Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 230/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 230/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-03-2016 în dosarul nr. 230/2016

ROMANIA

C. DE A. BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

Dosar nr._

(_ )

DECIZIA CIVILĂ NR.230

Ședința publică din 09.03.2016

C. constituită din:

Președinte - A. D. T.

Judecător - M. G. R.

Judecător - A. P. B.

Grefier - E. C.

M. P. - P. de pe lângă C. de A. București este reprezentat de procurorul N. F..

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant B. București în numele lui M. P. M. și de recurenta pârâtă R. C. F., împotriva sentinței civile nr.670 din 15.05.2015, pronunțate de T. București – Secția a IV–a Civilă.

P. are ca obiect acțiune răpire internațională de copii.

La apelul nominal, făcut în ședința publică, se prezintă reclamantul M. P. M., care se legitimează prezentând pașaportul YA5826039 eliberat de Republica Italiana la data de 06.01.2014, asistat de avocatul desemnat din oficiu Nainer N., în baza împuternicirii avocațiale aflate la fila 59 din dosarul de fond și recurenta pârâtă R. C. F. asistată de avocații O. D.-I. și B. D.-T., în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura este legal îndeplinită, iar recurenta pârâtă a depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare, precum și o copie a acesteia ce i-a fost comunicată părții adverse.

Se prezintă numitul Dărjan D. F. în calitate de mandatar al recurentului reclamant M. P. M., în baza procurii autentificate sub nr.1216/09.03.2016, pe care o depune la dosar. Acesta arată că reclamantul este cetățean italian, că nu cunoaște limba română și depune la dosar o cerere de comunicare a tuturor actelor de procedură în limba italiană și de a i se pune în vedere părții adverse să indice domiciliul actual.

C. acordă cuvântul asupra necesității desemnării unui interpret pentru recurentul – reclamant și asupra cererii formulate anterior.

Întrebat fiind, recurentul reclamant M. P. M. arată, prin procuratorul său, că nu dorește un interpret de limbă italiană, apreciind că mandatarul său poate să-i asigure traducerea, având în vedere că acesta cunoaște limba italiană.

Avocatul B. D.-T. pentru recurenta pârâtă, având cuvântul asupra problemei asigurării traducerii, arată că aceasta este o chestiune care-l privește pe reclamant.

În ceea ce privește cererea de comunicare a actelor de procedură în limba italiană, solicită respingerea acesteia, nefiind întemeiată în drept, iar în legătură cu domiciliul pârâtei, solicită a se observa că datele părții sunt indicate în actele de la dosar.

Întrebată fiind, recurenta pârâtă R. C. F. arată că minorul locuiește la domiciliul său din toamnă, dar la o altă adresă decât cea indicată în dosar.

Avocatul reclamantului apreciază că este necesar a fi desemnat un interpret pentru a i se asigura părții condiții optime pentru a participa la dezbateri. În ce privește cererea de comunicare a actelor de procedură, arată că hotărârea a fost comunicată la B. București, deși destul de târziu, dar partea i-a adus la cunoștință faptul că nu a primit sentința.

Reprezentantul Ministerului P. arată că, dacă partea prezentă a declarat că poate să înțeleagă de la mandatarul său ce se discută, nu se opune la admiterea cererii acestuia.

Solicită respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de traducere a actelor de procedură în limba italiană, cu atât mai mult cu cât, potrivit prevederilor Legii nr.363, partea beneficiază de apărare din partea Baroului București, ce i s-a asigurat pe tot parcursul procesului. Hotărârea a fost comunicată Baroului București, ca dovadă a și fost declarată cale de atac. Cu privire la cererea de a se indica domiciliul pârâtei, nu se opune la admiterea acestei solicitări, față de declarația pârâtei înseși care a arătat astăzi, în ședința publică, faptul că locuiește la o altă adresă decât cea indicată în dosar.

La interpelarea instanței, pârâta arată că locuiește la următoarea adresă: șoseaua Nordului nr.82 - 92, .. Că locuiește la această adresă din luna octombrie 2015, în calitate de coproprietar și că a cumpărat apartamentul din luna august a aceluiași an.

Avocatul B. D.-T. pentru recurenta pârâtă solicită calificarea căii de atac prin raportare la dispozițiile legii modificate, arătând că a intitulat calea de atac declarată în cauză ca fiind apel, dar este o eroare materială și înțelege să precizeze că declară recurs.

Avocatul recurentului reclamant ca și reprezentantul Parchetului susțin că în cauză, calea de atac prevăzută de lege este cea a recursului.

După deliberare, C. constată că în cauză calea de atac prevăzută de lege este recursul, iar părțile au declarat recurs, fiind înregistrat ca atare pe rolul instanței.

C. respinge cererea de comunicare a actelor de procedură în limba italiană, motivat de faptul că, potrivit legii, desfășurarea proceselor se face în limba română, partea având dreptul la un interpret, aspect care a fost rezolvat anterior de instanță, când s-a luat act de poziția părții care a arătat că dorește ca mandatarul său să-i asigure traducerea.

În continuare, se acordă cuvântul asupra cererilor de probe.

Avocatul recurentului reclamant solicită proba cu înscrisurile depuse la dosar de mandatarul părții și solicită ca instanța să-i pună în vedere părții adverse să depună la dosar dovada cu privire la domiciliul său actual.

Precizează faptul că înscrisurile pe care dorește să le depună la dosar vizează corespondența purtată pe e-mail între părți, ce atestă faptul că reclamantul a ținut legătura și s-a interesat de copil.

La interpelarea instanței, în sensul de a se preciza critica din recurs pentru dovedirea căreia se solicită această probă, avocatul arată că a formulat cererea la dorința expresă a părții. În plus, dorește să depună un înscris care demonstrează că pârâta a plecat cu minorul din Anglia pentru o zi, urmând a reveni, dar nu s-a mai întors.

Reclamantul, prin mandatarul său, arată că solicită proba cu motivarea arătată de avocat, dar, la interpelarea instanței, menționează că nu cunoaște motivarea hotărârii recurate, așa încât nu poate preciza în susținerea cărei critici se impune administrarea probei respective.

Avocatul O. D.-I. pentru recurenta pârâtă solicită respingerea cererii părții adverse, dat fiind că nu este vorba despre înscrisuri noi, ci despre acte care existau la momentul pronunțării hotărârii. De altfel, față de considerentele sentinței, partea adversă nici nu ar avea motiv să depună acestea înscrisuri.

Avocatul B. D.-T. pentru recurentă solicită proba cu înscrisuri, reprezentând conversații purtate prin sms între părți în perioada 2010 - 2011, pentru a susține motivele de recurs. Precizează că sunt înscrisuri noi deoarece au fost stocate în aparate telefonice defecte, care abia acum au putut fi decodate și recuperate, fiind așadar, acte noi.

Avocatul reclamantului solicită a se observa că partea adversă invocă faptul că înscrisurile de care acesta dorește să se folosească nu sunt acte noi, datând din anul 2010, în schimb, solicită la rândul său, ca probă niște mesaje telefonice din 2011.

Avocatul B. D.-T. pentru recurentă precizează că problema în legătură cu înscrisurile solicitate de partea adversă nu este aceea că nu ar fi acte noi, cât faptul că înscrisurile nu privesc motivele de recurs.

Reprezentantul Ministerului P. se opune la administrarea probelor solicitate de reclamant, având în vedere că acestea vizează corespondența care ar dovedi că deplasarea în România a fost ilicită, față de considerentele sentinței atacate, sub acest aspect. Este de acord cu solicitarea de a se depune la dosar dovada cu privire la noul domiciliu al minorului.

În ceea ce privește cererea recurentei de depunere a unor înscrisuri, arată că nu se opune la admiterea acesteia.

Avocatul recurentului reclamant solicită respingerea cererii părții adverse de administrare a probei cu înscrisuri, astfel cum a fost susținută, observând că se vorbește despre înscrisuri din perioada în care cauza s-a judecat, indiferent de faptul că se susține că au fost obținute de-abia acum, nefiind acte noi.

În replică, avocatul O. D.-I. pentru recurenta pârâtă solicită a se reține că teza probatorie pe care o susține coincide cu motivele și considerațiile din recurs.

După deliberare, C. respinge cererile de administrare de probe, în condițiile în care actuala reglementare a recursului, potrivit noului cod de procedură civilă, nu permite critici de netemeinicie aduse hotărârii recurate, aspect în raport de care constatând că toate solicitările formulate de părți vizează exclusiv dovedirea situației de fapt, apreciază că nu sunt dovezi concludente și utile în soluționarea motivelor de recurs.

Părțile arată că nu alte cereri prealabile de formulat, iar C. constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor

Avocatul recurentului pârât M. P. M. susține motivul de recurs din completarea recursului, depus la dosar, ce vizează faptul că termenul de 1 an nu era împlinit la data formulării prezentei cereri și motivul referitor la nerespectarea de către instanță a interesului superior al copilului, care potrivit tuturor legislațiilor trebuie avut în vedere când se ia o decizie cu privire la soarta sa. Precizează, în această privință, că pârâta nu a dovedit cu certitudine nici măcar locuința unde se află copilul, indicând, chiar și astăzi, o altă adresă, nefiind demonstrat că minorul s-a integrat, dat fiind că este purtat de la o adresă la alta. Este adevărat că aceste aspecte vizează situația de fapt, dar, având în vedere că este vorba despre soarta unui copil, solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, pe fond, admiterea cererii de înapoiere a minorului la reședința obișnuită.

Recurentul M. P. M., având cuvântul personal, susține că minorul a fost răpit și cere admiterea recursului.

Avocatul O. D.-I. pentru recurenta pârâtă R. C. F. susține, față de unicul motiv de recurs invocat de reclamant, că procedura prevăzută de Convenția de la Haga vizează interesul minorului de a locui într-o țară, nu la un anume domiciliu. Instanța de fond a reținut corect că minorul locuiește de cinci ani și jumătate în România; ultima oară a fost în Anglia în anul 2012, nu cum spune partea adversă pentru a induce în eroare instanțele. Solicită respingerea recursului părții adverse ca fiind nefondat.

Avocatul B. D.-T. pentru recurenta pârâtă R. C. F. solicită admiterea recursului acesteia în legătură cu legalitatea aplicării de către instanța de fond a dispozițiilor art.3 din Convenția de la Haga. În mod corect a fost respinsă cererea părții adverse, dar argumentul, temeiul legal pentru care a respins-o este greșit, deoarece copilul a locuit din anul 2011 în România chiar cu acordul tatălui, așa cum rezultă din dovezile aflate la dosar și cum a reținut instanța de fond. Instanța reține și că, în anul 2012 a fost din nou în Anglia și a venit în România fără acordul acestuia, ceea ce ar face aplicabile dispozițiile art.3, dar cererea este respinsă pentru că a trecut mai mult de un an de la momentul presupusei răpiri și minorul s-a integrat. Așadar, minorul a fost adus în România în anul 2011, cu acordul tatălui,

Apreciază că sentința este corectă, dar argumentația instanței nu este, iar acest lucru este important pentru efectul hotărârii, respectiv pentru reglementarea pe viitor a relației dintre părinți și copii. Dacă minorul a fost răpit, așa cum reține instanța de fond, instanța competentă să soluționeze eventuale litigii viitoare este, potrivit Regulamentului 2201/2010, instanța din țara de unde copilul a fost răpit, respectiv din Marea Britanie, ceea ce este ilogic, dat fiind că din 2011 copilul locuiește în România.

Solicită, așadar, admiterea recursului, astfel cum a fost motivat în scris la dosar, cu precizarea că înțelege să solicite cheltuieli de judecată pe cale separată.

Recurentul reclamant M. P. M. arată că locuiește și în prezent tot în Marea Britanie, la aceeași adresă.

Avocatul recurentului reclamant solicită respingerea recursului pârâtei, considerând că instanța a reținut în mod corect că domiciliul copilului este în Marea Britanie, iar deplasarea și reținerea acestuia în România sunt ilicite, fiind făcute fără acordul tatălui.

Reprezentantul Ministerului P. solicită respingerea recursului declarat de reclamant, având în vedere că a fost formulată cererea de chemare în judecată la 13 mai 2014, la mai mult de un an de la pretinsa deplasare ilicită. Nu au relevanță discuțiile dintre părți cu privire la întoarcerea în Anglia la un termen limită, decembrie 2013, întrucât această afirmație nu are decât rolul de a plasa acțiunea astfel încât cererea de chemare judecată să apară ca fiind formulată în termenul legal.

În speță sunt îndeplinite prevederile art.12 alin. 2 din Convenția de la Haga din 1980, iar tribunalul a respins în mod corect acțiunea, motivat inclusiv de faptul că ancheta socială a reținut că minorul s-a adaptat în România.

Solicită admiterea recursului declarat de pârâtă și modificarea considerentelor sentinței, în temeiul art. 461 din codul de procedură civilă privitoare la aplicabilitatea prevederilor art.3 din Convenție. Din probatoriul administrat în cauză rezultă că minorul locuiește în România de când avea vârsta de cinci luni, iar reclamantul a trimis periodic bani, contribuind astfel la întreținerea copilului, inclusiv la întreținerea mamei, înainte de a-l naște pe copil. Banii au fost trimiși pe numele pârâtei încă din 2010, ceea ce demonstrează faptul că știa unde se află aceasta și copilul, dar nu a înțeles să se adreseze instanței cu o cerere de înapoiere a minorului, situație în care se poate aprecia că și-a dat acordul la deplasarea în România.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă sub nr._ la data de 06.02.2015, reclamantul M. P. M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R. C. F., ca prin hotărârea ce se va pronunța, având caracter executoriu, potrivit art. 15 din Legea nr. 369/2004, republicată, privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25.10.1980 la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, să se dispună înapoierea minorului la reședința obișnuită din Marea Britanie, astfel cum prevede art. 14 alin. 1 din Legea nr. 369/2004 republicată; să se fixeze, în cuprinsul hotărârii termenul pentru executarea obligației de înapoiere a copilului minor, care nu va putea fi mai mare de două săptămâni de la comunicarea hotărârii, termenul fixat fiind sub sancțiunea unei amenzi civile în favoarea statului român, cuprinse între 2.500 lei și 12.500 lei, în conformitate cu art. 14 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, republicată,; să se dispună, odată cu pronunțarea hotărârii de înapoiere, în temeiul art. 14 alin. 3 din Legea nr. 369/2004 republicată: predarea pașaportului minorului sau a documentului de călătorie, după caz, de către pârâtă părții reclamante, obligarea părintelui pârât de a-și da concursul pentru eliberarea unui document de călătorie pe numele minorului ori suplinirea acordului în acest sens; să fie autorizat reclamantul M. P. M., în calitate de tată al minorului să preia minorul personal sau, după caz, prin reprezentant, în cazul refuzului de executare voluntară a obligației de înapoiere în termenul stabilit, în baza art. 14 alin. 3 din Legea nr. 369/2004 republicată; obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor (speze de călătorie, spezele de reprezentare judecătorească ale și de înapoiere a copilului minor, precum și toate cheltuielile și plățile tăcute pentru localizarea copilului minor) ocazionate de demersurile întreprinse de reprezentantul legal în numele minorului, pentru înapoierea minorului M. C. Gianluca la tatăl său M. P. M., la reședința obișnuită din Orchard Cottage, 89 a Laceyfields Heanor, Derbyshire, cod poștal DE75 7HL, în Marea Britanie, în baza art. 14 alin. 4 din Legea nr. 369/2004 republicată, raportat la art. 26 alineatul ultim din Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptate la Haga la 25.10.1980; să se dispună acordarea ajutorului public judiciar în formele prevăzute de art. 6 lit. a) și c), art. 8 indice 1 și art. 26 din OUG nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, modificată și aprobată prin Legea nr. 193/2008, respectiv: plata onorariului de avocat și a onorariului executorului judecătoresc, scutirea de la plata cheltuielilor privind întocmirea și eliberarea documentelor justificative necesare, scutirea de la plata cheltuielilor privind traducerile cererilor și a documentelor justificative anexate, scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate în faza judecății și a tuturor cheltuielilor ocazionate de executarea silită (formularea cererii de executare, încuviințarea executării silite la judecătoria competentă) efectuate cu sprijinul unui executor judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile în materie prevăzute de Noul Cod de procedură civilă, în baza următoarelor acte internaționale: Convenția asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992, Legea nr. 369/2004, republicată în 2014, Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești.

Pârâta a formulat întâmpinare la data de 06.03.2015, prin Serviciul Registratură, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În esență, pârâta a arătat că reședința obișnuită a minorului este în România, întrucât acesta locuiește în România de la vârsta de 5 luni (noiembrie 2010), iar reclamantul nu s-a opus niciodată acestui fapt.

Pe de altă parte, reclamantul nu și-a exercitat în mod efectiv dreptul la încredințare, întrucât nu s-a implicat în procesul de creștere și educare a copilului, rolul său în viața copilului fiind limitat la câteva scurte întâlniri și remiterea sporadică a unor sume de bani.

Totodată, întoarcerea miorului în Anglia l-ar expune pe acesta unui risc grav, întrucât ar fi privat de unica persoană pe care o are reprezentată ca figură parentală și care a avut efectiv grijă de el, întrucât mama nu se poate muta în Anglia din rațiuni financiare și practice, aceasta locuind și muncind în România.

S-a mai arătat că minorul este adaptat în România, iar de la data deplasării în România până la formularea cererii de înapoiere a trecut mai mult de 1 an.

La termenul de judecată din data de 12.03.2015, reclamantul, prin avocat, a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtei și proba testimonială; pârâta, prin avocat, a solicitat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul reclamantului, proba testimonială cu trei martori, evaluarea psihologică a minorului pentru a stabili natura relației dintre copil și ambii părinți, anchetă psihosocială la domiciliul pârâtei.

T. a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, proba testimonială cu doi martori și proba cu interogatoriu; a încuviințat pentru pârâtă proba cu anchetă socială la domiciliul acesteia și a respins celelalte probe solicitate pentru considerentele indicate în încheierea de ședință de la termenul respectiv.

Prin sentința civilă nr.670/15.05.2015, T. București - Secția a IV-a Civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul M. P. M., prin M. Justiției și Libertăților Cetățenești, în contradictoriu cu pârâta R. C. F., ca nefondată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, minorul M. C. Gianluca s-a născut în Marea Britanie, orașul Derby, la data de 05.06.2010, din relația de uniune consensuală dintre reclamantul M. P. M. și pârâta R. C. F. (copil din afara căsătoriei).

Minorul a fost adus în România de mamă de mai multe ori pentru perioade de timp mai scurte, cu acordul tatălui, iar în noiembrie 2012, fără acordul acestuia, a deplasat copilul în România cu caracter de permanență, refuzând solicitările tatălui de a se întoarce în Anglia împreună cu copilul.

Reclamantul tată a formulat cerere de înapoiere a copilului în Marea Britanie la data de 13.05.2014 (filele 22 și urm. vol. I dosar).

Convenția de la Haga, privind aspectele civile ale răpirii internaționale de copii, reglementează în art. 6 și următoarele, dreptul și obligația pentru autoritatea centrală a statului unde se afla copilul de a lua sau a face să se ia orice măsură susceptibilă să asigure înapoierea acestuia de bunăvoie, sens în care art. 7 prevede modalitatea în care statele contractante pot colabora, precum și prerogativele Autorităților centrale în aplicarea Convenției.

În urma desfășurării acestei proceduri (fila 30 dosar vol. I), mama copilului a refuzat înapoierea, minorul fiind localizat pe teritoriul României, mai exact la adresa din ., județul G., la adresa de domiciliu a bunicii materne, M. D., astfel cum rezulta din adresa nr. 230720S3/DS/23.09.2014 (fila 29 vol. I dosar).

În prezent, astfel cum rezultă din referatul de anchetă socială (filele 373 și urm. dosar vol. II), copilul locuiește împreună cu mama sa în București, ., ., ap. 14, ..

În drept, T. subliniază a priori că aceasta instanța a fost investită doar cu verificarea incidentei dispozițiilor Convenției de la Haga din 1980 și nu cu fondul raporturilor juridice dintre copil și părinții acestuia.

În consecință, soluția pronunțată în prezentul dosar nu ar trebui să aibă, în mod esențial, o consecință asupra măsurii stabilirii domiciliului minorului la mamă sau la tată și nici asupra exercitării autorității parentale, cele două evaluări fiind distincte și făcându-se după reguli diferite și conform unui standard al probelor diferit, această interpretare rezultând fără echivoc din dispozițiile art. 19 ale Convenției de la Haga, în conformitate cu care: „o hotărâre asupra înapoierii copilului, pronunțată în cadrul Convenției, nu afectează fondul dreptului privind încredințarea”.

Subsecvent, T. a reținut că, pentru a se stabili dacă deplasarea/ neînapoierea minorului este ilicită, trebuie avute în vedere prevederile art. 3 din Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, reprodusă în Legea nr. 100/1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga, potrivit cu care deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.

De asemenea, T. reține, în raport de dispozițiile art. 5 din Convenția de la Haga, că în înțelesul acesteia dreptul privind încredințarea copilului include și dreptul de a hotărî asupra locului reședinței sale.

Raportul Explicativ cu privire la Convenția de la Haga elaborat de E. Perez-V. în anul 1980 arată, în interpretarea art. 5 din Convenție, că aceasta protejează în aceeași măsură custodia exclusivă și custodia comună asupra copilului, deși acest articol nu face precizări cu referire la posibilitatea ca dreptul privind încredințarea să fie exercitat de titularul său singur sau împreună; pentru a ști când există o încredințare comună, chestiunea trebuie să fie determinată în fiecare caz de speță în lumina dreptului statului în care se află reședința obișnuită a copilului.

De asemenea, se impune și menționarea faptului că, în conformitate cu art. 68 din Raportul explicativ privind Convenția de la Haga, redactat de E. Perez-V. în 1980, art. 3 este aplicabil și anterior pronunțării unei hotărâri de încredințare (în cauza de față nu există o astfel de hotărâre); din Paragraful 84 al aceluiași raport explicativ rezultă că prin Convenție se are în vedere și protejarea dreptului privind încredințarea exercitat împreună, dat fiind numărul mare de copii care sunt deplasați anterior pronunțării unei decizii judecătorești privind încredințarea (aspecte care au fost subliniate și în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cazul Monory contra României și Ungariei).

Ca atare, din punctul de vedere al aplicării și interpretării Convenției de la Haga din anul 1980, la care este semnatară și România din anul 1992, prezintă relevanță pe de o parte stabilirea locului unde copilul își avea reședința obișnuită și pe de altă parte violarea unui drept privind încredințarea, prin deplasarea/neînapoierea în condițiile art. 3 din Convenție.

T. a mai subliniat că deplasarea sau neînapoierea sunt două acțiuni distincte, care au loc în momente diferite, putând exista, în consecință, fie constatarea că deplasarea a fost legală, iar neînapoierea nu, fie constatarea că ambele sunt ilicite.

Totodată, la analiza incidentei art. 3 din Convenția de la Haga, vor fi avute în vedere și prevederile art. 14 din aceasta Convenție, potrivit cu care, pentru a stabili existența unei deplasări sau a unei neînapoieri ilicite în înțelesul art. 3, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat poate ține seama în mod direct de legea (și de hotărârile judiciare sau administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile).

În sprijinul acestei interpretări este și Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie familială și a responsabilității părintești, care definește termenii de „deplasare sau reținere ilicită” în articolul 2 pct. 11, stabilind că „Încredințarea va fi exercitată împreună când, urmare a unei hotărâri judecătorești sau a operării legii, unul dintre titularii răspunderii părintești nu va putea decide locul de reședință al copilului fără consimțământul celuilalt titulari al răspunderii părintești”.

În ceea ce privește noțiunea de reședință obișnuită, aceasta nu este definită de dispozițiile Convenției de la Haga; astfel cum se subliniază în Raportul Explicativ al Convenției de la Haga elaborat de E. Perez-V., diversitatea circumstanțelor care pot concura într-un caz de speță face să eșueze orice tentativă de a stabili o definiție mai precisă din punct de vedere juridic, astfel încât acest aspect urmează să fie determinat pe baza situației de fapt.

În jurisprudența relevantă în materie din statele membre ale Convenției de la Haga s-a apreciat că trebuie să existe o intenție fermă a părinților de a stabili pe teritoriul noului stat; că orice încercare de determinare a reședinței obișnuite a copilului trebuie să se focalizeze asupra copilului și să consiste într-o analiză a împrejurărilor în care se găsește copilul în noul loc și a intențiilor comune ale părinților în legătură cu prezența copilului în respectivul loc.

Relevanță deosebită pe acest aspect prezintă și opiniile exprimate de avocații generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene, cât mai ales jurisprudența CJUE, care, fără a cuprinde o definiție exactă a noțiunii, au oferit elemente concrete care trebuie avute în vedere în fiecare caz în parte.

Avocatul General Kokott, în concluziile sale din 29.01.2009, C-523/07, a arătat că reședința obișnuită a unui copil se găsește în locul în care se află centrul vieții copilului, având în vedere ansamblul împrejurărilor de fapt relevante, în special durata și regularitatea reședinței, precum și integrarea sa familială și socială.

Conform hotărârii C.J.U.E. din 22.12.2010, Barbara Mercredi/Richard Chaffe, C-497/10 PPU, noțiunea „reședință obișnuită", astfel cum aceasta reiese din art. 8 și 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, trebuie interpretată în sensul că respectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social și familial. Trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul statului membru și ale mutării copilului în statul respectiv și, pe de altă parte, originile geografice și familiale ale părinților și copilului, precum și raporturile familiale și sociale pe care părinții și copilul le au în stat membru de destinație.

În orice caz, este de competența instanței naționale să determine reședința obișnuită a copilului, ținând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

Procedând, în continuare, la analiza circumstanțelor particulare ale speței, din perspectiva dispozițiilor relevante redate anterior și a ansamblului probator administrat în cauză, T. a reținut că reședința obișnuită a minorului este în Marea Britanie, iar deplasarea și reținerea lui în România de către mamă încalcă prevederile Convenției de la Haga 1980.

În ceea ce privește reședința obișnuită a minorului, T. a constatat că probele administrate conduc la concluzia că aceasta este în Marea Britanie.

Intenția fermă și comună a ambelor părți de a se stabili împreună în Marea Britanie rezultă din faptul că pârâta s-a înregistrat cu reședința în Marea Britanie (proba cu înscrisuri), la scurt timp de la venirea din România și coabitarea acesteia cu reclamantul în Marea Britanie unde a rămas însărcinată (susținere a reclamantului necontestată de pârâtă), a păstrat sarcina și a născut în Anglia, iar la nașterea copilului, ambii părinți au declarat reședința lor și a copilului ca fiind în marea Britanie (proba cu înscrisuri).

Dovada nașterii copilului în Marea Britanie rezultă din extrasul privind înregistrarea din registrul de înregistrare a nașterilor și deceselor (fila 74 dosar vol. I), în care se face referire și la declarația mamei din data de 9.07.2010 în sensul că reședința obișnuită a familiei, împreună cu minorul nou-născut, este în 89 A Laceyfields Road Heanor Derbyshire, Marea Britanie (alături de declarația tatălui).

Intenția comună a părinților de a locui împreună cu copilul în Marea Britanie rezultă și din faptul că pârâta a rămas să locuiască în Marea Britanie împreună cu reclamantul în unul din imobilele proprietatea acestuia inclusiv după ce relația lor de cuplu se destrămase în 2012, sens în care la fila 32 dosar este atașată dovada că aceasta avea emisă carte de alegător în Marea Britanie pentru alegerile din 22 mai 2014, în cuprinsul căreia pârâta figurează în continuare cu reședința în Marea Britanie.

Aceeași intenție a părinților de a-și stabili reședința împreună cu copilul în Marea Britanie rezultă și din faptul că minorul a fost înscris de părinți la un medic pediatru în Marea Britanie (la fila 33 dosar vol. I este atașată solicitarea medicului pediatru adresată părinților de a prezenta copilul pentru administrarea vaccinurilor preșcolare, din cuprinsul căreia rezultă că minorul avea deja două vaccinuri administrate de acest medic pediatru).

Faptul că ulterior și în mod unilateral pârâta a înscris copilul și la un medic de familie în România (fila 104 dosar vol. I) nu poate atesta că reședința copilului era în România, ci doar faptul că acesta era supravegheat medical în perioadele când, cu acordul tatălui, se afla în România însoțit de mamă și, eventual, intenția pârâtei de a schimba unilateral reședința copilului.

În continuare, T. a reținut că în conformitate cu dreptul britanic (filele 34 și urm. dosar vol. I), potrivit Legii copiilor din 1989 (c. 41), punctul 4 („Dobândirea de către tată a responsabilității părintești”), se prevede că: (1): "Acolo unde tatăl și mama unui copil nu erau căsătoriți unul cu celălalt în momentul nașterii copilului, tatăl va dobândi responsabilitatea părintească față de copil dacă: (a) El se înregistrează ca fiind tatăl copilului, în conformitate cu orice legiferare menționată în sub-secțiunea (IA) a legii”.

Reclamantul a depus copie certificată conformă cu înregistrarea din registrul de înregistrare a nașterilor și deceselor (fila 74 dosar vol. I) din care reiese calitatea sa de tată al minorului. De asemenea, reclamantul figurează ca tată al minorului și în certificatul de naștere emis de Consiliul Local al Sectorului 6 București (fila 73 dosar vol. I) ca urmare a transcrierii certificatului de naștere din Marea Britanie.

În consecință, T. a constatat că reclamantul a dobândit responsabilitate părintească față de minor, în conformitate cu legea tării unde este situată reședința obișnuită a copilului.

T. a mai reținut că, în conformitate cu Legea nr. 1984 privind răpirea copiilor (fila 39 dosar vol. I), legislația Marii Britanii califică drept infracțiune deplasarea unui copil peste granițele Regatului Unit „fără consimțământul adecvat”, precizând ulterior că acest consimțământ înseamnă „consimțământul dat de fiecare dintre următorii: … ii) tatăl copilului, dacă acesta are responsabilitate față de el”.

În consecință, T. a constatat că, în conformitate cu legislația Regatului Unit în materie, cei doi părinți exercită în comun autoritatea părintească, astfel încât mama nu putea să decidă unilateral asupra locului de reședință a copilului.

Subsecvent, T. a reținut că, în speță, atât deplasarea minorului de către mamă din Marea Britanie, cât și neînapoierea sunt ilicite, în sensul art. 3 din Convenția de la Haga 1980.

Astfel cum s-a arătat anterior, dreptul Regatului Unit, aplicabil în prezenta cauză, a încredințat ambilor părinți exercitarea drepturilor părintești, fiind astfel îndeplinită prima condiție prev. de art. 3 din Convenție.

Totodată, s-a constatat că este îndeplinită și cea de-a doua condiție, respectiv ca la vremea deplasării minorului acest drept era exercitat în mod efectiv de tată, iar la momentul neînapoierii ar fi fost astfel exercitat pe deplin dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, întrucât reclamantul exercita acest drept la data deplasării copilului în România și ar fi exercitat dreptul sub toate aspectele sale dacă mama nu ar fi refuzat înapoierea copilului.

T. a înlăturat susținerea pârâtei în sensul că tatăl nu exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării și respectiv la data neînapoierii.

Cu privire la perioada anterioară deplasării, pârâta nu a administrat probe în sensul celor susținute.

Pe de altă parte, din probele administrate rezultă că după deplasarea copilului în România tatăl s-a interesat de situația acestuia, a venit să îl viziteze și a trimis bani pentru copil.

E-mailurile succesive provenind de la reclamant și adresate mamei minorului (spre ex. filele 79, 86 dosar vol. I) atestă că tatăl se interesa de copil și situația acestuia sub toate aspectele, solicitând mamei, spre exemplu, să revină cu minorul în Anglia pentru a efectua vaccinurile preșcolare la medicul copilului din Marea Britanie.

De asemenea, la filele 99, 202 - 214 dosar vol. I sunt atașate copii ale biletelor de avion emise pe numele reclamantului, conform cărora acesta s-a deplasat de mai multe ori în România, nefiind indicat de către pârâtă vreun alt motiv al deplasării în afara aceluia de a vedea copilul.

Totodată, la filele 215-283 sunt atașate dovezi ale trimiterilor bancare succesive pe care reclamantul le-a efectuat către pârâtă, pentru a contribui astfel la creșterea și îngrijirea copilului.

Chiar și mama a recunoscut parțial, la întrebarea nr. 8 din interogatoriu (fila 138 dosar vol. I), că reclamantul s-a interesat de minor și a trimis sporadic bani pentru copil.

De asemenea, și martorii pârâtei (filele 139, 140 dosar vol. I) au declarat că l-au văzut de câteva ori în România pe reclamant, iar acesta a trimis sume de bani (mici) pentru copil.

Faptul că, ulterior deplasării și reținerii ilicite în România a copilului de către mamă, tatăl a luat în considerare și varianta mutării sale în România pentru a fi aproape de copil (aspect menționat de acesta în e-mail fila 82 dosar vol. I, răspuns interogatoriu întrebarea nr. 10 fila 136 verso vol. I) nu poate schimba caracterul ilicit al deplasării și neînapoierii.

În continuare, T. a reținut că există anumite situații în care Convenția recunoaște excepții de la obligația generală asumată de către state de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasați sau reținuți ilicit (reglementate de art. 12, 13 și 20 din Convenție), care,în cea mai mare parte, nu sunt decât manifestări concrete ale principiului care proclamă că interesul copilului este criteriul vector în materie.

Raportul Explicativ cu privire la Convenția de la Haga (parag. 25) precizează că trebuie să se admită că deplasarea unui copil poate fi uneori justificată de motive legate fie de persoana sa, fie de mediul înconjurător care îi era mai apropiat.

Referitor la susținerile pârâtei în sensul incidentei în prezenta cauză a prevederilor de excepție cuprinse în art.13 lit. a și b din Convenție, T. a reținut că sunt nefondate.

Potrivit art. 13 din convenție, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește:

a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau

b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situație intolerabilă.

Pentru considerentele expuse anterior, T. a constatat că nu s-a făcut dovada incidenței tezei I a art. 13 lit. a din Convenție (neexercitarea efectivă a dreptului privind încredințarea).

Pe de altă parte, T. a apreciat că nu s-a făcut nici dovada consimțământului tatălui la deplasarea copilului în România de către pârâtă cu caracter de permanență (schimbarea reședinței obișnuite a copilului).

Sub acest aspect, înscrisul sub semnătură privată atașat la fila 77 dosar vol. I și datat 14.03.2012 („C. m-a întrebat dacă sunt de acord, înainte de a face testul, să o autorizez să se întoarcă în România cu C. Gianluca M. și eu am confirmat că nu am nicio problemă, poate pleca”) nu face dovada acordului tatălui la deplasarea cu caracter permanent a copilului în România.

Astfel, tatăl a arătat că a fost de acord cu deplasări ale copilului în România de mai multe ori, numai în scop de vizită la rudele materne.

Pe de altă parte, acest înscris contrazice susținerea mamei în sensul că a plecat cu copilul din Marea Britanie, cu acordul reclamantului, în anul 2010 (înscrisul datează din 2012 și face referire la plecarea pârâtei în România împreună cu copilul, iar nu la reținerea copilului, în continuare, în România).

În opinia Tribunalului, cel mai probabil, acordul menționat în înscrisul sub semnătură privată se referea la una dintre plecările temporare ale copilului însoțit de mamă în România, în vizită la rudele materne.

Dimpotrivă, este confirmată susținerea tatălui în sensul că deplasarea definitivă a copilului de către mamă în România a avut loc în noiembrie 2012, la aproximativ 8 luni de la data înscrisului sub semnătură privată, fiind improbabil ca mama să fi solicitat, iar tatăl să își fi dat acordul pentru deplasarea definitivă a copilului în România cu o perioadă atât de mare anterior deplasării.

De asemenea, probatoriul administrat relevă că reclamantul s-a opus reținerii copilului în România de către pârâtă (spre exemplu, la fila 79 dosar vol. I sunt atașate e-mailuri provenind de la reclamant în perioada imediat următoare deplasării copilului în România, în care tatăl precizează cu claritate că dorește ca minorul să se întoarcă în Anglia și se oferă să creeze condiții materiale pentru creșterea copilului în Marea Britanie, însoțit de mamă). Această poziție a tatălui a fost menținută de-a lungul timpului, astfel cum rezultă din e-mailuri ulterioare în care solicita întoarcerea copilului și a mamei în Marea Britanie (86 vol. I dosar), precum și din formularea prezentei cereri de înapoiere a copilului.

În aceste condiții, T. a apreciat ca nesincer răspunsul mamei la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 137 verso dosar vol. I), conform căruia reclamantul nu i-a solicitat niciodată să se întoarcă în Marea Britanie (și, implicit, ar fi achiesat la neînapoiere).

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art.13 alin. 1 lit. b din Convenție, T. a precizat că acestea nu presupune verificarea raporturilor juridice dintre copil și părinți, acestea urmând a fi analizate în cadrul unei cereri ce are drept scop stabilirea domiciliului copilului.

Astfel, susținerea că întoarcerea copilului în Marea Britanie l-ar expune pe minor unei situații de risc întrucât ar fi lipsit de prezența mamei (care nu se poate întoarce în Anglia din motive financiare, întrucât lucrează în România) nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 13 lit. b din Convenție.

Mai mult, reclamantul s-a oferit în repetate rânduri, atât anterior declanșării prezentului litigiu (spre ex, e-mail fila 79 dosar vol. I), cât și în cursul procesului (răspunsul la întrebarea nr. 8 din interogatoriu – fila 136 vol. I dosar) să pună la dispoziția mamei și copilului o locuință cu tot ceea ce este necesar în Marea Britanie, precum și să îi susțină financiar, astfel încât minorul să nu fie lipsit de prezența mamei.

Totodată, art. 11 alin. 4 din Regulamentul nr. 2201/2003 prevede că instanța nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul art. 13 lit. b din Convenția de la Haga dacă rezultă că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru protecția copilului după înapoiere (or, reclamantul s-a oferit să asigure măsurile necesare pentru ca minorul să locuiască în Anglia împreună cu mama sa).

T. a constatat însă incidența în cauză a prevederilor de excepție dispuse de art. 12 alin. 2 din Convenție, întrucât sesizarea reclamantului în baza Convenției Haga 1980 de înapoiere a copilului s-a făcut cu depășirea intervalului de timp de un an de la data deplasării copilului de pe teritoriul Marii Britanii, iar minorul s-a integrat în noul său mediu din România.

Astfel, conform art. 12 alin. 2 din Convenție prevede că: „autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabilește că copilul s-a integrat în noul său mediu”.

Articolul 12 distinge două ipoteze: prima privește ipoteza sesizării autorităților în termenul de un an după deplasarea sau neînapoierea ilicită a copilului (situație în care art. 12 alin. 1 din Convenție impune înapoierea imediată a copilului); a doua privește ipoteza introducerii cererii ulterior termenului sus-menționat (când trebuie analizat dacă, eventual, copilul s-a integrat în noul său mediu).

Momentul de la care începe să curgă termenul are în vedere data la care s-a produs deplasarea sau neînapoierea ilicită; concretizarea datei în caz de neînapoiere trebuie înțeleasă ca fiind aceea la care copilul ar fi trebuit să fie predat persoanei având dreptul de încredințare, sau când titularul dreptului de încredințare a refuzat să-și dea consimțământul pentru prelungirea sejurului copilului într-un alt loc decât acela al reședinței sale obișnuite.

În ceea ce privește momentul la care se împlinește termenul, se are în vedere momentul introducerii cererii de înapoiere, posibila întârziere în acțiunea autorităților competente netrebuind să dăuneze interesul părților protejate de Convenției.

În speță, minorul a fost deplasat în România în noiembrie 2012, iar cererea de returnare a fost formulată la data de 13.05.2014, cu depășirea termenului de 1 an, calculat astfel cum s-a menționat anterior.

Cu referire al aspectul în discuție și pentru considerentele expuse anterior, este irelevant faptul că, eventual, pârâta ar fi promis că se va întoarce cu minorul în Marea Britanie înainte de Crăciunul din 2013 (susținerea reclamantului din notele scrise).

În consecință, T. a constatat că cererea de înapoiere a fost formulată cu depășirea termenului de 1 an, astfel încât a analizat în ce măsură minorul s-a adaptat în noul său mediu din România, întrucât principiul interesului superior al copilului impune ca minorul să nu fie supus unei noi schimbări a mediului înconjurător din statul solicitat în care s-a integrat.

T. a constatat în primul rând că minorul locuiește în România de o perioadă semnificativă, respectiv aprox. trei ani, cererea de înapoiere fiind formulată la aproape 2 ani de la deplasarea copilului în România.

După ce inițial a locuit cu pârâta la bunica maternă în Ghimpați (declarațiile martorilor L. M. și B. N. – filele 139, 140 dosar vol. I), copilul a locuit cu mama în București și este înscris la o grădiniță din București din anul 2013 (conform contract de școlarizare de la filele 105 și urm. dosar vol. I).

Martora L. M. a arătat că se întâlnește des cu pârâta în București prin prisma relației de prietenie pe care o are cu aceasta, cât și pentru că are un copil de vârstă apropiată cu minorul în cauză, iar cei doi copii se joacă împreună.

Martora B. N. a arătat că minorul și mama acestuia merg des la bunica maternă în . puțin de 2 ori pe lună, în week-end), aspect care poate explica de ce s-a comunicat inițial că minorul a fost localizat în .> Conform răspunsului reclamantului la întrebarea nr. 6 din interogatoriu (fila 136 dosar vol. I) și declarației martorului B. N., copilul vorbește în prezent limba română.

Din coroborarea probei cu înscrisuri (contractului de închiriere atașat la filele 89 și urm. dosar vol. I) cu proba testimonială T. a concluzionat că, în prezent, minorul locuiește împreună cu mama sa în București, mama având închiriat un apartament, iar în week-enduri merge împreună cu mama la bunica maternă de cel puțin 2 ori pe lună.

Din referatul de anchetă socială atașat la filele 373 și urm. vol. II dosar rezultă că apartamentul în care locuiesc în prezent mama și copilul este compus din trei camere, copilul are propria cameră, iar mama este angajată în România.

Din coroborarea tuturor aspectelor menționate anterior, T. a apreciat că minorul, în decursul celor 3 ani de când se află în România, s-a integrat în acest mediu din toate punctele de vedere (social, familial, lingvistic, etc.).

Astfel, copilul merge la grădiniță de aproximativ 2 ani în România, socializează cu copii și în afara grădiniței (a se vedea declarația martorei L. M.), are relații de familie susținute în mod constant cu bunica maternă care locuiește în România, vorbește limba română.

Față de considerentele de mai sus, apreciind că în cauză este incidentă excepția de la înapoiere prev. de art. 12 alin. 2 din Convenție, T. a respins cererea de înapoiere ca nefondată.

Au fost avute în vedere și prev. art. 15 alin. 4 din Legea nr. 369/2004,

Împotriva sentinței civile nr.670/15.05.2015 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă au declarat recurs reclamantul B. București în numele lui M. P. M. și pârâta R. C. F..

Recurentul – reclamant consideră sentința recurată nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Recursul virează cazul de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din Codul de procedură civilă, în opinia recurentului - reclamant principiul interesului superior al copilului a fost încălcat.

Asupra cererii formulate tribunalul reține că reședința obișnuită a minorului este în Marea Britanie, iar deplasarea și reținerea lui în România de către mamă încalcă prevederile Convenției de la Haga din 1980.

T. mai reține că, în conformitate cu Legea nr. 1984 privind răpirea copiilor, legislația Marii Britanii califică drept infracțiune deplasarea unui copil peste granițele Regatului Unit "fără consimțământul adecvat", în cazul de față consimțământul dat de „tatăl copilului care are responsabilitate față de el”.

T. reține că, în speță, atât deplasarea minorului de către mamă cât și neînapoierea sunt ilicite în sensul art. 3 din Convenția de la Haga 1980.

Prima condiție cerută de art. 3 din Convenție, exercitarea în comun a drepturilor părintești, este îndeplinită, aceasta rezultând din legislația în materie din Regatul Unit.

Se constată de către Tribunal, că și cea de-a doua condiție a art.3 din Convenție este îndeplinită - respectiv ca la vremea deplasării minorului acest drept era exercitat în mod efectiv de tată, iar la momentul neînapoierii ar fi fost astfel exercitat pe deplin dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit, întrucât reclamantul exercita acest drept la data deplasării copilului în România și ar fi exercitat dreptul sub toate aspectele sale dacă mama nu ar fi refuzat înapoierea copilului.

Consideră recurentul - reclamant că probele prezentate de pârâtă în dovedirea integrării minorului în noul său mediu nu sunt în măsură să convingă instanța că minorul este protejat în noul său mediu așa cum cere interesul superior al copilului. Astfel, solicită să se observe că minorul a fost depistat de către autorități ca locuind în . maternă, unde de fapt știa și tatăl ca locuiește. Dovadă că minorul a locuit și poate că mai locuiește și în prezent cu bunica, este data la care este încheiat acel contract de închiriere a unei locuințe în București prezentat de pârâta, respectiv ian. 2015 până în dec. 2015, deci pe un an de zile, probabil încheiat special pentru a se efectua ancheta socială într-o locuință corespunzătoare.

De asemenea, nu s-a făcut dovada realizării unor venituri permanente a unui loc de muncă al pârâtei, pentru a avea certitudinea că minorul beneficiază de un mediu sigur din punct de vedere maternal, necesar pentru creștere și educare corespunzătoare.

În prezent tatăl nu beneficiază de legături personale cu minorul datorită refuzului pârâtei, deși minorul este atașat de tată.

Este în interesul minorului ca acesta să fie înapoiat în Anglia unde îi sunt asigurate condiții materiale și financiare corespunzătoare unei dezvoltări optime. Reclamantul are situație materială foarte bună, este atașat de minor și își dorește să aibă grijă de copilul său, care este la o vârstă când se poate adapta ușor în sistemul de învățământ preșcolar din Anglia din toate punctele de vedere, chiar și lingvistic, mai ales că primii doi ani din viață și i-a petrecut în Anglia.

Față de toate aceste aspecte învederate, în baza art.496 C.proc.civ., recurentul – reclamant solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și admiterea cererii de înapoiere așa cum a fost formulată.

Recurentul – reclamant a formulat completare la recursul inițial, prin care a arătat că recursul vizează cazul de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din Codul de procedură civila, în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită â normelor ele drept material.

Astfel, în mod greșit instanța a reținut că este aplicabil în speță cazul de excepție prevăzut la art. 12 din Convenție, ipoteza a doua. întrucât nu afost depășit termenul de un an prevăzut de Convenție, iar în al doilea rând copilul nu s-a integrat în noul său mediu, așa că nu sunt incidente în speță dispozițiile menționate anterior.

În primul rând, instanța a reținut, în mod greșit faptul că a trecut mai mult de un an de la deplasarea sau înapoierea ilicită aminorului până la introducerea cererii de înapoiere deoarece nu a avut în vedere faptul că termenul trebuia calculat de la data de când pârâta a făcut ultimapromisiune că se va întoarce cu minorul în Anglia, acest moment fiind localizat înainte de C. 2013, deci în luna decembrie 2013.

Cererea de înapoiere a fost depusă după acest moment, atunci când pârâta a întrerupt orice legătură cu reclamantul, nerăspunzând la scrisori sau apeluri telefonice, respectiv la data de 13 mai 2014, ceea ce duce la concluzia că termenul de un an prevăzut de Convenție nu poate n considerat că s-a depășit.

În aceste condiții sunt incidente dispozițiile art. 12 din Convenție, respectiv prima ipoteză care prevede: "Când un copil a fost deplasat sau reținut în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere ilicită în momentul introducerii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul autoritatea sesizata dispune înapoierea sa imediată ".

De asemenea, referitor la susținerile pârâtei în sensul incidenței în prezenta cauza a prevederilor de excepție cuprinse în art. 13 lit.a și b din Convenție, T. reține că sunt nefondate, întrucât nu s-a făcut dovada incidenței tezei I a art. 13 lit. a din Convenției (neexercitarea efectivă a dreptului privind încredințarea).Tatăl copilului nu și-a dat consimțământul la schimbarea reședinței obișnuite a copilului, fiind de acord doar cu deplasări ale copilului numai în scop de vizită la rudele materne. Din contră, reclamantul s-a opus reținerii copilului în România de către pârâtă, fapt probat de probele administrate în cauză (e-mailuri, interogatoriu).

T. constată și reține ca nu sunt incidente în speță nici dispozițiile art. 13 lit. b din Convenție, motivat de faptul ca "susținerea pârâtei că întoarcerea copilului în Marea Britanic 1-ar expune pe minor unei situații de risc întrucât ar fi lipsit de prezența mamei (care nu se poate întoarce în Anglia din motive financiare, întrucât lucrează în România nu se încadrează în sfera de aplicare a art.l3 lit. b din Convenție”. Deci nu există motiv de refuz a înapoierii minorului la reședința sa obișnuită din Anglia.

Din probele administrate în cauză rezultă fără putință de tăgadă și că nu a trecut mai mult de un an de la neînapoierea ilicită a copilului până la formularea cererii de către tată, iar minorul nu s-a integrat în noul său mediu, deci nu sunt incidente prevederile art. 12 ipoteza a doua.

Principiul interesului superior al copilului este criteriul determinant în materie și recurentul – reclamant consideră că acesta nu a fost avut în vedere la soluționarea speței.

Recurenta – pârâtă, prin recursul său, solicită modificarea considerentelor hotărârii recurate, în sensul constatării neîndeplinirii în cauză a dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, pentru următoarele motive:

Instanța de judecată care a soluționat fondul cauzei a respins în mod corect cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, însă, în considerente hotărârii, a statuat faptul că în speță ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 3 al Convenției de Ia Haga din 1980.

Mai exact, instanța de fond a considerat ca țara de reședință, obișnuită a minorului din cauză este Marea Britanie, ceea ce, în realitate, este complet incorect.

Așa cum a arătat pârâta și prin întâmpinare și cum s-a probat pe larg în dosar, în mod absolut cert minorul a ajuns să locuiască în România când era sugar - cu acordul tatălui - și locuiește aici de atunci și până în prezent.

Recurenta – pârâtă precizează faptul că, în speță, sunt îndeplinite dispozițiile art.461 C.Pr.Civ., întrucât, deși soluția instanței de judecată este în conformitate cu solicitările sale din dosar - se respinge cererea reclamantului ca neîntemeiată - considerente instanței o prejudiciază prin stabilirea faptului că prevederile art. 3 al Convenției de la Haga din 1980 ar fi îndeplinite.

Concluzionând, recurenta - pârâtă solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună admiterea prezentului apel în sensul modificării considerentelor hotărârii în sensul constatării neîndeplinirii în cauză a dispozițiilor art. 3 din Convenția de la Haga din 1980.

Examinând recursurile prin prisma criticilor formulate, curtea reține următoarele aspecte.

Prealabil analizării motivelor de recurs, C., arată că, potrivit noului Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, recursul este o cale extraordinară de atac (calificată astfel prin art. 456), fiind pus la dispoziția părților numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege. Acestea sunt motivele de casare enumerate în cuprinsul art. 488 C.proc.civ. și vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate.

Controlul judiciar în recurs se poate, deci, exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță indiferent dacă hotărârea ce constituie obiectul recursului este o hotărâre nesusceptibilă de apel ori dacă hotărârea a fost pronunțată de o instanță de apel.

În consecință, C. nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece instanța de recurs nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C.proc.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

C. va examina cu prioritate recursul formulat de recurenta – pârâtă ce vizează considerentele hotărârii recurate, întrucât în condițiile în care s-ar aprecia ca fiind întemeiat, s-ar ajunge la concluzia că domiciliul obișnuit al minorului nu ar fi în Marea Britanie, ci în România, împrejurare în raport de care nu s-ar putea reține incidența dispozițiilor art. 3 Convenției de la Haga din 1980 .

C. are însă în vedere faptul că documentul comunitar la care are a se raporta și care este incident în cauză, respectiv Convenția de la Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, are ca reper, în soluționarea cauzelor cu un asemenea obiect, reședința obișnuită a minorului înainte de producerea faptelor care pot fi caracterizate ca acte de neînapoiere și reținere ilegală a acestuia în dezacord cu drepturile celuilalt părinte care îi sunt recunoscute în exercitarea dreptului de încredințare.

Astfel, potrivit art. 3 alin. 1 din Convenție, neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale și dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredințarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat. Pentru a stabili existența unei neînapoieri ilicite în accepțiunea art. 3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.

În cauza de față, împrejurările concrete ale pricinii constau în faptul că, din relația de concubinaj a părților, s-a născut la data de 05.06.2010 minorul M. C. Gianluca în Marea Britanie, copilul fiind recunoscut de ambii părinți.

În ceea ce privește reședința obișnuită a copilului anterior deplasării în România, C. reține că în mod corect prima instanță a stabilit din coroborarea înscrisurilor existente la dosar, faptul că aceasta se afla în Marea Britanie .

C. nu va primi susținerea recurentei în sensul că reședința obișnuită a minorului este în România întrucât locuiește aici din noiembrie 2010, de când era sugar, cu acordul tatălui, o atare situație nefiind dovedită în cauză.

Sub un prim aspect, astfel cum a reținut și tribunalul, este necontestat faptul că la nașterea copilului, ambii părinți au declarat reședința lor și a minorului în Anglia, că au înscris copilul acolo la un medic pediatru și că, după ce au apărut neînțelegerile dintre ei, o perioadă de timp au locuit în continuare împreună în același domiciliu.

Se remarcă faptul că recurenta a pretins că domiciliul minorului este în România, motivat de faptul că de la vârsta de 5 luni ar locui aici, însă curtea observă că nu se poate spune că este un criteriu determinant întinderea în timp a șederii unui copil pe teritoriul unui stat, determinat în acest sens fiind a se stabili intenția comună a părților de a stabili un anumit domiciliu pentru copil.

Pe de altă parte, recurenta face trimitere la acordul tatălui de a se stabili domiciliul minorului în România și, deși în motivele de recurs nu face trimitere în mod expres la vreun înscris ce ar materializa acest acord, curtea constată că înscrisul depus în fața instanței de fond, la fila 77, datat 14.03.2012, nu poate fi caracterizat ca atare, în condițiile în care chiar recurenta pretinde că stabilirea domiciliului în România, de comun acord ar fi avut loc în 2010, fiind evident astfel că acel acord a fost dat în vederea efectuării unei vizite în țară.

Criticile recurentului – reclamant circumscrise de acesta dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. pr. civ. vizează greșita reținere a situației de excepție reglementate de art. 12 din Convenție, în sensul că prezenta cerere este formulată în termenul de un an prevăzut de Convenție și nici nu se poate reține integrarea minorului în noul său mediu.

Astfel, din interpretarea dispoz.art.12 alin.1 și 2 din Convenție, C. reține că atunci când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art.3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere, față de momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.

Pe de altă parte, alineatul 2 prevede ca ipoteză trecerea perioadei de un an stabilită anterior, moment de la care instanța de judecată dispune înapoierea, afară de cazul în care copilul s-a integrat în noul său mediu. Cum în prezenta cauză, reclamantul, tatăl minorului a sesizat instanța de judecată mai târziu de un an de la deplasarea minorului, de la reședința sa obișnuită, în mod corect a verificat tribunalul aspectele legate de integrarea în noul său mediu.

Astfel, sub un prim aspect, curtea va înlătura susținerile recurentului în legătura cu faptul că termenul de un an trebuie calculat prin raportare la luna decembrie 2013, întrucât din interpretarea dispoz.art.12 din Convenție rezultă că acest termen se calculează de la data deplasării, care se situează în noiembrie 2012, cum de altfel arată chiar și reclamantul prin cererea sa. Sub acest aspect, nu prezintă nici o relevanță luna decembrie 2013, dată la care recurentul pretinde că ar fi luat ultima dată legătura cu pârâta sau că aceasta i-ar fi promis că se va întoarce la reședința obișnuită, întrucât textul comunitar nu face nici un fel de trimitere la o altă dată decât ce a deplasării sau neînapoierii ilicite.

Sub un al doilea aspect, curtea reține că nu vor fi primite criticile recurentului legate de neintegrarea minorului prin raportare la faptul că mama ar fi încheiat contractul de închiriere pentru imobil doar pentru o perioadă de un an, că aceasta nu are venituri permanente, în timp ce în Marea Britanie îi sunt asigurate condiții materiale și financiare corespunzătoare, întrucât aceste eventuale comparații între condițiile oferite de cei doi părinți țin de fondul dreptului privind încredințarea. Tot ce are de verificat instanța învestită în acest caz vizează exclusiv aspectele ce țin de integrarea copilului în noul său mediu, prin raportare la barierele lingvistice și culturale ce ar putea interveni în urma unei deplasări ilicite, aspecte ce nu au fost identificate în speță, întrucât copilul este școlarizat, are relații cu cei de vârsta lui, dar și cu membrii familiei extinse, persoane care vorbesc limba română, pe care în prezent o vorbește și copilul.

Pentru aceste considerente, curtea respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN N. LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul - reclamant B. BUCUREȘTI, Cod fiscal_, cont bancar RO63RNCB_0477 deschis la BCR – Sucursala Lipscani, cu sediul în București, ..3, sector 5, în numele lui M. P. M. și de recurenta - pârâtă R. C. F., CNP_, cu domiciliul ales la C..Av.O. D. I., în București, Piața C.A.Rosetti nr.6, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.670 din 15.05.2015, pronunțate de T. București – Secția a IV-a Civilă.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică, azi 09.03.2016.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A.-D. T. M. G. R. A. P. B.

GREFIER

E. C.

Red.A.D.T.

Tehdact.R.L./A.D.T.

5 ex./21.03.2016

TB-S.4 – A.M.V.

← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr....		Stabilire program vizitare minor. Decizia nr. 1328/2012. Curtea... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 309/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI