990, în localitatea de domiciliu.

De asemenea, dispozițiile art. 10 din legea 112/1995, statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite de foștii sau actualii demnitari.

Prevederile art. 9 din același act normativ impun și condiția formulării cererii de cumpărare de către chiriași după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispozițiile art. 14 din legea 112/1995, în favoarea foștilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.

Coroborând aceste dispoziții legale și având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor, care nu sunt supuse restituirii în natură, Curtea apreciază că de fapt, intenția legiuitorului a fost de a impune ca soluționarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptățite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispozițiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum și dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptățite.

Acestea sunt cerințele de validitate ce trebuie cumulativ îndeplinite pentru a putea reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor legii 112/1995 și, pe cale de consecință, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 50 alin 2 indice 1 din legea 10/2001.

Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituția bunei credințe nici în cuprinsul legii 112/1995, care reglementează condițiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare și nici în cuprinsul legii 10/2001, care reglementează condițiile de despăgubire a foștilor chiriași, cumpărători ai imobilelor în temeiul legii 112/1995 și care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acțiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moștenitorii acestuia. Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă fostul chiriaș, care a achiziționat o locuință în baza prevederilor legii 112/1995 și a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerințele de validitate reglementate de dispozițiile acestui act normativ, buna sau reaua credință a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranșată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanța ajungând pe cale de consecință la această calificare în privința bunei respectiv relei credințe, pe baza analizei cerințelor generale și speciale de validitate a contractului. Altfel spus, instanța ajunge la concluzia relei a credințe a fostului chiriaș, în urma constatării încălcării uneia dintre condițiile legale( cum ar fi de exemplu faptul că, reținându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiții, nu a depus diligențele necesare pentru a verifica situația juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare, astfel că reținerea relei credințe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condițiilor impuse de lege.

În privința celei de-a doua condiții, Curtea reține că îndreptățirea fostului chiriaș de a primi prețul de piață al imobilului depinde de respectarea dispozițiilor legii 112/1995 la perfectarea contractului său de vânzare cumpărare. Această cerință a respectării prevederilor legii 112/1995 nu poate fi eludată, în condițiile în care temeiul de drept al acordării prețului de piață în această situație este reprezentat de dispozițiile art 50 din legea 10/2001, cu precizarea că ipoteza pierderii proprietății de către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condițiile impuse de textul art 50 indice 1 din legea 10/2001 sunt pe deplin aplicabile și-n ipoteza revendicării.

Deși textul de lege folosește noțiunea de desființare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, Curtea apreciază că, de fapt, intenția legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerințele de validitate impuse de legea 112/1995 de a obține valoarea de circulație a imobilului în toate situațiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsa de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înțelegând atât situațiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât și cele în care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar. Pe cale de consecință, Curtea consideră că ipoteza pierderii proprietății de către fostul chiriaș în urma admiterii acțiunii în revendicare este asimilată desființării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, cu consecința inerentă în sensul că cerințele impuse de textul art 50 indice 1 din legea 10/2001 sunt în egală măsură incidente și-n cazul revendicării.

Prin urmare, observând că prin hotărârea de admitere a acțiunii de revendicare a imobilului, nu s-a constatat nevalabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în temeiul legii 112/1995, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a reținut incidența dispozițiilor art 50 indice 1 din legea 10/2001 și implicit îndreptățirea reclamantei la obținerea prețului de piață al imobilului, de care a fost evinsă.

În ceea ce privește obiectul obligației de garanție impusă de legiuitor recurentului pârât, Curtea consideră necesar să pornească în analiza sa de la dispozițiile speciale ale art 50 indice 1 din legea 10/2001, care statuează în sensul că este recunoscut fostului cumpărător al imobilului în temeiul legii 112/1995 dreptul la valoarea de circulație a acestuia.

Cu privire la momentul la care trebuie efectuată evaluarea imobilului, prin raportare la valoarea de circulație de pe piața imobiliară, Curtea constată că dispozițiile art 50 indice 1 din legea 10/2001, nu specifică acest moment, însă, dând eficiență, pe de o pare, principiilor care decurg din jurisprudența CEDO( în sensul că despăgubirea trebuie să constituie o reparație efectivă, pentru a fi considerată echitabilă și aptă să dea satisfacție principiului proporționalității), iar pe de altă, luând în considerare caracterul special al acestor prevederi legale, Curtea reține că trebuie avută în vedere evaluarea imobilului la momentul efectuării expertizei în fața organului judiciar, investit cu soluționarea acțiunii în pretenții a foștilor chiriași, cumpărători în baza legii 112/1995. Curtea consideră că această variantă de evaluarea( la momentul întocmirii raportului de expertiză) este de natură să asigure stabilirea valorii imobilului, cu luarea în considerare a tuturor variațiilor de preț de pe piața imobiliară, din acest punct de vedere neputând fi alese ca momente de referință cel al încheieri contractului de vânzare cumpărare( deoarece prețul la care a fost achiziționat imobilul a fost unul preferențial) și nici cel al pierderii dreptului de proprietate, în condițiile în care, în această materia legislația a cunoscut o anumită evoluție, foștilor chiriași recunoscându-li-se dreptul de a obține prețul de piață( sub rezerva îndeplinirii cerințelor anterior arătate) abia în urma modificării dispozițiilor art 50 din legea 10/2001, prin legea 1/2009, adică începând cu data de 30 01 2009. Din această perspectivă, Curtea apreciază că momentul evicțiunii nu poate fi luat în considerare, întrucât este posibil ca el să se situeze anterior modificării legii 10/2001, în sensul arătat.

Pe cale de consecință, Curtea consideră că susținerile apelantului referitoare la semnificația despăgubirii pe care prevederile art 50 indice 1 din legea 10/2001 o reglementează, constând în diferența dintre valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii și valoarea de piață la momentul perfectări contractului de vânzare cumpărare în temeiul legii 112/1995, este lipsită de suport legal, pentru rațiunile expuse în cele ce preced, Curtea apreciind totodată că evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate cât și regimului stabilit de dispozițiile legale.

Curtea reține justețea principiului potrivit căruia reparația pecuniară, pentru a proteja în mod real patrimoniul dobânditorului față de pierderea dreptului de proprietate, trebuie să se raporteze la valoarea efectivă și concretă a prejudiciului suferit, cu precizarea că aceste deziderat se poate considera satisfăcut doar dacă se are în vedere valoarea de circulație a imobilului din momentul expertizării, în condițiile în care posibilitatea acordării prețului de piață a fost recunoscută de legiuitor abia începând cu data de 30 01 2009.

Limitele în care aceștia trebuie despăgubiți rezultă din dispozițiile art 50 și respectiv art 50 indice 1 din legea 10/2001, în sensul că au dreptul la prețul reactualizat, dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor legii 112/1995 și, respectiv, au dreptul la prețul de piață, în cazul în care contractul a fost încheiat cu respectarea legii 112/1995. Curtea, raportând aceste dispoziții legale la principiile care se degajă din jurisprudența CEDO, apreciază că suntem în prezența unei reparații echitabile, de natură să satisfacă exigențele principiului proporționalității între interesele generale și cele particulare.

În susținerea cererii de recurs, pârâtul a mai invocat necesitatea aplicării principiului simetriei, în sensul că din moment ce imobilul nu a fost dobândit conform regulilor pieței, ci prin practicarea unor prețuri preferențiale, nici obligația de garanție nu poate funcționa prin raportare la regimul pieței libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale. Deși Curtea reține justețea aserțiunii recurentului pârât relative la necesitatea de a da prevalență principiului echității și normelor speciale pentru acordarea reparației echitabile foștilor chiriași, cumpărători în temeiul legii 112/1995, apreciază că nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, tocmai aplicarea acestor criterii a determinat soluția acordării prețului de piață, în sensul că reglementările speciale, reprezentate de dispozițiile art 50 indice 1 din legea 10/2001, stabilesc o despăgubire egală cu valoarea de circulație a imobilului( sub rezerva îndeplinirii condițiilor anterior explicitate), care corespunde cerințelor de rezonabilitate și proporționalitate, care se degajă din jurisprudența CEDO, cerințe al căror corolar este principiul echității. Pentru justa aprecierea a acestor criterii, trebuie avut în vedere și caracterul( subsidiar, este adevărat) de protecție socială al prevederilor legii speciale, din această perspectivă.

În concret, recurentul face referire la necesitatea despăgubirii echitabile a reclamantei, prin raportare la valoarea actuală a imobilului, care ar putea fi achiziționat în prezent, cu prețul efectiv plătit la cumpărarea imobilului în temeiul legii 112/1995. Recurentul pârât învederează că doar în aceste limite se poate stabili valoarea economică a dreptului de proprietate dobândit de reclamanți și pierdut prin admiterea acțiunii în revendicare în favoarea foștilor proprietari. Așa cum s-a evidențiat deja în cele ce preced, raționamentul recurentului pârât nu pare a fi lipsit de logică, dar Curtea îl apreciază inaplicabil în prezenta cauză în condițiile în care chestiunea nivelului la care trebuie acordată dezdăunarea foștilor chiriași cumpărători în temeiul legii 112/1995 a fost reglementată expres prin dispozițiile art 50 din legea 10/2001, legiuitorul statuând, fără niciun dubiu, că despăgubirea constă în prețul de piață al imobilului, în cazul în care perfectarea contractului de vânzare cumpărare s-a realizat în conformitate cu exigențele legii 112/1995. Aceasta este nivelul la care legiuitorul a considerat se atinge cerința caracterului echitabil al despăgubirii, apreciind totodată că o astfel de dezdăunare este de natură să acopere prejudiciul suferit prin evicțiune, promovând astfel principiul reparării integrale. În egală măsură, faptul că instanța de contencios european a considerat că este îndestulătoare, din perspectiva respectării principiului proporționalității și a acordării unei satisfacții echitabile și stabilirea unei despăgubiri inferioare valorii reale de circulație a imobilului, nu poate înlătura de la aplicare normele interne, care oferă o soluție superioară celei consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Clauzele Convenției, alături de jurisprudența creată în aplicarea și interpretarea acestora, formează un . are menirea să instituie un set de drepturi și libertăți și un nivel minimal pentru respectarea acestora. În ipoteza în care legislația internă conține prevederi mai favorabile, soluția organului judiciar trebuie să se supună principiului legalității și să fie conformă dispozițiilor din dreptul național, exigențele convenționale fiind prin ipoteză satisfăcute.

Pe cale de consecință, faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea unei reparați inferioare valorii de circulație a bunului poate fi considerată suficientă, constituie un argument în plus pentru a susține că dispozițiile art 50 indice 1 din legea 10/2001 sunt compatibile cu exigențele Convenției, dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de față o despăgubire inferioară acestei valori, în condițiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparație.

De asemenea, cu privire la cele statuate de Curtea Constituțională prin decizia nr 73/1995, referitoare la dreptul statului de hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său cu titlu, situația celor preluate fără titlu fiind distinctă, cu consecința că nu pot fi incluse în categoria primelor, Curtea apreciază că această distincție nu-și mai găsește suportul juridic în actualul context legislativ, în condițiile în care legea 10/2001 a reglementat posibilitatea obținerii măsurilor reparatorii și pentru imobilele preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil, astfel că această distincție neprezentând interes nici din punctul de vedere al aplicabilității prevederilor art 50 și art 50 indice 1 din legea 10/2001.

Față de aceste prevederi legale, Curtea reține că acțiunea de față reprezintă mijlocul legal pus la dispoziția reclamantei în vederea obținerii unei reparații echitabile, epuizându-se astfel remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestora.

În ceea ce privește citarea cauzei T. T. contra României, Curtea reține că acțiunea de față reprezintă mijlocul legal pus la dispoziția reclamanților în vederea obținerii unei reparații echitabile, epuizându-se astfel remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestora.

Concluzionând, Curtea apreciază că susținerile recurentului, prin referire la jurisprudența CEDO( cauza T. T. contra României), potrivit căreia remediile juridice interne ce ofereau posibilitatea prețului actualizat erau adecvate și suficiente și trebuiau epuizate, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanta a apelat la mijlocul legal pentru obținerea unei reparații echitabile, care în situația acestora conferă posibilitatea acordării unei despăgubiri, constând în valoarea de circulație, care se dovedește a fi superioară prețului reactualizat. Pe cale de consecință, nu se poate considera că reclamanta ar deveni subiectul unei îmbogățiri fără justă cauză, în condițiile în care acordarea prețului de piață își găsește suportul în dispozițiile legale, sprijinindu-se pe faptul că în mod irevocabil a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, iar dreptul de proprietate imobiliară a fost pierdut prin efectul admiterii acțiunii în revendicare.

Pentru toate aceste considerente, față de prevederile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, făcând aplicarea dispozițiilor art 274 alin 3 cod procedură civilă, va obliga recurentul pârât la plata sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată către intimatul reclamant.

În soluționarea acestei chestiuni, Curtea pornește de la de la dispozițiile art 274 cod procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată ale părții adverse, proporțional cu pretențiile admise, cheltuieli de judecată fiind astfel puse în sarcina părții responsabile de declanșarea procedurii judiciare.

În ceea ce privește evaluarea acestui onorariu avocațial din perspectiva prevederilor art 274 alin 3 cod procedură, care conferă instanței posibilitatea reducerii, respectiv majorării onorariului de avocat, în raport de anumite criterii: valoarea litigiului și munca depusă de avocat, Curtea apreciază că sunt incidente aceste dispoziții procedurale, impunându-se cenzurarea cuantumului onorariului de avocat din această perspectivă. Deși textul de lege face referire expres doar la două aspecte: valoarea litigiului și munca prestată de avocat, Curtea reține că această enumerare nu poate fi calificată drept limitativă, ci exemplificativă, deoarece scopul acestei norme juridice este aceea de a conferi organului judiciar un drept de apreciere a prestației a apărătorului, reflectată în onorariul de avocat, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor relevante și particulare fiecărei spețe în parte, atunci când este cazul, pentru a se ajunge la o concluzie cât mai obiectivă și fidelă realității.

În acest sens, relevante sunt și alte criterii de apreciere, cum ar fi volumul de muncă al avocatului, gradul de dificultate și complexitate al cauzei, durata procedurii, diligențele depuse de avocat personal în vedere administrării probatoriului, prezența acestui la termenele de judecată acordate de instanță. Făcând aplicarea acestor criterii în cauza de față, Curtea constată că în faza procesuală a judecății în recurs, cauza a rămas în pronunțare la primul termen de judecată, în condițiile în care reclamanta nu a formulat întâmpinare( cea existentă la dosar ajungând la dosar a doua zi după termenul de judecată din 19 01 2016)

Din această perspectivă, constatând că prezenta cauza a prezentat un grad mediu de dificultate, Curtea, apreciază, în considerarea principiilor proporționalității cu munca depusă și complexitatea litigiului și al rezonabilității remunerării avocatului, ca suma de 1500 lei este necesară și suficientă pentru recompensarea efortului depus, în aceste circumstanțe, astfel cum au fost descrise anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr.761A/09.03.2015pronunțată de Tribunalul București - Secția V-a Civilă nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimata-reclamantă N. A..

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 19.01.2016.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. H. I. S. C. G.

GREFIER

S. R.

Red.I.S.

Tehnored.C.S./I.S.

2 ex/

T.B.secția a V-a Civilă – G.R.

- C.D.C.

Jud.sector 1 București – A.A.

← Anulare act. Decizia nr. 44/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 91/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Pretenţii. Hotărâre din 02-02-2016, Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Hotărâre din 02-02-2016, Curtea de Apel BUCUREŞTI