Revendicare imobiliară. Decizia nr. 43/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 43/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 43/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 43A
Ședința publică de la 10 februarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - D. F. B.
JUDECĂTOR - C. M. S.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelantul reclamant N. M. cu domiciliul ales la Cav. D. R., în București, ., . împotriva sentinței civile nr. 89/09.04.2013 pronunțată de Tribunalul I. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. R. C. S.A. cu sediul în Voluntari, ., Jud. I., având ca obiect: revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă apelantul reclamant reprezentat de avocat D. R. cu împuternicire avocațială la dosar și intimata pârâtă reprezentată de avocat I. G. M. cu împuternicire avocațială la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentantul apelantului reclamant depune la dosar înscrisuri din care rezultă că notificarea formulată de către apelant nu a fost soluționată și comunică o copie a acestora și reprezentantei intimatei pârâte.
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului.
Reprezentantul apelantului reclamant având cuvântul în susținerea apelului arată că, în mod greșit, instanța a reținut că intimata pârâtă deține un titlu valabil asupra terenului în litigiu, respectiv un certificat de atestare a dreptului de proprietate emis de Statul Român, deși printr-o hotărâre judecătorească a Judecătoriei B. s-a constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoașterea existenței unui bun în patrimoniul apelantului.
În susținerea motivelor de apel arată că instanța a interpretat greșit hotărârea pilot M. A. contra României și a scos din context paragrafele 143-144 din hotărâre și a constatat o presupusă schimbare a practicii CEDO, în sensul că jurisprudența europeană de dată mai recentă exclude, în cauza de față, posibilitatea restituirii materiale a imobilului naționalizat. Arată că dacă există o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea naționalizării, se aplică jurisprudența anterioară a CEDO, și, în raport de hotărârea judecătorească a Judecătoriei B., apelantul se bucură de un bun actual, astfel că Legea nr. 10/2001 nu este eficientă în prezenta cauză.
Dezvoltă oral motivele de apel și solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificarea sentinței apelate și pe fond admiterea acțiunii, fără obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta intimatei pârâte având cuvântul în combaterea apelului arată că apelantul a formulat, inițial, o acțiune în revendicare a imobilului, aceasta fiind respinsă, ulterior a formulat o acțiune de anulare a contractului de vânzare/cumpărare de acțiuni care cuprinde și imobilul în litigiu, acțiune ce a fost respinsă, după care a formulat o contestație în baza Lg. 10/2001, respinsă și aceasta, iar prezentul dosar are ca obiect o nouă acțiune în revendicare, astfel că părțile sunt de 12 ani în procese privind acest imobil.
În combaterea motivelor de apel arată că prin hotărârile pronunțate a fost soluționată definitiv și irevocabil problema litigioasă în legătură cu acest imobil, ceea ce s-a statuat și prin Decizia nr. 1055/9.10.2008 a Curții Constituționale.
Arată că, la instanța de fond, s-a invocat autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârea pronunțată de Judecătoria B., însă instanța a constatat că apelantul s-a judecat cu Statul Român și IAS Mogoșoaia, deși nu mai erau deținătorii imobilului.
Precizează că practica CEDO s-a schimbat, iar bunul actual, conform art. 1 din Protocolul CEDO trebuie privit și prin prisma dobânditorului actual.
Dezvoltă oral motivele întâmpinării formulată și solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței apelate, cu obligarea apelantului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 12.04.2006, sub nr. 2836/2006 (număr în format nou_ ), reclamanta Brabețeanu R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. R. C. S.A., obligarea acesteia să îi predea în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Voluntari, .. 58, județul I., cunoscut sub numele de „Ferma Brabețeanu”, având nr. cadastral 258, intabulat în CF nr. 147 Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha și construcțiile aflate pe acesta, cu cheltuieli de judecată.
În ședința publică din data de 21.06.2006, pârâta a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că instanțele judecătorești au mai fost sesizate cu o acțiune în revendicare a aceluiași imobil, acțiune ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 90/16.01.2001 a Judecătoriei B. pronunțată în dosarul nr. 4418/2000. Apelul și recursul formulate împotriva acestei hotărâri au fost respinse prin decizia civilă nr. 167A/30.01.2002 a T.B. - Secția a III-a civilă și prin decizia civilă nr. 1464/30.05.2002 a C.A.B.- Secția a III-a civilă.
Prin încheierea de ședință din data de 28.06.2006, instanța a respins excepția autorității de lucru judecat.
Prin încheierea de ședință din data de 30.10.2006, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 5248/15.11.2012 Judecătoria B. a admis excepția necompetenței materiale de soluționare a cauzei și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului I..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului I. la data de 22.11.2012, sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 02.04.2013, tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă.
Prin sentința civilă nr. 889/9.04.2013, Tribunalul I. a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul I. a reținut că reclamantul și-a întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 din Codul civil, însă solicitarea acestuia nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 din Codul de procedură civilă, dar și jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României. Astfel, tribunalul a considerat că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor foștilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.
Tribunalul a constatat că, potrivit certificatului de moștenitor nr. S1068/19.11.1971 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 5 București și certificatului de calitate de moștenitor nr. 95 eliberat de B.N.P. T. G. B. la 19.12.2002, Brabețeanu R. a fost unica moștenitoare a foștilor proprietari ai imobilului în litigiu. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 283/27.11.2006 eliberat de notar public D. D. (fila 320 dosar judecătorie), de pe urma defunctei Brabețeanu R. a rămas ca unic moștenitor reclamantul N. M..
Tribunalul a constatat că, în anul 1953, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului, în temeiul H.C.M. nr. 308/1953, iar prin sentința civilă nr. 1644/2004 pronunțată de Judecătoria B., definitivă prin decizia civilă nr. 130/30.01.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha și construcții. Ulterior preluării de către stat, imobilul a intrat în administrarea I.A.S. Mogoșoaia- Ferma R., iar apoi transferat, succesiv, pe bază de proces-verbal de predare-primire, în administrarea Laboratorului pentru Virusuri Tumorale Aviare, respectiv I.C.V.B. Pasteur- Centrul de Cercetări și Biopreparate pentru Păsări și animale M. Voluntari. În anul 1993, deținătorul imobilului revendicat, pârâta S.C. R. C. S.A., a obținut Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0836/30.03.1993 eliberat de Ministerul Agriculturii și Alimentației, în temeiul prevederilor H.G. nr. 834/1991, în baza căruia și-a intabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 147 a localității Voluntari.
Tribunalul a constatat că valabilitatea dobândirii de către pârâtă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost verificată prin sentința civilă nr. 13.266/02.12.2004 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, rămasă definitivă prin decizia comercială nr. 700/27.10.2005 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială și irevocabilă prin decizia nr. 3617/15.11.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, hotărâri judecătorești prin care s-a respins acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 163/28.04.1995 încheiat între pârâta S.C. R. C. S.A. și A. și a contractului nr. 268/15.06.1995 încheiat între S.C. R. C. S.A. și FPP IV Muntenia.
În privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr. 0836/30.03.1993 eliberat pârâtei de către Ministerul Agriculturii și Alimentației, tribunalul a constatat că acesta nu a fost supus cenzurii vreunei instanțe de judecată, acesta fiind, prin urmare, necontestat și, deci, valabil. De asemenea, tribunalul a reținut că, prin decizia civilă nr. 706A/02.12.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 7357/20.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, s-a respins contestația formulată de reclamantul N. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. C. S.A. împotriva Dispoziției nr._/01.10.2008 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001, cu consecința obligării pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Pentru a decide astfel, instanța a reținut că acțiunea în cadrul căreia a fost pronunțată sentința civilă nr. 1644/2004 de Judecătoria B. prin care s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha și construcții a fost formulată după respingerea acțiunii în revendicare împotriva pârâtei și, în acel litigiu, autoarea reclamantului nu a înțeles să cheme în judecată și pârâta, astfel încât această hotărâre judecătorească favorabilă reclamantului nu este opozabilă pârâtei.
Având în vedere circumstanțierea noțiunii de „bun” prin raportarea acestuia exclusiv la imobilul în litigiu, astfel cum se desprinde din cauza M. A. și alții împotriva României, tribunalul a constatat că, pentru imobilul în litigiu, reclamantul a efectuat toate demersurile în vederea recuperării acestuia, imobil ce nu a fost niciodată restituit în natură, fiind doar recunoscut dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acesta.
Tribunalul a considerat că dreptul de proprietate al pârâtei s-a consolidat și că aceasta deține la rândul său un „bun”, o „speranță legitimă” de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul a apreciat că reclamantul nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri. Constatarea naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci dă dreptul doar la despăgubire. Persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul N. M., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței de fond în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Voluntari, .. 58, județul I., având nr. cadastral 258, intabulat în CF nr. 147 Voluntari, compus din teren în suprafață de 3,45 ha.
În motivarea apelului, apelantul reclamant a arătat că modul de preluare de către stat al acestui teren este evident abuziv, întrucât actul normativ invocat drept „temei legal” al preluării nu a fost publicat niciodată în Monitorul Oficial, astfel încât actul normativ în cauză se consideră inexistent. Acest lucru a fost stabilit cu putere de lucru judecat la Judecătoria B., care a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului proprietatea reclamantului, compus din teren de 3,45 ha și construcții situat în . rezultă din dispozitivul sentinței civile nr. 1644 /23 iunie 2004 pronunțată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în dosarul civil nr. 3780/2004. Contrar celor susținute de pârâtă, această hotărâre judecătorească este opozabilă S.C. R. C. S.A., care este având - cauză.
Apelantul reclamant a arătat că, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi.
Apelantul reclamant a considerat că, pășind la examinarea pe fond a acțiunii, instanța de fond a ajuns la o soluție finală care este esențial greșită, motivarea acesteia relevând înțelegerea greșită a dreptului comunitar și interpretarea eronată a jurisprudenței CEDO. În primul rând, respingerea ca inadmisibilă, de plano și automat a unei acțiuni în revendicare pe considerentul existenței căii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001 fără a verifica, în concret, caracterul efectiv al acestei proceduri, în situația particulară a reclamantului, va conduce la încălcarea dreptului garantat de art. 6 din Convenție. În al doilea rând, respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și obligarea reclamantului la parcurgerea procedurii speciale de despăgubire, instituită de Legea nr. 10/2001, riscă să conducă la constatarea încălcării și a art. 1 din primul protocol adițional la CEDO în măsura în care reclamantul are un interes patrimonial suficient de bine stabilit în dreptul intern.
Apelantul a arătat că instanțele confruntate cu acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, pentru a evita riscul de a pronunța hotărâri contrare CEDO, trebuie să cerceteze, prin raportare la situația specifică a reclamantului, cel puțin următoarele două chestiuni: în ce măsură procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001 este una eficientă în sensul jurisprudenței Curții Europene în cazul său specific; în ce măsură reclamantul are fie un bun actual, fie o speranță legitimă de a dobândi un bun, în sensul pe care Curtea Europeană l-a dat acestor noțiuni autonome.
Apelantul a considerat că o altă interpretare greșită a hotărârii pilot pornește de la constatarea făcută de Curte în par. 43 - 144 din hotărâre, în sensul că, din moment ce nici o instanță sau autoritate administrativă nu a dispus restituirea apartamentului nr. 9 rezultă că reclamantele nu dispun de un bun actual cu privire la apartament și folosește acest pasaj pentru a justifica respingerea pe viitor a acțiunilor în revendicare de drept comun. Argumentul construit este în sensul că, din moment ce reclamantul are pe terenul Convenției, doar un drept la despăgubire, acest drept nu ar putea fi valorificat, în dreptul intern, prin intermediul unei acțiuni în revendicare. În opinia reclamantului, și acest raționament este greșit. Pe de o parte, așa cum s-a arătat deja de reclamant, respingerea automată a acțiunii în revendicare și indicarea mecanismului procedural prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru obținerea despăgubirii, conduce la încălcarea dreptului de acces la o instanță – având în vedere ineficiența respectivului mecanism de despăgubire.
Apelantul a arătat că, dacă există o hotărâre prin care să constate caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în sensul convenției în legătură cu imobilul respectiv. O privare de bun nu este conformă cu Convenția decât dacă este legală, proporțională și urmărește un scop legitim.
Apelantul a arătat că instanța de fond a trecut sub tăcere împrejurarea că, după 12 ani de la depunerea notificării, reclamantului nu i s-a acordat niciun remediu pentru pierderea proprietății imobiliare aflată în prezent în deținerea părții adverse, ci doar o hotărâre de înaintare a acesteia la A. pentru acordarea de despăgubiri.
Apelantul a considerat că, prin sentința civilă nr. 4685/13.11.1997 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 6366/1997, a dobândit un „bun actual”.
Intimata S.C. R. C. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat .
Analizând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea reține următoarele:
Reclamantul N. M. a învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile Codului civil, care constituie temeiul acțiunii în cauza de față, a fost analizat în Decizia nr. 33/9.06.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite, decizie obligatorie conform art. 3307 din Codul de procedură civilă. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acțiunii în revendicare și că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În consecință, Curtea va verifica în ce măsură reclamantul poate invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamantului a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deși nu ar putea constitui un bun în sensul Convenției un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții.
Totuși, constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A., însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume, formularea notificării, naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.
În cauză, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului în mod definitiv un drept de a i se restitui imobilul în litigiu. Prin sentința civilă nr. 1644/2004 pronunțată de Judecătoria B., definitivă prin decizia civilă nr. 130/30.01.2006 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului statului asupra imobilului compus din teren 3,45 ha și construcții. Prin sentința menționată nu s-a dispus restituirea în natură a bunului către reclamant, astfel încât este valabilă concluzia expusă mai sus, conform căreia constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ci doar un drept la despăgubiri. Acest drept fiind recunoscut reclamantului, nu se poate reține încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât numai privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a acestui articol.
Susținerea apelantului reclamant în sensul că, potrivit prevederilor art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform prevederilor prezentei legi, nu poate fi reținută în cauză, dispoziția legală invocată fiind abrogată prin Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009
pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial nr. 63 din 3 februarie 2009.
Apelantul a considerat că, prin sentința civilă nr. 4685/13.11.1997 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr. 6366/1997, a dobândit un „bun actual”, susținere care nu poate fi reținută, sentința respectivă recunoscând dreptul de proprietate al pârâtei S.C. R. C. S.A. asupra construcțiilor aflate pe terenul pentru care i s-a constituit dreptul de proprietate prin certificatul . nr. 0836.
În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, Curtea constată că autoarea reclamantului a formulat notificarea nr. 196/11.06.2001, soluționată prin Dispoziția nr._/01.10.2008 prin care s-a respins cererea de restituirea în natură a imobilului și s-a dispus înaintarea dosarului către A. pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Pentru a contesta dispoziția emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanța poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Astfel, printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Astfel, verificarea întrunirii condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii și stabilirea felului acestor măsuri se realizează de instanța de judecată în faza jurisdicțională reglementată de Legea nr. 10/2001.
În cauză, reclamantul a uzat de aceste mijloace procedurale, prin decizia civilă nr. 706A/02.12.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 7357/20.10.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I Civilă, s-a respins contestația formulată de reclamantul N. M. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. C. S.A. împotriva Dispoziției nr._/01.10.2008 emisă de pârâtă în temeiul Legii nr. 10/2001.
În consecință, Curtea constată că demersul judiciar al reclamantului se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel cum s-a arătat mai sus, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptățită are loc în cadrul procedurii speciale și este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României).
Apelanții au invocat ineficiența sistemului reparator instituit prin Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, sancționată în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, însă Curtea constată că judecătorul național nu poate înlătura o lege sub pretextul că nu corespunde Convenției europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenționalitate. Este important de subliniat că și în hotărârea-pilot M. A., C.E.D.O. a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne". Cauza care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în Cauza M. A. și alții împotriva României, rezidă din faptul că statul român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței C.E.D.O. după pronunțarea hotărârii-pilot în Cauza M. A. și alții împotriva României, din moment ce statul român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 paragraful 1 din Convenție și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că în mod corect a respins tribunalul acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil, sentința pronunțată fiind legală și temeincă. În consecință, văzând prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant împotriva sentinței civile nr. 89/09.04.2013 pronunțată de Tribunalul I..
Întrucât apelul urmează a fi respins, apelantul reclamant este partea căzută în pretenții, fiind astfel în culpă procesuală, situație în care, în baza art. 274 din Codul de procedură civilă, Curtea îl va obliga la plata sumei de 12.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant N. M. cu domiciliul ales la Cav. D. R., în București, ., . împotriva sentinței civile nr. 89/09.04.2013 pronunțată de Tribunalul I. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. R. C. S.A. cu sediul în Voluntari, ., Jud. I.,
Obligă pe apelant la plata sumei de 12.000 lei către intimată cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi,10.02.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. F. B. C. M. S.
GREFIER
V. Ș.
Red. D.F.B.
Tehnored. T.I.
4 ex./14.02.2014
Jud. fond:
E. M. O.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 146/2013. Curtea de Apel... | Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... → |
|---|
