Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 1469/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1469/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 1469/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1469
Ședința publică de la 30.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurenta reclamantă N. Ș. N., de recurentul pârât N. M. I. și de către recurenții pârâți N. N. și N. E., împotriva sentinței civile nr.884 din 25.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant M. JUSTIȚIEI și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. B..
P. are ca obiect – răpire internațională de copii.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 26.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 30.09.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31.01.2013 pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă sub nr._, M. Justiției în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenției de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, în temeiul art. 3, 4, 8 și 12 din convenția mai sus menționată, precum și în temeiul prevederilor art. 11 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și a Legii 369/2004 privind aplicarea Convenției de la Haga a chemat în judecată pe pârâții N. M. lonuț, N. N., N. E., Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei B., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună înapoierea minorului S. C. A. N., născut la 09.09.2008 în Spania către mama acestuia Ș. N. N. la reședința obișnuită din Spania.
In motivarea cererii s-a arătat faptul că doamna Ș. N. N., cu domiciliul în Spania, CL Uruguay, nr. 7, La Cabrera Madrid, a sesizat Autoritatea Centrală în materia răpirilor de copii din Spania cu soluționarea cererii privind înapoierea de pe teritoriul României, a fiului său, minorul S. C. A. N. născut la data de 09.09.2008 in Spania reținut în mod ilicit de pârâtul N. M. lonuț.
Cu privire la situația de fapt, s-a precizat ca minorul s-a născut la data de 09.09.2008 în Madrid, Spania având ca tată pe numitul N. M. lonuț și ca mamă pe numita N. Ș. N..
Minorul S. C. A. N. a locuit cu mama sa la Madrid la adresa precizata mai sus până la data de 04.11.2012 când tatăl, N. M. lonuț l-a adus în România, deși Tribunalul de Instrucție nr.l din Torrelaguna (cu competențe în materie de violență asupra femeii) în cadrul Procedurii; Demersuri U. de Proces Rapid nr. 10/2012, a pronunțat la data de 26 februarie 2012 o hotărâre judecătorească de ordin de protecție în baza căreia s-a încredințat protecția și custodia fiului minor comun mamei, respectiv doamnei N. Ș. N..
Astfel, locuința copilului a fost stabilită la mamă, pârâtul având interdicția de a se apropia de soția sa la mai puțin de 500 m dar beneficiind de un drept de vizitare a minorului.
Împotriva acestei hotărâri nu a fost admisa o cale de atac care sa infirme soluția pronunțata, ceea ce demonstrează faptul că pârâtul N. M. lonuț a încălcat dreptul mamei minorului, d-na. N. Ș. N. la protecția și custodia minorului N. S. C. A., astfel stabilit.
La data de 08.11.2012, M. Justiției a trimis pârâților, o scrisoare de conciliere a situației pe cale amiabilă, la care au răspuns doar bunicii paterni ai minorului, pârâții N. N. și N. E., care susțin, contrar celor afirmate de doamna N. Ș. N., faptul că minorul nu a fost răpit, ci a fost adus in România de tatăl său care a avut acordul mamei.
S-a susținut că în cauza sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga din 1980. In situația de față, drepturile mamei rezultă din legislația spaniola, în cauză existând ,așa cum s-a mai arătat, și o hotărâre judecătorească prin care minorul a fost încredințat spre protecție și custodie mamei, dat fiind faptul că pârâtul a manifestat o atitudine violentă față de aceasta, exacerbată și de consumul de alcool în exces.
De asemenea, în codul civil spaniol, la articolul 156 alineatele l și 2 se prevede: "Autoritatea părintească poate fi exercitată de ambii părinți sau de unul dintre părinți cu consimțământul expres sau tacit al celuilalt părinte...în cazul neînțelegerii dintre/părinți, oricare dintre aceștia se poate adresa către un judecător care, în urma audierii ambilor părinți și a minorului, dacă prezintă înțelegerea necesară sau daca are o vârstă mai mare de 12 ani, va acorda puterea de decizie tatălui sau mamei, fără a fi necesare alte cereri în prealabil..."
În situația de față, s-a solicitat instanței să observe că pârâtul N. M. lonuț nu a uzat de prevederile legale spaniole în materie privind exercitare, autorității părintești și încălcând drepturile mamei de a avea legături firești cupropriul copil, a adus ilicit minorul la domiciliul părinților săi în România.
Totodată, solicită să se constate incidența dispozițiilor art. 12 alin. l din Convenție, potrivit cărora: „Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasarea sau ne înapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată."Subliniază că în speța de față nu a trecut un an de la deplasarea minorului, respectiv data de 04.11.2012, care rezultă din verificările efectuate și transmise de autoritatea Centrală din Regatul Spaniei, pe care le alătură prezentei acțiuni.
Totodată, s-a solicitat instanței să facă aplicarea art. 11 din Legea nr. 369/2004.
Legal citat, paratul N. M. lonut a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiata si arătat in apărare ca a locuit cu familia sa in Spania unde a lucrat cu carte de munca in perioada 05.06._11 si in perioada 02.03._12 a beneficiat de ajutor de șomaj .
De la nașterea minorului, bunicii paterni au locuit împreuna cu părinții si minorul astfel incat acesta este foarte atașat de bunicii paterni.
Ca urinare a neînțelegerilor intervenite intre soți datorita relațiilor extraconjugale ale reclamantei, bunicii paterni au plecat in România, iar la rândul sau paratul împreuna cu minorul, având acordul soției, la data de 04.11.2012 au venit in tara si locuiesc in imobilul proprietate personala situat in localitatea B. jud.Prahova beneficiind de sprijinul părinților săi.
Copilul a fost adus in România cu acordul reclamantei motivat de faptul ca minorul avea un comportament instabil determinat de dorul de bunici.
Deși si-a dat acordul inițial, ulterior reclamanta a început sa-l șantajeze si sa-l șicaneze pe parat inclusiv prin faptul ca a înțeles sa apeleze la aceasta procedura de fata in vederea înapoierii minorului.
Minorul nu este reținut ilicit pe teritoriul României, locuiește împreuna cu tatăl si bunicii paterni si in condițiile in care părinții nu au divorțat încă, este respectat interesul superior al copilului având in vedere ca mama nu-i mai acorda atenția cuvenita, izolându-l de cele mai multe ori . când se întâlnea cu concubinul sau.Ca urmare întoarcerea minorului in Spania ar avea efecte negative asupra comportamentului si educației acestuia.
A apreciat paratul ca dispozițiile convenției sus menționate ar fi fost incidente in cauza de fata daca părinții minorului ar fi fost divorțați ar fi existat o hotărâre de încredințare a minorului definitiva si irevocabila, insa nu s-a dispus decât un ordin de protecție si înapoierea minorului ar fi contrara interesului superior al minorului.
La rândul lor, parații N. N. și N. E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii si au susținut in esența același apărări ca si paratul N. M. lonut in sensul ca de la nașterea minorului si parații, bunicii paterni ai minorului au locuit In Spania împreuna cu părinții copilului pentru a le acorda acestora sprijin in creșterea si educarea minorului astfel incat atașamentul nepot bunici este unul foarte puternic.
Pe data de 04.11.2012 paratul N. M. lonut împreuna cu minorul au venit in România si locuiesc in imobilul proprietatea acestuia din localitatea B. beneficiind in continuare de sprijinul si ajutorul paraților
Au susținut de asemenea ca reclamanta, mama copilului a manifestat neglijenta in supravegherea copilului si acesta s-a accidentat datorita lipsei de supraveghere din partea mamei angajata . cu concubinul sau, spărgându-și buza.
Aducerea minorului in România a avut loc cu acceptul reclamantei care ulterior s-a răzgândit probabil si datorita unor neînțelegeri de ordin material, parații formulând cerere înregistrata pe rolul Judecătoriei Carnpina prin care au solicitat sa se constate nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumpărare încheiat intre acesteia si cei doi soți.
In cauza a fost administrata proba cu înscrisuri si a fost respinsa proba cu interogatoriul reclamantei, proba testimoniala si efectuarea unui raport psihosocial privind copilul, probe solicitate de parați in apărare, fata de împrejurarea ca cererea de chemare in judecata a fost întemeiata pe dispozițiile art. 12 alin. l din Convenția de la Haga din 1980, nefiind in ipoteza alin.2 al acestui text legal si ținând cont de faptul ca prin cele doua întâmpinări formulate de către parați nu se invoca existenta cazului stabilit prin dispozițiile art. 13 lit b din aceeași convenție .
Prin sentința civilă nr.886/25.04.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis cererea formulată de reclamanta Autoritatea Centrală M. Justiției, a dispus înapoierea de către parați a minorului S. C. A. N. născut la data de 09.09.2008 fiul lui N. S. N. si N. M. lonut in statul reședinței obișnuite a acestuia, respectiv in Spania la mama copilului N. S. N. pe cheltuiala paratului N. M. lonut; a stabilit ca executarea obligației de înapoiere a minorului sa aibă loc in termen de cel mult 3 luni de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe sub sancțiunea unei amenzi civile in favoarea statului in cuantum de 1500 lei; a obligat parații la plata sumei de 715 lei cheltuieli de judecata către reclamanta N. S. N..
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că in speța sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 in sensul ca in cauza a avut loc o deplasare ilicita întrucât la data deplasării 04.11.2012 mama era cea care deținea custodia temporara a minorului in baza ordinului de protecție pronunțat la data de 26.02.2012 de Tribunalul de Instrucție nr. l din Torrelaguna (cu competențe în materie de violență asupra femeii) în cadrul Procedurii: Demersuri U. de Proces Rapid nr.10/2012, tatăl având dreptul la relații personale in cadrul unui program in mod expres individualizat si evidențiat in dispozitivul ordinului de protecție si tribunalul va face aplicarea dispozițiilor art. 9 alin.2 teza I din Legea nr. 369/2004 .
Cererea de înapoiere a minorului a fost formulata de mama acestuia in fata Autorității Centrale a statului spaniol la data de 05.11.2012 si a fost comunicata Autorității Centrale a statului roman conform art. 8 din Convenția de la Haga din 1980, aceasta sesizând Tribunalul București in baza art. art. 7 lit. f din convenție.
Ca urmare, este incidența ipoteza reglementata de art. 12 alin. l din convenție cat privește perioada de mai puțin de un an scursa de la data deplasării minorului.
De asemenea nici una dintre ipotezele legale ale art. 13 din convenție ce reprezintă cauze de refuz justificat a neînapoierii nu sunt întrunite in cauza de fata .
Tribunalul a înlăturat susținerile pârâților în sensul ca deplasarea minorului de către tata s-a făcut cu acordul maniei, fiind evidenta lipsa manifestării de voința a reclamantei in acest sens in condițiile in care aceasta a sesizat Autoritatea Centrala spaniola in ziua imediat următoare deplasării.
Cat privește susținerile paraților in sensul ca minorul este profund legat afectiv de bunicii paterni si ocrotirea părinteasca asigurata de mama nu este una corespunzătoare, acestea reprezintă eventual aspecte ce pot fi supuse dezbaterii . de stabilire a custodiei minorului, scopul instituirii mecanismului stabilit prin Convenția de la Haga din 1980 fiind acela a asigura înapoierea de îndată a minorului la reședința sa obișnuita pentru ca instanța competenta de la reședința copilului sa poată dispune asupra custodiei sale si a exercitării drepturilor si obligațiilor părintești in ceea ce-1 privește pe minor.
In situația data, în raport de prevederile art.12 alin.1 din convenție, art.11 alin.1 si alin.3 din Legea nr. 369/2004 si cele ale art. 26 alin. ultim din convenție, tribunalul a admis cererea și a dispus înapoierea de către parați a S. C. A. N. născut la data de 09.09.2008 fiul lui N. S. N. si N. M. lonut în statul reședinței obișnuite a acestuia, respectiv în Spania, la mama acestuia, N. S. N. pe cheltuiala pârâtului N. M. lonut.
In baza art. 11 alin.2 din legea nr. 369/2004 tribunalul a dispus ca executarea obligației de înapoiere a minorului sa aibă loc în termen de cel mult 3 luni de la data rămânerii irevocabile a prezentei sentințe sub sancțiunea unei amenzi civile in favoarea statului în cuantum de 1500 lei.
In baza art.274 alin. l c.pr.civ tribunalul a obligat parații la plata sumei de 715 lei cheltuieli de judecata către reclamanta N. S. N. constând în onorariu de avocat conform chitanței depuse la dosar.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul N. M. I., solicitând casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivare, recurentul pârât a susținut că a locuit împreuna cu familia sa în Spania, unde a lucrat in perioada 05.06._11 cu carte de munca, iar in perioada 02.03._12 a beneficiat de ajutor de șomaj. De la nașterea minorului, părinții recurentului au locuit și ei cu părțile, acordându-le sprijinul în creșterea si educarea acestuia. Pentru acest motiv minorul este foarte atașat de bunicii paterni.
Ca urmare a neînțelegerilor intervenite între pârât si soția sa ,care avea relații extraconjugale cu alți bărbați, părinții recurentului au plecat în România.
Pe data de 04.11.2012, cu acordul soției, împreuna cu minorul, pârâtul a venit în România, dată de la care locuiesc în imobilul proprietate personala, conform actului de vânzare-cumpărare, beneficiind in continuare de sprijinul si ajutorul părinților săi.
In perioada în care au stat în Spania, părțile au locuit in locuința fratelui mai mare al recurentului pârât, N. N. E.. In acest timp, intimata reclamantă nu acordat atenția cuvenita minorului, fiind mai mult preocupata de concubinul sau.
Recurentul pârât a adus copilul în România cu acordul soției sale, motivat de faptul că acesta avea un comportament instabil, determinat de dorul de bunici. Deși a avut acceptul soției, ulterior aceasta nu a mai fost de acord și a început să-l șantajeze și șicaneze, apelând la această procedură în vederea înapoierii minorului în Spania. De la momentul întoarcerii în țară împreuna cu minorul, părinții recurentului în continuare îi acordă sprijinul în creșterea si educarea lui, așa cum au procedat și când erau în Spania.
Consideră că dispozițiile art.12 alin.1 din Convenția de la Haga, care stipulează că atunci când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată, nu au fost încălcate, în condițiile în care minorul nu este reținut ilicit, el locuind împreună cu tatăl său, fiind ajutat de părinții săi si cu care, de altfel are relații foarte bune. Prin faptul ca minorul locuiește cu tatăl său, care nu a divorțat încă de soția sa, se respectă interesul superior al acestuia, având în vedere că mama acestuia nu-i mai acorda atenția cuvenită, izolându-l de multe ori într-o cameră atunci când se întâlnea cu concubinul. Întoarcerea fiului său în Spania, pentru a locui împreună cu mama sa, ar avea efecte negative asupra comportamentului si educației acestuia.
Dispozițiile Convenției de la Haga din anul 1980 cu privire la faptele de răpire ale copiilor, ar fi fost incidente în cauza de față, în condițiile în care noi părinții minorului ar fi fost divorțați și ar fi fost pronunțată o hotărâre de încredințare a minorului, definitiva și irevocabila, dar între acestea nu este decât un ordin de protecție nu exista o hotărâre care sa se pronunțe cu privire la minor. Mai mult decât atât, potrivit Codului civil român, părinții pot cere înapoierea copilului de la orice persoana care îl ține fără drept, or, recurentul pârât nu este orice persoana, ci tatăl copilului care se preocupă de creșterea și educarea acestuia în condiții prielnice unei dezvoltări fizice si psihice sănătoase iar înapoierea acestuia este vădit contrara interesului superior al minorului.
Recurentul arată faptul că reclamanta N. N. S., cu rea credință a formulat aceste cererii, profitând de buna credința a soțului si pentru a-si crea propriile avantaje.
M. de Justiție, prin cerere, arată că la data de 08.11.2012 prin Direcția D. Internațional si Cooperare Juridica, a trimis pârâților o scrisoare de conciliere a situației pe cale amiabila, la care au răspuns doar bunicii paterni ai minorului. Recurentul arată faptul că pârâtul personal nu a primit o asemenea adresă, crezând că reclamanta, a dorit să se răzbune pe părinții pârâtului, pentru faptul ca au solicitat in instanța nulitatea actului de vânzare cumpărare a imobilului pe care l-au dat acestora, fără a achita vreun preț în schimbul lui. Astfel că acțiunea depusă de M. Justiției este prematur introdusă față de pârât, deoarece nu s-a respectat procedura în sensul că nu a fost chemat la conciliere. Ba, mai mult, este prematur introdusă, atât timp cât nu există o hotărâre judecătoreasca de încredințare minor, iar în cauză, fiind vorba de un ordin de protecție cu măsuri provizorii.
Recurentul susține că cererile numitei N. S. N. nu sunt decât cereri pentru a obține bani, atât de la acesta, cât și de la părinții săi, și nu pentru că are în vedere interesele minorului, decât ambiții personale.
Ba mai mult, recurentul a încercat să ajungă la o înțelegere cu recurenta, care a venit în țara, acesta fiind chiar de acord să stingă litigiul pe cale amiabila, în sensul renunțării la toate sesizările atâta din Spania cât si din România, însă N. N. S. a refuzat categoric.
In toate sesizările menționate aceasta nu arata ca minorul in prezent nu mai este posesorul unui pașaport valabil, si nu arata interesele sale meschine, punându-se pe primul loc, neținând cont de interesul major al minorului. De cate ori a vrut, aceasta a venit la minor si a stat de vorba fără sa-i interzică nimeni si să-i spună ca nu-l mai vede.
Minorul a suferit traume psihice, de la plecarea părinților recurentului pana când numita N. S. N., l-a rugat să-l ia in tara sa meargă la părinții săi, pentru ca aceasta reclama faptul ca minorul plânge mereu ț este nervos si nu se mai poate înțelege cu el, sens in care recurentul s-a prezentat la un medic din zona sa verifice cele afirmate de aceasta, eliberându-se un document in acest sens, iar când a venit in tara a mers cu el la medici specialiști ce i-au confirmat ca are probleme din cauza mamei care are un comportament rece si dur la adresa minorului, si este afectat de lipsa bunicilor paterni. Solicită ca instanța sa analizeze cauza sub toate aspectele si sa ia o decizie numai pentru interesul minorului, fără a se lăsa influențată de viclenia numitei N. S. N..
Se mai arată că instanța de fond nu a avut în vedere Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 17 noiembrie 2003 privind competenta, recunoașterea si executarea hotărârilor judecătorești in materie matrimoniala si in materia răspunderii părintești care reprezintă principalul act normativ comunitar care reglementează materia divorțului, a încredințării minorilor si a sustragerii internaționale de minori pe teritoriul României. In cauza de față nu există o hotărâre definitivă si irevocabila cu privire la exercitarea drepturilor părintești.
Astfel, în anul 2000, Consiliul a adoptat Regulamentul (CE) nr.1347/2000 din data de 29 mai 2000 privind competenta judiciara, recunoașterea si executarea hotărârilor in materie matrimoniala si in materia răspunderii părintești fata de copiii celor doi soți. Acest Regulament cuprinde reglementari privitoare la desfacerea căsătoriei precum si la răspunderea părinților fata de copiii celor doi soți, daca acest tip de hotărâri au fost luate in momentul derulării divorțului. In Regulament nu sunt prevăzute insa reglementari in materie de întreținere sau împărțirea proprietăților.
In vederea introducerii unor reglementari mai amănunțite si mai precise a acestor instituții. Regulamentul nr.1347/2000 a fost abrogat si înlocuit de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, care a intrat in vigoare la 1 martie 2005.
Acesta a fost de asemenea modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 al Consiliului din data de 2 decembrie 2004, ulterior suferind mai multe modificări nesubstanțiale.
Regulamentul nr. 2201/2003 este un act normativ comunitar, obligatoriu si direct aplicabil după integrarea României în Uniunea Europeană la data de 1.01.2007.
Regulamentul nu stabilește care lege naționala ar trebui să fie aplicată instanțe. In unele cazuri, instanțele unui stat membru trebuie să aplice legile unui alt stat. Aceasta depinde de legea naționala a fiecărui stat membru.
Atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parțială a răspunderii părintești, incluzând aici încredințarea minorului, dreptul de vizita, tutela, curatela, reprezentarea, plasarea minorului și măsurile de protecție luate asupra bunurilor minorilor, enumerare care este, în opinia recurentului, exemplificativă, nu limitativă, astfel că instanța urma să aibă în vedere si un alt aspect important care reprezintă caracterul exclusiv al competentelor prevăzute de art. 3 din Regulament în sensul ca un soț care are reședința sau este resortisant al unui stat membru nu poate fi chemat în fața instanțelor de judecata dintr-un alt stat membru, decât în temeiul art.3, 4 sau 5. Recurentul consideră că atât cetățenia, cât și domiciliul minorului se află pe teritoriul statului român, urmând să fie prezentată o hotărâre exclusivă cu privire la acest minor, având în vedere că între părți nu a intervenit divorțul, iar minorul locuiește cu tatăl său. Adică exercitarea atribuțiilor părintește se pot face de către ambii părinții, așa cum rezultă din ordinul de protecție, atâta timp cât locuiesc în România. Instanța nu a avut în vedere că nu ne aflam în cazurile prev. de Convenția de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, are drept obiectiv de a asigura înapoierea imediata a copiilor deplasați sau reținuți ilicit in orice stat contractant, și de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredințarea și vizitarea, care exista ..
Instanța nu a ținut cont nici de faptul că nu s-a respectat procedura de conciliere cu pârâtul, această procedură făcându-se numai cu părinții săi (ministerul nu a depus dovada în acest sens, deși a invocat-o prin întâmpinare), încălcându-se astfel formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 cod pr.civila.
Instanța, deși a solicit probe, le-a respins fără a motiva in vreun fel cererea recurentului. Recurentul consideră că admiterea probelor solicitate erau de un real folos în dovedirea cele susținute în întâmpinare, implicit si in favoarea si interesul minorului.
În finalul motivelor de recurs, se solicită a se avea în vedere faptul că hotărârea a fost dată în lipsa sa de apărare, fiind bazată pe susținerile reclamantei, fără a fi dovedite.
Astfel că hotărârea atacă încalcă formele de procedura, cuprinde motive ce nu sprijină pe probele dosarului, fiind contradictorii si străine de natura pricinii, a interpretat greșit actul dedus judecații, schimbând natura si înțelesul lămurit si vădit al cauzei, hotărârea data fiind lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii.
In drept, cererea este întemeiată pe disp. art.304 pct. 4, 5, 6, 7, 8, 9 Cod.pr.civila.
Împotriva sentinței instanței de fond au formulat recurs și pârâții N. N. și N. E., reiterând motivele de recurs susținute de recurentul pârât N. M. I..
La data de 08.08.2013, reclamanta a formulat recurs împotriva sentinței instanței de fond, solicitând modificarea în parte a acesteia, în sensul stabilirii obligației de înapoiere a minorului în termen de cel mult 14 zile pentru a se executa această obligație de către intimații recurenți N. M. lonut, N. N. și N. E. de la data rămâneri definitive și irevocabile a hotărârii, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor judiciare pentru întreaga sumă solicitată, constând în onorariu avocat (2000 lei), contravaloare traduceri autorizate, copii xerox.
În motivare, recurenta susține că un prim aspect vizează situația comunicării sentinței civile nr. 886/25.04.2013, care în mod legal nu i-a fost comunicata, deși în cauză are calitate de reclamant, chiar dacă după pronunțarea hotărârii a solicitat în mod expres să se comunice hotărârea respectivă.
Recurenta reclamantă s-a adresat inclusiv grefierului șef, însă singura
posibilitate de a intra în posesia hotărârii a fost obținerea acesteia prin
cerere directă adresată Curții de Apel București în data de 30.07.2013.
Astfel, recurenta reclamantă este în termenul legal de declarare a
recursului, respectiv 15 zile de la momentul în care a luat practic cunoștință de aceasta soluție.
Deși admisă acțiunea, totuși soluția dată este nelegală, apreciază recurenta reclamantă, sub aspectul obligației de înapoiere a minorului fiind încălcate dispozițiile legale in materie respectiv art.3,4,8 si 12 din Convenția de la Haga din 1980 si ale Legii nr. 369/2004 care stabilesc ca înapoierea minorului să se realizeze de îndată și nu după un termen atât de îndelungat.
Instanța trebuie să aibă în vedere atitudinea intimaților de permanentă tergiversare și rea credință, întrucât au interzis orice relație între minor si mama, fără să țină seama de starea psihica a copilului, de suferința copilului care dorește să fie alături de mamă, de colegii săi de grădinița alături de care a crescut de la vârsta de un an, precum și căminul (reședința) din Spania unde a crescut.
Reaua credința a intimaților rezultă și din faptul că au interzis minorului să aibă relații cu rudele mamei, deși aceștia au dorit să îi viziteze pe minor, să vorbească cu acesta. Practic minorul este sechestrat la domiciliul bunicilor, tatăl nefiind interesat de acesta, locuind la București cu alta femeie.
Toate aceste aspecte reprezintă dovezi în sensul că instanța a greșit când a stabilit executarea obligației de înapoiere în termenul de cel mult 3 luni fără să țină seama de urgența măsurii.
Recurenta reclamantă învederează faptul că nici reprezentantul Ministerului Justiției nu i-a comunicat hotărârea nici la domiciliul ales, nici la reședința din Spania și nici nu s-au discutat aspectele care i-au nemulțumit din cuprinsul hotărârii.
În egală măsură, recurenta reclamantă arată că, deși au fost acordate cheltuieli de judecată, fără nici o justificare acestea au fost micșorate la 1/3 din cuantumul acestora, deși în cauză fiind 3 intimați trebuia să se stabilească cate 715 lei pentru fiecare.
Intimatul M. Justiției a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâți, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În motivare, intimatul susține că invocarea de către recurentul N. M. lonuț a faptului că instanța de fond la judecarea cauzei nu a avut în vedere prevederile Regulamentului 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, este o susținere eronată care nu are legătura cu cauza și obiectul acesteia, deoarece se referă la încredințarea minorului, situație în care instanțele românești nu sunt competente a se pronunța.
Astfel, potrivit art. 10 din Regulamentul 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, competența de a judeca cererile de încredințare a copilului aparține instanței de la reședința obișnuită a acestuia. Or, în cauza de față, reședința reală a minorului N. S. C. A. este în Spania, CL Uruguay, nr. 7, la Cabrera Madrid, unde, până la deplasarea sa ilicita de către tată, a locuit cu mama sa, reclamanta N. Ș. N..
De asemenea, este important de avut în vedere că la pct. 66 din Raportul V.-Perez se precizează referitor la Convenția de la Haga că aceasta „nu încearcă să reglementeze definitiv încredințarea copiilor, ceea ce slăbește considerabil argumentele favorabile legii naționale; pe de altă parte, normele convenționale se bazează, într-o largă măsură, pe ideea subadiacentă că există un fel de competență naturală a tribunalelor reședinței obișnuite a copilului într-un litigiu referitor la dreptul de încredințare.
Prin urmare, competența de a statua asupra dreptului privind încredințarea minorului trebuie să fie recunoscută instanței de la reședința obișnuită a minorului.
În consecință, solicită a se avea în vedere aplicabilitatea Convenției de la Haga din anul 1980, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 100/1992 și Legea nr. 369/2004 privitoare la aplicarea dispozițiilor convenției.
Astfel, instanța de fond în mod corect a reținut că în cauză sunt întrunite cerințele art. 3 din Convenția de la Haga din 1980, în sensul că în fapt este vorba de o deplasare ilicită, întrucât la data deplasării minorului: 04.11.2012, mama era cea care deținea custodia temporară a minorului în baza ordinului de protecție pronunțat la data de 26.02.2012 de Tribunalul de Instrucție nr. 1 din Torrelaguna (cu competențe în materie de violență asupra femeii) în cadrul Procedurii: Demersuri U. de Proces Rapid nr. 10/2012, tatăl având dreptul la relații personale în cadrul unui program în mod expres individualizat și evidențiat în dispozitivul ordinului de protecție, program căruia reclamanta-intimată s-a conformat, dar pe care recurentul - pârât l-a încălcat prin aducerea ilicită a minorului S. C. A. în România și urmărind astfel să îndepărteze cât mai mult copilul de mama sa, eludând dispozițiile legale internaționale incidente în materie și mizând pe faptul că, prin trecerea timpului relația de afectivitate manifestată de acesta fața de mamă se va diminua, putând astfel justifica rolul bunicilor paterni și a sa în creșterea copilului și schimbarea situației într-un mod favorabil în ceea ce-l privește.
În acest context, instanța de fond a constatat în mod corect că scopul instituirii mecanismului stabilit prin Convenția de la Haga din 1980 este acela de a asigura înapoierea de îndată a minorului la reședința sa obișnuită pentru ca instanța competentă de la reședința copilului să poată dispune asupra custodiei sale și a exercitării drepturilor și obligațiilor părintești în ceea ce-l privește.
Or, în aceste condiții, rezultă fără putere de tăgadă că dacă recurentul-reclamant nu s-ar teme de vreo consecință legală, nimic nu-l împiedică să recurgă, de comun acord sau nu cu intimata reclamantă, la procedura legală aplicabilă în cauză, respectiv,dată fiind situația de față, cea prevăzută de legislația din Spania.
Cu privire la susținerea recurentului că în cauză nu au fost respectată procedura concilierii cu sine ci numai cu ceilalți pârâți, respectiv părinții săi cu care domiciliază la aceiași adresă, solicită a se constata că este vorba de o apărare neîntemeiată și totodată forțată fără a putea avea ca rezultat vreo consecință referitoare la constatarea vreunei nulității absolute a dispozițiilor legale în materie.
Invocare ca temei de drept a susținerii de mai sus, respectiv, a articolului 105 alin. 2 din codul de procedură civilă se referă la nulitatea actelor de procedură ce țin de desfășurarea procesului civil, nicidecum de demersul concilierii efectuat de Direcția D. Internațional și Cooperare Judiciară din cadrul Ministerului Justiției și demonstrează de fapt, tendința de tergiversare cât mai mult a soluționării cauzei, manifestată de recurent și la judecarea în fond a acesteia, când prin diversele cereri de amânare a procesului formulate și existente la dosar, s-a încercat împiedicarea derulării firești a procesului, mizându-se foarte mult pe trecerea timpului, pentru ca relația de afectivitate, firească, dintre copil și mama sa, așa cum s-a mai menționat, să se diminueze.
Cu privire la critica administrării probatoriului cauzei, aceasta, de asemenea, nu este întemeiată.
Astfel, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art.12 al.1 din Legea nr. 100/16 septembrie 1992 pentru aderarea României la Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii: "Când un copil a fost deplasat sau reținut ilicit în înțelesul art. 3 și o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs cu începere de la deplasarea sau neînapoierea în momentul introducerii cererii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată”.
Față de aceste prevederi, și având în vedere că în cauză situația de fapt este susținută de înscrisurile existente la dosarul cauzei, intimatul apreciază că acestea în mod corect au fost apreciate de instanța de fond ca fiind suficient de concludente, utile și pertinente cauzei, atunci când a procedat la judecarea acesteia.
A fost încuviințată proba cu înscrisuri.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Recursurile formulate de pârâți, prin care se aduc critici identice hotărârii recurate, sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.
Motivul de recurs prev. de art. 304 pct.5 C.proc.civ. raportat la lipsa de apărare a pârâților la momentul judecării cauzei este nefondat, Curtea reținând prin prisma dispozițiilor art. 156 C.proc.civ. – care acordă judecătorului facultatea de a aprecia asupra temeiniciei unei asemenea cereri pentru lipsă de apărare – că tribunalul a respins motivat cererea formulată de apărătorul ales al lui N. N. și N. E., luând în considerare și faptul că anterior, aceeași cauză, care trebuie soluționată cu celeritate, suferise deja o amânare ca urmare a încuviințării unei cereri similare formulată de apărătorul pârâtului N. M. I., parte cu interese comune cu ale acestora. Nu se poate deci reține nicio vătămare de natura celei arătate în motivul de casare a sentinței invocat de recurenți, cu atât mai mult cu cât tribunalul a amânat pronunțarea pentru a permite formularea de concluzii scrise în cauză.
De asemenea, nu poate fi reținut acest motiv de casare nici prin raportare la dispozițiile art. 167 C.proc.civ., întrucât, deși recurenții susțin că în mod nelegal instanța a respins cererea de administrare a probelor, Curtea constată că prin încheierea din 18.04.2013 cererea a fost respinsă în parte, motivat, numai după ce probatoriul solicitat de părți a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii. Se reține că instanța a apreciat justificat asupra probatoriului, în funcție de necesitatea dovezilor pentru soluționarea cauzei, administrând astfel numai probatoriul pe care, în condițiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ., l-a considerat util soluționării cauzei prin prisma susținerilor și apărărilor invocate de părți prin cererile cu a căror dezlegare a fost învestită.
Criticile recurenților referitoare la refuzul tribunalului de a încuviința toate probele solicitate nu pot fi așadar primite, recurenții ignorând cu desăvârșire chiar criteriile încuviințării probelor în proces care radiază din art. 167 Cod procedură civilă – Curtea având în vedere aici, mai ales pertinența probei care presupune ca ea să aibă legătură cu obiectul procesului, și concludența acesteia, adică dovada respectivă să ducă la rezolvarea cauzei respective.
De altfel, nici în cuprinsul cererii de recurs nu se arată expres în ce măsură fiecare dintre aceste probe ar fi relevante în cauză prin raportare la obiectul pricinii.
Curtea constată că sunt nefondate și criticile de recurs vizând modul de soluționare pe fond a cererii, prin raportare la situația de fapt existentă și prevederile legale incidente.
Potrivit art. 3 din Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, astfel cum s-a reținut și prin sentința recurată, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită: a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane, unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună prin legea statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat, înaintea deplasării sau neînapoierii sale; și b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi intervenit.
Pentru a stabili existența unei neînapoierii ilicite în accepțiunea art. 3, instanța poate ține seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu, în mod formal în statul în care se află reședința obișnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoașterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Procedura stabilită de Convenție nu urmărește să stabilească cui va aparține în viitor încredințarea copilului, nici dacă este necesară modificarea unei hotărâri de încredințare comună, ci încearcă să evite ca o hotărâre ulterioară în această privință să poată fi influențată de o schimbare a circumstanțelor, unilateral, de una dintre părți.
Prin acest mecanism convențional, nu se pune în discuție dreptul privind încredințarea minorului către un părinte sau altul, ci se urmărește doar reintegrarea copilului în mediul său obișnuit de viață.
Nu pot fi primite deci susținerile recurenților pârâți vizând împrejurarea că tribunalul, la judecarea cauzei, nu ar fi avut în vedere prevederile Regulamentului 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, aceste susțineri neavând legătura cu obiectul cauzei, deoarece pârâții se referă la competența instanțelor legată de încredințarea minorului.
Curtea constată doar, în acest context, că, potrivit art. 5 din Convenție, “dreptul privind încredințarea include dreptul cu privire la îngrijirile cuvenite persoanei copilului și, îndeosebi, acela de a hotărî asupra locului reședinței sale”, iar paragraful 84 al Raportului explicativ privind Convenția de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, redactat de E. Pérez-V. în 1980, precizează cu privire la acest text că "deși acest articol nu menționează posibilitatea exercitării dreptului privind încredințarea, fie separat, fie împreună, o astfel de posibilitate este în mod clar avută în vedere [...] scopul art. 3 înlătură orice îndoială cu privire la faptul că prin Convenție se încearcă și protejarea dreptului privind încredințarea exercitat împreună. Cât despre stabilirea existenței dreptului privind încredințarea exercitat împreună, aceasta este o chestiune care se decide de la caz la caz și în lumina legislației statului pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a copilului."
Tot astfel, Regulamentul 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene, invocat de recurenți, definește “titularul răspunderii părintești” ca fiind “orice persoană care exercită răspunderea părintească față de un copil”, iar “încredințarea” ca înseamnând “drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință” (s.n.), acest ultim drept aparținând, fără îndoială, reclamantei în prezenta cauză.
Or, în condițiile în care mama deținea în speță și custodia temporară a minorului în temeiul ordinului de protecție pronunțat la 26 februarie 2012 de Tribunalul de Instrucție nr. 1 din Torrelaguna, Spania, iar recurentul-pârât N. M. I. l-a adus pe minorul S. C. A. în România fără ca mama copilului să-și fi dat acordul cu privire la părăsirea reședinței sale obișnuite din Spania, Curtea constată, față de dispozițiile legale sus-menționate, că în mod corect tribunalul a considerat că reținerea minorului în România de către tată și bunicii paterni, precum și refuzul înapoierii acestuia în Spania, s-au făcut cu încălcarea drepturilor părintești ale mamei, astfel că se încadrează în situația considerată de Convenție drept ilicită.
Nu pot fi deci primite susținerile recurenților pârâți referitoare la incidența Convenției sus-menționate exclusiv în ipoteza în care părinții minorului ar fi divorțați și s-ar fi pronunțat o hotărâre de încredințare a minorului, o asemenea interpretarea restrictivă nebazându-se pe niciun text expres al Convenției, fiind, dimpotrivă, contrar finalității recunoscute a acestui act normativ internațional .
Trebuie arătat că, în acord cu scopul si obiectivele Convenției de la Haga din 1980 privind răpirea de copii, astfel cum au fost explicate în Raportul redactat de E. Perez-V. în 1980, atunci când se constată că deplasarea sau reținerea minorilor este ilicită, devine aplicabil mecanismul de returnare reglementat de Convenție, mecanism care, acordă excepțional instanței învestite cu soluționarea unei cereri cum este și cea de față, posibilitatea de a refuza înapoierea în anumite circumstanțe, expres prevăzute și care nu pot fi prezumate.
Nu pot fi primite, în raport de prevederile fără echivoc ale Convenției, mai sus enunțate, nici susținerile recurenților-pârâți referitoare la pretinsul impediment la înapoiere rezultat din inexistența unui pașaport valabil pentru minor, împrejurare care ar fi trebuit să existe și la părăsirea teritoriului Spanei și care, oricum, poate fi depășită prin întocmirea actului necesar, sau cele referitoare la lipsa unor condiții optime pentru creșterea copilului de către mama, aceste aspecte neavând nicio legătură cu modul de aplicare a Convenției, interesul copilului fiind corect apreciat de către instanța de fond prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauza dedusă judecății, câtă vreme nu s-a relevat nicio situație de risc pentru minor, în conformitate cu art. 13 din Convenție.
Curtea are în vedere că, în conformitate cu raportul explicativ V. Perez la Convenția de la Haga din 1980, Convenția a pus accentul pe protecția dreptului copiilor la respectarea echilibrului lor vital, adică a dreptului copiilor de a nu le fi alterate condițiile afective, sociale etc., care fac parte din viața lor, dacă nu există argumente juridice care să le garanteze stabilitatea unei noi situații.
Din această perspectivă, Curtea apreciază ca fiind lipsite de relevanță și înscrisurile depuse de recurentul pârât M. I. în recurs referitoare la locul său de muncă din România și înscrierea minorului la o grădiniță.
Tot astfel, raportul de evaluare psihologică a minorului, depus la dosar cu aceeași ocazie, nu poate reprezenta o probă concludentă de natură a determina o altă concluzie privind necesitatea aducerii minorului în mediu său obișnuit, nerelevând o împrejurare excepțională care să permită instanței să refuze returnarea copilului, în baza Convenției.
Curtea nu reține, de asemenea, nici un impediment pentru pronunțarea unei hotărâri de înapoiere a minorului nici în ceea ce privește modul de efectuare a procedurii concilierii inițiată de M. Justiției, având în vedere rolul acestui demers în cadrul procedurilor judiciare impuse de mecanismul instituit prin Convenție.
Nu se poate reține așadar o prematuritate a demersului judiciar decurgând din faptul că nu s-ar fi făcut dovada concilierii decât cu bunicii paterni, pârâți în cauză, ținând seama că minorul locuiește în România la aceștia împreună cu tatăl acestuia, iar pârâtul N. M. I. nu s-a exprimat neechivoc după chemarea sa în fața instanței naționale în sensul unui acord pentru returnarea minorului la reședința sa obișnuită din Spania.
In privința celorlalte susțineri ale recurenților legate de motivarea necorespunzătoare a măsurii dispuse de tribunal prin sentința recurată, care ar fi, în opinia acestora contradictorie și străină de natura pricinii, Curtea constată că acestea sunt simple afirmații care sunt contrazise de modul în care prima instanță a prezentat în cuprinsul hotărârii considerentele avute în vedere în admiterea acțiuni, neputând fi reținută în cauză incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C.proc.civ., invocat expres de recurenți.
Recursul formulat de reclamantă va fi admis pentru următoarele considerente:
Stabilind durata în care trebuie îndeplinită obligația de înapoiere a minorului la limita maximă prevăzută de Legea nr. 369/2004, respectiv, 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, prima instanță nu și-a justificat în niciun mod opțiunea pentru acest termen.
Curtea reține că art. 11 din Convenția de la Haga impune un termen de 6 săptămâni pentru luarea unei decizii, iar Regulamentul 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene prevede la rândul său, în ipoteza incidenței sale în statele membre ale Uniunii Europene (art. 11 par.3-4), că „o instanță sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acționează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
Fără a aduce atingere primului paragraf, instanța judecătorească pronunță hotărârea, cu excepția cazului în care aceasta se dovedește imposibilă din cauza unor împrejurări excepționale, în cel mult șase săptămâni de la sesizarea sa.”
Prin urmare, procedurile judiciare în materie trebuie să fie urgente, aceeași urgență impunându-se și în ceea ce privește executare măsurilor de înapoiere luate.
In acest poate fi avută în vedere și jurisprudența constantă CEDO, Curtea Europeană arătând că „în chestiuni ce țin de reunirea copiilor cu părinții lor, caracterul adecvat al unei măsuri trebuie evaluat și prin prisma rapidității executării sale, astfel de cazuri necesitând soluționarea în procedură de urgență, având în vedere faptul că trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu aceștia (Cauza Monory, par. 82, cauza Ignaccolo-Zenide, par. 102, cauza Nuutinen, par.110).
Or, prin raportare la datele concrete ale speței, având în vedere că normele în materie impun soluționarea cu celeritate a unui asemenea litigiu, astfel încât durata procesului și implicit perioada executării să nu permită producerea unor schimbări serioase în relațiile dintre părinți și copii, Curtea apreciază că un termen de 20 de zile de la data pronunțării prezentei decizii este suficient pentru executarea dispozițiilor sentinței privind înapoierea minorului. Curtea nu reține astfel nicio împrejurare cu caracter excepțional care să facă necesară o perioadă mai îndelungată pentru înapoiere.
Referitor la critica recurentei vizând obligarea părții adverse doar la o parte din cheltuielile de judecată ocazionate de judecata în fond a cauzei, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Deși în considerentele sentinței recurate nu se prezintă date despre modul în care s-a ajuns la suma de 715 lei, reprezentând onorariul de avocat achitat de reclamantă avocatului ales, în condițiile în care la dosarul cauzei au fost depuse de aceasta din urmă în justificarea solicitării sale privind cheltuielile de judecată mai multe chitanțe, Curtea constată că tribunalul a procedat corect ținând seama numai de chitanțele care au dovedit plățile efectuate pentru susținerea procesului după data încheierii contractului de asistență juridică – dată care, conform împuternicirii avocațiale aflată la dosar (fila 69), este 4 martie 2013, cauza fiind, de altfel, înregistrată pe rolul instanței de fond la data de 31 ianuarie 2013. Rezultă că, în speță, prima instanță nu a micșorat cuantumul cheltuielilor de judecată datorate (cum susține recurenta), ci a reținut ca fiind dovedite doar o parte din acestea.
In consecință, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., Curtea va respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâți și va admite, în limitele prezentate anterior, recursul formulat de reclamantă, modificând parțial sentința recurată, numai în privința termenului de înapoiere a minorului.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., prin raportare la culpa procesuală reținută în această fază în sarcina recurenților-pârâți, Curtea îi va obliga pe aceștia din urmă la plata cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă, sume reprezentând onorariul avocațial achitat în recurs și taxe pentru fotocopierea înscrisurilor, conform chitanțelor doveditoare depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-pârât N. M. I. și de recurenții-pârâți N. N. și N. E., împotriva sentinței civile nr.884 din 25.04.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurenta reclamantă N. Ș. N., cu intimatul reclamant M. JUSTIȚIEI și cu AUTORITATEA TUTELARĂ DE PE LÂNGĂ P. B..
Admite recursul declarat de recurenta reclamantă N. Ș. N. împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că termenul de înapoiere a minorului va fi de 20 de zile de la data pronunțării prezentei decizii.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Obligă recurenții pârâți la 1040 lei cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 30.09.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. I. D. M. I.
N.-G.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G
Tehnored.M./B.I.
2 ex./17.10.2013
--------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – S.M.P.
| ← Răpire internaţională de copii. Decizia nr. 241/2014. Curtea... | Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 209/2013.... → |
|---|
