Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr. 958/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 958/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-05-2013 în dosarul nr. 958/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 958
Ședința publică de la 27.05.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. C.
JUDECĂTOR - A. D. T.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul pârât-reclamant M. Ș., precum și de recurenta reclamantă-pârâtă, V. A., împotriva deciziei civile nr.995.A./21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – partaj bunuri comune.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 20.05.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 27.05.2013, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 16.10.2008 la Judecătoria sector 1, reclamanta V. A. a chemat în judecată pe pârâtul M. Ș. și a solicitat să se dispună împărțirea bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei și atribuirea acestora către pârât, cu stabilirea unei sulte corespunzătoare în favoarea reclamantei.
Prin sentința civilă nr._/23.06.2010 pronunțată de Judecătoria sector 1 a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă și cererea reconvențională depusă de pârâtul reclamant, instanța constatând că părțile au dobândit în timpul căsătoriei în cote egale 1 computer portabil (laptop) HP, o cameră video Panasonic, set de tacâmuri, 1 DVD Phillips, plăci BCA săpat fântână, aceste mobile fiind atribuite către pârâtul reclamant care a fost obligat la sultă în cuantum de 2025 lei reprezentând cotea de ½ din valoarea totală ( mai puțin suma de 1200 lei reprezentând plăci BCA și săpat fântână).
Instanța a constatat că sunt bunuri proprii ale reclamantei pârâte o mașină de spălat automată, 1 set masă cu 4 scaune pliante ,1 covor oval dobândite anterior încheierii căsătoriei și un colier din aur dobândit în perioada căsătoriei, fiind obligat pârâtul reclamant să-i restituie reclamantei pârâte aceste bunuri ori să-i plătească suma de 2.750 lei.
Totodată pârâtul reclamant a fost obligat la plata creanței către reclamanta pârâtă în sumă de_ euro și 2000 lei.
În considerentele hotărârii pronunțate în cauză s-a reținut că pârâtul reclamant nu a contestat bunurile mobile indicate ca bunuri comune de către reclamantă în acțiunea principală, pârâtul solicitând prin cererea completatoare includerea în masa de partaj și a altor bunuri mobile achiziționate în timpul căsătoriei.
S-a reținut de asemenea că bunurile mobile comune au rămas la momentul separării în fapt a părților în posesia pârâtului reclamant unde se regăsesc și în prezent.
Referitor la cererea reconvențională s-a arătat că pârâtul reclamant nu a făcut dovada susținerilor sale cu privire la materialele de construcție ce ar fi fost achiziționate pentru imobilul proprietatea reclamantei pârâte, totodată nefiind probate veniturile mari obținute de acesta ulterior separării în fapt a părților, iar singurele bunuri ce se pot reține sunt plăcile de BCA și săpatul unei fântâni, recunoscute de către reclamanta pârâtă.
S-a mai arătat în sentință că pârâtul reclamat nu a făcut dovada contrară cum că acel colier din aur nu este bun propriu al reclamantei pârâte dobândit în perioada căsătoriei, iar conform înscrisurilor depuse la dosar a rezultat că mașina de spălat automată a fost achiziționată de reclamanta pârât anterior încheierii căsătoriei cu pârâtul reclamant.
Privitor la dreptul de creanță al reclamantei pârâte asupra sumelor de_ euro și 2000 lei, instanța a reținut că aceasta a contractat un împrumut cu garanție imobiliară iar pârâtul reclamant trebuia să plătească o sultă fostei soții, iar suma de 5000 euro a fost folosită de pârâtul reclamant la achitarea sultei către fosta soție conform actelor aflate la dosar.
S-a reținut că pârâtul reclamant nu a probat susținerile sale în privința unui pretins împrumut în cuantum de_ euro primit de la numita D. A..
Instanța a înlăturat înscrisul care se referă la convenția invocată de pârât prin cererea reconvențională, avându-se în vedere concluziile expertizei grafologice efectuate în cauză și din care rezultă că înscrisul a fost modificat sub aspectul sumei.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul reclamant M. Ș., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 527/02.06.2011 pronunțată de Tribunalul București prin care a fost admis apelul declarat de apelantul pârât și s-a schimbat în parte sentința apelată în sensul că s-a înlăturat constatarea calității de bunuri proprii ale reclamantei pârâte pentru set masă cu scaune pliante, covor oval și colier aur și a fost obligat pârâtul reclamant să restituie reclamantei pârâte mașina de spălat automată sau contravaloarea acesteia de 1100 lei, a fost obligat pârâtul reclamant la plata sumei de 8754,82 lei cheltuieli de judecată, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Prin Decizia civilă nr.446/12.03.2012 pronunțată de Curtea de Apel București au fost admise recursurile declarate de recurenta reclamantă și de recurentul pârât și s-a dispus casarea deciziei civile nr. 527/2011 pronunțată de Tribunalul București, trimițându-se cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În considerentele deciziei de casare sunt expuse criticile formulate în cadrul recursurilor declarate de părți în cauză, aprecierile instanței de control judiciar cu privire la aceste critici, fiind precizate aspectele care trebuie lămurite cu prilejul rejudecării apelului și în privința cărora urmează a fi suplimentate probatoriile în fața instanței de trimitere, respectiv, Tribunalul București.
În rejudecare, după casare, prin decizia civilă nr.995A/14.11.2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis apelul formulat de apelantul pârât reclamant M. Ș., a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a constatat că părțile au dobândit în timpul căsătoriei și sumele de 2000 lei și 9000 euro, a atribuit reclamantei - pârâte suma de 9000 euro și suma de 1000 lei iar pârâtului suma de 1000 lei, a obligat reclamanta pârâtă la plata sumei de 4500 euro, echivalent lei la data plății, către pârâtul reclamant, în termen de 3 luni de la data pronunțării deciziei, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, a obligat pârâtul reclamant la plata sumei de 8000 lei cheltuieli de judecată parțiale la instanța de fond, compensând în parte cheltuielile de judecată și, pe cale de consecință, a obligat intimata reclamantă pârâtă la plata sumei de 7265 lei cheltuieli de judecată în apel către apelantul pârât reclamant.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că, în raport de îndrumările deciziei de casare și de probele administrate în cauză colierul din aur ce a fost solicitat de către reclamantă prin acțiunea principală ca fiind bun personal dobândit în timpul căsătoriei și rămas în posesia pârâtului la momentul despărțirii în fapt a părților face parte din categoria bunurilor proprii în conformitate cu disp. art. 31 C. fam., neputându-se considera că ar reprezenta o investiție de natură a-l include în categoria bunurilor comune, sub acest aspect fiind avute în vedere veniturile și posibilitățile materiale ale soților așa încât în mod just instanța de fond a inclus această bijuterie în rândul bunurilor personale ce aparțin reclamantei și l-a obligat pe pârât la restituirea în natură sau la plata contravalorii sale.
În privința setului de masă cu scaune pliante și a covorului oval pretinse de reclamantă prin acțiunea principală ca fiind bunuri proprii, tribunalul a apreciat că, așa după cum s-a reținut în mod corect în hotărârea dată de instanța de fond, aceste bunuri au calitatea de bunuri personale ale reclamantei, rămase în posesia pârâtului după separarea în fapt câtă vreme prin întâmpinarea depusă la dosar și ulterior în cursul procesului pârâtul nu a contestat existența sau valoarea acestor bunuri și nici faptul că obiectele s-ar afla în posesia acestuia.
Referitor la mașina de spălat ce a fost solicitată de reclamantă prin acțiunea principală ca bun personal, în considerentele deciziei de casare se arată că în mod just instanța de apel a apreciat că are natura unui bun propriu, aspect care se deduce atât din înscrisul depus la dosar cât și din declarația martorei D. C. A..
În ceea ce privește suma de 2000 lei pretinsă cu titlul de creanță de către reclamanta pârâtă, învederând că, după separarea în fapt a părților la cererea pârâtului reclamant i-a acordat acestuia un împrumut prin alimentarea cardului fostului soț, tribunalul a considerat că această sumă care a fost virată pârâtului reclamant la scurt interval de timp după separarea în fapt a fost destinată acoperirii unor cheltuieli comune și ca atare se impune a fi inclusă în masa de partaj, sub acest aspect reținându-se că respectiva sumă a fost acordată în perioada în care părțile erau căsătorite, sentința de divorț fiind pronunțată la data de 10.04.2008, ori în aceste circumstanțe devin incidente dispozițiile art.30 C.fam. privind comunitatea de bunuri a soților, reclamanta pârâtă neadministrând dovezi prin intermediul cărora să fie răsturnată această prezumție de comunitate, neprezentând relevanță simplul fapt că suma a fost virată la scurt timp de la momentul despărțirii în fapt.
În privința sumei de 9000 de euro tribunalul a reținut că, pârâtul reclamant a depus o plângere penală la organele abilitate și care a fost soluționată prin Rezoluția din 05.11.2008 dată de P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul neînceperii urmării penale împotriva numitei M. (V.) A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt între soți prev. de art. 208-210 C.pen., însă în considerentele acestei rezoluții se face referire la declarația învinuitei cum că deși a luat din locuința comună această sumă nu a intenționat să-și însușească banii pe nedrept și că de fapt convenise cu fostul soț să se despartă în fapt, urmând să-și ia bunurile personale iar ulterior suma de 9000 euro să fie inclusă în masa de partaj.
Tribunalul a înlăturat ca nefondate susținerile făcute de intimata reclamantă pârâtă conform cărora suma de 9000 euro îi aparține ca bun personal întrucât ar reprezenta un rest din creditul de_ euro făcut de reclamantă în perioada căsătoriei pentru acoperirea unor datorii personale ale fostului soț, această alegație venind în contradicție cu afirmațiile făcute în fața organelor de urmărire penală și celelalte dovezi existente la dosar.
În privința lucrărilor efectuate de pârâtul reclamant la cabana din . proprietatea reclamantei pârâte tribunalul a apreciat că în mod just instanța de fond, având în vedere dovezile administrate pe parcursul judecății a inclus în masa de partaj doar plăcile de BCA în valoare de 500 lei și contravaloarea săpatului unei fântâni în sumă de 700 lei, bunuri ce au fost recunoscute de către reclamanta pârâtă.
În ceea ce privește înscrisurile depuse de către pârâtul reclamant la dosarul cauzei se observă că acestea constau în bonuri fiscale, ilizibile, înscrisuri care nu pot fi coroborate cu alte probe așa încât să poată conduce la concluzia în sensul că materialele respective ar fi fost folosite exclusiv în interesul reclamantei, pentru imobilul proprietatea acesteia situat în . pretinde de către apelantul pârât reclamant.
În privința cheltuielilor de judecată la instanța de fond, tribunalul a avut în vedere înscrisurile depuse de reclamanta pârâtă, inclusiv cele referitoare la deplasările făcute la termenele de judecată stabilite și cheltuielile ocazionate astfel de transport și cazare, apreciindu-se pe baza cestor dovezi că se impune obligarea pârâtului reclamant la plata sumei de 8000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, compensându-se în parte cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei decizii, la data de 15.02.2013 a declarat recurs pârâtul reclamant M. Ș., iar la data de 20.02.2013 a declarat recurs reclamanta – pârâtă V. A., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ .
În motivarea recursului său, recurentul-pârât-reclamant M. Ș. a arătat că hotărârea pronunțata este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii - art.304 pct9 Cod procedură civilă.
Precizează că prin decizia de casare nr.446/2012 pronunțată de Curtea de Apel Sectia a III-a Civilă instanța a admis recursul și a trimis cauza spre rejudecare în apel stabilind în sarcina instanței de apel obligația de a stabili în mod complet situația de fapt, inclusiv prin suplimentarea probatoriului pentru corecta stabilire a situației de fapt, or, decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art.315 Cod procedură civilă.
În ce privește bunurile proprii ale intimatei-reclamante (colier de aur, masă cu scaune pliante, covor oval) prin hotărârea de casare instanța de recurs a reținut dovada existenței bunurilor, urmând ca instanța de apel să stabilească natura juridică a acestor bunuri din perspectiva art. 30, 31 Codul familiei.
Fără a administra probe suplimentare instanța de apel în rejudecare a calificat bunul ca fiind propriu reclamantei „având în vedere veniturile și posibilitățile materiale ale soților” fără a avea în vedere dispozițiile din art.30 și 31 Codul familiei.
Așa cum rezultă din răspunsul la interogatoriul administrat la instanța de fond reclamantei (întrebarea nr.2), reclamanta nu neaga faptul că achiziționarea colierului de aur s-ar fi realizat urmare schimbului a 2 verighete ale subsemnatului și a unui inel al acesteia.
În condițiile în care alte probatorii nu au fost administrate în ce privește modalitatea de achiziționare a colierului de aur, iar înscrisul existent la fila 75 al instanței de fond se refera la un set de bijuterii (ce pe de o parte nu a fost inclus în masa bunurilor partajabile de către niciuna din părți, și are în componență alte bunuri, precum și alte valori decât cea apreciată de părți) și nu la colier de aur, precum și răspunsul la interogatoriu din care rezultă că achiziționarea acestuia s-a realizat prin contribuția comună a foștilor soți, apreciază că acest bun trebuie calificat ca bun comun.
În condițiile în care nu a fost lămurita situația de fapt, iar calificarea bunului nu are la baza un temei legal, apreciază hotărârea ca fiind nelegală sub acest aspect, motiv pentru care solicită modificarea hotărârii, în sensul calificării bunului ca fiind comun și nu propriu reclamantei.
În ce privește celelalte bunuri mobile pretins a fi proprii reclamantei - masa cu scaune pliante, covor oval, instanța de casare a stabilit în sarcina tribunalului necesitatea suplimentării probatorului pentru corecta stabilire a situației de fapt, respectiv existența acestor bunuri în patrimoniul părților.
Deși avea obligația administrării de noi probe ca urmare a dispozițiilor instanței de recurs, tribunalul a respins atât proba cu interogatoriul cât și proba cu martori solicitate de apelantul-pârât-reclamant în susținerea apelului său pentru stabilirea corectă a situației de fapt, pronunțându-se o hotărâre nelegală și fără susținere probatorie.
În ceea ce privește cheltuielile efectuate de recurent la bunul propriu al intimatei-reclamante - Cabana de la Rostolnita, instanța de casare a apreciat că tribunalul are obligația lămuririi situației de fapt întrucât nu a fost făcută nicio analiză a înscrisurilor depuse la dosarul de fond, în legătură cu obiectele, respectiv lucrările pentru întreținerea casei de vacanță.
În rejudecare, deși a solicitat instanței încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul intimatei-reclamante și 2 martori pentru a lămuri situația de fapt în legătura cu obiectele și lucrările efectuate în Cabana din Rostolnita, probele au fost respinse, iar instanța și-a motivat soluția de a exclude din masa partajabilă aceste bunuri și lucrări pe argumentul că înscrisurile depuse nu se coroborează cu alte probe.
Având în vedere dispozițiile art.315 Cod procedură civilă, și față de dispozițiile instanței de casare, nerespectate de tribunal în rejudecare, și nu în ultimul rând motivarea instanței (lipsa probelor cu care să se coroboreze înscrisurile în condițiile respingerii probelor solicitate), apreciază hotărârea instanței ca nelegală și solicită modificarea acesteia în sensul admiterii apelului și constatarea obiectelor și lucrărilor efectuate în Cabana din Rostolnita ca fiind comune.
În acest sens arată că materialele necesare întreținerii cabanei din Rostolnița, respectiv: set vopsit, rolă burete, mănuși protecție, baiț, scară aluminiu, lac de vopsit, șurubelnițe, discuri de tăiere, BCA, lemne de foc, tuburi de ciment și fier beton, achiziționate de către recurentul apelant din aproprierea locului unde este situat imobilul din Rostolnița, conform bonurilor fiscale anexate creează prezumția simplă că aceste bunuri și lucrări au fost efectuate în imobilul proprietatea intimatei-reclamante care nu a fost răsturnată de intimată cu niciun alt mijloc de probă.
Prin urmare, se impune modificarea deciziei în sensul includerii contravalorii acestor bunuri și lucrări în masa partajabilă, cu obligația reclamantei de a-i achita contravaloarea a 1/2 din acestea.
Hotărârea este nelegală și în ce privește neanalizarea motivelor de apel care vizau greșita obligare a pârâtului la plata sumei de 18.500 euro.
În susținerea cererii de obligare a recurentului-pârât la plata sumei de 18.500 euro, intimata a invocat contractarea creditului de 34.500 euro, sumă din care pretinde că i-ar fi dat suma de 13.500 euro pentru plata sultei către fosta soție și 5000 euro pentru restituirea sumei împrumutată de la Bank Post, susțineri nefondate întrucât creditul în valoare de 34.500 euro a fost contractat de intimata - reclamantă în scopul acoperirii unor datorii și cheltuieli proprii acesteia, a unor nevoi personale așa cum rezultă din probele administrate în cauză.
Prin sentința civilă nr.1572/2006 pronunțată de Judecătoria Târgu M., în dosarul de divorț și partaj al reclamantei față de numitul V. Marton, instanța a luat act de învoiala părților în care se menționau obligațiile de plată ale reclamantei V. A. față de V. Marton, respectiv: 30.000 lei cu titlu de sultă (circa 8570 euro, la un curs de 3,5 lei/1euro); contravaloarea creditului contractat la BRD pentru achiziționarea autoturismului marca Dacia L. (respectiv 4.500 euro); 40.000 lei reprezentând contravaloarea creditelor contractate de foștii soți la diferite bănci (circa 11.430 euro, la un curs de 3,5 lei/1 euro).
De asemenea, în anul 2007 intimata-reclamantă a efectuat numeroase cheltuieli ocazionate de nunta fiului său, care a avut loc în luna iunie, iar în cursul aceluiași an intimata reclamantă a achitat și contravaloarea serviciilor de înmormântare ale mamei sale în valoare de aproximativ 7000 lei.
Având în vedere că suma împrumutată de la bancă a fost de 34.500 euro, printr-un calcul matematic sumar se poate observa că această sumă nu putea acoperi atât cheltuielile susmenționate în valoare de circa 20.000 euro, sumele pe care reclamanta pretinde că le-ar fi dat pârâtului pentru acoperirea unor datorii personale -18.500 euro și să poată rămâne un rest de circa 9.000 euro, fără a lua în calcul cheltuielile cu deplasarea în străinătate, etc.
Datoriile personale ale recurentului au fost achitate din surse proprii, respectiv sulta către fosta soție, în valoare de 44.814 lei, respectiv 13.337 euro, a fost achitată la data de 30.03.2007 din suma pe care numita D. A. i-a restituit-o la data de 19 iulie 2006.
Or, acest fapt rezultă din probatoriu, respectiv din procesul-verbal din 19.07.2006 din care reiese că împrumutata D. A. a restituit suma de 15.000 euro, reprezentând o „datorie mai veche”, declarația martorei D. A. dată în față instanței de apel în care confirmă atât autenticitatea înscrisului intitulat „proces-verbal” din 19.07.2006, existența împrumutului, restituirea lui, declarația numitei D. A. autentificată sub nr.1535 de BNP M. E. în care martora confirma situația de fapt prezentată în față instanței cu privire la restituirea împrumutului către recurent.
Restituirea sumei de 5000 euro împrumutată de la B. Post s-a realizat la un interval scurt de timp după acordarea acestui credit, iar scopul contractării creditului a fost achiziționarea unui autoturism.
În condițiile în care creditul nu a mai fost utilizat potrivit destinației sale, și nici nu s-a mai achiziționat alt bun, a înțeles să restituie banii către bancă. Acest fapt rezultă din înscrisuri, respectiv adresa B. Post din care rezultă data contractării creditului - 29.11.2006, și data restituirii sumei împrumutate - 05.04.2007, declarația numitei L. A. autentificată sub nr.685/02.10.2012 de BNP D. M. V. care confirmă faptul că a contractat creditul de la B. Post în vederea achiziționării unui autoturism, iar restituirea sumei împrumutate s-a realizat ca urmare a faptului că banii nu au fost folosiți, întrucât nu s-a mai achiziționat autoturismul respectiv și nici nu au fost folosiți în alt scop.
Am fost depuse în apel documente care fac dovada faptului ca recurentul avea în folosință un autoturism marca Renault Megane pentru care a achitat ratele contractului de leasing, și nu a mai achiziționat alt autoturism.
Relevant în prezenta cauză este faptul că veniturile lunare în perioada căsătoriei cu reclamanta erau considerabile, constând atât în pensia lunară, în cuantum de aproximativ 2.000 lei, veniturile salariale ce ajungeau în medie la 5.000 lei lunar, la care se adaugă activitățile specifice profesiei în cadrul . unde a întocmit numeroase documentații cadastrale (235 documentații, așa cum rezultă din adeverința nr.146/17.11.2009, remunerate pentru fiecare lucrare în parte.
Așadar, veniturile recurentului erau substanțiale, excedând cheltuielilor, a fost și argumentul pentru care instanța de fond a respins cererea reclamantei de a se constata o contribuție majorată la dobândirea bunurilor comune.
Faptul că veniturile recurentului erau asemănătoare cu ale reclamantei în ce privește cuantumul acestora, este confirmat de reclamantă care nu a formulat apel împotriva sentinței care a statuat cota de contribuție de 50% fiecare la dobândirea bunurilor comune, deși inițial solicitase o cota de contribuție majorată.
Prezumția instanței că din banii obținuți cu titlu de credit de către reclamantă au fost achitate datoriile pârâtului, bazată doar pe argumentul datei efectuării plaților este infirmată de înscrisurile susmenționate și declarațiile martorilor audiați.
Față de cele susmenționate, solicită admiterea recursului, în sensul schimbării sentinței apelate și respingerea cererii reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei de 18.500 euro.
În ceea ce privește bunurile proprii pârâtului constând în stație totală, trepied stație totală, ruleta 50 m, mașină de găurit, polizor unghiular, ferăstrău pendular, aparat de sudură, echipament de vânătoare, bunuri destinate exercitării profesiei acestuia, hotărârea este nelegală, întrucât nu a analizat apelul și sub acest aspect, existența acestor bunuri și faptul că se afla în posesia reclamantei, rezultând din probele existente la dosar, respectiv declarația martorei C. care arăta că știe de existența acestei stații că aparținea pârâtului, martorul N. care declara că acest bun este absolut necesar activității pârâtului, fiind destinat exercitării profesiei, precum și faptul că a văzut stația și trepiedul în mașina acestuia, încă din 2006-2007, pe când erau colegi la ANCPI, declarația numitului S. F. T. autentificata sub nr.1159/18.05.2011 de BNP M. C. care declara că știe că pârâtul avea o stație totală care se afla în 2007 la cabana din Rastolnita, judetul M..
Față de cele susmenționate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă – pârâtă a arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că suma de 2000 lei este bun comun în condițiile în care cardul pârâtului a fost alimentat după despărțirea părților în fapt și întoarcerea recurentei reclamate la Târgu M. astfel încât nu mai exista posibilitatea efectuării unor cheltuieli comune.
Așadar, nu exista o gospodărire comună care să necesite cheltuieli comune, iar apelantul nu a făcut nicio dovadă în acest sens, motiv pentru care consideră că hotararea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În ceea ce privește suma de 9.000 euro, mai exact 8.875 euro (chitanța emisă de Bancpost Sucursala K.), apreciază că această sumă nu reprezintă un depozit bancar - ca efect al contribuției soților în timpul căsătoriei - aceasta sumă reprezintă un rest din creditul pe care l-a contractat în luna februarie 2007, suma fiind depusă integral într-o singură tranșă la bancă, în data de 03.09.2007, dată când părțile s-au despărțit în fapt. Or, dacă suma ar fi reprezentat economii comune, depozitul ar fi fost deschis la o altă dată și alimentat periodic.
De asemenea, solicită să se observe că apelantul nu a făcut nicio dovadă că acești bani ar fi provenit din economiile soților, așa cum a susținut, mai mult, din înscrisurile depuse în fața instanței de fond, rezultă că acesta, pe perioada căsătoriei, până la despărțirea în fapt, a realizat venituri doar 5 luni, în rest, cheltuielile căsniciei aparținând reclamantei.
Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în față instanței de fond arătă că în mod nelegal și netemeinic s-a dispus această reducere, precum și compensarea cheltuielilor.
La data de 25.03.2013, recurenta – reclamantă pârâtă a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul – pârât – reclamant M. Ș. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului la cheltuieli de judecată, motivat de faptul că prin decizia nr. 446/12.03.2012 pronunțată de această instanță în primul ciclu procesual a recursului au fost găsite ca întemeiate criticile de la pct. 4, 6 și 9, așa cum se regasesc ele în motivarea deciziei de mai sus, a fost casată decizia civilă nr.27/_ a Tribunalului București, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, în limitele arătate, și prin urmare în temeiul dispozițiilor art.315 din Codul de procedură civilă,devolutiunea viza doar aceste aspecte găsite întemeiate de instanța de recurs și pentru care s-a dispus reanalizarea lor de catre instanta de apel.
Cu privire la celelalte aspecte acestea au intrat în puterea lucrului judecat, dezlegarea lor fiind realizată în acest moment în mod irevocabil.
Mai mult decât atât, solicită a se constata că, prin recursul formulat, recurentul M. Ș. a repus practic în discutie aspecte asupra cărora instanța de recurs s-a pronunțat irevocabil (respectiv, punctele 3 și 4 din cererea de recurs).
În ceea ce privește celelalte critici aduse deciziei atacate, respectiv în privința colierului de aur, solicită a se avea în vedere că pe tot parcursul judecății cauzei pe fond, pârâtul nu a negat vreodată existența acestuia în posesia sa, ci doar caliatea de bun propriu, instanța de apel, în rejudecare, apreciind corect calitatea acestuia de bun propriu al reclamantei în raport de dispozițiile art.31 lit. c Codul familie, considerându-I bun de uz personal în raport de valoarea sa, 1.300 lei și față de veniturile pe care aceasta le realiza, motiv pentru care nu poate fi considerat o investiție realizată în timpul căsătoriei pentru ca acesta să poată fi inclus în categoria bunurilor comune ale soților.
În privința cheltuielilor pretinse a fi fost efectuate de recurent la casa de vacanță din localitatea Răstolița, Jud. M., aprecieză că soluția dată de instanța de apel, după rejudecare, este legală și temeinică, întrucât înscrisurile depuse de către recurent nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. Cu excepția plăcilor de BCA, în valoare de 500 lei și a contravalorii săpatului unei fântâni în cuantum de 700 lei, recunoscute cu bună credință de reclamantă, pârâtul nu a făcut nicio dovadă că acele sume sau bunuri fac parte din masa bunurilor comune supuse partajării.
Mai mult, nicio probă nu are o valoare probatorie intrisecă prin ea însăși, ci doar în coroborare cu alte probe, motiv pentru care solicită respingerea recursului formulat de M. Ș. ca nefondat.
Prealabil examinării recursului declarat, se impune precizarea că instanța de recurs exercită, potrivit art. 304 Cod procedură civilă controlul de legalitate al hotărârii atacate pentru motivele limitativ prevăzute de acest text de lege în temeiul cărora se poate cere modificarea sau casarea hotărârii atacate cu recurs.
Curtea reține de asemenea, că după parcurgerea în rejudecare a două grade de jurisdicție, instanța de recurs are de soluționat o cale extraordinară de atac în care, potrivit legii, se impune respectarea dezlegărilor în drept stabilite în mod irevocabil în primul ciclu procesual, instanța de apel având a se pronunța conform îndrumărilor deciziei de casare numai asupra criticilor găsite întemeiate atât în recursul declarat de recurenta reclamantă cât și în ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât.
Astfel, în cuprinsul deciziei de casare Curtea a stabilit existența în patrimoniul părților a colierului de aur, urmând ca instanța de apel să clarifice natura sa din perspectiva art. 30, 31 Codul familiei și, totodată, a dispus ca instanța de apel să procedeze la corecta stabilire a situației de fapt cu privire la constatarea calității de bun propriu al recurentei reclamante a setului de masă cu scaune pliante și a covorului oval.
În privința recursului declarat de recurentul pârât, în cuprinsul deciziei de casare au fost găsite întemeiate trei critici, respectiv cele expuse la punctele 4, 6 și 9, statuându-se prin decizia de casare obligația instanței de apel de a stabili în mod complet situația de fapt cu privire la destinația care s-a dat sumei de 2000 lei (critica nr. 4), lămurirea situației de fapt cu privire la natura juridică a sumei de 9000 euro (critica nr. 6), precum și în legătură cu obiectele și lucrările la care a făcut referire recurentul pârât pentru întreținerea casei de vacanță (critica nr. 9).
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Curtea raportându-se la situația de fapt stabilită de instanța de apel, față de temeiul juridic invocat de recurenți, constată următoarele:
Cel de-al 9-lea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.
În cauză, atât recurenta reclamantă, cât și recurentul pârât, și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă prin conținutul criticilor formulate trimit la probele administrate în cauză și propun o reapreciere a acestora în recurs pentru a se trage o concluzie diferită de cea a instanței de apel.
În această circumstanță, instanța de recurs nu se poate substitui instanței de fond pentru a stabili în urma analizării și evaluării probațiunii elementele de fapt ale pricinii.
Astfel, fără a putea modifica situația de fapt, reținută de instanța de apel, pe baza probatoriului administrat, în limitele stabilite prin decizia de casare, modificare ce ar excede atribuției instanței de recurs în actuala reglementare a recursului, interpretat ca o cale de atac ce poate fi declanșată, exclusiv, pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie, Curtea reține că instanța de apel s-a preocupat să stabilească situația de fapt incidentă în speță și a respectat recomandările deciziei de casare, suplimentând probatoriul tocmai pentru a lămuri cauza sub toate aspectele, numai pe bază de probe.
Împrejurarea că instanța de apel a respins proba testimonială și proba cu interogatoriu solicitate de către apelantul pârât nu justifică modificarea hotărârii în condițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocat de recurentul pârât, întrucât textul legal invocat nu permite cenzurarea aprecierii făcute de judecătorul apelului cu privire la utilitatea, pertinența și concludența probelor.
Curtea reține că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau nu o măsură justificată de motive suficiente și pertinente.
În categoria textelor de lege ce implică o apreciere din partea judecătorului în cadrul demersului de aplicare în concret la elementele pertinente ale cauzei se includ și dispozițiile art. 30 Codul familei care instituie prezumția de comunitate de bunuri dobândite de oricare dintre soți în timpul căsătoriei, precum și dispozițiile art. 31 Codul familiei care reglementează regimul juridic al bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soți.
Aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în lumina dezlegărilor date de instanța de recurs în primul ciclu procesual, care sunt conform art. 315 Cod procedură civilă, obligatorii pentru instanța de rejudecare și implicit pentru instanța care exercită controlul judiciar din calea de atac îndreptată împotriva hotărârii acesteia.
Astfel, referitor la colierul de aur, instanța de recurs a stabilit existența acestuia, urmând a fi clarificată natura juridică din perspectiva art. 30, 31 Codul familiei, sens în care, în mod corect instanța de apel, în raport de dispozițiile art. 31 lit.c Codul familiei a considerat ca fiind de uz personal, în raport de valoarea sa – 1300 lei și în raport de veniturile realizate de către părți, neputând fi considerat ca reprezentând o investiție de natură a-l include în categoria bunurilor comune.
În acest sens, Curtea reține că, potrivit art. 31 lit. c din Codul familiei, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț, bunurile de uz personal.
Deși, față de conținutul normativ al textului art. 31 lit. c teza I Codul familiei s-ar părea că uzul personal este nu numai necesar dar și suficient pentru calificarea bunurilor ca fiind proprii ale soțului care le folosește, doctrina din domeniu consideră că bunurile de uz personal, pentru a fi calificate ca bunuri proprii, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie dobândite de soțul care le folosește și să fie folosite efectiv de soțul proprietar.
Cu titlul general, termenul de dobândire are semnificația de intrare a bunului în patrimoniul persoanei ca urmare a constituirii sau transmiterii dreptului de proprietate, iar cerința ca uzul să fie personal este prevăzut expres de art. 31 lit. c teza I Codul familiei și presupune folosirea nemijlocită a bunului pentru satisfacerea unor trebuințe particulare ale soțului proprietar al bunului.
Referitor la această ultimă condiție, folosirea bunului de către soțul proprietar trebuie să fie nu numai efectivă, dar să aibă și legătură directă cu nevoile acestuia, adică să aibă caracter intuituu personae.
Cu referire directă la colierul de aur, Curtea reține că și în situația în care ar fi fost dobândit cu mijloace bunuri comune, așa cum susține recurentul pârât, calificarea acestuia ca bun propriu al recurentei reclamante este corectă, având în vedere dobândirea bijuteriei de către recurenta reclamantă conform bonului fiscal depus la dosar, precum și folosirea bijuteriei de către recurenta reclamantă fiind corespunzătoare sexului acesteia și folosită cu caracter de continuitate.
De asemenea, calificarea dată setului de masă cu scaune pliante și covorului oval de bunuri proprii ale recurentei reclamante este apreciată ca fiind corectă din punct de vedere al naturii juridice a acestor bunuri, în raport de împrejurarea că, recurentul pârât nu a contestat existența acestora și nici calitatea de bunuri proprii ale recurentei reclamante prin întâmpinarea depusă la dosar în primul ciclu procesual.
În privința sumei de 2000 lei provenită din alimentarea cardului recurentului pârât de către recurenta reclamantă la data de 5.09.2007, anterior desfacerii căsătoriei părților prin divorț la data de 10.04.2008, Curtea apreciază că, în mod corect instanța de apel a calificat această sumă ca fiind bun comun, în raport de dispozițiile art. 30 Codul famieilie care reglementează comunitatea de bunuri.
Având în vedere că bunurile dobândite în condițiile art.30 Codul familiei constituie proprietatea codevălmașă a soților, regimul comunității de bunuri fiind unul legal și unic, reglementat prin norme imperative, Curtea apreciază că în mod corect suma de 2000 lei a fost inclusă în regimul comunității de bunuri.
Pentru aceleași considerente, Curtea apreciază ca fiind legală și constatarea calității de bun comun a sumei de 9000 euro luată de către recurenta reclamantă din domiciliul comun în momentul separării în fapt, calitatea de bun comun rezultând chiar din recunoașterea recurentei reclamante conform declarației dată în dosarul nr. 1502/P/2007 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție.
Referitor la materialele achiziționate de către recurentul pârât pentru întreținerea casei de vacanță, proprietatea recurentei reclamante, dovedite cu bonurile fiscale depuse la dosar, Curtea, în acord cu instanța de apel, constată că respectivele înscrisuri, prin ele însele nu fac dovada că materialele respective au fost folosite în interesul recurentei reclamante pentru întreținerea casei de vacanță cum în mod corect a reținut și instanța de apel.
Critica referitoare la plata sumei de 18.500 euro și a sumei de 5000 euro, precum și cea referitoare la bunurile proprii ale recurentului pârât nu pot face obiect al prezentului recurs, întrucât aceste critici au fost avute în vedere de instanța de recurs în primul ciclu procesual, fiind găsite ca nefondate.
Având în vedere că dispozițiile art. 315 Cod procedură civilă sunt obligatorii nu numai pentru instanța de rejudecare dar și pentru instanța care exercită controlul judiciar în calea de atac îndreptată împotriva hotărârii pronunțate în rejudecare, Curtea nu va proceda la analiza criticilor sus arătate, care au intrat în puterea lucrului judecat.
În privința compensării cheltuielilor de judecată, Curtea reține că, în procesul de partaj, ambele părți au calitatea de reclamant și pârât în același timp, iar în situația împărțirii în mod egal a bunurilor și datoriilor comune, soluția de suportare în aceeași proporție și a cheltuielilor de judecată apare ca fiind legală.
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident niciunul din motivele de recurs invocate de către părți, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri formulate de recurentul pârât-reclamant M. Ș., precum și de recurenta reclamantă-pârâtă V. A., împotriva deciziei civile nr.995 A/21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._ .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurentul pârât-reclamant M. Ș., precum și de recurenta reclamantă-pârâtă, V. A., împotriva deciziei civile nr.995.A./21.11.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr._ .
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 27.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. A. D. T. F. P.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red. M.C.
Tehnored. M.C./cs
Ex.2/2013
T.B. Secția a III Civilă – T.S.
- C.T.
Jud. sector 1 București – P.U.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 43/2014. Curtea de Apel... | Conflict de competenţă. Sentința nr. 25/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
